România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

Astăzi, Campionatul Mondial de Fotbal reprezintă un eveniment global de proporții gigantice. Puțini își mai amintesc însă de aventura temerară a tricolorilor din 1930. Într-o epocă în care fotbalul încă își definea legendele, România se număra printre puținele națiuni europene care traversau Oceanul Atlantic pentru a participa la prima ediție a Cupei Mondiale la Fotbal, organizată în din Uruguay. Nu a fost doar o competiție sportivă, ci o adevărată odisee interbelică. De la călătoria de două săptămâni pe legendarul vapor Conte Verde, până la victoria surprinzătoare în fața naționalei din Peru, prezența noastră la Montevideo a marcat oficial înscrierea echipei naționale de fotbal a României pe harta marilor puteri fotbalistice. 

Reprezentativa României
care a obținut primul succes  la Montevideo 

 ("Realitatea ilustrată" - numărul din 24 iulie 1930")

Informațiile despre acest eveniment sportiv, de o valoare inestimabilă, au fost descoperite în articolele semnate de O. Kendler și publicate în numerele din 24 iulie și 14 august 1930 ale săptămânalului interbelic „Realitatea Ilustrată”.

---

---

Drumul spre Montevideo

Deplasarea echipei României la evenimentul organizat în anul 1930 pe continentul sud-american a reprezentat o adevărată problemă: echipa României a făcut mai întâi o lungă deplasare cu trenul ("la clasa a II-a"), călătoria fiind continuată cu vaporul Contaverde până în Uruguay. Traversarea Oceanului Atlantic a durat 14 zile. Cu același vapor, alături de jucătorii din echipa României, au călătorit și jucătorii celorlalte echipe naționale europene participante: Franța, Iugoslavia și Belgia.

România - Outsider

Deși considerată o echipă outsider, reprezentativa României a obținut o victorie nesperată în primul său meci, împotriva naționalei statului Peru. Această performanță a stârnit un val de entuziasm, iar la întoarcerea în țară, delegația română a fost întâmpinată la gară de o mulțime impresionantă de oameni.

Iată cum relata reporterul interbelic O. Kendler atmosfera și desfășurarea competiției:

Contextul și selecția echipei

“Mai marii football-ului mondial, întruniți anul trecut la Paris, în congres, s’au sezizat de platonia în care se sbate soccerul. Imitând competiția de tennis a Cupei Davis, au înființat primul campionat de football al lumei. Dacă însă la tennis deplasarea câtorva rachete, adesea pentru feciori de oameni avuți, nu prezintă greutăți, în foot-ball situația are alt aspect. Pe lângă echipa de unsprezece jucători, mai merg și rezerve și o legiune interminabilă de oficiali dornici de o petrecere amuzantă. În plus, competiția de tennis s’a făcut pe zone, în timp ce concursul de football întrunește laolaltă, într’un singur oraș, toate națiunile care participă.

Înlăturând piedicile insurmontabile, România, alături de alte three țări europene, a primit să plece la Montevideo, sediul campionatului pe 1930. În lipsă de concurenți, într’o epocă în care dintre toți europenii numai țara noastră își dăduse adeziunea, uruguayenii, organizatorii turneului, ne-au propus condiții seducătoare. Din echipă fac parte jucătorii cari au câștigat cu 8—1, la București, împotriva Greciei. Este cea mai bună formație pe care poate alinia România.

Noi am făcut, în trecut, tot în acest loc, rezerve în privința deplasării. Față însă de selecționarea unui unsprezece care nu e bazat pe alegeri și combinațiuni oculte, ci exponent real al valorii noastre, am făcut amendă onorabilă. Ajunsă la Montevideo, echipa românească a fost obiectul unei atențiuni deosebite. Tragerea la sorți nu ne-a fost favorabilă. România a căzut în seria a III-a, alături de Peru și Uruguay, campioana olimpică pe 1924 și 1928. Match-urile au fost fixate pentru Luni 14 și Marți 22 Iulie."

---

---

Surpriza: România - Peru 3-1

"De bună seamă, că România a fost considerată cantitate neglijabilă. Peruvienii, s’au prezentat pe teren siguri de victorie, ironici, cu zâmbetul sarcastic al superiorității indiscutabile față de „balcanicii” cari nu-și legitimau existența pe teren decât din dorința de-a face o plimbare cu vaporul.

