În vizită la "Femeia în roșu"

Știați – sau poate nu – că unul dintre cei mai celebri jefuitori de bănci ai perioadei interbelice din Statele Unite ale Americii - John Herbert Dillinger – a fost ucis de către agenții federali americani în urma colaborării cu o curtezană originară din România. Ana Cumpănaș pe numele ei adevărat –Anna Sage sau „Femeia în roșu” după cum era cunoscută în Statele Unite – s-a născut într-un sat din Banat – Lunga, comuna Comloșul Mare, județul Timiș - în anul 1889. Povestea este celebră și am mai scris despre ea pe paginile blogului. O găsiți aici: Ana Cumpănaș sau „Femeia în roșu”. Am găsit însă un articol cu titlul „Am cunoscut pe femeia în roș” publicat în 13 noiembrie 1935 de „Realitatea Ilustrată” și câteva fotografii inedite ale Anei Cumpănașu (Ana Suciu după cea de-a doua căsătorie). Așa că nu puteam rata ocazia de a citi articolulul și de al „republica pe blog” pentru voi:


John Herbert Dillinger

„(...) Chicago e un oraș de petreceri, un oraș vesel, plin de atracțiuni, un oraș al desfătărilor. Fiind mult mai întins decât New-York-ul, paza strictă a regulamentelor severe e mai greu de făcut, iar posibilitatea de a ține ascunse localuri de petreceri nepermise, mult mai ușoara, în Chicago. În 1931 am făcut cunoștința în Chicago cu d-na Ana Suciu, nume care în traducere americană e Anna Sage. Avea o vilă frumoasă, luxos mobilată în Kenmore Avenue, un bulevard locuit de marii bogatași ai Americei. Doamna Sage, o femeie de 32 până la 35 ani, frumoasă, vorbea încă destul de bine românește, după 20 (spunea ea) - 25 de ani (după socoteala noastră) de când plecase din Banat, de unde era originară.

Ana Cumpanasu Suciu Dillinger
Ana Suciu -  alias Anna Sage sau "Femeia în roșu" 
pe coperta revistei "Realitatea Ilustrată" în anul  1935

Viața îmbelșugată, cele două automobile, toaletele scumpe, nu se puteau explica din venitul unui mic magazin pe care-l avea la Gary, orășel de lângă Chicago, și am aflat mai târziu, că doamna Sage era proprietara unui “speak-easy", situat tot în Gary și unde se ducea în fiecare seară. „Speak-easy" se traduce pe româneste “a vorbi lesne, cum îți vine", și denumește un local în care se permite vizitatorilor ceea ce legea nu permite: alcool (pe vremea prohibiției) și băuturi foarte tari azi, jocuri de noroc, stupefiante, etc. Vizitatorii sunt din lumi felurite: odrasle de oameni bogați, care caută senzații, aventurieri, escroci care trăiesc din înșelăciuni la joc, naivi care vin aici ademeniți de femei frumoase sau invitați de cunoștințe dubioase, gangsteri, care numai în  asemenea localuri sunt în siguranță, femei ușoare.

"Lady in red" în "Realitatea Ilustrată"
Treburile doamnei Sage au mers din ce în ce mai bine, până când un șef de poliție nou n'a voit să fie orb și surd, ca predecesorul său, și a descoperit taverna. Legile americane sunt foarte drastice: d-na Sage a fost arestată, averea ei confiscată și cuibul distrus. După obicei, poliția, cea dintâi, face cercetările. Când instrucția e gata, inculpatul vine în fața instanțelor judecătorești. Învinuitul suportă după caz trei grade de cercetări: gradul I e simplu: vina e recunoscută, complicii sunt arestați, totul e clar, cercetarea e o formalitate. Gradul al doilea se aplică atunci când inculpatul nu vrea să-și denunțe complicii sau nu mărturisește imediat crima. Cel anchetat e supus la chinuri mai ales de ordin moral: e hărțuit cu interogatorii lungi, i se arată în culori negre ce-l așteaptă în cazul că n'ar voi să recunoască, de bunăvoie, acuzările; e mințit că i s'au întâmplat nenorociri în familie ca o consecință a faptelor lui și altele de acestea. Gradul al treilea înseamnă adevărate cazne: inculpatul nu e lăsat să doarmă, e chinuit cu lumină prea puternică, cu valuri de apă, cu o gamă întreagă de suplicii rafinate, care fără a produce vreo rănire vizibilă, pot nenoroci un om pe viață.

Casa lui Dillinger -  fotografie din "Realitatea  Ilustrată"
Cu doamna Sage poliția n'a fost nevoită să meargă atât de departe. Aflând de la începutul cercetărilor de gradul II că Dillinger era printre obișnuiții casei ei, a încheiat cu dânsa o convenție: d-na Sage avea să fie eliberată, i se vor restitui bunurile confiscate, ba chiar își va redeschide acel “Speak-easy" care-o îmbogațise. În schimb, d-na Sage avea să predea în mâinile poliției pe Dillinger.

