Automatele – micile minuni interbelice

Deşi poate să pară astăzi un lucru greu de crezut, automatele erau totuşi o prezenţă relativ banală în Bucureştiul interbelic. Mă refer aici atât la automatele stradale cât şi la automatele destinate servitului mesei. Despre localurile cu automate de sandwich-uri, băuturi sau prăjituri v-am povestit pe larg într-un alt articol, "Fast food-uri interbelice". Astăzi vă voi povesti despre automatele mai banale, destinate vânzării dulciurilor (şocolată, biscuţi, bomboane), a celor pentru distribuirea biletelor de tramvai sau a parfumului, precum și despre “automatele - joc de noroc” (pardon – de dexteritate). Articolul pe care o să-l citez în continuare a fost publicat în numărul din 4 noiembrie 1931 al revistei “Ilustraţiunea Română”:


Stânga: Bucuria copiilor - automatele pentru dulciuri
Dreapta: 
Parfum de la automat (de doi lei... parfum)
Tot românul sau poate tot muritorul are o atracţie mistică spre automat. Ştie el, desigur, că la originea tuturor lucrurilor e tot o mână omenească şi un creier gânditor care cântăresc marfa, o împart în porţii şi o pun la dispoziţia onoratei clientele. Dar… dorul de minuni care sălăsuieşte în suflet, ca o amintire a vremurilor când, la voinţa vreunui sfânt coborât pe meleagurile astea, apa ţâşnea din stâncă, mai creează iluzia că şi noi realizăm ceva extraordinar, când prin simpla apăsare pe un buton (după prealabila insuflare a “harului” sub forma meschină a unei monede) declanşăm o maşinărie complicată şi facem să apară lucrul dorit.

Bineînţeles copiii au fost cei care s'au bucurat cei dintâi de inovaţie. De altfel generaţia nouă  e întotdeauna mai puţin surprinsă şi mai gata de adaptare în faţa creaţiunilor noi. E cel mai bun semn că începem să devenim şi noi “generaţie veche". Deci, ăştia mai maturi am avut un moment de ezitare în faţa americanizării. Copiii însă, au îmbrăţişat-o imediat şi - funcţia creând organul - au apărut în toate colţurile de străzi precum şi la staţiile de tramvaie, minunate cutii de tinichea sau fier, pline cu fel de fel de atracţii: biscuiţi, şocolată, caramel… Dar, întocmai cum nici minunile nu se efectuează totdeauna la comandă, se întâmplă adesea ca bănuţul să sune doar batjocoritor în lada de fier, fără ca minunea – adică şocolata sau mai ştiu eu ce bunătate de un leu – să-şi facă apariţia. Zadarnice sunt lacrimile micuților păcăliţi de monstrul-mecanic şi singura răzbunare ce le rămâne este o bună lovitură de picioruş revoltat. N’am putea susţine cu certititudine că e concesionarul acela care şi-a rezervat această "şansă" în plus a introducerii de monedă fără "contravaloare". Dar dacă aşa ar fi cazul, el s'ar fi dovedit un excelent psiholog, căci a creat un risc. Şi riscul e doar o tentaţie în plus: Nesiguranţă, aşteptare, emoţie…


Stânga: Jocuri de dexteritate... la automat
Dreapta: Cântarul automat
Cea mai bună dovadă, că acest risc îşi joacă rolul de chemare, e glomeraţia din faţa automatelor în care, zvârlind leul cu dexteritate, faci să-ţi iasă un şir întreg de lei etalaţi frumos în "corpul cutiei de metal". Numai că aici nu se mai poate vorbi de "riscul de a pierde", ci de riscul de a câştiga, atât de minunată fiind această eventualitate. De altfel acest soi de joc nu atrage decât specia cea mai inferioară de vulg, aceiaşi care se înghesuie la Moşi în jurul roatei cu trei numere din şapte "câştigătoare". Sunt gâştele sigure de a fi jumulite. Dar automatul în sine a prins. Precum altădată îţi dădeai întâlnire în hall-ul cinematografului cutare, acum cuvântul de ordine e: la automat. Sub aparenţa unei ieftinătăţi care scoate ochi, negustorul are totuşi grijă să nu piardă nici el, dozându-şi bine porţile, astfel ca acela care împarte, să-şi facă partea leului, sau a leilor…

Pentru noi cetăţenii însă, aceste automate au avut şi un efect salutar cert: concurându-se între ele au provocat o supralicitare, care a dus la ieftinirea – încă foarte relativă – a preţurilor exagerate din cafenele şi bodegi şi la ocolirea restaurantelor prea speculante. Ele sunt un excelent refugiu în caz de ploaie şi recunoaştem că-şi dau toată osteneala ca să ne apară cât mai estetice. O inovaţie fericită este serviciul efectuat de fete curăţele, care satură ochiul, acolo unde stomacul rămâne nesăturat... Dar, românu-i greu până se apucă de un lucru, că de lăsat se lasă uşor… Aşa că să nu vă fie teamă de prea multă mecanizare. Zarva începutului e urmată totdeauna de o acalmie trist prevestitoare... Să dea Domnul să fim noi proşti profeţi.”


