Vă invit să ne continuăm călătoria - începută
mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec și înțesate de
povești ale “Coastei de Argint" – parte a României Mari de altădată. Vom
fi însoțiți și de această dată de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul
nostru prieten Ion Tic - și de Demir, un pescar lipovean din Comorovo. Să citim
așadar câteva dintre poveștile pline de
farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat
în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Urmărește pe Twitter:
Urmărește pe Facebook:
Pagini:
- Călător prin România Mare
- Monden
- Artisti aproape uitati
- Destine de doamne si domniţe
- Portrete uitate
- Umor
Citește și:
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...
Contact:
Politica privind datele cu caracter personal:
Recomandări:
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Poveștile mănăstirii Zamfira
Biserica jupâneselor Zamfira și Smaranda
Dacă urmezi Valea Teleajenului pe drumul care duce de la
Ploiești către Vălenii de Munte merită să te abați pentru o jumătate de oră din
drum pentru a vizita și pentru a afla câteva dintre poveștile mănăstirii de
maici Zamfira.
“Istoria
acestei bisericuțe, menite unui sat de clăcași până la secularizare, este
interesantă mai ales prin istoria ctitorilor ei. Pisania ne spune că această
biserică cu hramul Sfintei Troițe s’a început cu osteneala și cheltuiala
jupânesei Zamfira, soția lui Manuil Apostoli, în zilele lui Nicolae Vodă
Mavrocordat. Dar murind Zamfira, s’a ostenit noru-sa Smaranda, fiica răposatului Ioan Bălăceanu - și ea văduvă cu un cocon anume Manoil - și a
sfârșit-o în anul 1743, luna lui Iulie în 28 de zile”. (1)
Din păcate biserica, devenită
mănăstire de maici pe la jumătatea secolului al XIX-lea, “a fost clădită pe
loc umed și nepotrivit și cu timpul se strică cu totul, ceea ce făcu pe Mitropolitul
Nifon să zidească în 1855 o alta”.
O frumoasă legendă despre modul
în care a fost ales locul în care urma să fie clădită “Biserica cea nouă” a mănăstirii era dezvăluită în anul 1937 reporterului interbelic Ion Tic de către “maica
Nectaria, căreia i se spune pe
drept cuvânt și maica Voie-bună pentru voia-bună pe care o arată tuturor
credincioșilor”:
“-
Dar, pare-mi-se, de zidirea bisericii Mitropolitului Nifon se leagă și o legendă… Legenda unui stol de porumbei. Se spune
că, jupâneasa Zamfira, întristată de paragina în care căzuse bisericuța ei, s'a
arătat în vis unui bătrân călugăr. Călugărul, care a povestit visul
mitropolitului, a fost însărcinat cu alegerea locului și cu zidirea bisericei.
Noaptea următoare, Zamfira s'a arătat din nou în vis, spunând călugărului:
Du-te la mănăstirea mea dragă. Un stol de porumbei albi îți va arăta locul unde
să reclădești biserica. A doua zi, ajungând pe înserate la mănăstire, călugărul
văzu cu uimire un stol de porumbei albi așezați pe locul unde se găsește astăzi
biserica. Monahul merse la locul ales de ctitoare și înfipse o cruce de lemn,
loc pe care se ridică mai târziu, biserica Mitropolitului Nifon.” (2) Noua biserică este construită în perioada 1855 – 1877 sub
“prin
osârdia lui Eftimie, stareț la Ghighiu. Mitropolitul Nifon ridică biserică
nouă, lângă cea veche, între anii
1855-1857. Îi puse două hramuri, Înălțarea și Sfântul Nifon. O intitulă oficial
‹‹Schitul Nifon›› şi lăsă biserica veche a Zamfirii ca biserică de cimitir
a satului și a călugărițelor. Biserica lui Nifon este zidită, în stilul de
încăpătoare hală ce se obișnuia prin 1850”. (1)
Interbelic news
Vă propun să vă transpuneți pentru câteva minute în România interbelică, citind un set de știri interesante culese din presa acelor ani: Regele tuturor românilor în provincia de peste Prut, Paris-București fără escală, Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse țară, Groaznica nenorocire aviatică de pe Șoseaua Colentina, Un Lourde românesc, Regina Maria a asistat la botezul arhiducesei Alexandra, Călușarii la Albert Hall,
Petrache Lupu care a vorbit cu Dumnezeu.
