Pagini

Politica privind datele cu caracter personal:

La ghicitoare (II)


În prima parte a articolului l-am însoțit pe reporterul Ion Tik în periplul său prin cartierele periferice ale capitalei în căutarea unei “cărturărese autentice” – fără a avea însă “şansa” de a pătrunde în “cabinetul” vreuneia dintre ele. Ziaristul “pur sânge” nu s-a dat bătut. Astăzi, cu ajutorul lui, vom pătrunde cu adevărat în lumea “magică” a ghicitoarelor din anul 1929:
 

LA ANA MOLDOVANCA


“Pornim spre strada Traian, la adresa renumitei “cărturarese" Ana Moldovanca. Automobilul opreşte în fața unei firme pe care o reproducem în fotografia din acest reportaj şi pe care se vede distinct emblema profesiunei - cele trei carţi de joc. În strada Traian numărul 18 între "două case cu geamurile la stradă”, se face o străduţă îngustă de câteva palme prin care pătrunzi într’o curte încercuită de camere, magazii, magazioare, încăperi sărăcăcioase de oameni nevoiaşi care-şi ţin o parte din lucruri în curte din cauza strâmtoarei. De aceia curtea îţi dă aspectul unei hale de vechituri în care doar gâştele jumulite, fulgii ce se desprind din şorţurile gospodinelor şi mulţimea de câini cât mai schimba decorul.

Presentul. trecutul și viitorul...

În primul apartament "locuieşte”  Ana Moldovanca. Două perechi de cărţi înfipte în uşă reprezintă cea mai sugestivă şi mai lămurită carte de vizită. Un interior curat de om nevoiaş. Intrarea, o marchiză de lemn, serveşte de sală de aşteptare, de bucătărie şi de cămară de provizii. Două cununi de ceapă spânzurate deasupra capetelor noastre primesc ca un adevărat arc de triumf al biruinţei noastre: am găsit o “cărturăreasă” care să ne ghicească! 

Ghicit
Ana Moldovanca - ghicitoarea în cărţi

Interiorul “camerei de consultaţie" modest, dar curat. O femeie bătrână, cu ochii stinşi dar cu privirea totuşi scrutătoare, ne întâmpină cu amabilitate. Se recomandă, Ana Moldovanca, cărturăreasă, fără şiretlicuri şi fără vrăjitorii. Ne roagă să-i spunem ce anume dorim să ne ghicească: de dragoste, de afaceri, de încurcături familiare, de boală şi sănătate, de inimă rea...



Ana Moldovanca îşi ia o mutră gravă, misterioasă, apoi cu vocea aproape supărată ne spune:
- Îmi veţi răspunde adevărul şi numai adevărul. Cine încearcă să mă încurce sau să râdă de meseria mea “îmi taie” cărţile şi poate să-şi aducă nenoroc.
- Înainte de a ghici, ne dai voie să te întrebăm ceva?
- Mă rog, mă rog...
- Câţi ani ai?
- Şaptezecişidoi.
- Şi de câti ani profesezi cărturăria?
- Am uitat de câţi ani. În orice caz de mulţi ani.
- Şi de ce-ţi zice Moldovanca?
- Pentru că sunt din Moldova, din Bot'şeni. Şi la urma urmei de ce mă întrebi atâtea, ce, eşti judecător de instrucţie?
Bătrâna făcu o mutră acră ca şi când ar fi înghiţit o întreagă ladă cu lămâi. În cele din urmă ne împăcarăm şi bătrâna începu să amestece cărţile vechi şi atât de unsuroase încât grăsimea lor ar fi putut stârni invidia oricărui fabricant de lumânări. În timpul amestecului, bătrâna bombăni un întreg descântec pe care nu-l putură auzi decât doar “urechile” cărţilor. Din când în când ochii bătrânei, din care dispăruse acea vioiciune hipnotică pe care cărturăresele o folosesc pentru subjugarea “subiectelor” încercau să ne arunce fulgere scurte, pătrunzătoare urme din vlaga de odinioară a acestei femei pe care valurile vieţei o făcuseră cărturăreasă. Vocabularul binecunoscut al acestor «cărturărese» presărat cu formule cabalistice, cărora bătrâneţea le dă un colorit special începu să-mi gâdile urechea.

Drum de seară - temei - un crai de tobă care'mi iese înainte pe drum de seară, «scârba» pe care o dau la spate, vorbe, bucurie într'o adunare, lacrimi de durere, un drum peste o apă mare şi în sfârşit... dragoste la aşternut.