Sursa: articolul “Automatele” - publicat în numărul din 4 noiembrie 1931 al revistei “Ilustraţiunea Română” - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Când o femeie se ştie trădată…

Tocmai pentru că divorţul era încă la început de drum în primii ani ai secolului al XX-lea în România, răspunsul dat de cititoarele revistei „Moda nouă ilustrată” la întrebarea: „Când o femeie se ştie trădată să se răzbune sau să sufere în tăcere?” poate să ne dea o idee despre mentalităţile existente atunci în societatea românească. Completând această anchetă cu răspunsurile voastre ne vom da seama împreună dacă şi  cât de mult s-au schimbat aceste metalităţi de-a lungul ultimului secol. Vă invit aşadar să citiţi răspunsurile cititorilor de acum un veac şi să le completați cu răspunsurile voastre, ale celor de azi, făcute sub forma unor comentarii – care vor fi adăugate la articol pe măsură ce le faceţi. 

Răspunsuri DE IERI (1904):


O vasluiană: "Când o femeie iubeşte cu adevărat şi este înconjurată şi de copii, trebuie să sufere în linişte trădarea soţului dacă ea este trecătoare şi nu are o legătură de inimă care de multe ori le fură minţile dumnealor. Pe un bărbat care nu’şi iubeşte femeia şi o trădează, nu merită să te răzbuni. Căci prin ce s’ar putea răzbuna o femeie? Tot prin a’l trăda? Nu! Eu nu mi’aşi târî onoarea în noroi când nu am pentru cine."


D-şoara Jeanetta, Craiova: "Iertaţi, când vedeţi că cel care a greşit regret şi dă probe de îndreptare… căci, ar fi o crimă să vă înstrăinaţi o inimă care poate mai bate pentru voi, şi aceasta numai pentru o greşală care, în cele mai multe cazuri, e comisă cine ştie în ce moment de rătăcire!...

D-şoara Elisa Stătescu, Loco: “Admite că la început femeia trebuie ‹‹ să sufere în tăcere, gândindu-se la zicala: s’a văzut oare cioară albă şi bărbat credincios? Dar, dacă el continuă cu trădarea, cea mai mare răzbunare este separaţia definitivă. ›› ”

D-şoara Elisa No. 2: "Ajunge la o concluzie contrară: ‹‹ Par’că văd că cititorii se împart în două: cei pentru care s’a prezentat sau se poate prezenta într’un moment sau altul prilejul nenorocit de a devia de la jurămintele făcute, vor zice că e mai bine să sufere în tăcere; cele ce vor fi osândite să fie aduse în asemenea stare, cred că vor fi de părere mai bine să se răzbune. Schimbând rolurile actorilor. în sensul ca bărbatul să fie victima, spectatorii îşi vor schimba şi ei opiniile. Dar asta este o argumentare din interes, apărarea celui implicat în cauză. Să ne ridicăm însă deasupra patimilor şi să căutăm dreptatea. A te şti trădată şi a continua căsnicia, mulţumindu-te să murmuri, e ceva omenesc; dar a te şti trădată şi a continua traiul acesta fără nici un semn de nemulţumire, fără ca nici chiar să’ţi topeşti durerea în plânsuri tainice ci suferind în tăcere, e ceva îngeresc dar e mai presus de firea noastră. (…) Deci: la vraie femme ne pleure pas: elle se venge. (Adevărata femeie nu plânge: se răzbună).


Ţigăncuşa din Bârlad“E concisă în răspunsul ei, care armonizează cu nota generală: ‹‹ Iertarea e cea mai nobilă răzbunare.

D. I. G., Loco: „Bazat pe axioma că: ‹‹ cei care au iubit nu pot să se răzbune, căci iubirea înobilează sufletul iar nu îl face mai rău ››, predică răbdarea pentru că  ‹‹ dacă el într’un moment de uitare a trădat-o, văzând-o însă mereu iubitoare pentru el, nu se va înduioşa oare şi nu va reveni la ea? ››

D-şoara Iulia I. Iova, Galaţi: “Crede că se poate obţine acelaşi efect, însă pe altă cale decât prin a reînnoi dovezile de iubire: ‹‹ femeia să-şi arate dispreţul faţă de soţul trădător ››.”

D-şoara Ch. G., Buzău: “E de părerea d-nei d’Epinay care spune: ‹‹ Meritul unei femei are nevoie de a fi luminat printr’o rază de bunătate››.”

D-na Marioara D. Popescu, com. Drânceni (Huşi): “Sfătuieşte femeile a face încercările posibile pentru a’l readuce pe soţ ce calea cea bună, dar dacă toate acestea sunt zadarnice, ‹‹ să se resemneze; soarta supunându-ne la încercări, trebuie să fim tari, să suferim fără să ne plângem, căci numai aşa vom fi bune soţii şi bune mame şi numai prin iertare şi blândeţe vom merita cu adevărat a ne numi îngeri ››.”