Printre aromânii din Cadrilater
“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în
anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă
cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai
de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra,
erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate.
Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de
Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă –
Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).
Marea
problemă a fost însă aceea că, în perioada de ocupație, Bulgaria schimbase
raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea, România a hotărât să
înfăptuiască colonizarea noilor județe românești cu aromâni și cu valahi
megleniți. Primul transport de coloniști s-a realizat cu vaporul “Iași” și a
ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. Începând cu această dată au început să
sosească în țară macedo-români strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și din Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru
aromânii din Peninsula Balcanică.
Vă propun să facem o scurtă vizită în
lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile
Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter
al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:
Din Bucureștii dispăruți: Palatul Sturdza
În
perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită
mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul
Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta
casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei
sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie
Naturală Grigore Antipa”).
Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de
bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a
fost construit de prințul Grigore M. Sturdza
între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin
dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care
resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”. (1)
Frumusețile Trascăului (de ieri și azi)
Mărturisesc
că, până acum, cuvântul trascău nu mă ducea cu gândul decât la Munții
Trascăului - o importantă grupă montană a Munților Apuseni - sau la celebrul
rachiu de fructe. Am aflat însă că Trascău (azi Rimetea) este și numele unui vechi sat din
Transilvania, din județul Alba, considerat de reporterii de la mondonews.ro ca fiind unul dintre
cele mai frumoase sate din România. Interesant este că în anul 1933 un
reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” - L. u. Molnar – era și el
impresionat de frumusețea localității situate în nordul Depresiunii Trascăului.
Mai mult, imaginile care însoțeau articolul publicat
în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei interbelice îmi permit să fac un
colaj – “de ieri și de azi” – fotografic.
Trascăul de altădată
Să îl însoțim așadar pe reporterul
interbelic în vizita sa prin Trascău (denumire utilizată până în anii '60;
localitatea poartă azi numele de Rimetea):
“Un
drum greu, pe o șosea plină de
gropi, într’un autobuz care face cursa de la Cluj la Turda; și
totuși un drum pe care niciodată nu-l poți regreta; dacă n'ar fi decât minunata
vale a Arieșului și încă plimbarea nu ar fi fost făcută de prisos; ajungând
însă apoi la Trascău, simți adevărata plăcere: melodiile vesele ale poporului
care locuiește acolo se prelungesc din munte în munte, contribuind la
pitorescul fermecător al tabloului.
Este
Duminecă. Clopotele bisericilor sună toate, în vreme ce poporul merge gătit la
rugăciune. Căruța de țărani, care înlocuiește în momentul de față autobuzul, merge
lin, de astă dată pe un drum admirabil. Cerul este albastru, fiind pictat
ici-colo de un norișor alb.
La fiecare cotitură ai o surpriză nouă; totuși la
un moment dat, atenția se concentrează asupra unei stânci de o formă bizară,
care-ți face în primul moment impresia unui monstru marin. Stânca datează din
timpuri străvechi, fiind utilizată chiar de Romani ca punct de observație. La fiecare
pas, forma pietrei se schimbă. Despicăturile încep să iasă la iveală și
întregul complex se deslușește abia acum.
Biserica din Trascău - în 1933 și azi |
Primele
case apar alături de plopii tremurători. Un stil de clădiri cu totul aparte,
dând impresia peste tot de mulțumire și de înțelegere generală. În mijlocul
satului se găsește biserica al cărei turn uriaș în patru colțuri are săpat în
el anul 1829. Poporul iese tocmai din biserici. Se remarcă la tot locul o
veselie exuberantă. Are oare curcubeul atâtea culori?