Echipa de fotbal a României
în meciul cu Peru (Uruguay, 1930)

Desfășurarea ostilităților a răsturnat calculele. După ce conducea la pauză cu 1-0, România și-a adjudecat match-ul cu 3-1, și ia prima victorie din seria din care face parte. Au marcat Covaci, Deșu și Stanciu. Adversarii s’au impus printr’un exces de brutalitate, fracturând chiar piciorul unui jucător român.” (“Realitatea ilustrată” – numărul din 24 iulie 1930)

Adalbert Steiner - jucătorul romăn
cu piciorul fracturat în timpul meciului
cu echipa din Peru

Meciul cu Uruguay

“Ultima săptămână a fost bogată în evenimente, ce au suscitat interesul întregului univers sportiv. Pe primul plan a stat campionatul mondial de foot-ball de la Montevideo, care s’a terminat cu victoria Uruguayului. Între cele patrusprezece țări participante au fost numai patru națiuni europene, între care și România. Țara noastră a făcut o impresie bună. A reușit, în primul match, frumoasa performanță de-a învinge pe Peru cu 3—1, victorie ce a concentrat un moment atenția lumii soccerului asupra echipei românești, făcând să fie așteptat cu nerăbdare matchul său împotriva uruguayenilor, mai ales că aceștia de abia învinseseră pe peruvieni cu 1—0.

Tribunele stadionului din Montevideo
în timpul mach-ului România-Uruguay
(revista "Boabe de grâu" - numărul din martie 1931)

Matchul s’a terminat cu victoria Uruguayului (4—0). Faptul este ușor explicabil. Românii au intrat în arenă oarecum intimidați. Jucau pentru prima oară în fața unei masse de o sută de mii de spectatori, exuberanți și gălăgioși, cari toți erau de partea concetățenilor lor. Și uruguayenii au profitat și au marcat patru goluri chiar la începutul jocului. Până la repriză jucătorii noștri s’au acomodat mediului. În repriza a doua au revenit, au dominat, dar de ambele părți nu s’a mai marcat nimic. Dintre celelalte țări europene Franța și Belgia s’au comportat slab. Jugoslavia însă a făcut figura cea mai frumoasă: a ajuns până în semifinală, unde era cât pe aci să învingă pe Uruguay, dacă un arbitru brazilian, revoltător de parțial, nu li s’ar fi pus în cale."

Finala Campionatului Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

"Finala a pus în față pe vechii rivali Uruguay și Argentina. Se știe că la ultima olympiadă tot aceste două țări au ajuns în finală, și că supremația dintre ele s’a tranșat atunci după două matchuri, Uruguay reușind să învingă în a doua întâlnire, cu un punct diferență. După o luptă aprigă, în care argentinienii au condus la repriză cu 2—1, uruguayenii au refăcut terenul și au învins cu 4—2. Felul în oare a decurs lupta, arată în totul caracteristicile celor două echipe. Argentinienii posedă o tactică și mai ales o technică uimitoare; sunt adevărați artiști ai balonului rotund, cu care jonglează magistral. Uruguayenii impresionează prin jocul lor eroic, ce merge până la sacrificiu.

Telegramele sosite arată că în repriza a doua Uruguay a jucat cu energia disperării, spre a smulge victoria. La match au asistat peste o sută de mii de persoane (arena nu poate cuprinde mai mulți). În ziua întâlnirii toată activitatea a încetat, parlamentul suspendând ședința, pentru ca deputații să poată asista la match. Din Buenos-Ayres, trenurile, avioanele și automobilele au adus o mulțime de spectatori. Dacă la Montevideo rezultatul matchului a produs un entuziasm extraordinar, la Buenos Ayres în schimb s’au produs dezordini de stradă. O mare mulțime a atacat consulatul uruguayan și poliția nu a putut-o împrăștia decât cu mare greutate. Un grup de femei (tot femeile!) din colonia uruguayană au avut proasta inspirație să parcurgă stradele cu un steag uruguayan cântând imnuri patriotice. Argentinienii le-au atacat, aruncând cu pietre în ele.