D-şoara Mărioara de la munte, Ardeleancă: “Crede că  ‹‹ precum sunt de variate culorile florilor, tot aşa sunt de deosebite caracterele femeilor. O femeie care posedă un character dur, fiind trădată, sigur va încerca tot ce e posibil spre răzbunare. Însă o femeie cu un caracter nobil, blând, fiind trădată, nicicând nu va încerca să se răzbune. Singura mângâiere în suferinţă îî va fi credinţa în Dumnezeu!››”

Un danez din Telega: “Concordă în păreri cu d-na Marioara Popescu, anume de a te lupta să readuci lucrurile la starea de odinioară. Totuşi, ‹‹ dacă nu vei vedea schimbarea în bine, nu căuta o răzbunare înjositoare, că în urmă să suporţi consecinţele ei, ci nu-i lovitură mai mare ca indiferenţa. ››”

Încheiem seria răspunsurilor din anul 1914 la „chestiunea pusă”. Începe acum să completăm împreuna articolul cu răspunsurile voastre la aceiaşi delicată întrebare:


Răspunsuri DE AZI:


Getuța Zecheru, Ianca (Brăila): "A greși e omenește, a ierta e creștinește", deci în concluzie, trebuie să-i arăți "trădătorului" că poți ierta și merge mai departe, iar dacă greșeala se repetă întoarce și celălalt obraz."

Lore Loredana: "Nu sunt o femeie răzbunătoare, deși cu mintea aș spune că mă răzbun, dar cu sufletul nu... Cu siguranță aș suferi în tăcere!"

Coca Colaj Saga Mik: "Când o femeie se ştie trădată să se răzbune sau să sufere în tăcere?” Cred că ajung la divertisment, asta nu e dragoste. În dragoste și în război nu sunt reguli scrise, fiecare acționează după impulsul de moment... În privința dragostei nu am jumătăţi de măsură. Când un partener se înfruptă din dulceața trădării cu siguranță va reveni la butoiul cu miere:-))) pentru nici un motiv nu aș rămâne într-un joc de fațadă de dragul copiilor, copiii cresc și își vor urma cursul vieții lor și nu cred că să-mi calc pe inimă e o soluție viabilă. Sunt pe principiul că trebuie mâța ruptă în două. Iertarea "păcatelor" este bună, dar dacă trăiești "în (cu) păcat" începe să-ţi fie mod de trai.... Răzbunarea... cred că o simte fiecare, atât doar că nu e dusă la înfăptuire, se transformă în suferință dar revin la faptul că detașarea duce la vindecarea sufletului. Nu aș suferi în tăcere, nu m-aș răzbuna, deși nu-i va fi ușor... sunt rea și nu aș accepta continuarea unui circ."

Clara Iubire, Bucureşti: "Cred că depinde în primul rând de cele două persoane: de cel care trădeaza și de cel care e trădat, respectiv de obiceiurile pe care le au (dacă observi din felul în care s-a purtat că e genul care recidivează, nu cred că e cazul de continuat; dacă însă crezi din tot sufletul că a fost o excepție, poate merită să treci peste asta). Mai depinde și de mediul în care a crescut (că doar ai avut timp să-ți dai seama de felul în care se poartă părinții săi unul cu celălalt, ori direct ori din ceea ce ți-a povestit), de nivelul de cultura, de educație etc."

Corina Mateas: "Hmm... trădare... :) Cred că ar trebui luat în calcul și MOTIVUL trădării. Răzbunare? La ce folos? Într-o relație bazată pe respect reciproc și dragoste mai ales, nu se ajunge la trădare."

Daniela Mihaela Drenea, Toscana: "Dacă se întâmplă: e prima și ultima dată. Fără răzbunare, fără scuze, fără lacrimi sau promisiuni. "Adio și n-am cuvinte!"

Mami şi Copilul: "Nu cred că aș putea să tac. De fapt nu aș putea trece peste situația asta. Eu vreau fericire în familie iar copilul nostru să învețe de la noi să fie fericit. Dacă ar fi trădare înseamnă că ceva s-a rupt și lipsește și e căutat în altă parte. Cred că n-aș aștepta "a doua abatere" ca să plec, asta înseamnă răzbunare? Dacă da, atunci m-aș răzbuna...

Citește mai mult... »

Ziua când joacă ielele

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domneşti începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:
Sâmbăta dinaintea Rusaliilor – numită Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular.
Duminica de Rusalii, numită şi Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti)  este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh fiind considerată şi ziua de  naştere a bisericii.
Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreştine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântăni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.


