De ieri și de azi
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Urmărește pe Twitter:
Urmărește pe Facebook:
Pagini:
Citește și:
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...
Contact:
Politica privind datele cu caracter personal:
Recomandări:
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
O noapte la “Potcoava veselă"
“Birjarul
care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor
de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și
savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un
rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii
lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar
rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din
sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al
Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață
ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de
aur, era un “personaj”.”
Poveștile Balcicului
Vă invit să ne continuăm călătoria - începută
mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec și înțesate de
povești ale “Coastei de Argint" – parte a României Mari de altădată. Vom
fi însoțiți și de această dată de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul
nostru prieten Ion Tic - și de Demir, un pescar lipovean din Comorovo. Să citim
așadar câteva dintre poveștile pline de
farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat
în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
"Joile grele" sau "Joile păzite"
“Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță
deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare
sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost
personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una
dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița -
personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte
rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și
rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor
leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le
degetele cu vătraiul.
Toate zilele de joi din decursul unui an sunt
nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada
cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau
"Joile păzite".
“Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte
înspăimântătoare și răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se
culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă cineva calcă joile și dacă iese la lucru la câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră
sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Țăranul
român între forțele naturii și puterile divine” – Georgiana Livia
Cârlan-Antoci).
Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O
să vă spun câteva dintre ele, culese din lucrarea “Sărbătorile de vară la
români” publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist
român Tudor Pamfile: “Dacă cineva calcă Joile și iese cu plugul la
arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe câmp, peste vara, acea
muncă va fi bătută de piatră, adică va fi stricată de grindină. Pe lângă
grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere
de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar
mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi
sunt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pânzișe și
înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atât
de mare “încât nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite
servicii religioase”. Prin unele locuri din Oltenia “se crede că cei ce
vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grâul. De asemeni nu se toarce,
nu se țese și nu se pune vârtelnița, că bate piatra.”
Joimărița - spaima fetelor leneșe |
Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sunt
și mai înspăimântătoare: “Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii.
În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel nou și se
face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietri și a ‹‹ tunului ››
ci și de teama Ielelor.
Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește
mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină
că vine după Rusalii, când acesta își buciumă sau își trâmbițează sfârșitul
isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor,
avându-se credința că în această zi, pe lângă că se opresc oamenii de la muncă
și sunt pedepsiți cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel
care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia
mânioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia - e cea mai
năprasnică.
Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici
pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă
serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând și
stricând semănăturile, mai ales cânepa”.
În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum se
spunea cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat,
anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus
supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor. De ziua morții mele,
le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă,
deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământa mai
mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul
celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel împărat, a rămas paza
Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau Ziua când fierbe piatra.”
Poveștile mănăstirii Zamfira
Biserica jupâneselor Zamfira și Smaranda
Dacă urmezi Valea Teleajenului pe drumul care duce de la
Ploiești către Vălenii de Munte merită să te abați pentru o jumătate de oră din
drum pentru a vizita și pentru a afla câteva dintre poveștile mănăstirii de
maici Zamfira.
“Istoria
acestei bisericuțe, menite unui sat de clăcași până la secularizare, este
interesantă mai ales prin istoria ctitorilor ei. Pisania ne spune că această
biserică cu hramul Sfintei Troițe s’a început cu osteneala și cheltuiala
jupânesei Zamfira, soția lui Manuil Apostoli, în zilele lui Nicolae Vodă
Mavrocordat. Dar murind Zamfira, s’a ostenit noru-sa Smaranda, fiica răposatului Ioan Bălăceanu - și ea văduvă cu un cocon anume Manoil - și a
sfârșit-o în anul 1743, luna lui Iulie în 28 de zile”. (1)
Din păcate biserica, devenită
mănăstire de maici pe la jumătatea secolului al XIX-lea, “a fost clădită pe
loc umed și nepotrivit și cu timpul se strică cu totul, ceea ce făcu pe Mitropolitul
Nifon să zidească în 1855 o alta”.
O frumoasă legendă despre modul
în care a fost ales locul în care urma să fie clădită “Biserica cea nouă” a mănăstirii era dezvăluită în anul 1937 reporterului interbelic Ion Tic de către “maica
Nectaria, căreia i se spune pe
drept cuvânt și maica Voie-bună pentru voia-bună pe care o arată tuturor
credincioșilor”:
“-
Dar, pare-mi-se, de zidirea bisericii Mitropolitului Nifon se leagă și o legendă… Legenda unui stol de porumbei. Se spune
că, jupâneasa Zamfira, întristată de paragina în care căzuse bisericuța ei, s'a
arătat în vis unui bătrân călugăr. Călugărul, care a povestit visul
mitropolitului, a fost însărcinat cu alegerea locului și cu zidirea bisericei.