Deși competițiunea a avut succes sportiv, dar mai ales material, nu se poate spune că a fost adevărata expresie a footbalului mondial. Nu au participat cele mai tari țări în football, care-ar fi dat de sigur cu totul alt aspect campionatului de la Montevideo. Anglia se complace în exclusivismul ei insular. Țările centrale (Austria, Ungaria și Cehoslovacia) s’au declarat contra acestui campionat, iar Italia și Spania n’au voit să participe decât dacă li se depune înainte spezele, la o bancă. Organizatorii au refuzat și cele două țări nu s’au deplasat. Se pare c’au avut toată dreptate. După știrile pe care le-am primit, organizatorii uruguayeni, cu tot succesul material, au refuzat să plătească României suma contractată, așa încât expediția română nu numai că nu se întoarce cu câteva sute de mii de lei economii, după cum plănuia, ci se pare că va avea nevoie de bani din ţară, ca să poată ajunge pe coastele Mării Negre. Așa cum se prezintă chestiunea ar putea, da naștere la un conflict... diplomatic. În orice caz Uruguay nu va mai putea organiza nicicând campionate internaționale.” (“Realitatea ilustrată” – numărul din 14 august 1930)

Lotul României la Campionatul Mondial de Fotbal din anul 1930

Portari: Samuel Zauber, Ion Lăpușneanu

Jucători de câmp: Ștefan Barbu; Rudolf Burger; Iosif Czako; Adalbert Deșu; Corneliu Robe; Alfred Eisenbeisser; Nicolae Kovacs; Ladislau Raffinsky; Constantin Stanciu; Adalbert Steiner; Ilie Subășeanu; Emerich Vogl; Rudolf Wetzer.

Prezența României la Campionatul Mondial de la Montevideo din 1930 transcende rezultatele sportive. A fost o aventură extraordinară, plină de dificultăți logistice și o premieră absolută pe scena fotbalistică globală, în care echipa noastră, considerată inițial o "cantitate neglijabilă", a reușit să obțină o victorie istorică. Dincolo de emoția meciurilor și de controversele financiare post-turneu, această expediție a așezat România pe harta fotbalului mondial, contribuind la mitologia unuia dintre cele mai exotice și memorabile Campionate Mondiale din istorie.

Mai mult decât fotbal: Despre sportul românesc interbelic

Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 nu a fost un eveniment izolat, ci o parte a unei perioade efervescente în sportul românesc. Eforturile, victoriile și chiar dificultățile întâmpinate la Montevideo reflectă spiritul ambițios al acelei ere. Vă invit să descoperiți și alte performanțe notabile care au pus România pe harta sportului mondial în perioada interbelică:

• Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc
• România - Campioană Mondială la Bob (1934)
• Smaranda Brăescu – Icarul suspendat în nemărginire

Surse: articolele semnate O. Kendler - publicate în numerele din 24 iulie și 14 august 1930 ale revistei “Realitatea Ilustrată” - disponibile în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca.

Continuarea

Dumbrava Sibiului: O oază de răcoare și poezie în Jungenwald-ul interbelic

Dacă întrebi orice sibian care e „locul de suflet” pentru plimbări, răspunsul va fi, fără nicio îndoială, Pădurea Dumbrava. Și pe bună dreptate, pentru că acest loc e punctul de promenadă al orașului încă de prin secolul al XVIII-lea. Dar Dumbrava n-a rămas ferecată în timp; a tot crescut și s-a schimbat, transformându-se, pe la începutul secolului XX, dintr-o simplă pădure de la marginea orașului într-un loc plin de viață, unde sibienii ieșeau la aer curat, la o cafea sau la recreere.

Imagini din Dumbrava Sibiului în vara anului 1937

Să ne amintim câteva momente care au făcut zona atât de iubită:

• Pe la 1910, totul devenise mult mai elegant: O dată cu inaugurarea Băii de la Moara Schreyer și a celebrei cafenele „Waldcafe”, pădurea a devenit locul favorit al sibienilor. Se venea aici pentru băi calde, pentru o discuție tihnită la umbra copacilor sau pur și simplu pentru relaxare.

• Din 1915, avem și lacuri: Acele bazine care dau naștere pârâului Trinkbach au fost, la origine, o chestiune pur tehnică – trebuia adusă apă potabilă în oraș. Însă sibienii, mereu cu poftă de viață, le-au transformat repede în decorul perfect pentru plimbările romantice cu barca.