Ana Cumpanasu Suciu
Medicii luând masca mortuară a lui Dillinger
fotografie publicată de "Realitatea Ilustrată" numărul din 13 noiembrie 1935
Poliția americană obișnuiește să încheie asemenea tranzacții. D-na Sage a ieșit din arest. Toată lumea era convinsă c'a isbutit să cumpere pe polițiști. Obișnuiții localului s'au întors cu toții, bucuroși de dibăcia femeii care le permitea să-și reia petrecerile. Dillinger s'a lăsat așteptat cam mult, atât încât poliția își pierduse aproape răbdarea, detectivii fiind mereu amânați. În cele din urmă sosi și el. D-na Sage n'avu încotro și trebui să se achite de obligațiunile luate. Ea a fost “femeia în roșu", care a arătat detectivilor pe Dillinger ieșind din cinematograf: “Ecce Homo". 



Detectivii au țintit și Dillinger a căzut mort. Dușmanul public No. 1 nu mai exista. Dar el avea numeroși prieteni și aceștia au hotărât să-l răzbune. Doamna Sage s'a ținut prevăzătoare departe câtva timp. Acum se înapoiază în țară. Mulți dintre bandiții lui Dillinger s'au ucis între ei. În România d-na Suciu va putea să trăiască în liniște, depănând mereu amintirile vieții aventuroase pe care a dus-o și a rolului important pe care l-a jucat în omorârea celui mai temut gangster.”


Citește mai mult... »

Ultimii muscali

O scenă comună la începutul secolului XX: Un domn îşi pune pălăria înaltă şi iese grăbit din casă. Imediat un birjar dă bice cailor şi vine aproape. Domnul îl intreabă:
- Eşti slobod?
- Slobod ! Unde să vă duc?
- Până la Cişmeaua Roşie. Cât face?
- Şase franci.
- Să mergem!
Domnul îşi ocupă locul în trăsura luxoasă, elegantă, trasă de doi cai negri aduşi din “ţara de dincolo de Nistru”, cu cozi lungi şi coame bogate. Muscalul fluieră scurt şi trăsura pleacă în goană să-şi ducă la destinaţie muşteriul…

Trăsura muscalului în faţa "Birtului" de la Şosea 1900
Muscalii - sau scopiţii cum li se mai spunea – erau o prezenţă comună în marile oraşe româneşti de la începutul secolului XX. Boierii şi cei înstăriţi îşi permiteau luxul să aibă o trăsură - sau un cupeu - şi un echipaj propriu format de cele mai multe ori din muscali. Oamenii de rând foloseau birjele – echivalentul taxi-urilor de azi. Iată ce ne spune despre muscali George Potra în monografia: „Din Bucureştii de ieri”: “Spre sfârşitul secolului al XIX-lea o nouă categorie de birjari a pătruns în Bucureşti, deţinând cele mai frumoase şi mai luxoase trăsuri. Aceştia erau muscalii sau scopiţii, cum le mai spunea poporul, fiindcă, după primul lor copil, se supuneau de bună voie unei operaţii chirurgicale ca să nu mai aibă alţi copii în viitor. (...) Birjarii muscali, mai toţi erau nişte uriaşi, mătăhăloşi, cu mers greoi şi faţa încreţită. Trăsurile lor erau elegante şi aveau caii aduşi din stepa rusească, negri sau vineţi rotaţi, cu cozi lungi şi coame bogate, fâlfâind în vânt când goneau, de parcă mâncau nori.”


Scopiti
Muscal bucureştean  de la începutul secolulul XX
Au început mai apoi să apară tramvaiele cu cai, cu care puteai face, plătind doar 50 de bani,  “o plimbare încăntatoare , din Calea Moşilor şi până la capul Podului Mogoşoaia, trecând pe la Sf. Gheorghe, Biserica Enei, str. Academiei, Teatrul Naţional, străzile Ştirbei Vodă, Luterană, Fântâna Roşie şi Târguşor, până la bariera Mogoşoaiei”. Mai târziu tramvaiul electric şi automobilul au început să-şi cucerească locul pe care îl ocupă  şi astăzi în peisajul cotidian. Dar progresul acesta însemna şi dispariţia pe nesimţite a unei bresle pitoreşti din târgurile româneşti de altădată: a breslei muscalilor. Tocmai de aceea un articol din anul 1936 cu titlul „Ultimii muscali” mi-a atras atenţia: “Cine n'a auzit de vestiţii “scapeţi" de la Iaşi, care pe vremuri făceau faima birjarilor bătrânei capitale a Moldovei, prin eleganţa îmbrăcămintei şi frumuseţea cailor trăsurilor lor ? Nu faci o suită de paşi pe str. Păcurari, fără să întâlneşti câte un specimen din această sectă a eunucilor din timpul nostru: tipuri de spâni, doar cu câteva fire de păr în loc de barbă, cu vocea piţigăiată şi cu faţa brăzdată de cute adânci, zbârcită ca o smochină, sau, cum le spun locuitorii de prin partea locului: “mutre de babe turceşti”.

Acum vreo sută şi ceva de ani au început să sosească primii scopiţi prigoniţi de stăpânirea rusească, ce nu îngăduia pe teritoriul ei acest obicei barbar al castrării. La Iaşi au fost bine primiţi, căci pe acele vremuri era ambiţia oricărui boier moldovean să aibă pe capra trăsurii, sau la grajd, câte un “muscal", care se pricepea de minune la îngrijitul cailor. Încetul cu încetul, boerimea nemaiavând nevoie de ei, s'au stabilit pe str. Păcurari, cea mai mare parte cumpărându-şi trăsuri proprii şi punându-le pe piaţă. Foarte mulţi sunt chiar proprietari de imobile, toate construite în acelaşi stil: casele sunt joase şi cu ziduri exagerat de groase, iar curtea străjuită de un gard înalt şi poarta solidă, ce caută parcă să pună stavilă curiozităţii celor de afară.