Loc în care au jucat ielele...
Dansul ielelor
S-au păstrat până azi multe superstitii legate de Iele. Am selectat pentru voi câteva din studiul “Credințe și superstiții ale poporului român” publicat în anul 1914 de către marele folclorist român Artur Gorovei:
“Verdeața pe unde au jucat ielele se topește ca și cum ar fi arsă de foc, apoi târziu tare răsare iarăși iarba în acel loc, de o frumusețe rară, dar nu o mănâncă nici un dobitoc.” (din zona Putnei);


Dansul ielelor
Ielele beau noaptea apă de prin fântâni și oricine va bea după dânsele, îl pocesc. De aceea cine va bea apă dimineața din vreo fântână, lasă în ea vreun semn de la sine, pentru ca poceala să cadă pe acel semn.” (din zona Prahovei);

Pe sub unii copaci crește un fel de iarbă mare; acolo au jucat ielele, și cei care calcă pe acel loc, i se moaie un picior sau o mână.” (din zona Sucevei);

Cine a văzut Ielele făcând hore noaptea prin poieni și cântănd, dacă o va spune amuțește.” (din zona Muscelului);

Dacă te strigă cineva în această noapte să ieși afară, să nu ieși că te pocesc ielele.” (din zona Vâlcei)


Savatina, Margalina și Rujalina
Dar cine sunt ielele?  Sunt “niște spirite femeiesti, făcătoare de rele. Sunt așa de periculoase, încât nu este bine nici chiar pe nume a le chema. Pentru aceasta, obișnuit, ele se exprimă numai prin prenumele Ele sau Dânsele.” O să vă dezvălui totuși - înfruntând aceste pericole menționate de etnologul Tudor Pamfile în studiul “Sărbătorile de vară la români” – numele celor trei iele: Savatina, Margalina (sau Magdalena) și Rujalina. Ele sunt fiicele lui Rusalim Împăratul. Cele trei rele Iele călătoresc în zilele de Rusalii peste pământ. Ele “aleargă prin nori cu alai mare de vrăjitoare. Mulți români se jură că ar fi auzind răsunând prin văzduh muzica lor. Când se strâng la un loc, pornesc să joace ca niște nebune; pe acel loc toată verdeața se usucă.”
E un mare pericol să le privești dansul, pentru că “dânsele pocesc pe cei care le privesc jocul, luându-le gura, mijlocul, o mână sau un picior”. Tot ielele pot să pedepsească pe cei care le spionează orbindu-i, asurzindu-i sau dându-le diferite boli (epilepsie, boala copilului, nebunie…). Ielele “stau și împrejurul fântânilor și de aceea noaptea să nu se aducă apă de la vreo fântână, căci împrejurul lor joacă ielele și cel care va lua apă va fi luat de Iele .” Să se ferească deasemenea cel care “într-o călătorie  întâlnește vreun drum încrucișat. Să nu treacă prin răspântia lui, căci îl pocesc Ielele”Multe răutăți pot să facă Ielele. ”Viața omenească ar fi stat chiar în cumpănă daca Dumnezeu n’ar fi lăsat cele patru buruieni ocrotitoare omului. Aceste sunt : avrămasca, cristineasca, leușteanul și odoleanul.”

Citește mai mult... »

Duminica Mare a Rusaliilor

Duminica Mare a Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, este sărbătoarea creştină care încheie ciclul Pascal. Ea se suprapune cu sărbătoarea populară a Rusaliilor şi de aceea sunt foarte greu de diferenţiat obiceiurile si practicile creştine de cele precrestine. Foarte multe din datinile acestei zile sunt în legătura cu cele din ziua premergătoare, a Moşilor de vară, sau cu sărbătoarea de a doua zi, RusaliileS-au păstrat până azi multe dintre obiceiurile şi tradiţiile populare legate de Duminica Mare. Am selectat pentru voi - din studiul “Sărbătorile de vară la români” publicat în anul 1910 de către marele etnolog şi folclorist roman Tudor Pamfile - descrierea câtorva dintre ele:


De Rusalii...
“De cu sâmbătă seara flăcăii se duc pe la vii sau pe la păduri, unde taie nuiele mari şi frumoase de tei. Aceste nuiele le duc acasă în spinare, pe greabănul cailor sau cu trăsurile (…). Cei care aduc pentru casa lor, cei ce cumpără sau dobândesc în dar, aceste ramuri,  împodobesc întreaga gospodărie cu nuiele de tei. Rămurelele mici le pun pe la icoane şi pe la corzile caselor, iar afară le pun pe la ferestre (între geamuri şi zăbrele) şi pe sub streasină. Mai toţi pun şi prin garduri, dar mai ales pe la ţăruşii porţii. Teiul astfel pus, oriunde ar fi, rămâne acolo uitat.”
Poartă împodobită de Duminica mare

Ramuri de tei se duc şi la biserici: Rămurelele se aşează înaintea icoanei Maicei Domnului sau nafurarului. După serviciul dumnezeesc, preotul ia câte o mlădiţă mică şi o dă fiecărui creştin care se perindează la anafură. Aceste mlădiţe se păstrează apoi la icoanele din casă, întocmai ca salcia de Florii.” Despre aceste crenguţe de tei aduse în ziua de Duminica Mare de la biserică se crede că au puteri protectoare: “Teiul de Dumineca Mare este bun la multe. Când peste vară plouă cu piatră, este bine a se arunca afară câte o crenguţă de tei uscat, cu credinţa că făcând astfel, piatra încetează. Alteori, cu aceleaşi crenguţe, este destul numai să se ameninţe înspre partea de cer de unde vine ploaia cu piatră, ca aceasta să se risipească îndată.”