Dar haideți să lăsăm cifrele deoparte și să călătorim virtual în lumea interbelică. Vă propun să-l însoțim pe reporterul Rex, de la revista Ilustrațiunea Română, într-o plimbare prin Dumbrava Sibiului, așa cum era aceasta într-o zi toridă de vară, în 1937:

---

---

Prin ochi de reporter: O zi de vară în „Frumoasa “Dumbravă”

Iată și primele impresii culese de prietenul nostru Rex - romanticul reporter interbelic:

„Frumoasa “Dumbravă”, numită altădată „Jungenwald”, e locul de recreație al sibienilor. Deși la poalele Carpaților, Sibiul are zile de adevărată caniculă. De aceea „Dumbrava” e o adevărată binefacere pentru cetățenii, care își petrec orice oră liberă în frumoasa pădure. Lacul Dumbrăvii e împrejmuit de sălcii umbroase, care își lasă crengile să atârne până la fața cristalină a apei. Bărci ușoare, albe și elegante, taie din când în când luciul nemișcat al lacului. E un lac natural cu pești de tot soiul.”

Dincolo de decorul mirific al lacului, spiritul viu al acestui loc era dat de vizitatorii săi – acea tinerime zgomotoasă care transforma fiecare potecă într-o sărbătoare a vitalității:

„Sașii, care au botezat acest loc „Pădurea tineretului”, au găsit un nume fericit. Într-adevăr, aici parcă nu se văd oameni bătrâni. O tinerime zgomotoasă și fără grijă forfotește pe aleile pline de poezie, încolo și încoace. Râsete, chemări, chipuri surâzătoare, trupuri svelte în haine de sport.

Ca în poveștile copilăriei, toate fetele sunt bălane. Băieții poartă pantaloni strânși sub genunchi, cămăși de stambă cu carouri verzi, roșii și galbene. Îmbrăcămintea tinerilor, cari se plimbă în „Dumbravă”, adaugă locului un pitoresc nebănuit. Se pare că ar fi fost cineva comandat să-și poarte pașii sub copacii centenari, prin aleile umbroase și romantice, ca un element multicolor al decorului.

Sunt toți Hännschen și Gretl și ne așteptăm în fiecare poiană să găsim o căsuță, numai și numai de turtă dulce, cu ferestrele de zahăr și acoperișul de ciocolată, în care să robotească o bătrânețe talpa iadului de rea.”

---

---

Dumbrava Sibiului, 1929: Prima grădină zoologică a țării

Puțină lume știe astăzi că, încă din 1929, Sibiul a făcut istorie, în Pădurea Dumbrava fiind amenajată prima grădină zoologică din țară. Totul a pornit dintr-o inițiativă a Uzinei Electrice din Sibiu, care a amenajat un mic spațiu expozițional pentru câteva animale – nucleul fiind format, se spune, din niște urși donați. Această „înjghebare” a pus, practic, Sibiul pe harta atracțiilor naționale. Iată cum arăta grădina, în ochii reporterului Rex, la opt ani de la înființare:

„De altfel, o parte din „Dumbravă”, cu margine de lac, e intitulată „Parc zoologic”. E o mică grădină zoologică, ce, din pricina sărăciei, nu poate să aibe prea multe exemplare. Cu toate acestea e un început promițător și nu e exclus ca această mică înjghebare să devină în timp o mare grădină zoologică. Când ne gândim că Bucureștiul, capitala țării, nu are nici măcar vreo urmă de grădină zoologică!”

Rex ne poartă apoi într-o scurtă trecere în revistă a „locatarilor” de atunci:

• Pe lac își plimbă maiestuoase penajul alb, câteva perechi de lebede.
• În cuștile cu zăbrele de fier, își plâng captivitatea câteva animale sălbatice, cari sunt punctul de atracție pentru toți copiii care vizitează „Dumbrava”.
• Lupul și vulpea: Un lup, cu blana năpârlită, privește placid cu ochii lui roșii un grup de copii care îl privesc cu spaimă. Alături, o vulpe roșcată, cu o superbă coadă stufoasă, se învârtește din colo în coace și arată, sus botul ascuțit, doi colți mărunți, cari par un zâmbet batjocoritor.
• Râsul: Exemplar mai rar, pus de altfel într-o cușcă mai depărtată, e un râs. Cu o superbă blană pătată, râsul se plimbă dintr-o parte într-alta a cuștii și după atâția ani de captivitate mai încearcă să rupă zăbrelele groase de fier ale cuștii.
• Micul tigru: Alt exemplar superb este micul tigru, care-și zbârlește dușmănos mustățile la apropierea fiecăruia.
• Vulturul melancolic: În partea rezervată păsărilor, un vultur superb cu aripile în prag, privește melancolic. S-a obișnuit cu captivitatea. La început, încerca să se lovească mereu cu capul mândru de grilaj. De teamă să nu-și facă rău, a fost înlănțuit și o cuie grea îl ține legat de pământ. Vulturul s-a resemnat. Acum primește bucăți de carne de la vizitatori și ciocul lui de oțel nu se mai izbește decât cu bucățile de bojoc. 
• Șoimul mândru: Mândria rasei o susține numai un șoim superb, prins pe undeva prin părțile moților. Nemișcat pe bara lui de oțel, privește în gol cu ochii rotunzi, departe, spre un cer pe care noi nu-l cunoaștem. Inutilă orice încercare de corupție. Șoimul nu mănâncă în fața vizitatorilor. Are tăria de caracter să privească fără emoție darurile ce i se aruncă și să le înghită numai noaptea, când nu-l vede nimeni.
• Aquarium-ul: O foarte interesantă colecție de pești, într-un frumos aquarium, completează grădina zoologică din Dumbravă.