Scopiti
Muscal ieşean - 1936
Mai trăiesc şi astăzi în amintirea tuturor faimoşii birjari Vaşca, Andruşca sau Mişa Irofiev, care ieşeau pe capră, îmbrăcaţi într'un fel de mantale lungi din catifea albastră sau vişinie şi încinşi cu centuri bătute cu ţinte de argint, iar hamurile de pe cal erau încarcate de paftale şi de catarame de argint, ce sclipeau în bătaia soarelui de-ţi luau ochii. Şi astăzi cea mai mare parte din ei sunt tot birjari, căci au o dragoste neţărmurită pentru cai, însă nu mai sunt ce-au fost odată, fiind cu toţii bătrâni, deoarece de la  război încoace nu le mai vin de peste Nistru adepţi noi. Şi astfel, încetul cu încetul, această sectă, înfiinţată pe vremuri de generalul rus Selivonov, se stinge, văzând cu  ochii. Trăiesc foarte retraşi, formând o comunitate condusă de un bătrân şef  (radnoi - în limba lor), care judecă orice diferend ivit între ei; iar hotărârea lui e respectată cu sfinţenie de împricinaţi.Foarte evlavioşi, Duminica sau sărbătoarea, îmbrăcaţi în haine curate, pornesc laolaltă la biserică, nerămânând acasă nici cei bătrâni de tot cari abia îşi târăsc  povara anilor.

Moş Alexa - duşmanul tutunului
Urăsc cu înverşunare tutunul, ar fi cel mai mare sacrilegiu pentru ei să pună o ţigară în gură. Nici celui mai bun prieten nu i-ar permite să le păşească pragul cu ţigară aprinsă. Am oferit în glumă o ţigară lui “moş Alexa", un bătrân muscal, care trăieşte din vânzarea seminţelor de dovleac şi floarea soarelui (“negustor en-detail" cum îi place lui să se prezinte).
- Să fumez eu ? - zbiară el la mine, cu ochii ieşiţi din orbite, stancojiu de indignare. - - Şi de ce nu ? - îl întreb eu.
- Ptiu ! Da ce sunt eu ? Păgân ?
Şi printre ginglile fără dinţi stucheşte continuând să bolborosească fel de fel de injurii la adresa celor ce fumează “buruiana afurisită". Apoi, înciudat, se duce câţiva paşi mai departe, îşi ia pe baba Dochiţa, soţia lui, care se îndeletniceşte tot cu acelaşi comerţ şi intră în curte izbind poarta.
Dintr'o curte de alături se aude duduit de motor şi o maşină de piaţă (notă: aşa erau numite atunci taxi-urile de azi) iese în stradă condusă de Colea, scapetul care numai de câteva săptămâni şi-a vândut caii şi trăsura.
- Cum te împaci acum cu 60 de cai?
- Ce să fac coane? Mă civilizez şi eu. Au murit timpurile noastre şi ale sărmanelor gloabe. Acum trăim în epoca sutelor de cai putere!
Şi, politicos, îmi deschise portiera, invitându-mă să mă urc pentru “a-i face safteaua".

Sursa: articolul “Ultimii muscali” – semnat C.L. Iaşi – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 2 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Români în America interbelică

Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului XX. Românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, dar un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din ţărani asupriţi în “cetăţeni liberi ai celei mai democratice republici”. Iată, conform unui articol publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1913, motivele pentru care românii şi saşii din Transilvania au luat drumul pribegiei: “Necontenitele crize economice ce au urmat cu o regularitate dătătoare de disperare, îndărătnicia cu care pământul acestor locuri se lăsa să fie cultivat, vitregia administraţiei ungureşti, toate aceste nenorociri duseseră la disperare atât pe români, cât şi pe saşi şi’i pornise pe drumul îndepărtat al Americei. (…) Cei care pleacă mai aruncă o privire disperată îndărăt, apoi privesc de-o parte şi de alta a drumului, locuri cunoscute de-atâtea ori cercetate, privesc cu aceiaşi mâhnire ca şi la oamenii de cari s’au despărţit. Oamenii şi locurile le sunt deopotrivă de scumpe la despărţire. Toţi şi toate au legături cu sufletele lor, atât de crud încercate.” (articolul “Spre America” – semnat C. Demetrescu – “Calendarul Minervei -1913”) Comunitatea românilor din Statele Unite ale Americii a crescut constant. Încetul cu încetul emigranţii s-au integrat noii societăţi în care trăiau, au format societăţi româneşti, şi-au construit biserici, au tipărit ziare de limbă română. Cei mai mulţi dintre ei însă au murit cu dorul în suflet de a reveni în ţara natală.

ROMÂNI ÎN AMERICA INTERBELICĂ

Estimări din perioada interbelică spuneau că în acea perioadă în Statele Unite ale Americii ar fi trăit în jur de 200.000 de români – cei mai mulţi dintre ei din a doua sau a treia generaţie. Dacă prima generaţie de emigranţi presta în cea mai mare parte munci necalificate, urmaşii acestora  au început să ocupe locuri de muncă care impuneau calificare – în fabricile americane, în porturi sau în construcţii. Mulţi dintre ei au devenit mici oameni de afaceri, comercianţi sau chiar profesori, medici, avocaţi, magistraţi. Această evoluţie nu i-a făcut însă, pe marea lor majoritate, să-şi renege originea română: “În Calendarul ziarului “America" pe 1935, d. Henry John din Ohio - nu vă speriaţi, e tot Haralamb Ion al nostru – ne dă câteva amănunte impresionante asupra acomodărilor şi evoluţiei sufleteşti a foştilor emigranţi români, cetăţeni americani.