Împărţirea ramurilor de tei
În Ţara Românescă femeile duceau la biserică în Duminica Mare frunze de tei, de mure, de soc şi de jaleş. Acestea erau lăsate acolo timp de trei săptămâni şi erau aduse acasă în a treia duminică: “Aceste buruieni, cred şi spun, că sunt bune pentru multe leacuri. Din ele se fac mai cu seama ceaiuri împotriva răguşelii şi a junghiului provenit din răceală. Cu aceste plante se descântă şi la boli, dar mai ales slujesc la vrăjile de dragoste.
Citeşte aici mai multe despre: Cântecele şi descântecele de dragoste.
“Ca să fii ferit de futişaguri şi pierderi peste an, este bine ca cea dintâi plăcintă pe care o faci sâmbăta pentru a doua zi, pentru Duminica Mare ca s’o dai de pomană ori s’o mănânci în casă, să o pui la cuptor întâi şi să o scoţi pe urmă, să o rupi în trei părţi şi să o împarţi la săraci. Astfel nu vei fi păgubit cu nimic”.
O altă credinţă populară legată de această zi este aceea că: “spre Duminica Mare, comorile bune, care ard numai pe la zile mari, îşi arată flacăra.” tradiţie care se mai păstrează prin unele sate din Transilvania este aceea de a se face în ziua de Duminica Mare cununi de cununie “din spice de grâu curat şi din felurite flori de câmp”. Acestea se duc la biserică “unde se păstrează apoi la icoane, pentru toate cununiile de peste an.
Cunună
Un obicei întâlnit prin părţile Muscelului era acela al “prinsului suratelor”: Cele două fete care vor “să se prindă surate” taie o ramură de măr dulce şi apoi merg la o fântână împreună cu un flăcău. “Acolo, una se aşează într’o parte şi cealaltă în faţa ei. Flăcăul le întreabă şi ele răspund de trei ori:
- Daţi surate pân’la moarte ?
- Dăm surate pân’la moarte !
- De azi înainte sunteţi surori ?
- Suntem !
- De azi înainte să ştiţi: nu vă mai ziceţi pe nume ci surate.
Apoi flăcăul le dă în mână crăcana de măr dulce, şi apucând una de o ramură şi alta de cealaltă, trag s’o spintece.”
La fântână...
Tot în Duminica Mare, pentru că a doua zi încep Rusaliile, era obiceiul ca seara să se ungă tocurile ferestrelor şi al uşilor cu usturoi şi cu leuştean “spre a feri gospodăriile de duhurile necurate”. Pentru că începând de a doua zi “aceste duhuri se vor război în văzduh cu duhurile bune şi din lupta lor va curge ploaie; de aceea se zice că Duminica Mare vine întotdeauna cu ploaie”.

Sursa informaţiilor şi a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librariile Socec&Co. în anul 1910.
Citește mai mult... »

Moşii cei mari ai Rusaliilor

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:

- Sâmbăta de dinaintea Duminicii Mari a Rusaliilor – numită Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular;
Duminica de Rusalii, numită şi Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti) este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh fiind considerată şi ziua de  naştere a bisericii.
Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreştine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântăni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.



MOŞII DE VARĂ


Conform rânduielilor creştine, în zilele de sâmbătă “se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate consta din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele (…). Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua sâmbetei.” Dintre toate zilele de sâmbătă de peste an, există în popor credinţa că “ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este  Sâmbăta Duminicii mari, numită şi Moşii Duminicii mari, Moşii Rusaliilor, Moşii de Rusalii sau, mai peste tot locul, Moşii cei mari sau Moşii de vară.” În aproape toate regiunile ţării se păstrează obiceiul de a se da de pomană vase de lut sau de porţelan, căni sau străchini de lemn împodobite cu flori şi umplute cu fructe, lapte, vin sau apă. “Oalele, ulcelele, cănile şi sticlele se dau de obicei pline cu vin, iar cine n’are le poate umplea şi cu apă. Cofele şi toate celelalte vase sunt împodobite pe la gură cu cununi de flori, de trandafiri mai ales, dacă sunt înfloriţi în această vreme. Printre florile înşirate pe aţă se pun şi roşcove, smochine, covrigi şi altele cumpărate toate din târg. Străchinile, talgerile, castroanele şi farfuriile se dau pline cu bucate. Aceste bucate sunt de obicei felurite soiuri de zamă sau zeamă de pasăre, purcel sau miel, cu tăieţei, orez şi altele. Farfuriile late sau întinse sunt mai ales duse umplute cu meşniţă sau orez fiert în lapte. Toate aceste lucruri care se duc a fi împărţite se numesc moşi. O gospodină duce moşi pe la toate neamurile şi toţi vecinii, şi primeşte iarăsi moşi de la toţi aceştia. Cu acest prilej, se strâng atât de multe vase, încât rar gospodar care îşi mai cumpără altele din târg pentru nevoile casei.” Cel care dădea de pomană spunea: ‹‹  Pe lumea asta ţie, pe cealaltă, mie ! ››. Cel care primea răspundea: ‹‹ Bogdaproste ! ›› sau ‹‹ Domnul primească! ››".