Continuarea poveștii: Dumbrava, din 1937 până astăzi

Unde s-ar fi putut încheia mai frumos periplul reporterului nostru interbelic, decât la un popas binemeritat, în răcoarea unei terase? Rex surprinde perfect acea stare de spirit relaxată a vizitatorilor de altădată:

„Dar în loc de toate astea, găsim un mic restaurant, unde ne oprim pentru o clipă, la mese acoperite cu stambă în trei culori. Berea e aici proaspătă și rece, are marca depusă „Trei Stejari” și chelnerița ne zâmbește cu dinți de aur. Ce are a face! Suntem în „Dumbrava tinereții” și totul ni se pare tânăr, fraged, nou.”

Timpul, însă, a lucrat în favoarea acestui colț de natură, transformând Dumbrava dintr-un simplu loc de agrement într-un veritabil tezaur cultural și ecologic al țării:

• 1963 – Nașterea Muzeului ASTRA: În inima pădurii au fost puse bazele faimosului Muzeu al Civilizației Populare Tradiționale, transformând o mare parte din Dumbravă într-o fereastră deschisă spre istoria satului românesc.

• 1979 – Consacrarea ca rezervație: Zona a primit statutul oficial de arie protejată, fiind declarată Rezervația naturală „Parcul Natural Dumbrava Sibiului”, o recunoaștere a importanței sale ecologice inestimabile.

Astăzi, pășind pe aceleași alei pe care călca și Rex în 1937, ne dăm seama că spiritul Dumbravii a rămas neschimbat: o „Dumbravă a tinereții” care continuă să ne primească, la fel de primitoare și vibrantă, în fiecare zi.

Dincolo de aleile din „Dumbrava tinereții”

România interbelică, însă, nu a fost doar o lume a petrecerilor și a tinerilor „Hännschen și Gretl”, ci și una a contrastelor, între strălucirea orașelor și umbrele condițiilor vitrege de trai. Pentru a descoperi această altă față a istoriei, vă invit într-un loc puțin știut din preajma Sibiului, unde realitatea anului 1936 era departe de poezia aleilor umbroase: Povestea uitată a locuitorilor din grotele de la Ocna Sibiului.

Sursa articolului: „Colindând Sibiul: Dumbrava tinereții (Jungenwald)”, reportaj semnat de Rex, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 23 iunie 1937.

 

Continuarea

Femeile din viața domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești. E cel care a avut, alături de colaboratorul lui cel mai apropiat - Mihail Kogălniceanu, un rol hotărâtor în modernizarea Țărilor Române. A fost cel care a inițiat și a impus aplicarea unor reforme importante care au fixat un cadru modern pentru dezvoltarea țării: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma justiției, reforma învățământului. A fost un domn luminat: în timpul domniei lui au fost înființate primele universități românești (în Iași la 1860 și la București în 1864) și tot în timpul domniei lui Cuza învățământul primar a devenit obligatoriu.  

 

Cocuța Vogoride, Elena Cuza, Maria Obrenivici

 

Am enumerat doar o mică parte dintre realizările unuia dintre cei mai iubiți domnitori români pământeni. Un domnitor iubit de popor, în jurul căruia s-au țesut numeroase legende, un conducător care a rămas în memoria colectivă ca fiind o personalitate cu o domnie exemplară. Nu a fost însă întru totul așa. Voi încerca în cele ce urmează să vă spun câte ceva despre femeile care au contribuit la mărirea dar și la decăderea lui Alexandru Ioan Cuza.