Stânga: "Coafeze pe stradă" - una dintre meseriile româncelor  din America
Dreapta: 
Românii - pescari sau docheri   în porturile din Chicago
E interesant faptul că majoritatea nu şi-a pierdut conştiinţa naţională, fenomen foarte obişnuit la emigranţii de altă naţionalitate, la italieni, la francezi şi chiar germani, cari de la a doua generaţie devin cu desăvârşire “americani". E de asemenea surprinzătoare rezistenţa religioasă a foştilor ţărani români, cari au rămas creştini, ortodoxi sau uniţi, aşa cum fuseseră de-acasă, deşi în Stafele Unite au fost întâmpinaţi de tot felul de secte şi curente mistice ispititoare. Au rămas latini. Îşi  numesc copiii Aurel, Ovidiu, Virgil iar fetele Lucreţia, Letiţia, Agripina. Cei cari se acomodează împrejurărilor, îşi nuanţează doar numele, uşor de ghicit : lonaş devine John, Ghibu devine Gibas, Dănceanu se numeşte Duncan, Lungu - Long, Stan -Stanley iar Gavril - Graham.”
  

POVESTEA UNUI EMIGRANT


Aţi auzit oare de întâmplarea ardeleanului Sima, copil de 14 ani plecat în ajunul răsboiului (notă: Primul Război Mondial) în Statele-Unite în America? Amărât de viaţa de clăcaş fără nădejde a oamenilor din satul lui, de tristele împrejurări ale familiei, cu un tată pierdut şi altul vitreg dobândit, îşi ia acele puţine coroane ale moştenirii şi pleacă în lumea largă. Ajuns la ţărmurile Americii, după ce plutise pe oceanul imens, zile şi nopţi, între emigranţi de toate neamurile, caută numaidecât de lucru şi începe munca cea mai amarnică, pe care o ştia din strămoşi: săpatul pământului. Dar glia americană e mai puţin moale ca cea de-acasă, iar supraveghetorii mult mai atenţi. Cu mâinile copilăreşti pleznite si sângerate, Sima lasă târnăcopul, sapa şi se'ndreaptă spre uzinele Ford de la Detroit, unde oricine e primit să muncească pe dolari buni.

Românii curajoşi din America construiau "zgârie-nori" (stânga)
sau spălau geamurile "zgârie-norilor" (dreapta)

Sima n'ar fi izbutit să intre în lucru la o meserie atât de încurcată ca a  automobilelor, dacă nu l-ar fi ajutat isteţimea lui românească. La întrebări răspunde că “se pricepe" şi e dus la o maşină care mergea şi lucra aproape singură, mulţumindu-se doar să fie supravegheată si din când în când îndreptată cu o mână. Dar Sima se alege, din primul ceas, cum era de aşteptat, cu o despicătură a degetului gros de la mâna stângă. Pe-acolo astfel de întâmplări nu pricinuesc alungarea muncitorului şi lăsarea lui pe drumuri, ci dimpotrivă, ajutorarea medicală şi plata salariului în tot timpul suferinţii, fără altă muncă.

Sima se bucură nu atât de salariul nemuncit, cât şi de împrejurarea care-i îngăduia să înveţe meşteşugul pe'ndelete şi să ia aminte la obiceiurile maşinei. De la dispensarul unde era pansat, flăcăul ardelean nu dă fuga pe bulevarde sau la cârciumi, se'ntoarce la fabrică “la locul lui". Bănuiţi ce s'a mai întâmplat: Sima a rămas de atunci un bun lucrător în armata industrială a lui Ford, dar nu vă vine uşor a crede, că a ajuns şeful secţiei. Povestea lui Sima, flăcăul ardelean, e a tuturor românilor care, urmăriţi de blestemul locului dinfre Tisa şi Munţii Carpaţi, nemaivoind să sufere jugul milenar al asupririlor, şi-au luat cum se spune lumea în cap". (extrase din articolul “Românii din America” de F. Aderca – “Realitatea Ilustrată” din 27 februarie 1935)

Povestea emigranţilor români din America sau de aiurea este o poveste parcă fără sfârşit. Este povestea celor care se despart de o ţară care nu a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască cetăţenii.


Citește mai mult... »

Mărturii din Transnistria

Primii români care au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice  şi realitate este o diferenţă uriaşă. Şi s-au opus, atât cât au putut. Dar au fost supuşi unui regim de teroare, mulţi dintre ei fiind deportaţi în ţinuturile îngheţate ale Rusiei sovietice  (vezi articolul “Nistrul – al doilea Styx”) sau au fost exterminaţi în propria lor ţară. Cu toate acestea au luptat – şi lupta lor nu trebuie uitată. Mişcările de revoltă cele mai aprige au fost cele de la Coşniţa, Pârâta, Movileni, Pogrebi şi Doroţkaia. Revolte înăbuşite în sânge de armata “ţării tuturor libertăţilor” – Rusia sovietică. Povestea lor avea să se reproducă peste câteva decenii la scara întregii Românii. O mărturie a modului în care s-a făcut colectivizarea în Transnistria o găsim în relatarea din anul 1932 a unui refugiat moldovean: 



UN REFUGIAT POVESTEŞTE... 