Noaptea următoare, Zamfira s'a arătat din nou în vis, spunând călugărului:
Du-te la mănăstirea mea dragă. Un stol de porumbei albi îți va arăta locul unde
să reclădești biserica. A doua zi, ajungând pe înserate la mănăstire, călugărul
văzu cu uimire un stol de porumbei albi așezați pe locul unde se găsește astăzi
biserica. Monahul merse la locul ales de ctitoare și înfipse o cruce de lemn,
loc pe care se ridică mai târziu, biserica Mitropolitului Nifon.” (2) Noua biserică este construită în perioada 1855 – 1877 sub
“prin
osârdia lui Eftimie, stareț la Ghighiu. Mitropolitul Nifon ridică biserică
nouă, lângă cea veche, între anii
1855-1857. Îi puse două hramuri, Înălțarea și Sfântul Nifon. O intitulă oficial
‹‹Schitul Nifon›› şi lăsă biserica veche a Zamfirii ca biserică de cimitir
a satului și a călugărițelor. Biserica lui Nifon este zidită, în stilul de
încăpătoare hală ce se obișnuia prin 1850”. (1)
Jacques M. Elias - un rar exemplu de generozitate
Auzim adeseori vorbindu-se despre
Spitalul Elias din București – una dintre instituțiile medicale de elită ale
României și totodată un centru academic în care se desfășoară o activitate prodigioasă de cercetare și învățământ în domeniul
medical. Din păcate, nu foarte des este pomenit cel care a
făcut posibilă nașterea acestui spital.
Industriașul,
bancherul și moșierul Jacques Menachem Elias este filantropul care și-a lăsat prin testament întreaga avere – evaluată în anul morții sale, 1923, la 1 miliard de lei – Academiei Române. Donația a fost făcută în scopul “promovării
culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării
elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile și aceasta fără deosebire de
origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. Să vedem în cele ce urmează cine a
fost Jacques Menachem Elias:
Jacques M. Elias (stânga) Casa din strada Corabiei nr. 2 (ulterior Clemenceau) în care a locuit fondatorul spitalului Elias (dreapta) |
Jacques Menachem Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de
afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea: proprietar al Fabricii de zahăr
din Sascut, președinte al Băncii Generale Române, unul dintre cei mai importanți moșieri ai vremii,
proprietar a două mine de mercur în Dalmația, patronul hotelurilor Patria și Continental din București, deținător de
acțiuni în valoare de multe
milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. Jacques Menachem Elias a
fost caracterizat de către Nicolae Iorga ca fiind “un mare exemplu de generozitate umană”.
Dar iată cum a fost evocată viața și personalitatea industriașului Elias într-un articol semnat Alex. F. Mihail, publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în anul 1936:
Elvira Godeanu - privilegiul și osânda de a fi frumoasă
Elvira
Godeanu a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe de teatru
și de film pe care le-a avut România. Iată cum o caracteriza un contemporan,
F.O. Fosian, în volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”:
“Actriță?...
Mai puțin decât oricare alta, prin oroarea ei de publicitate, de podoabe, de
cancanuri… Dar cu atât mai autentică artistă – prin pasiunea de a-și
împlini un cât mai complet destin de femeie, pe scenă ca și în viață. Nu e veți
întâlni hoinărind prin baruri, în partide de vagabondaj nocturn. Nu o veți
surprinde nici în roluri de personagii anormale, cu pupilele înnoptate de cine
știe ce nebulos extaz... Cu aceiași discreție cu care se derobează de la frivolitățile
moderne, Elvira Godeanu refuză bluff-ul și cabotinajul. Are privilegiul și
osânda de a fi frumoasă – într-o vreme când s’a acreditat legenda că nu pot
avea talent într’adevăr decât slutele sau desfiguratele - și are curajul de
a-și afirma necontenit suveranitatea acestei grații feminine, prin creațiuni
artistice în care se destăinuiesc uimitoare facultăți
de transfigurare.” (1)
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Cele mai citite articole:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d. 18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și star...
-
" Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decăder...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Revista “ Realitatea Ilustrat ă ” lansa în numărul său din 15 iunie 1933 o invitație cititorilor săi : aceea de a participa la alcătuirea...