Josephine Baker a
fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean
doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât
marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una
enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În
spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N.
Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16
dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două
reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord
cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin
centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura
cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la
Bucureşti).
Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București
Dansurile exotice și lascive a Josephinei
Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile
publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante
și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:
“Steaua” de la Folies Bergeres
„Noi nu suntem
duși prea des pe la biserică, așa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat și
nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne privește, ca în locul
celebrității de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie
sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că
achizițiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni și altor
instituții – să nu ne alarmăm. Artistul urmărește doar să amuze lumea, iar nu să
ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar
asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine
temelia ordinei actuale și să constituiască un atentat la bunele moravuri.
(...) Josephine
Baker este încă sinceră și naivă. Nu și-a apropiat ipocrizia noastră și nu a
adoptat manierele cabotinilor noștri. Altminteri, în loc să spună că frigul și mizeria
au silit-o să țopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat,
așa cum închipuirea ultimei figurante îl țese cu multe amănunte: ceva misterios,
un demon, o vocație, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să
dea cu piciorul bogăției de basm, să renunțe la voluptatea războaielor cu
suliți otrăvite și la aceea de a bea sânge din tigve omenești pentru a se
mărgini la șampania din cupe de argint. Imaginația noastră hrănită cu literatură
e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib,
mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald,
din trupul cald, al unui alb ucis, și ea ne asigură că a dârdâit pe străzile
unui oraș american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la
întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani și pentru
că placardele arătau lămurit:
- Urcarea
negrilor și-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre
nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere
evocări a trecutului.”
(articolul “Steaua” de la Folies Bergeres” - semnat Ion Pas - publicat
în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 10 iunie 1928)
Sfânta
nerușinată Josephina Baker
“Pe portativul alb
a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri,
xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile
balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite,
privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele
se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se,
glumind:
Câte odată pentru
a sta în cap.
Câte odată pentru
a merge cu mâinile.
Câte odată pentru
a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru
a dansa cu degetele.
Și totuși
Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei
vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea
gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru,
moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri
baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de
pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi
imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea
le stă bine alăturarea(…).”
(articolul
“Sfânta neruşinată Josephina Baker” - semnat Sandu Eliad - publicat în revista “Contimporanul” - numărul
din martie 1928)
Idealul negru
„Tenul fraged,
roz și alb, idealul bunicelor și al mamelor noastre, slăvit de poeți, admirat în
societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor și a
crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare și totuși mereu aceiași - căci
toate variațiunile le brodează pe una și aceiași temă: cochetăria - a adoptat
nuanța șocolatie, ca ultima exigență a unei femei “bine”.
Bineînțeles că Josephine Baker a dat primul
imbold. Dar pe când dânsa se străduiește cu succes să dea tenului său o culoare
din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara,
idealul era ușor de realizat și sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în
altitudinea munților aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate
între zidurile orașului, franțuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce
trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenrau tot mai palide. Jale mare!
Pudrele și cremele șocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, și pe fețele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că
există o știință a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat
garantat, care nu iese nici la spălat, cel puțin în primul timp. Aplicarea lui
e cam complicată și necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face
femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele
inchiziției spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta
un nou farmec, real sau închipuit. Nu știm dacă moda
oacheșă va prinde și la noi. În orice caz, de-ar fi așa, un admirator eminescian
al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:
Atât de oacheșă,
te-asameni,
Cu o castană din
copac.
Nu mai ești înger
printre oameni,
Ești ca o cioară,
ca un drac.
Sub încrețirea scurtei
rochii
Răsar genunchii
tăi, bronzați;
Cei plini de dor și de nesaț.
O vis ferice de
iubire,
Mireasă blândă
din povești.
Nu mai zâmbi! A
ta zâmbire
Mi-arată, cât de
neagră ești!
Cât poți cu-a
farmecului noapte,
Să turburi traiul
meu pustiu!
Cu brațul tău
cafea cu lapte,
Cu tenul tău șocolatiu!
Deodată trece-o
frământare.
Pe'ntunecatul tău
obraz.
Asculți... și-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de
jazz.
Te duci! Și-am
înțeles în fine.
Să nu mă țin de
pasul tău,
Că-i
Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa
sufletului meu!
Că le-am zărit - de
bună seamă -
E vina mea, și nu
mi-o iert...
Spăși-voi visul
de aramă,
Tinzându-mi
dreapta, în deșert.”
Și'o să-mi răsari
ca o icoană,
A Josefinei
tuciurii,
Ținând în mână o
banană...
Unde te duci? Când
ai să vii?”