---

---

Cuza - "un mare berbant"

Ca să intrăm în temă (dar și ca să vă trezesc curiozitatea) voi transcrie pentru început un fragment dintr-un articol intitulat „Îndoita alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza” semnat de prof. dr. C. Severeanu – un martor al evenimentelor - publicat în „Revista Generală Ilustrată” – numărul din februarie-martie 1929: 

"Cuza de la început s’a arătat un mare berbant. Venise’n lagăr (notă: tabăra armatei române) doamna Crețulescu, căreia i se mai zicea și Madame Chipiu, pentru că purta chipiu de colonel. Se mai spunea că generalul Florescu, care era și ministru de război, i-a trimes vorbă să nu mai poarte chipiu, că face rușine armatei și ea i-a răspuns „că e altul mai mare ca el, căruia îi face plăcere să o vadă cu chipiu de colonel”. Se mai vorbea printre noi de o femeie frumoasă, care se furlandisea pe acolo și despre care se zicea că a trimis-o guvernul austriac ca spioană pe lângă Cuza, ca să afle secretele armatei, fiind informat că Cuza era un mare amator de a „cunoaște” femei nostime. Nu știu dacă nemțoaica a putut afla ceva; destul este că peste puține zile s’a făcut nevăzută. Se zicea prin lagăr că Florescu i-a făcut vânt. Cu Crețuleasca nu se jena Cuza și făcea calvacade pe câmp." 

---

---

Elena Doamna

Nu trebuie să uităm că domnitorul era în acea perioadă căsătorit cu Elena Rosetti. Soția domnitorului – cunoscută și ca Elena Doamna – era o femeie timidă, retrasă, lipsită de încredere în forțele sale. Avea o fire total deosebită de cea a energicului și  nestatornicului ei soț. Ruptura dintre cei doi soți a fost datorată în parte și faptului că Elena Cuza nu putea să îi ofere moștenitori domnitorului. În pofida tuturor infidelităților Elena Cuza i-a fost alături domnitorului până la moarte, chiar și în perioada dureroasă a exilului. Mai mult decât atât, deși nu a avut copii, Elena Doamna a înfiat și crescut ca o mamă adevărată pe cei doi fii – Alexandru Ioan și Dimitrie - avuți de Cuza cu amanta lui „oficială” , Elena Maria Catargiu-Obrenovici. 

 

O fotografie mai puțin cunoscută a domnitorului A. I. Cuza
și cei doi fii ai săi și ai Mariei Obrenovici - Dimitrie și Alexandru Ioan

Continuarea

Procesul cocardelor tricolore: O lecție de patriotism în anul 1895

Povestea domnișoarelor care au purtat cu mândrie tricolorul 

 

Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați în procesul Memorandumului se întorceau în orașul natal. Sibienii organizează întâmpinarea “osândiților” la gară. 

 

 

Un grup de domnișoare poartă cocarde tricolore. Un gest considerat de bun simț astăzi, nu-i așa? Articolul următor, publicat de revista „Universul literar”, în numărul din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era deloc așa: 

---

---

Acuzate pentru că au purtat cocarde tricolore 

"Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul domnișoarelor române de peste munți date în judecata tribunalului din Sibiu. Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaților în procesul Memorandului și a întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore și au făcut demonstrații politice. 

Iată numele acelor domnișoare: Jos la dreapta și la stânga sunt d-șoarele Eugenia și Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-șoarele Elena Cunțan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunțan; la dreapta e d-șoara Letiția Roșea. Pe pag. 4-5 dăm un tablou reprezintând scena procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.

"D-șoarele de peste munți date în judecată"

Pertractarea procesului a început la orele 8 dimineața. Sala judecătoriei era înțesată de public român. Se aflau de față d-nele: Emilia Tilea, Russu, Popescu, Crişan-Moldovan; apoi d-şoarele: Eugenia și Lucreţia Popescu, Sabina Brote, Agnes Cristea, Olimpia Neagoe, Tăbăcaru Jurca, Florica Roşea, Bârzea, Mihaiu etc. Acuzatele erau asistate de d. dr. A. Frâncu, avocat. Procesul a fost condus de d. Graiss, sub-jude. După ce a tălmăcit pe românește actele din dosarul procesului, d-sa citește §86 din procedura de drept, care cuprinde dispozițiunile ce judele poate lua în decursul desbaterii procesului, adică pedeapsa ce dânsul poate da la caz dacă vreunul dintre cei prezenți în sală nu s'ar purta conform regulamentului. Procesul verbal se face în limba ungurească." 