Bărbații poartă, aruncată
numai pe un umăr, o haină scurtă numită “Karzagany", călcând
mândrii și siguri de ei. Femeile, fetele și copiii râd mereu, fiind înveșmântați cu porturi de toate culorile. Cu toții dispar apoi în casele albe și frumoase.
Acesta
este poporul din Trascău. Originea lui trebuie căutată prin anii 1141-1161,
când Geysa II s'a stabilit acolo cu poporul lui; de asemenea minerii bavarezi
s'au stabilit în acele regiuni sub
contele de Stiria. Din această amestecătură de Bavarezi și Stirieni a chemat
regele maghiarilor Geysa II minerii la Trascău, dându-le privilegii speciale. Satul
și documentele au fost arse cu prilejul invaziilor, pentru a fi apoi pus la loc
sub domnia lui Endre III în anul 1291 cu aceleași privilegii. Ei nu plăteau
impozite și nu erau obligați la serviciul militar. Trascăul era considerat “Libera
villa".
Partea
germanică a strămoșilor a lăsat încă și astăzi nume de familie
ca Ekhardt, Gendel, Anger, Faber, Griwald și Gabel. Locuitorii Trascăului nu se
mai ocupă azi cu lucrul minelor de fier. În case domnește totuși belșugul.
La picioarele
stâncii “Szekelyko" ei exploatează pământul
și acest lucru le rentează foarte bine. Nimeni nu vorbește nemțește aci. Cu
toate că întâlnești de multe ori figuri blonde - adevărate tipuri germane - nu
auzi vorbindu-se decât românește și ungurește. Ei țin totuși la portul lor
vechi din mătase grea și colorată, cu toate că acestea costă foarte scump.”
Surse:
-
articolul “Poporul din Trascău” - text și fotografii
de L. u. MOLNAR – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 decembrie 1933
-
articolul “Rimetea,
un loc unic în lume, cu case
albe, ferestre verzi și o istorie
impresionantă” – semnat Maria Enache – publicat pe mondonews.ro
“Kilometrul 0” al României
Până
în anul 1937 în România “indicațiunile
kilometrice erau făcute mai mult sau mai puțin fantezist, întrucât nu exista
nici un punct de plecare”. Pentru a remedia această problemă
municipalitatea Bucureștilor a hotărât să stabilească un punct unic în raport
cu care să se stabilească toate distanțele din România:
“Deoarece piața Sf. Gheorghe e socotită drept
centrul geografic al Bucureștilor, s'a ales acest punct pentru “kilometrul 0",
de la care pleacă kilometrajele spre toate punctele țării. Distanțele între localități
încep să fie măsurate de la acest punct ideal, așa că se stabilește o măsură
unică pentru toată țara. Tot astfel, de aici pornesc în lungi fire invizibile -
ca o imensă și nevăzută pânză de păianjen – liniile kilometrice spre capitalele
și principalele orașe ale altor țări. E un punct stabil pe glob, tot așa cum englezii
au decis ca meridianul care trece prin Greenwich să fie meridianul nr. 1.”
Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”
Vă invit să plecăm împreună
într-o
vizită insolită în lumea crâșmelor rău famate, a “derbedeilor și
pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul C. Luca al revistei
“Ilustrațiunea Română“, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”.
E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer”
din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea
fi însă una a oricărui alt loc - de ieri sau de azi - în care “oamenii
cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii
intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum
veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:
Cafeneaua haimanalelor
“Am
intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te
asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și
mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să
deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de
consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri
imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al
patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții.
Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș.
Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de
cămin.
Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați››
de jucători au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului
și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească››
la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida››
interesantă, își părăsise postul,
iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci
minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției,
activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe
fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.
Într'un
colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene
porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
-
E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe
care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
-
Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
-
Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește
numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă
cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare,
salvarea e la Leiba.