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot aşa de mici, şi eu pot să vă spui aceasta, - povesteşte refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari oraşe cu palate şi fabrici. Viaţa însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului şi de preşedinţii sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o aşa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu ştim de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraş. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câţiva tineri de-ai noştri. El ne-a spus cam aşa:

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul
“Că până acum am fost sclavi şi că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la şcoli, şi să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiţi aicea în sate, ca animalele, dormiţi în case de pământ muced, ieşiţi în zori cu plugul la arat şi vă înhămaţi la el câteodată, alături de vită. Mâncaţi mămăligă de porumb încins şi nu ştiţi ce va să zică demnitatea de om. Aşa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiţi. Noi vă vom face oameni, aducându-vă maşini agricole, trimiţându-vă aici ingineri şi technicieni; veţi munci mult mai puţin ca înainte şi veţi produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări şi înflăcărează tineretul cu poveşti de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viaţa ne învăţase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omeneşti, am aşteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. Aşa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute şi mii de sate din Rusia. Aceste brigade impart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului şi să primească acest nou fel de muncă.Mulţi săteni năbănuind ce şarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate aşa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc.

Refugiaţi transnistreni - 1932
"Faceţi acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărţit în două: bătrânii de o parte şi tineretul de alta. Noi, bătrânii, ştiam că aşezările omeneşti se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulţi ani, încetul cu încetul. Ştiam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. Unii din noi îşi spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile şi înşelătoria cu declaraţia că nu ne sileşte nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalţi. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beţie a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.Pe atunci, nu ştiam toate acestea, şi am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne sileşte să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulţi tineri şi chiar unii gospodari, unii amăgiţi de făgăduinţi, alţii de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se inscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în maşini, care pe caii lor şi au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv şi de cei cari nu trecuseră.

DEPORTAŢII


S’a scurs după aceasta un timp, şi aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subţiori, cu revolvere la brâu şi au înşirat pe o masă, listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemaţi de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. După ce i-a strâns pe toţi într’un loc, în piaţă, unul din comisia de control ne-a spus: "Aţi contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Aşadar, voi aţi mărturisit singuri că voiţi să sabotaţi opera de colectivizare, care este însuşi sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteţi comunişti şi aţi declarat aceasta făţiş! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice şi a comunismului şi de aceea veţi fi pedepsiţi!" Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă ştiam că o ameninţare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur şi simplu condamnaţi la moarte, după cum e obiceiul. Ne aşteptam să fim înşiraţi la zid şi să fim împuşcaţi. Ochii noştri se ţintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii şi la armele soldaţilor cari-i însoţiau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deşi ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv şi vechiul fel de muncă, totuşi, preşedintele comisiei ne anunţă: "S’a hotărât să fiţi amendaţi!"

Lucheria Bairan - refugiat rănit de gloanţele
 grănicerilor sovietici în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în ţara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai uşoară decât moartea. Dar dincolo la ruşi nu este aşa şi am să vă arăt îndată de ce: Comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului şi adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toţi locuitorii unui sat, abia dacă se găseşte unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-şi toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poţi plăti amenda, aceasta îţi este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, şi aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalţi sunt puşi imediat să formeze coloane, şi sunt trimişi sub bună pază departe, fără să ştie nici ei unde. Din propria mea viaţă ştiu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în nişte insule din Oceanul Îngheţat de Nord.

Casă de piatră din Speia,  pe Nistru
În urma deportaţilor, în sat, rămâne una din aceste situaţiuni: sau deportatul nu avea familie şi atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă şi copii, aceştia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie îşi face apariţia în sat, şi toţi sătenii tremură de groază, la ivirea acestor soli ai nenorocirei şi foametei. Femeia deportatului este şi ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soţul ei e deportat, că deci e şi ea contra colectivului. Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare şi e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulşi de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimişi la leagănele collective (crches) pentru a fi crescuţi în ideile comuniste sub cuvânt că părinţii lor „culaci”, sau anti-colectivişti, nu le-ar fi putut face o educaţie comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau îşi iau lumea în cap şi hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca nişte haite de lupi, sălbăticindu- se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt şi ei amendaţi, deportaţi sau băgaţi la ocnă. Aşa s’au împărţit şi s’au stins multe familii de "culaci". Mii şi mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat.

VIAŢA „COLECTIVULUI”


Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toţi cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv, au fost îndepărtaţi sau ucişi, încep să sosească inginerii şi maşinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele maşini, numite tractoare, dihănii de oţel, nemaivăzute, pluguri automate şi tot felul de maşini agricole, cu motoare, însoţite de echipe de ingineri şi de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtaşii colectivului. Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înţelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate, şi oamenii erau mai mult leneşi decât harnici, acum toată lumea munceşte de dimineaţă până seara, şi la început e multă voie bună şi chiar veselie — dar aceasta nu durează mult. Când a venit culesul recoltei, şi-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparţinea ogorul muncit, dar şi rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strange recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane şi s’au expediat undeva unde nici sătenii nu ştiau. După aceasta, a venit şeful cooperaţiei în sat, şi a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câţi au muncit în sat şi, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, preşedintele cooperaţiei ţine un discurs şi spune sătenilor că şi armata roşie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări şi ţări ideea comunismului”, şi atunci sătenii încuviinţează ca zece la sută să fie pentru armata roşie, aşa că la urmă, câştigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărţit la fiecare sătean, e o batjocură.