N'am prea înteles bine ceea ce spunea, pentru că gândul meu sbura spre lumea aceasta de naivi sau de oameni care se lasă cu tot dinadinsul prostiţi de dragul unei vorbe în doi peri, plini de speranţe nedesluşite. Ana Moldovanca mă privea cu neîncredere şi cu aer de dojană pentru că observase cât de puţin convins ascultam profeţiile ei. Dar despre păsul care mă roade nu mi’a spus nimic.
- Mai deunăzi era să'mi tai iubita ca pe un pepene galben, în felii. Aşa mi-a venit într’o zi o bănuială grozavă care...
- Dumneata mă'ncurci cu fantezii; ştiu eu: dumitale nu'ţi este nici de dragoste, nici de cărturărie. Nu eşti şi nu poţi fi clientul meu pentru că dincolo de ochii cu care mă priveşti, ai alte gânduri.
- Asta ai ghicit-o în cărţi?
- Nu. Presupun eu după cum mă întrebi şi după cum mă priveşti.


GHICITUL ÎN PALMĂ ŞI ÎN CAFEA


Deopotrivă de interesante şi de amuzante sunt ghicitoarele «în palmă» sau în cafea. Sunt deaproape înrudite cu cărturăresele; dar una mai bătrână şi mai isteaţă le face pe toate. Liniile palmei sau liniile pe care drojdia cafelei le face atunci când răsturnăm ceşcuţa cu gura în jos sunt baza de “operaţie” a acestor ghicitoare. Mulţimea este dispusă să creadă toate profeţiile brodate pe analiza acestor linii cărora li se spune “drumuri”, cu cât şi oameni de bună condiţie şi chiar intelectualii se ocupă`cu misterele celui de al şaselea simţ. Mi-a ghicit şi mie în cafea o asemenea ghicitoare. În fumul celor trei tigări pe care le-a fumat una după alta şi cu glasul răguşit şi tenebros, mi-a povestit ceea ce povesteşte, desigur tuturor, agravând sau atenuând profeţiile după natura clientului. Mi-a vorbit de căsătoria mea. Când i-am replicat că eram căsătorit de multă vreme mi-a spus că aşa se întâmplă cu toţi acei cari nu cred în profeţiile ceşcuţei cu cafea şi cari, pe deasupra îşi propun să deruteze ghicitul prin indicaţiuni mincinoase... Bătrâna ghicitoare, la gândul că i-aş putea zeflemisi meseria, mi-a povestit cu un aer de legitimă mândrie:

Ghicit in palma, linia vietii
O ghicitoare în palmă

- Eu nu fac şarlatanii, nu dau la gazete notiţe că sunt înrudită cu diavolul sau cu Dumnezeu şi nu abuzez de naivitatea celor ce mă consultă. Slavă Domnului că până acum, în casa mea, nu 'mi-a spus nimeni că fac scamatorii. Eu sunt, Domnule, femeie care am avut cinstea să ghicesc celor mai ilustre persoane, printre care Fuad - Prinţul Egiptului, Ristan - Pașă turc, John Wilborton - celebrul prinzător de lei, Braun - fostul Director al Circului cu acelaşi nume şi câte alte persoane, pe care discreţia profesională mă obligă să le trec sub tăcere. O singură dată în lunga mea carieră am avut un incident regretabil, scandal provocat de o cucoană, care se pretindea atotştiutoare şi care mi-a făcut buclucul. O cucoană între două vârste îmi ceru într'o zi o consultaţie condiţionându-mi să-i ghicesc la ea acasă şi numai în cafeaua pe care şi-ar prepara-o singură. Am primit propunerea mai ales că mi se făgăduia un onorariu destul de rotund. I-am ghicit, după toate reguliie. Dar la un moment dat, când i-am spus că va avea noroc în dragostea pe care o încearca în taină, a sărit străpunsă ca de un stilet. Din câteva lovituri a sfărâmat masa în mii de bucăţi, a spart câteva lucruri şi m'a luat la bătaie. Urla ca o fiară rănită şi din tot urletul n'am descifrat decât cuvântul mincinoasă. Nici până astăzi nu ştiu ce s'a petrecut în capul clientei mele. În urmă a depus o reclamaţie la poliţie contra mea, acuzându-mă de vrăjitorie. Reclamaţia s'a clasat fără multe cercetări pentru că Doamna în chestiune suferea de mania persecuţiei. Precum vezi am avut o singură neplăcere şi aceea  - cum era şi firesc - cu o persoană bolnavă.