Leiba - "bancherul barbugiilor" |
În
alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
-
Ești un pungaș! – urlă unul.
-
Escrocule! - ripostează celălalt.
-
Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi.
Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii
beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul
și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru
Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip
lombrozian cu figură de urangutan,
bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat
de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de
vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proeminenți. De-a curmezișul frunții are o cicatrice,
rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei,
deslegându-le limba cu câteva țigări.
-
He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți
banii de care am ‹‹ușurat›› atâția
barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți››
de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după
jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți››
cu parale. ‹‹Curăț›› câte
trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și
de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica
Lazăr. Dacă ‹‹elefanții››
sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››,
căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la
‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru
11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în
buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul››
a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.
-
Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ
să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
-
Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl
ispitesc eu.
-
Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai››
o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››,
nu-ți părea rău. Aveai
pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată››
și faci închisoare de pomană.
-
Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
-
He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma
mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de
lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la
fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc…
până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta,
știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.
"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru..." |
-
Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
-
Ba eu îs hotărât, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În
cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă
opri:
-
Poate mai aveți o țigară, cucoane?
-
Da!
Însă
în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în
pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
-
Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
Sursa
informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene:
Cafeneaua haimanalelor” - semnat de C. Luca – publicat în
revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 17 iunie 1936 -
răsfoit din colecția Bibliotecii
Digitale a Bucureștilor
Povești din Sulina - Cosmopolisul de altădată
Destinația
călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul
dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături
de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip
Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în
Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza
Jean Bart. Dar și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de
pirați levantini s-a transformat - la sfârșitul secolului al XIX-lea - într-un
orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii
reporterului interbelic:
“Întâi
e Dunărea. La cinci metri distanță de mal se desfășoară paralel cu canalul un
rând lung de case cenușii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în
același ton. Și apoi, la fel aliniată și silindu-se prin câte un turnuleț sau
balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu,
a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lățime 200 metri.
În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată
de țânțari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe
o limbă de teren verde din depărtare, sunt șantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”
Autostrada Londra - București - Istanbul (un "master plan" interbelic)
Societatea românească
din prima jumătate a secolului trecut nu era nici pe departe una perfectă. Implementarea
marilor proiecte de dezvoltare și de modernizare a României era însoțită și
atunci de mari scandaluri de corupție. Cu toate acestea, planul pentru crearea
unei infrastructuri moderne de drumuri și de căi ferate (ceea ce am putea numi
astăzi “Master Planul de
Transport”) era gândit de cei ce se aflau la
conducerea statului. Și era pus în practică.
Rețeaua de drumuri și de căi ferate
construită începând cu domnia Regelui Carol I – proiect continuat și după Marea
Unire – este în bună măsură cea pe care o utilizăm și astăzi. “E interesant să reamintim că, atunci când i s'a propus
principelui Carol de Hochenzollern tronul Principatelor Unite, acesta, uitându-se
pe hartă, i-a spus lui Ion Brătianu: România e destinată unui viitor strălucit.
Pe teritoriul ei va trece șoseaua Angliei spre Indii!”.
Nu a fost doar o constatare vizionară. Trei sferturi din
rețeaua feroviară pe care o România o deține astăzi a fost construită în timpul
domniei Regelui Carol I (din păcate, pe multe tronsoane se circulă astăzi cu viteze
mai mici decât atunci). Tot în aceiași perioadă a fost derulat un program de
anvergură de pietruire a drumurilor. Într-un singur
an, în România acelor vremuri, se pietruiau mai mulți kilometri de drum decât
totalul kilometrilor de autostradă construiți în România după 1989.
Proiectele începute în timpul domniei
primului rege al României au fost continuate și după Primul Război Mondial. Unul
dintre cele mai importante proiecte de construcții de drumuri din perioada
interbelică a fost construcția “autostrăzii Londra-București-Istambul”, arteră europeană care urma să permită parcurgerea cu automobilul a
distanței Londra-Istambul “în doar 24 de ore”.