Refugiaţi la ora mesei
În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare şi tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci şi găinile, ouăle, untul, laptele şi toate produsele săteşti se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul şi notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la oraşe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mancat o dată carne de pasăre deşi în gospodăria mea creşteam găini. Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Ştiam că vreo trei inşi din sat reuşiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creşteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, şi am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare şi n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii îşi iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriţi de grănicerii sovietici şi decimaţi...”.

Nistrul - al doilea Styx (la Slobozia, jud. Tiraspol)
Surse:

- articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în numărul din 7 aprilie 1932 al “Realităţii Ilustrate” 
- monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942




Citește mai mult... »

Un actor român la Hollywood: Bob Curwood

Bob Curwood, un important actor american din perioada filmului mut, a fost de naţionalitate română. Bob Curwood, pe numele său adevărat Ioan Balaş, s-a născut - după cum singur mărturiseşte într-o scrisoare adresată în anul 1930 revistei “Realitatea Ilustrată” - în anul 1899 “într-un sătişor de lângă Braşov” (nu Buzău - aşa cum apare în majoritatea biografiilor). În perioada 1927 – 1930 a jucat pentru celebrele studiouri “Universal Pictures Corporation” într-un număr important de producţii hollywoodiene – majoritatea scurt metraje – dintre care amintesc: Ridin'Wild (1927), The Battling Buckaroo (1927), The Dangerous Double (1927), The Scrappin'Fool (1927), The Death's Head (1928), The Secret Outlaw (1928), A Romeo of the Range (1928), Ridin'Leather (1929), Playing False (1929), Cowboy Pluck (1929), Days of Daring (1929), The Ranch Foreman (1929). Voi rezuma pentru voi două articole dedicate actorului american de origine română Bob Curwood, articole publicate în presa interbelică:

Bob Curwood - un actor român la Hollywood
Veşti de la Bob Curwood

Am publicat, anul trecut, în revista noastră două articole în care relevam ascensiunea lui Bob Curwood şi originea lui de român neaoş. Zilele trecute, o scrisoare ventă din America, ne-a adus veşti de la compatriotul nostru. Printre altele, Bob Curwood, acest tânăr şi talentat artist, mărturiseşte dragostea cea mare pe care o poartă patriei sale. Într’adevăr, în America, Bob Curwood este cel mai popular şi mai apreciat “star" al filmelor sportive. Este idolul spectatorilor aşa cum era odinioara Rudolph Valentino pentru filmele de salon. Din punct de vedere artistic presa îl pune alături de Charlie Chaplin, socotindu-l ca un adevărat geniu al cinematografului. Pentru că Bob Curwood nu se limitează la a-şi interpreta numai rolurile. El îşi scrie scenariile şi le interpretează şi tot el şi le regisează, ceea ce n'au ajuns să facă până acum, decât  Charlie Chaplin şi Eric von Stroheim.După ani îndelungaţi de lucru prin studiourile străine, unde a interpretat peste douăzecişicinci de filme, Bob Curwood a pus bazele propriei sale case de producţie, care contează actualmente printre cele mai renumite de la Hollywood. Faptul că l’am văzut atât de rar pe ecranele noastre se explică uşor. Nimeni n'a avut reprezentanţa filmelor sale pentru România.

Bob Curwood  în revista
 "Realitatea ilustrata" 
Ori, departe de a fi pe deplin satisfăcut de celebritatea de care se bucură în străinătate şi dornic de a fi cunoscut în ţara-i natală, Bob Curwood îmi scrie că s'a decis să realizeze o serie de filme cu subiecte româneşti, brodate pe fapte istorice sau pe legende nationale. Vor fi primele filme româneşti realizate în America şi valoarea lor va fi cu atât mai mare cu cât animatorul lor s'a pus de la început în slujba propagandei naţionale, cunoscând mai bine decât oricare altul, farmecul ţării noastre. Şi dacă statul vrea să dovedească interesul pe care-l poartă propagandei prin cinematograf, e momentul să înceteze cu subvenţiile acordate străinilor cari nu ne cunosc câtuşi de puţin ţara. Avem un element de valoare în lumea cinematografică, un om devotat patriei şi un cunoscător neîntrecut în materie, care e capabil să realizeze oricând producţii exploatabile în toată lumea. Nu ne trebuiesc filme numai pentru ţară, ci şi pentru străinătate, unde avem nevoie de propagandă eficace. Din acest punct de vedere numai Bob Curwood e omul către care ne putem îndrepta încrederea şi speranţele, cu toată siguranţa. Într’unul din numerele viitoare ale revistei noastre, vom publica în amănunt biografia compatriotului nostru de la Hollywood precum şi peripeţiile prin care a trecut în ascensiunea’i către celebritate şi bogăţie.” (Articolul “Veşti de la Bob Curwood” - semnat Joseph de Saxa – “Realitatea Ilustrată” din 17 iulie 1930)