Continuarea

Mărturii din Transnistria: Drama colectivizării forțate și rezistența la teroarea sovietică

Moldovenii din Transnistria au fost primii români care au resimțit «binefacerile» colectivizării forțate, înțelegând rapid care era prăpastia dintre promisiunile propagandei sovietice și realitatea cruntă. Împotrivirea lor a fost întâmpinată cu un regim de teroare: mulți au fost deportați în ținuturile înghețate ale Rusiei sovietice (detaliate în articolul Nistrul – al doilea Styx) sau exterminați chiar la ei acasă. Totuși, lupta lor a existat și rămâne o datorie de onoare a memoriei noastre.

 

 

Cele mai aprige revolte țărănești au izbucnit la Coșnița, Pârâta, Movileni, Pogrebi și Doroțkaia, fiind înăbușite în sânge de armata «țării tuturor libertăților». Această tragedie a represiunii comuniste avea să devină, doar câteva decenii mai târziu, un sinistru preambul pentru ceea ce avea să îndure întreaga Românie. O mărturie istorică directă despre mecanismele terorii colectivizării în Transnistria ne parvine dintr-o relatare din 1932, aparținând unui refugiat moldovean:

---

---

„Brigăzile de instructori” și mirajul colectivizării

Dincolo de retorica salvatoare a propagandei sovietice se ascundea o strategie calculată de dezbinare a comunităților rurale, după cum dezvăluie următoarea mărturie istorică despre sosirea «brigăzilor de instructori» în satele de dincolo de Nistru. 

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot așa de mici, și eu pot să vă spui aceasta, - povestește refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari orașe cu palate și fabrici. Viața însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului și de președinții sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o așa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu știm de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraș. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câțiva tineri de-ai noștri. El ne-a spus cam așa: 

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul

"Că până acum am fost sclavi și că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la școli, și să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiți aicea în sate, ca animalele, dormiți în case de pământ muced, ieșiți în zori cu plugul la arat și vă înhămați la el câteodată, alături de vită. Mâncați mămăligă de porumb încins și nu știți ce va să zică demnitatea de om. Așa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiți. Noi vă vom face oameni, aducându-vă mașini agricole, trimițându-vă aici ingineri și technicieni; veți munci mult mai puțin ca înainte și veți produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări și înflăcărează tineretul cu povești de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viața ne învățase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omenești, am așteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. 

---

---

Așa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute și mii de sate din Rusia. Aceste brigade împart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului și să primească acest nou fel de muncă. Mulți săteni năbănuind ce șarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate așa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc. 

Refugiați transnistreni - 1932

"Faceți acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărțit în două: bătrânii de o parte și tineretul de alta. Noi, bătrânii, știam că așezările omenești se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulți ani, încetul cu încetul. Știam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. 

 

Unii din noi își spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile și înșelătoria cu declarația că nu ne silește nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalți. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beție a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.  

Refugiați transnistreni într-un centru de primire din Chișinău

Pe atunci, nu știam toate acestea, și am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne silește să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulți tineri și chiar unii gospodari, unii amăgiți de făgăduinți, alții de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se înscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în mașini, care pe caii lor și au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv și de cei cari nu trecuseră."

Au venit în haine de piele și cu revolvere la brâu...

 

Dincolo de promisiunile generoase, mecanismul colectivizării forțate urmărea subminarea coeziunii sociale prin dezbinarea sătenilor, folosind entuziasmul tineretului ca paravan pentru o șarlatanie care avea să distrugă demnitatea de om a celor care au refuzat să se supună. 

"S’a scurs după aceasta un timp, și aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subțiori, cu revolvere la brâu și au înșirat pe o masă listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemați de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. 

 

După ce i-a strâns pe toți într’un loc, în piață, unul din comisia de control ne-a spus: "Ați contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Așadar, voi ați mărturisit singuri că voiți să sabotați opera de colectivizare, care este însuși sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteți comuniști și ați declarat aceasta fățiș! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice și a comunismului și de aceea veți fi pedepsiți!"  