E adevărat că termenul de autostradă e pretențios dacă
ne referim la accepțiunea pe care o dăm astăzi acestui cuvânt. Era vorba de
șosele cu o singură bandă pe sens dar asfaltate “ca’n palmă” și care făceau parte din marele
proiect european. Este de menționat
că porțiunea românească a acestui proiect
era aproape finalizată în anul 1936, în timp ce în Ungaria, Bulgaria, Grecia și
Turcia se înregistrau întârzieri importante. Finalizarea aproape în totalitate
a porțiunii de pe teritoriul României Mari din traseul “autostradei europene” – una dintre cele mai importante căi de comunicație
rutieră și azi - este consemnat în articolul “Autostrada
Londra-București-Istanbul”,
publicat în revista “Ilustrațiunea
Română”, numărul
din 14 octombrie 1936:
Cuza, statuia şi oltenii
Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a fost inițiatorul primelor reforme importante
care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Legile care au finalizat
procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea
averilor mănăstirești (1863), reforma agrară și împroprietărirea țăranilor (1864) nu au fost însă pe placul unor părți importante și influente ale societății românești și au dus - în cele din urmă - la constituirea “monstruoasei
coaliții” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866. Această
adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână
înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea țării.
O dovadă este și povestea mai puțin știută a statuii Domnitorului Alexandru
Ioan Cuza care se află azi în fața Palatului Primăriei Municipiului Craiova.
La umbra ceasloavelor
Am parcurs împreună
cu reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” drumul
care ascunde povești și blesteme ce duce spre “Mânăstirea Agapia cea tăinuită
de lume”. Am ajuns atunci până la porțile mănăstirii – așa cum era ea în anul 1938 - și ne pregăteam să pătrundem în
sfântul lăcaș de reculegere și rugăciune, în mănăstirea care a păstrat un
important tezaur de artă bisericească și o străveche tradiție monahală de
înaltă și pilduitoare spiritualitate:
Agapia în 1938
“Satul
cu căsuțele curate și primitoare - unele adăposturi de maici care n'au mai avut
chilii în curtea mânăstirei - ne vestește că suntem în preajma sfântului lăcaș.
Așa cum sunt înghesuite, mai ales spre capătul dinspre mânăstire, dovedește
începutul unei nou așezări care tinde spre ridicarea unui târgușor, în
nepotrivire poate cu gândurile acelora care întemeind mânăstirea, au conceput-o și-au dorit-o cât mai ferită de lume. Așa cum se prezintă astăzi, satul
pare o gardă voinică de case, căscioare și chilii, care străjuiește poarta
mânăstirei. Unele sunt case de oraș, destul de impunătoare, altele chiar cu
oarecari pretenții arhitectonice. În general, satul este simpatic, curat, gata
să primească și să adăpostească vilegiaturiștii care-și aleg drept loc de
odihnă aceste frumoase meleaguri (…).
Oprim
în fața mânăstirei. O arcadă tăiată în zidul extrem de gros, scundă și largă,
lasă să se vadă curtea largă a mânăstirei, împrejmuită, jur-împrejur, de
chilii. În curte, spre poartă, biserica zugrăvită de Nicolae Grigorescu, pe
care inspirația și geniul acestui mare pictor au făcut-o celebră. (…) Făcurăm un
scurt popas în curtea mânăstirei, căreia chiliile cu albul lor imaculat îi
împrumută un aer solemn, majestuos. Chiliile
sunt destul de mari și de înalte. Deasupra lor se înalță saloanele stăreției,
atelierele, arhondăria, muzeul și un paraclis destul de frumos și de
interesant. Un ceardac larg, circular, leagă pe toate laturile aceste încăperi.
Arcade și stâlpi de lemn împodobesc ceardacul care dă o înfățișare atât de
plăcută întregii construcții. Așa cum se înalță, în bătaia soarelui de
dimineață, mânăstirea cu ceardacul odihnitor, pare o mare și veche casă
boierească, voioasă și primitoare. Nimic din tristețea zidurilor de mânăstire.”