Vă ofer şi transcrierea scrisorii adresate de Bob Curwood revistei “Realitatea ilustrată”: Eu, Bob Curwood sunt român, mi-am schimbat numele ca să pot ajunge a fi cineva fără dificultăţile pe cari li se pun tuturor străinilor. Şi după 15 ani de muncă neobosită departe de ţara mea, am ajuns să fiu iubit şi apreciat de întreaga Americă. Numele meu adevărat e Ioan Balaş, născut într’un sătişor de lângă Braşov, şi-am plecat în lume cu dorul de a face ceva, şi-am făcut. Aş avea mare bucurie ştiind că fraţii mei din ţara mea mă ştiu şi nu mă privesc la fel ca pe ceilalţi străini. Bob Curwood

Scrisoarea adresată de Bob Curwood
 "Realităţii ilustrate"


Românii pe ecranele străine

Acum  trei ani am publicat în paginele ziarului nostru despre succesele românului Ion Balaş pe ecranele americane unde e cunoscut sub pseudonimul de Robert-Bob Curwood. El şi-a împrumutat acest nume de la J. O. Curwood, romancierul american căruia i-a turnat în film mai multe romane. Bob, stăpân pe mesteşugul peliculei, bun regisor, şi în urma succesului repurtat în întreaga Americă, îşi face o producţie proprie în care îşi investeşte toată averea lui. El este primul care toarnă filmele vorbitoare sută la sută...
Şi pe când toate îi merg în plin şi-şi vede visul împlinindu-i-se, sperând a înfăptui lucruri şi mai mari, se întâmplă formidabilul dezastru financiar din 1931 din Statele Unite, care a dus la ruină mii de bogătaşi americani. Bob care avea peste două milioane de dolari angajate în întreprinderi cinematografice, având şi bani depuşi în bănci, a pierdut totul ramânând cu lucrări nesfârşite şi contracte neachitate. Bob văzându-se distrus, a trebuit s'o ia de la început. Luni de zile a rătăcit printre miile de şomeri cari mai înainte cu câteva zile fusesera miliardari şi astăzi n'aveau o bucată de pâine. Sute de mii de artişti umblau după angajamente. Se întâmplase o revoluţie în lumea filmului. Unele stele căzuseră şi se ridicaseră altele.

Actor roman la Hollywood
 Bob Curwood
Bob cu durere în suflet, dar fără să se lase învins, plecă în Mexic, unde ca regisor a turnat câteva filme în Mexic şi Veracruz. A luat clişee îndrăzneţe pentru jurnalele sonore a mai multor case, şi după un an s'a reîntors la Hollywood cu un mic capital şi imediat a fost angajat de-o casă din San Francisco pentru turnarea câtorva filme de cowboy în Vest. Mai târziu, în 1933, Bob reuşeşte la un concurs în Hollywood şi e trimis de asociaţia marilor case de filme la expoziţia internatională din Chicago, ca reprezentant al industriei cinematografice. Reîntors la Hollywood, Bob e angajat de “Universal" ca regisor şi star. Şi iatăl pe Bob din nou refăcut, gata să înceapă lupta. Înzestrat cu o voinţă nestrămutată, o încredere oarbă în puterea şi munca lui, o adâncă pricepere în industria filmului pe care şi-a asumat-o după lungi stăruinţe, Bob e gata de-a face faţă neprevăzutului în orice împrejurare. Bob prin munca lui a ştiut să se impuna tuturor, fiind stimat şi apreciat. Odată chiar a şi spus: “Aş dori barem a mia parte să fiu iubit în România mea, cum sunt iubit aici, în statele Americanilor".

Filmele lui Bob sunt pline de peripeţii, înscenate fără trucaje, totul fiind făcut în plină natură. Bob e un călăreţ ne'ntrecut, jongleur în aruncarea lassoului, boxer neobosit, un glas frumos, vorbind la perfecţie engleza şi mexicana, fotogenic şi cu un râs sănătos, tânăr şi plin de speranţă. Bob e omul care trebue s'ajungă să'nfrângă soarta, oricât de vitregă ar fi ea şi să facă în viaţă lucruri mari. Cunoscător profund al industriei peliculei, Bob are planuri mari cu inovaţii îndrăzneţe. Noi ne putem mândri că un Român, fără nici-un ajutor, prin el, a ajuns să se impuna străinilor, să fie cotat şi apreciat. Vom reveni în curând cu noutăţi despre Bob Curwood, fiind păcat ca tocmai noi să-l dăm uitării, când o lume întreagă îl cunoaşte şi apreciază.” (Articolul “Românii pe ecranele străine” - semnat C.A. Russey – “Realitatea Ilustrată” din 13 februarie 1935)

Se pare însă că Bob Curwood nu a reuşit să redevină un star. Filmul sonor îşi cerea tributul. Accentul românesc cu care vorbea limba engleză nu a fost pe placul publicului. Bob Curwood a murit în anul 1980 în Mexic.

Citește mai mult... »

Nu ne învățăm minte - cutremurul din 1940


În cea de a doua jumătate a anului 1940 o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. Încheierea în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului Național-Legionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sunt doar câteva dintre aceste evenimente.


"Acolo unde a fost monumentalul bloc Carlton..."
Tuturor acestor evenimente dramatice li s-a adăugat o mare calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3:39, România a fost zguduită de un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter. Consecințele au fost dezastruoase: numărul estimat al victimelor a fost de 1.000 de morţi şi de 4.000 de răniţi, majoritatea din Moldova (din cauza contextului în care s-a produs, cifra exactă a victimelor nu a fost cunoscută, informaţiile fiind cenzurate în timpul războiului). În Bucureşti cutremurul s-a soldat cu circa 300 de morţi (cei mai mulți dintre aceștia datorită prăbușirii blocului Carlton, cea mai înaltă construcție executată din beton armat existentă în capitală în acea perioadă).