Prin Oltenia, de Moşii de vară, era obiceiul ca femeile să meargă în cimitir şi să îşi plângă morţii, pentru că în această zi “păcătoşii se trimit din nou în munca iadului”. Prin Bucovina exista credinţa “că nu e bine ca cineva să mănânce până ce nu dă mai întâi de pomană, pentru ca în această zi se împărtăşesc cu sfintele taine toţi morţii şi dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul lui nu se pot cuminica”. Prin zona Câmpulungului (Argeş) era “datina ca nănaşii să trimita finilor si mai ales celor de botez, încă şi câte o junincă dimpreună cu toate ce e nevoie la o vacă de lapte precum doniţă, satişcă şi strecurătoare.” Un alt obicei interesant se întâlnea prin unele părţi din Moldova: “cei care în toamna trecută s’au îngijit şi au dat de pomană între altele şi o masă încărcată cu tot soiul de bucate şi colaci, acum, la moşii aceştia, ei se duc să umple acea masă. Această datină se numeşte umplutul meselor. Gospodina care a dat de pomană o masă plină cu vase, merge acum cu bucate şi umple acele vase, tot pe masa dată.” 



Prin Ţara Românească în această perioadă se ţinea Târgul Moşilor, “care se începe luni şi durează până sâmbăta înainte de Rusalii, adică o săptămână întreagă.”  Târgul moşilor, care era un prilej pentru târguieli şi pentru distracţii de tot felul,  “s’a născut din târgul unde se desfăceau odată numai cele trebuincioase pentru Moşii Rusaliilor”. Cel mai cunoscut dintre aceste târguri organizate de Moşi  a fost până în perioada interbelică cel care se ţinea în Bucureşti. în celebrul bâlci organizat în săptămâna Rusaliilor  mergeau  mai ales mahalagi şi târgoveţi – dar şi burghezi -  pentru a colinda vestitele “ţuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită şi „zăpăceală” . Era locul în care copiii mâncau floricele şi “îşi sglâmboiau ochi în toate părţile şi nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiţi comedianţi care se arătau la circuri cu „renume mondiale” şi în special la panorama lui Braun care avea toate minunăţiile pământului.” (citeşte şi “Piticul din Bâlciul Moşilor”)

Sursa informaţiilor şi a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librariile Socec&Co. în anul 1910.

Citește și: Duminica Mare a Rusaliilor 


Citește mai mult... »

Despre corupţia de ieri, de azi şi de mâine

România în anul 2019: o ţară în care persistă corupţia sub toate formele sale şi la toate nivelurile. Rezistenţa puternică în faţa măsurilor care vor să instaureze integritatea sunt o dovadă clară că ducem mai departe o tară adânc şi sigur înrădăcinată în societatea noastră. Auzim astăzi despre soluţii pentru instaurarea legalităţii, despre responsabilitatea ministerială sau a funcţionarilor publici, despre rolul justiţiei independente în combaterea corupţiei. Aşa că o să încercăm să fim optimişti în privinţa iminentei “schimbări la faţă a României” – la fel cum au fost înaintaşii nostrii din 1989, 1907 sau din... 1929. Asta pentru că toate guvernele României, de la Cuza încoace cel puţin, fie ele takiste, junimiste, averescane, liberale, ţărăniste sau de altă orientare “au făcut eforturi” să combată flagelul hoţiei din banii publici, al şperţului, gheşeftului, bacşişului, sfănţuielii sau cum s-o mai fi numit. Toate partidele “aflate la putere” au îmbunătăţit legi, au deferit justiţiei vinovați mai mari sau mai mici, au înfierat “opoziţia” coruptă. Rezultatul? E cel pe care îl ştim cu toţii...


Binecuvântare Sfânt părinte!
Binecuvântează-mă să mă pot înfrunta din buget şi în 1910...
Prin politica lor economică, destructivă şi acaparatoare, aceşti degeneraţi ai tuturor târfelor fanariote au aruncat asupra României haina neagră a mizeriei. Iar în politica internă samavolnicii şi ilegalităţi! Constituţia era doar o simplă hârtie în mâinile lor murdărite de atâtea fărădelegi. Nimic ce era lege şi tradiţie nu era respectat! (...). Şperţurile, mituirile, persecuţiile neomeneşti şi protecţionismul deocheat, erau armele lor de guvernare şi de administrare a bunurilor ţării !” (“Chemarea tinerimii române” – 17 martie 1929)

Câteva "consemnări" despre corupţia societăţii româneşti o să puteţi citi în cele ce urmează. Să ştiţi însă că a fost pentru mine una dintre cele mai ușoare "documentări": paginile jurnalelor de ieri erau pline de demascări ale afacerilor de corupţie de la diferitele niveluri ale societăţii româneşti. Pentru a nu fi acuzat de vreun partizanat – am înlocuit cu asterixuri numele partidelor “în discuţie”, tocmai pentru că nu ele contează. În această privinţă toate au fost, sunt şi vor fi (!?) la fel!