Povestea românului care a doborât un Zeppelin
În
vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. După doi ani
de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei în 27 august
1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să
riposteze.
Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii –
survola și bombarda Bucureștiul:
“Astă-noapte,
pe la orele 1:30, clopotele Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând
li s’au asociat clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată
gardiștii fluierau prelung. (...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un
aeroplan, a apărut asupra Capitalei noastre. El venea din direcțiunea Dunărei.
Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă extraordinară; din capul locului s’a
putut constata că suntem excelent pregătiți. Lovituri de
tun, de mitraliere, de puști, etc. au întâmpinat din primul moment oaspetele
nostru.”
(“Adevărul” - numărul din 27 august 1916)
Acest
prim atac nu
s-a soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem
afirma însă că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes
de public”: numeroși bucureșteni s-au instalat
confortabil pe acoperișurile caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat
după ce clopotele bisericilor au alarmat populația. Atacurile aeriene s-au repetat în nopțile care au urmat.
Au apărut și primele victime. Ziarul “Adevărul” consemna în numărul din 14 septembrie 1916:
“Zeppelinul și-a făcut din nou apariția astă noapte după ora 12 și după ce a planat
câtva timp deasupra Capitalei aruncând câteva bombe s’a îndepărtat în urma tirului artileriei și mitralierelor noastre. Cinci
copii au căzut victime acestui atac și câteva case au fost avariate.”
Din vremea când marele Tolstoi a fost în România
Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910), unul dintre cei mai
importanţi romancieri ai lumii, autorul capodoperelor Război și Pace, Anna Karenina sau Sonata Kreutzer, a avut în tinerețea sa și o perioadă pe care a petrecut-o în România, în
calitate de soldat al armatei ruse.
Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910) s-a născut într-o
veche familie boierească, care a avut un rol însemnat în viața publică
rusească. Oct. C. Tăslăuanu menționa în articolul “Tolstoi”,
publicat în numărul din 15 decembrie 1908 al Revistei ilustrate pentru
literatură și artă “Luceafărul”:
“Tolstoi e vlăstarul unei vechi familii boierești, care a
avut un rol însemnat în viața publică rusească. În castelul din Iasnaia Poliana
se pot vedea portretele celor 20 de generații de străbuni ai lui. Unul dintre ei
a fost șeful camerei secrete și omul cel mai de încredere al lui Petru cel Mare.
Acest strămoș a primit titlul de conte, cu prilejul încoronării împărătesei Catarina,
la 7 Maiu 1724. Străbunii, după mamă, au fost din familia princiară Volkonsky,
căreia a aparținut moșia din Iasnaia Poliana. Tatăl lui Tolstoi, contele
Nicolai Ilici Tolstoi, în tinerețe a servit în armată, a luat parte la
războaie, în cari s'a distins ca om îndrăzneț.
Ieșind din armată, moșia
părintească fiind încărcată de datoriile făcute de tatăl său încetat din viată
și având să îngrijască de o mamă și de-o soră învățate cu viața luxoasă, scapă
din încurcătură căsătorindu-se cu bogata principesă Volkonsky, singura fată la
părinți. După ce vinde moșiile părintești, se mută cu întreaga familie.
Mama lui Tolstoi era o fire artistică, o minunată povestitoare, vorbea mai
multe limbi străine. Era mult superioară soțului ei atât ca suflet cât și ca inteligență.
Își iubea bărbatul, fiindcă îi era soț și fiindcă era tatăl copiilor ei, dar
n'a fost niciodată îndrăgostită de el. Și-a petrecut viața îngrijind de copii și
de casă, cetind soacrei sale romane și îndeletnicindu-se, în ceasurile libere,
cu studiul cărților serioase, ca Emile al lui Rousseau. Părinții lui Tolstoi
duceau viața boierilor ruși de la țară. Cu treizeci de argați în curte și cu o
moșie întinsă, puteau gusta toate plăcerile unei vieți patriarhale.”