(articolul “Idealul
negru” - semnat "Duduia Grădinărița" -
pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 27 octombrie 1928)
Nu numai bucureşteană a manifestat un astfel de entuziasm în aprecierea binemeritată a acestei dansatoare, care a călcat toate ideile preconcepute ale conformiştilor vremii. PROFESIONIŞTII au ştiut s-o aprecieze – vestitul regizor Max Reinhardt, care o considera „Venus ce neagră”, i-a oferit un angajament ferm la teatrul berlinez. Josefine a preferat teatrul de varietăţi „Folies Bergère” din Paris, unde i se oferea cu 400 de franci mai mult de spectacol. De fapt, a fost cea mai bine plătită dansatoare a timpului, publicul francez ELECTRIZAT de apariţia ei incendiară, neobişnuită, o adora. Transpunea în dans acel exotism visat de mulţi, o lume aflată undeva în jungla sălbatecă, unde dragostea era fără oprelişti, ca a primilor oameni de pe pământ. „Danse Sauvage" („dansul sălbatic" – aprilie 1926), în care ea - purtând doar o centură din 16 banane de pluş în jurul mijlocului, alcătuia împreună cu partenerul de dans – senegalezul Joe Alex, acompaniaţi doar de bătaia din ce în ce mai alertă a tamburinelor, un spectacol atât de erotic încât ridica sala în picioare.
RăspundețiȘtergere„Acest dans de răscruce rară este un triumf al poftei - revenirea la obiceiurile timpurilor primare. Cu acest dans de împerechere sălbatic, nemaivăzut până acum, Josephine Baker a devenit peste noapte, primul superstar negru. Un simbol arzător al sexului” a scris scriitorul francez Pierre de Régnier.
„Cea mai extraordinară femeie pe care ochii omeneşti au văzut-o vreodată scria Ernest Hemingway. „Acest frumos idol din oţel maron, ironie şi aur” scria Jean Cocteau.
-Criticul parisian André Levinson, îşi înmuia condeiul în miere când era vorba despre ea: Josephine nu este o dansatoare neagră, grotească, ci o VENUS NEAGRĂ, pe care o descoperă poetul Baudelaire în visele sale
continuarea mai jos
Nu la fel se poate spune despre reacţia stârnită de turneul ei european din 1926. Presa berlineză a început o adevărată artilerie în forţă.
RăspundețiȘtergere„Fenomenul Josephine Baker” i-a inspirat pe criticii germani să facă comparaţii zoologice. Adolf Stein a comparat-o cu o rață, un jurnalist al revistei „Berliner Börsenzeitung" cu un cangur și Fred Hildenbrandt, redactor la „Berliner Tageblatt", o pasăre „colibri cu piept închis". Alți autori au descris-o ca pe un șarpe, girafă sau maimuță. Protestele rasiste au umbrit turneul european major al lui Baker la sfârșitul anilor douăzeci: Reacţia a fost neaşteptată. Schoul ei „ La Revue Nègre" a fost poreclit „Schoul păsărilor de pradă”.. În lăcaşul Paulanerkirche din Viena au fost organizate slujbe speciale, religioase, timp de trei zile: „ca pocăință pentru atacuri grave împotriva moralității, comise de Josephine Baker". Grupurile de dreapta au demonstrat în Viena împotriva apariției ei abuzive „obscene"; în Budapesta din public au fost aruncate pietre pe scenă, în Zagreb, s-au aruncat bombe sulfuroase. În hotelurile din Elveţia a fost obligată să „folosească doar uşa de serviciu”. În Berlin s-a interzis accesul acestei „ semi maimuţe”.
Josephine şi-a urmat mai departe drumul său, făcând mult mai mult decât să dea lumii spectacole uluitoare. Copila, bastardă a unei spălătorese negre, cu o copilărie nefericită, obligată să se căsătorească la 13 ani (încercând alte 5 mariaje) şi să-şi croiască tare greu drumul prin viaţă, a dorit ca alţi copii să aibă o copilărie fericită şi un viitor sigur. Ea a înfiat 12 copii de religii diferite, din ţări diferite, pe care i-a crescut la castelul său din Périgord – sudul Franţei, deşi spre sfârşitul vieţii a cunoscut din nou lipsurile materiale. În timpul celui de al doilea Război Mondial, a mers alături de trupele franceze. A luptat pt. Rezistenţă, a fost membră a Serviciului Secret francez. A devenit pilot, a ajuns Locotenent iar la sfârşitul războiului a fost decorată cu Legiunea de Onoare. În 1960 a devenit membră francmasonă în „Nouvelle Jérusalem,Grande Loge Féminine de France”
Pe 8 aprilie 1975 a avut loc la Paris premiera ultimului său spectacol, „Joséphine”, în care aniversa 50 de ani de scenă. Emoţile au fost atât de puternice încât a făcut comoţie cerebrală şi patru zile mai târziu a murit. La dorinţa prinţesei Grace de Monaco a fost înmormântată în Monaco cu onoruri militare.
Sursa: „Der schwarze Stern Europas” - Marcel Sauvage
Biografia Josephinei Baker completeaza perfect articolul. As adauga doar ca Josephine Baker a revenit în România abia 40 de ani mai târziu, la festivalul de la Brașov – "Cerbul de aur" – în anul 1970. Un mare succes și atunci...
RăspundețiȘtergereMultumesc JMC
Foarte interesant articolul. Și comentariile.
RăspundețiȘtergereMulțumim. Și eu, și JMC.
ȘtergereFranța a oferit șansa acestei dansatoare nonconformiste și de culoare, să-și fructifice talentele, cucerind publicul alb al Parisului și nu numai. În America retrogradă de atunci nu ar fi depășit condiția umilitoare ce o datora culorii pielii.
RăspundețiȘtergereChiar și în America de azi chiar "albii și negrii se intersectează dar nu se integrează" (Leonard Steinhorn)
RăspundețiȘtergere