Un sfert din imobilele capitalei au fost avariate

O notă publicată în numărul din 17 noiembrie 1940 al săptămânalului “Gazeta municipală” centraliza în mod succint efectele cutremurului asupra construcțiilor din București: “După o statistică sumară, s’au primit la serviciile technice ale primăriei reclamațiuni pentru aproape 10.000 imobile avariate de cutremur. În același timp, s’au executat reparațiuni de proprietari fără a mai încunoștiința organele comunale la un număr egal de imobile. În Capitală sunt azi 80.000 de imobile. De unde rezultă că aproape un sfert au avut nevoie de reparațiuni sau de refaceri.

Nu ne învățăm minte

Unul dintre titlurile de pe prima pagina a gazetelor publicate în zilele de după marele cutremur din anul 1940 mi-a atras atenția: “Nu ne învățăm minte” (articolul semnat M. Dragomir și publicat în numărul din 17 noiembrie 1940 al săptămânalului “Gazeta municipală”). E atât de actual încât merită să îl citim în întregime:

Urmări ale cutremurului din 1940 în București: în cartierul Vitan (stânga sus),
pe strada Sfinții Apostoli (stânga jos) și la Biserica Popa Tatu (dreapta)
„În urma cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie a.c. aproape toate construcțiile din Capitală au suferit stricăciuni. Unele pot fi reparate cu ușurință. Altele cer evacuarea și dărâmarea imobilelor. Construcțiile care au suferit încă din primul moment, prăbușindu-se complet, au fost: două case la periferie și imensul bloc Carlton din b-dul Brătianu, a cărui construcție a început în 1936. Nimeni nu poate tăgădui intensitatea cutremurului. A fost de gradul 9 (notă: în realitate magnitudinea cutremurului a fost de 7.4 grade pe scara Richter) și este cunoscut că în asemenea ocaziuni, dacă cutremurul ar fi fost orizontal nu vertical, toată Capitala era la pământ. Raportând faptele înregistrate la situația generală a orașului după cutremur, ne întrebăm cum a fost posibil să se prăbușească blocul acela cu care se mândreau colecțiile de cărți poștale din Capitală. S’a construit de mântuială. Răspunsul este clar și fără posibilitate de replică.

Pascani dupa cutremur
M.S. Regina-Mamă Elena printre răniții de la Carlton (stânga)
Imagine din Panciu (dreapta)
După ce s’au început lucrările de curățire a terenului, s’au aflat multe amănunte care înmărmuresc: bovindow-ul construit pe întreaga înălțime de 12 etaje, la colțul format de str. Regală cu bulevardul Brătianu, era sprijinit pe un stâlp de beton care fusese insuficient dozat. Mai mult chiar, la rădăcina stâlpului era un transformator de electricitate care făcea un gol cu influențe asupra rezistenței stâlpului. Betonul a fost turnat mai rău ca pavajele din vremurile politiciei. Când s’a început scoaterea afară a unor blocuri de beton din grămada de moloz, echipele au legat tractoare ca să tragă blocurile de fierul beton care răsărea din blocuri. Tractoarele scoteau numai fierul, care ieșea ca niște lungi macaroane, în timp ce betonul se fărâma ca mălaiul și rămânea în grămadă.

Focsani dupa cutremur
Imagini din Focșani - Strada mare (stânga)
și din Panciu (dreapta) după cutremur
Sunt patru ani de când tot arătăm mereu pericolul pe care îl reprezintă așa zisele construcții în gabarit, pentru igiena, estetica și siguranța blocurilor ridicate pe marile artere de circulație. Sunt blocuri pe bulevardele Brătianu și Tache Ionescu, ca de pildă hotelul Ambasador, care a construit până la cornișă un număr de etaje, și apoi în retragere în gabarit, încă pe atâtea (notă: practica e “la modă” și astăzi). Turnurile permise pe colțurile formate de bulevarde de străzile adiacente sunt tot atâtea pretexte pentru a eluda regulamentul de construcție, slăbind temelia caselor.


Cutremurul din 1940 pe prima pagina în presa franceză
(Paris-soir, Figaro, Le Matin, Le Petit journal)
După catastrofa de la Cotroceni (notă: reporterul se referă la prăbușirea în 8 iunie 1936 a tribunei construite cu ocazia sărbătoririi “Zilei Restaurației”; bilanţul catastrofei: 4 morţi şi nu mai puţin de 383 de răniţi) aria zilei era: crearea unei poliții a construcțiilor. Subiectul a fost agitat câteva săptămâni în ziare, în conferințele ținute pe atunci de Societatea Politechnica de ingineri specialiști care arătau că nu se mai poate merge înainte cu vechile sisteme, și apoi totul s’a liniștit de parcă n’ar fi fost nimic. În ziua când se prăbușește blocul Carlton, se află că autorizația primită de constructori pentru un număr anumit de caturi, a fost depășită și că antreprenoii au construit cât au vrut, fără ca cineva din organele competente ale primăriei Municipiului să-i fi supărat. Până la urmă de ce să ne mirăm? Încă o dovadă că nici marile nenorociri nu ne învață minte. Blocul Carlton s’a construit și s’a terminat după nenorocirea de la Cotroceni.”



Citește mai mult... »