Același articol
rezumă povestea copilăriei scriitorului: “Leo s'a născut la 28 august/9 septembrie 1828. Orfan de mamă
la vârsta de un an și jumătate, a crescut sub îngrijirea unei rude îndepărtate,
Tatiana Alexandrovna Ergolskaia, ce locuia la dânșii. În tinerețe existase o
legătură sufletească între Tatiana și tatăl lui Tolstoi. Ei au renunțat însă la
visele lor, ca acesta să-și poată mântui familia, căsătorindu-se cu bogata
principesă Volkonsky. (...) Cel mai însemnat moment din copilăria lui a fost
moartea de apoplexie a tatălui său (la 1837). În mintea copilului de 9 ani
pentru întâiași dată se ivi problema vieții și a morții. Neputând îndura
pierderea fiului ei, după nouă luni muri și bunică-sa, într'o zi de sărbătoare,
în care un coleg de școală spusese fraților Tolstoi că nu există Dumnezeu.
(...) Firea micului Tolstoi ne-o caracterizează poate mai
bine excentricitățile lui. Într'o zi sări din etajul al doilea, ca să atragă
asupra lui atenția tuturora, altă dată își rase sprâncenele, ca să nu fie la
fel cu ceilalți băieți, iar o dată, când făcea o călătorie cu familia, se dete
jos din trăsură și se luă la'ntrecere cu caii, până căzu de oboseală. Cum vedem,
de pe-atunci voia să fie original, de pe atunci era chinuit de vanitatea de a
fi mai mult decât îl socoteau cei dimprejurul lui. (...) Când
era mai mărișor, începu să se manifeste și puterea originală a vieții lui
sufletești, își închipuia că un om care nu e învățat cu suferința nu poate fi
fericit în viață. Ca să se obișnuiască cu această virtute creștină, adeseori ținea, cu mâinile întinse, dicționarele grele ale mătușă-sii câte cinci minute,
ceea ce i se părea, pesemne, un canon cumplit; alteori se încuia într'o odaie și își biciuia umerii goi cu o funie, până îi dădeau lacrimile.”
După câțiva ani petrecuți la Universitatea din Kazan, începută
la 16 ani dar pe care nu o termină, în primăvara anului 1851, în vârstă de 23
de ani, Tolstoi a plecat în Caucaz însoțindu-l pe fratele său Nicolai, care
era ofițer. S-a înrolat ca voluntar în armată și a luat parte la lupte. În acea
perioadă Lev Tolstoi trăia, asemeni
camarazilor săi, jucând cărți, participând la vânători și trăind aventuri romantice.
În 1854 a trecut examenul de ofițer și “a părăsit viața romantică a
Caucazului, ca să-și cerceteze rudele în Iasnaia Poliana. Aici primește porunca
să plece la oștirea de la Dunăre. La 14 Martie 1854 sosește în București, de
unde se duce la o baterie din Oltenița, apoi la Silistra.”
Articolul “Din vremea când marele Tolstoi a fost în București”,
publicat în numărul din 1-14 august 1945 al
revistei “Realitatea Ilustrată”, menționează câteva informații interesante despre perioada
petrecută în România de ofițerul Lev Nicolaevici Tolstoi:
“Tolstoi a trecut prin România cu prilejul răsboiului
ruso-turc de la 1853. La acea epocă, contele Lev Nicolaevici Tolstoi se afla ca
ofițer în armata rusească care a intrat în Moldova și apoi în Muntenia și în
Dobrogea. Repartizat în grupa care avea să facă frontul spre Dunăre, ofițerul
Tolstoi, ajuns la București, trimite mătușii sale Tatiana, următoarea
scrisoare:
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Cele mai citite articole:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d. 18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și star...
-
" Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decăder...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Revista “ Realitatea Ilustrat ă ” lansa în numărul său din 15 iunie 1933 o invitație cititorilor săi : aceea de a participa la alcătuirea...