CORUPŢIE  LA GUVERN

Păcatele guvernării *** au isbucnit pretudindeni în forma de seringi cari au costat statul 300 milioane de lei. Opinia publică revoltată a cerut sancţionarea vinovaţilor şi chestiunea seringilor a fost deferită de guvernul actual justiţiei. Guvernul care are ca substrat al existenţei sale noţiunea dreptăţii, nici nu putea trasa altă cale. Care să lumineze într’adevăr această scabroasă afacere mai obiectiv şi real. Nu prin anchete parlamentare inutile, ca cele instituite de guvernul ***, care să încurce şi mai mult chestiunea, nu prin mijloace din umbră şi printr’o complicitate deghizată – ci prin concursul justiţiei ţării – se vor putea stabili precis vinovăţiile tuturor acelora care au crezut că între averea ţării şi averea lor personală e bine să nu facă nici o distincţie. Guvernul *** are deci şi în această chestiune un mare merit; acela de a integra justiţia ţării în atribuţiile ei fireşti – care cuprind pe toţi cetăţenii acestei ţări – şi indiferent dacă cineva a fost în timpul hoţiei comise ministru să poată fi judecat efectiv şi să-şi ispăşască păcatele.
Bugetul Romaniei
Bugetul României de ieri sau de azi:
Un sac fără fund...
Până azi legea responsabilităţii ministeriale, a fost o frumoasă şi amăgitoare ficţiune constitutională. Miniştrii puteau săvărşii orice tâlhărie, puteau substituii legii domnia bunului plac fără ca nimeni să le fi cerut cândva socoteala, sau fără să se gândească, cel puţin, că pentru faptele lor vor putea fi traşi la răspundere vreodată. Acest sistem însă a dispărut deodată ca interesaţii care l’au susţinut. Problema seringilor a evidenţiat suficient că guvernul ***  este hotărât să aplice legea responsabilităţii ministeriale efectiv. Şi mă tem că aceasta, va însemna fatal întemniţarea multor ticăloşi, care au trecut până azi drept oameni cinstiţi ori invulnerabili. Şi va însemna în primul rând lichidarea corupţiei prin temniţă.”  (“Chemarea tinerimei române” – 10 martie 1929)

CORUPŢIE  LA PRIMĂRIA CAPITALEI


Ieri la amiază a izbucnit al patrulea scandal la Primăria Capitalei, în următoarele împrejurări: Ieri, miercurl, la orele 11 şi jumătate, urma să se ţină la primărie licitaţia pentru 12 lucrări de şoseluire, trotuare, rigole, fornituri etc.  La licitaţie s'au presentat vr'o 40 de antrerenori. La ghişeu, apărând d. Melişianu că se înceapă formalităţile de licitaţie, d. Niculescu, în capul antreprenorilor, depune o ofertă condiţionată. Melisianu, cu musca pe căciulă, ştiind că oferta condiţionată cere primăriei garanţii că antreprenorii nu vor fi sfănţuiţi, a respins'o fără nici o vorbă. Antreprenorii, printre cari se aflau d-nii Dobrescu, Teodoriades, Niculescu, Sache, Bulintineanu, Bello, etc., înţeleşi de mai’nainte, au hotărât să facă imediat o demonstraţie în contra lui Melişianu. D. Dobrescu, în numele lor, a înaintat spre Melişianu şi i-a adresat următoarele cuvinte:
-  Domnule locţiitor de primar, toţi antreprenorii presenţi declară că se retrag în mod ostentativ de la această licitaţie, deoarece :
1) preţurile sunt prea reduse;
2) n'avem nici o garanţie că vom fi scutiţi de sfănţueli; n’avem nici o incredere în cinstea domnilor cari conduc primăria Capitalei.
- Aşa e ! răspund cu putere antreprenorii presenţi.
Melisianu se face galben ca ceara şi, după câteva momente de zăpăceală, dispare prin sălile primăriei. Antreprenorii se retrag mulţumiţi de bobârnacul pe care l-au dat faimosului bandit de la primărie. Am întâlnit pe unul dintr'ânşii şi l'am întrebat:

Caricatura politica Furnica
- Moşule n'ai ostenit să duci sacu'
pe vremea asta în spinare ?
Dă'ni'l să'l purtăm şi noi...
- De ce v'aţi retras ?
- Cum să nu ne retragem, d-le? D-ta nu te dai la o parte când dai de vr'un pungaş? Uite, aşa am făcut şi noi. Ne’am săturat de atătea sfănţuieli. Şi acum ne-am hotărât cu toţii să cerem garanţii, că nu vom mai fi sfănţuiţi !
- Şi cum vă sfănţuia ?
- Uite cum: aveam de pildă o lucrare de făcut; de la început ni-se făceau şicane de către poliţia comunală şi ca să scăpăm de ele trebuia să dăm un bacşiş. Apoi la recepţiunea lucrării, ca să nu fim şicanaţi, trebuia să dăm alt bacşiş. Şi la urmă ne alegeam mereu cu paguba.
- Cine v'a sfănţuit ?
- Nişte păcătoşi, mi-e şi ruşine de ruşinea lor. Lasă-i în păcate că sunt oameni cu copii…”  (“Epoca” – 24 iulie 1898 )


CORUPŢIA BARONILOR LOCALI

Când a izbucnit răsboiul hispano-american şi preţul grâului s'a urcat, guvernul s'a temut că exportul nostru ar atinge aşa proporţii încât să nu rămâie bob de grâu în ţară. Pentru a evita consecinţele unei asemenea eventualităţi, guvernul a autorizat pe primarii din oraşe să cumpere orice cantitate de grâu, cari să formeze un stoc de rezervă. 

Nu ştim câţi primari au ascultat de povaţa guvernului; se ştie doar că între cei dintâi primari cari sau grăbit să cumpere grâul este d. N. N. Ionescu, primarul Brăilei, care a cumpărat 30.000 de hectolitri de grâu. Modul cum s'a făcut cumpărarea acestui grâu a scandalisat înca de la început opinia publică din Brăila.Mai întâi, cumpărătoarea s'a făcut într'un moment când preţul grâului atinsese maximul; apoi grâul s'a cumpărat, în afară de aceasta, cu 8O de bani mai scump pe hectolitru decât cursul pieţei din ziua cumpărărei. Nu s'a anunţat nici o casă de comerţ din portul Brăila, nu s'au cerut probe şi preţuri, ci s'a însărcinat d. Radu Bălan, un consilier comunal, ca să facă cumpărarea. Neavând fonduri ca să plătească grâul, primarul Ionescu a luat 150.000 lei din împrumutul de 6 milioane, contractat de comună pentru executarea diferitelor lucrări de edilitate, şi mai contractează un împrumut la Banca Naţională de 350.000 cu 8 la sută dobândă. Ambele aceste operaţii sunt contrare legii.

Bugetul statului
Bugetul: Cloşca cu ouă de aur...
Membrii partidului *** din Brăila, alarmat de cele petrecute cu cumpărarea acestui grâu, trimit o delegaţie la primărie ca să cerceteze dosarul acestui gheşeft. Se ştie că art. 31 din legea comunală spune: << Deliberările consiliului comunal sunt pururea la diapoziţia oricărui cetăţean din comună, care ar voi să le cunoască sau să ia copii după dânsele >>. Pe temeiul acestui articol amicii noştrii din Brăila au cerut dosarul în chestiune. Primarul Ionescu refuză să arate dosarul şi prin aceasta mărturiseşte el însuşi, în mod indirect, gheşeftul comis.Preţul grâului însă scade şi teama că vom rămânea fără grâu în ţară se dovedeşte a fi fost numai în capul  gheşeftarilor. Grâul trebuia vândut. Cumpărat cu 17 (şapteprezece) lei hectolitru, grâul acesta a fost văndut în ziua de 2 iulie cu 8 lei şi 90 de bani hectolitru. Astfel comuna suferea acum o pagubă de peste 250.000 mii lei. Brăilenii se pot felicita de administraţia lor comunală...” (“Epoca” – 5 iulie 1898)


CORUPŢIA FUNCŢIONARILOR

njghebarea aparatulul electoral a dat de la început naştere unul şir de scandaluri. Se îndepărtează funcţionari, sub învinuirea de necinste. Cum se pare însă că numai în vederea alegerilor se îndepărtează aceşti funcţionari, ca deochiaţi? Funcţionarii destituiţi acuză pe înlocuitorii lor că sunt puşcăriaşi şi dau dovezi. Vrea să zica, administraţia Capitalei că stă de rău, încât trebuie să'şi deschidă braţele puşcăriaşilor ca să poată face alegerile comunale? Iată în ce situaţiune păcătoasă se găsesc colectivităţile. Ceea ce se petrece la Primăria Capitalei, se petrece în toată ţara. Pretutindeni se răscoleşte un noroi îngrozitor de scârbos, cu prilejul pregătirilor electorale. Scandalurile din Capitală sunt numai începutul seriei.” (Epoca – 24 iulie 1898)

Să fim aşadar optimişti! Urmează alte schimbări în România anului 2019 şi toate aceste probleme legate de spăgi vor fi rezolvate. Din nou...



Citește mai mult... »