“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București

Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duși prea des pe la biserică, așa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat și nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne privește, ca în locul celebrității de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achizițiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni și altor instituții – să nu ne alarmăm. Artistul urmărește doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale și să constituiască un atentat la bunele moravuri.

Josephine Baker și unul dintre
luxoasele sale automobile (1936)

(...) Josephine Baker este încă sinceră și naivă. Nu și-a apropiat ipocrizia noastră și nu a adoptat manierele cabotinilor noștri. Altminteri, în loc să spună că frigul și mizeria au silit-o să țopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, așa cum închipuirea ultimei figurante îl țese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocație, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăției de basm, să renunțe la voluptatea războaielor cu suliți otrăvite și la aceea de a bea sânge din tigve omenești pentru a se mărgini la șampania din cupe de argint. Imaginația noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, și ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraș american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani și pentru că placardele arătau lămurit:

- Urcarea negrilor și-a câinilor, oprită!

Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului.” 

 

(articolul “Steaua” de la Folies Bergeres” - semnat Ion Pas - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 10 iunie 1928)

Sfânta nerușinată Josephina Baker

“Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.

Câte odată pentru a merge cu mâinile.

Câte odată pentru a luneca cu picioarele.

Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” 

 

(articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker” - semnat Sandu Eliad -  publicat în revista “Contimporanul” - numărul din martie 1928)

Idealul negru

„Tenul fraged, roz și alb, idealul bunicelor și al mamelor noastre, slăvit de poeți, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor și a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare și totuși mereu aceiași - căci toate variațiunile le brodează pe una și aceiași temă: cochetăria - a adoptat nuanța șocolatie, ca ultima exigență a unei femei “bine”. 

 

Bineînțeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduiește cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era ușor de realizat și sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munților aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile orașului, franțuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenrau tot mai palide. Jale mare! Pudrele și cremele șocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, și pe fețele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o știință a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puțin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată și necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziției spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu știm dacă moda oacheșă va prinde și la noi. În orice caz, de-ar fi așa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atât de oacheșă, te-asameni,

Cu o castană din copac.

Nu mai ești înger printre oameni,

Ești ca o cioară, ca un drac.

Sub încrețirea scurtei rochii

Răsar genunchii tăi, bronzați;

Ș'atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de dor și de nesaț.

O vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din povești.

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

Mi-arată, cât de neagră ești!

Cât poți cu-a farmecului noapte,

Să turburi traiul meu pustiu!

Cu brațul tău cafea cu lapte,

Cu tenul tău șocolatiu!

Deodată trece-o frământare.

Pe'ntunecatul tău obraz.

Asculți... și-auzi ca o chemare

Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Și-am înțeles în fine.

Să nu mă țin de pasul tău,

Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine

Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -

E vina mea, și nu mi-o iert...

Spăși-voi visul de aramă,

Tinzându-mi dreapta, în deșert.”

Și'o să-mi răsari ca o icoană,

A Josefinei tuciurii,

Ținând în mână o banană...

Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru” - semnat "Duduia Grădinărița" - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 27 octombrie 1928)

 

Citește și: Josephine Baker în România (1928 și 1970) - interviuri