 

Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă știam că o amenințare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur și simplu condamnați la moarte, după cum e obiceiul. Ne așteptam să fim înșirați la zid și să fim împușcați. Ochii noștri se țintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii și la armele soldaților care-i însoțeau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deși ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv și vechiul fel de muncă, totuși, președintele comisiei ne anunță: "S’a hotărât să fiți amendați!" 

Lucheria Bairan - refugiat rănit de gloanțele
 grănicerilor sovietici în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în țara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai ușoară decât moartea. Dar dincolo la ruși nu este așa și am să vă arăt îndată de ce: comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului și adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toți locuitorii unui sat, abia dacă se găsește unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-și toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poți plăti amenda, aceasta îți este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, și aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalți sunt puși imediat să formeze coloane și sunt trimiși sub bună pază departe, fără să știe nici ei unde. Din propria mea viață știu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în niște insule din Oceanul Înghețat de Nord.

Casă de piatră din Speia, pe Nistru

În urma deportaților, în sat, rămâne una din aceste situațiuni: sau deportatul nu avea familie și atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă și copii, aceștia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie își face apariția în sat și toți sătenii tremură de groază la ivirea acestor soli ai nenorocirei și foametei. Femeia deportatului este și ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soțul ei e deportat, că deci e și ea contra colectivului. 

 

Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare și e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulși de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimiși la leagănele colective (crẻches) pentru a fi crescuți în ideile comuniste sub cuvânt că părinții lor „culaci”, sau anti-colectiviști, nu le-ar fi putut face o educație comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau își iau lumea în cap și hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca niște haite de lupi, sălbăticindu-se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt și ei amendați, deportați sau băgați la ocnă. Așa s’au împărțit și s’au stins multe familii de "culaci". Mii și mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat."

Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane...

Sub masca unei false libertăți de alegere, reprezentanții puterii sovietice puneau bazele unei capcane politice, forțând colectivizarea prin izolarea celor care refuzau să se supună și manipularea celor care cădeau în plasa propagandei de partid.

"Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toți cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv au fost îndepărtați sau uciși, încep să sosească inginerii și mașinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele mașini, numite tractoare, dihănii de oțel, nemaivăzute, pluguri automate și tot felul de mașini agricole, cu motoare, însoțite de echipe de ingineri și de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtașii colectivului.

 

Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înțelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate și oamenii erau mai mult leneși decât harnici, acum toată lumea muncește de dimineață până seara, și la început e multă voie bună și chiar veselie - dar aceasta nu durează mult. 

 

Când a venit culesul recoltei și-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparținea ogorul muncit, dar și rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strânge recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane și s’au expediat undeva unde nici sătenii nu știau. După aceasta, a venit șeful cooperației în sat și a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câți au muncit în sat și, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, președintele cooperației ține un discurs și spune sătenilor că și armata roșie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări și țări ideea comunismului”, și atunci sătenii încuviințează ca zece la sută să fie pentru armata roșie, așa că la urmă, câștigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărțit la fiecare sătean, e o batjocură.

 

În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare și tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci și găinile, ouăle, untul, laptele și toate produsele sătești se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul și notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la orașe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mâncat o dată carne de pasăre deși în gospodăria mea creșteam găini.  

Nistrul - al doilea Styx (la Slobozia, jud. Tiraspol)

Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Știam că vreo trei inși din sat reușiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creșteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, și am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare și n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii își iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriți de grănicerii sovietici și decimați...”.

Lecții despre memorie și supraviețuire

 

Mărturia acestui refugiat nu este doar o pagină de cronică, ci o dovadă vie a rezistenței în fața unui sistem menit să anuleze demnitatea umană. Drama colectivizării forțate în Transnistria a fost doar începutul unei tragedii care a marcat profund destinul românilor de pe ambele maluri ale Prutului. 

 

Pentru a înțelege mai bine contextul acelei epoci, vă invit să descoperiți și alte fațete ale acestei istorii: de la atmosfera captivantă a orașului de altădată din O vizită (interbelică) la Tiraspol, la suferința fără margini descrisă în Nistrul – un al doilea Styx, până la incredibila odisee a supraviețuirii prezentată în Călători fără odihnă pe drumul Siberiei: Odiseea de 23 de ani a doi oieri ardeleni. Istoria lor este și a noastră; să nu lăsăm uitarea să le șteargă memoria. 

 

Surse:

• articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în  revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 aprilie 1932 
• monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942

Continuarea