Ghicit in zat de cafea
O ghicitoare în cafea

CU GHIOCUL


Deopotrivă de interesante sunt tigăncile care ghicesc cu ghiocul. Am stat de vorbă cu o asemenea ghicitoare cu faţa de bronz, cu ochii strălucitori şi cu dinţii de fildeş. Vorbindu-i de taina ghicitului, ţiganca a protestat energic contra tuturor celorlalte sisteme, jurându-se în cele două limbi, româneşte şi ţigăneşte, că singur ghiocul spune adevărul. Când i-am spus că şi ghicitul în ghioc este o şarlatanie, a început să se bocească şi să se bată cu pumnii în piept de ţi se rupea inima. Iar când i-am spus că ghicitul ei poate fi prilej de a'mi şterpeli portofelul, țiganca isbucni într’un atac furios contra părului ei şi contra zdrenţelor cu care era îmbrăcată. Smulgându-şi părul şi hainele, şi scuipând mereu în sân, ţipa cât o lua gura de insulta pe care i-am făcut-o şi de discreditul adus meseriei ei. Ne-am împăcat în cele din urmă astupând gaura ghiocului cu trei poli şi cu făgăduiala de a asculta ceea ce îmi ghiceşte.

Cu ghiocul...

LUMEA CREDE...


După ce colindasem atâtea cărturărese şi văzusem cu ochii mei lumea care aleargă de la un cap la altul al Capitalei numai să găsească o cărturăreasă bună, mă gândeam la rolul acestor femei care întreţin curiozitatea atâtor suflete, risipesc atâtea speranţe şi sădesc atâtea iluzii. Am văzut fete tremurând în faţa ceşcuţei cu cafea, în aşteptarea sentinţei; altele zâmbind, încrezătoare în «steaua» lor care nici în ceaşca de cafea nu le-ar putea părăsi. Am văzut cucoane cutreierând cărturăresele cum cutreieră femeile fără treburi, dimineaţa, prăvăliile. O lume întreagă care crede în puterea ghicitului, în puterea supranaturală a celor ce posedă al şaselea simţ, o lume care crede fără să cerceteze, care se mulţumeşte cu ceea ce produce fantezia cărturăreselor şi care, în definitiv, s'ar simţi stingherită fără acest condiment al sbuciumului şi al mulţumirilor cotidiene”

Mi-a plăcut mult acest articol. Nu numai datorită imaginii pe care a transcris-o în lumea vorbelor ziaristul, ci şi pentru bucăţica uitată de cotidian interbelic pe care o devoalează. O particică din lumea mahalalei bucureştene de altădată. Pentru că de fapt asta încerc eu să fac pe blog: să caut “imagini” din cotidianul României de ieri, să “extrag” mici fragmente din acea lume, piese mici de puzzle din care, cu puterea imaginaţiei, să încercăm să recompunem lumea de atunci. Dacă reusesc sau nu – o să îmi spuneti voi. Să nu uit să precizez că nu aş fi reusit acest "joc" fără ajutorul unor ziarişti adevăraţi din perioada interbelică, cărora trebuie să le mulţumesc pentru articolele scrise. Dacă nu ar fi pus în paginile gazetelor chipuri şi imagini interesante din “lumea lor”, acestea  s-ar fi pierdut. Şi sigur nu ar fi ajuns, în nici un caz, în lumea virtuală de astăzi.

Sursa: articolul “La cărturărese” - semnat Ion Tik - publicat în revista “Ilustraţiunea Română” numărul din 17 octombrie 1929 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.


4 comentarii:

  1. În urma cu 30 ani o tiganca tânără m-a oprit să îmi ghicească în așa zisul ghioc. Era o iconita de argint cu sfânta Fecioara Maria. Mi-a cerut o suma in firma de bani să îi pun în palmă. Când a început să îmi spună de mine, am încremenit. A stiut cum ma cheamă, a stiut sa imi spuna numele familiei mele, parintii, fratii, si numele femeilor cu care voi urma să fiu .Dupa 30 de ani. Tot ce mi-a spus acesta țigancă s-a adeverit. Totul. Nu mai stiu ce sa cred acum. Eu am uitat dupa 3 zile. de ce mi-a spus aceasta țigancă. După 30 de ani mi-am amintit de ea, după ce am făcut o meditație de clar vedere care am copiat de pe Youtube. Acum am ramas cu foarte multe neintelesuri, nu am gasit pe nimeni să mă lumineze si pe mine. Destin, soarta. Cine suntem. Cum de s-a intamplat tot ce mi-a ghicit în așa zisul ghioc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Farmecul misterelor fara raspuns. E cel mai bine sa ramana asa... :)

      Ștergere
  2. Aceaiasi stiinta ca la un psihiatru

    RăspundețiȘtergere
  3. Doar pentru ca dvs. sunteti inca unul dintre sceptici cu iz zeflemitor, nu inseamna ca nu sunt persoane care vad dincolo de ceea ce percepem prin cele 5 simturi. Mai studiati, eventual nisa celor care au experiente la granita dintre viata si moarte
    si abilitatile pe care le dobandesc dupa (aka near death experience)

    RăspundețiȘtergere