“Reportajul
e un gen minor, un roman mic, abia schițat. De-abia ai prins să-l scrii, să
lămurești ceva, că trebuie să lași ca fotografiile: priveliști și chipuri, să
vorbească, în joc de alb și negru și să închei. Un film cu vorbe și imagini.” –
spunea N. Papatanasiu (prozator, critic literar şi publicist român) în debutul reportajului său “Oameni din porturi” – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Cu
toate acestea, articolul publicat este o dovadă că reportajul literar nu este în nici un caz “un
gen minor”. Nicolae Papatanasiu a reușit cu ajutorul cuvintelor să imortalizeze
imaginea unei lumi cu adevărat aparte. Vă invit să redescoperim împreună lumea
pierdută a “oamenilor din porturi” de altădată:
“Dacă încerci să îmbrăţişezi
într'o privire Brăila, ápo to Yatziti, cum spun Grecii din port, adică dinspre
Ghecet, ea nu se desvăluie decât în parte: docurile, şantierul şi pescăriile,
magaziile de cereale - şi tocmai sus, pe dâmb: grădina publică, cu turnul de apă,
durat în ciment: ciudat mausoleu. Portul, cu danele lui, cu pontoanele, cu
şiragurile de şlepuri goale, cu cele două-trei vase uriaşe - de mare, negre sau
roşii, adevăraţi titani pe lângă remorcherele minuscule - acest port cu palatul
alb al agenţiei N.F.R.- ului, în faţa căruia vine să acosteze “Gălăţeanul”, vaporul
“Principele Mircea” - alb ca o lebădă, portul cu clădirile fumurii, cu
fabricile inactive, cu tramwayul acelaşi ca’n cărţile poştale de-acum
cincisprezece ani - gonind spre docuri, de unde se'ntoarce gol – pentru că
n'are pe cine aduce în oraş - portul Brăilei îl ai în faţă,
coborând de pe pontonul “pasagerului”. Se deapănă aici un film, cu încetinitorul, obositor şi enervant. Viaţa portului s’a
risipit, s'a stins. Elevatoarele, aceste ciudate animale mişcătoare care mi-au
uimit copilăria cu huruitul şi forma lor, cu jocul braţelor şi-al roţilor, (ceea
ce le dădea un aspect de automat, dintr'o baracă de panair) au încremenit acum,
lângă şlepurile cu hambarele goale, lângă remorcherele cu cazanele stinse. Apele
fluviului îşi scriu cu poleială firul, în mijloc. Acolo, cursul e mai repede,
mai năvalnic. La chei, undele molipsite parcă de atmosfera întregului port,
sunt mai molcome, undelemnii, lâncezind între trupurile negre - ca de balene
titanice, ale şlepurilor.
 |
| Vedere din portul Brăilei |
Doar vapoarele de
pasageri, dinspre Silistra sau Turnu-Severin mai răzvrătesc, cu sbaturile,
măruntaiele apelor. Atunci undele clocotesc ca de o mânie surdă şi adâncă, se
sbat cu puteri nebănuite, ca şi cum ar voi să asvârle pe uscat somonii de
smoală care par a fi șlepurile sau svârlugele remorcherele. Nu izbutesc însă
decât să le clatine, să le lovească unul de altul trupurile lor de tablă, să
clatine lanţul ancorelor, să intindă parâmele de sârmă – legate tocmai la ţărm
de stâlpi de fier - să trezească din visare pe căpitanul care fumează din pipă,
pe-un colţ din hambar. Ochii lui fug o clipă după năluca vaporului, care trece
spre ponton, la debarcader. Toată minunea unei călătorii e perindarea aceasta
cinematografică, pe lângă bord, a ţărmurilor, a vaselor! Şlepul lui e prins
alături de alte cinci, înţepenite în legături. Ancorele lăsate în clisa apelor,
s’au afundat în adâncuri. Au trecut luni de zile de când n'au mai încărcat
hamalii prăfuiţi nici un bob de ovăz, în hambarele ERNESTINEI. Cu o lună şi
ceva in urmă, au ieşit din iernat, de pe canalul Ghecetului. Odată cu gheţurile
topite, ERNESTINA a fost adusă aici. Alături se află S. R. D. 326, apoi: CLITEMNESTRA;
ARIADNl, IFIGENIA şi KRITI.
* * *
Barba
Costa, de pe ERNESTINA, e un căpitan desprins din seria acelor pitoreşti personagii,
pe care neasemănat de viu le-a zugrăvit Panait Istrati în Amintirile lui Adrian Zograffi. Capetan Costa nu e prea bine croit; trupul îi e firav, chiar faţa
îi e brăzdată de riduri. Ochii de cerneală sunt adumbriţi de smocurile dese și
albe ale sprâncenelor. Pentru aceasta, privirea lui e întunecată, pătrunzătoare.
Mâinile lui Barba Costa sunt roşii, au vinele întinse şi ridate. Mâinile
acestea, când mângâie zulufii de aur ai micuţei Elenachi, nepoţica lui, căreia
îi spune paramithia me tin Orèea tu cosmu (basme cu frumoasa lumii). În căsuţa
de lemn, durată pe podeaua de fier a şlepului, capetan Costa ține şi pe
Dimitraki, băiatul lui mai mare, care e căsătorit cu Marigula. E bună şi
harnică Marigula, cum nu se aşteptase nici chiar Barba Costa care de când răposata
Fotini s’a stins dintre vii, nu are vreo încredere în femei. Și-ar fi dorit
bietul Barba Costa, ca acea împrejurare să se lege de viata şi numele lui de căpitan
de şlep. Dar ce poţi face împotriva întâmplării? Costa întârziase peste măsură,
să-şi afle tovarăşe în traiul său pe şlep. Şi pe Fotini - care era atât de
tânără şi frumoasă, fata lui Capetan Vasili, de pe TTIPEA (Pireu), a luat-o
pentru că bătrânii, părinţii lor, buni prieteni, hotărâseră să se facă cumbari (cuscri).
Când a avut loc nunta la Evanghelistra (catedrala greacă din Brăila), nepotrivirea
dintre Costa şi Fotini era aşa de vădită încât toate babele comunităţii dădeau
din cap, priveau una la alta cu înţeles şi şopotiau. În ziua următoare nunţii,
ERNESTINA a fost purtată spre Giurgiu, pentru cereale, de un remorcher. Oricât
a susţinut bătrânul ca tinerii căsătoriţi să rămână pe uscat, Costa nu s’a
învoit. ERNESTINA aluneca în sus pe fluviu, în sforul apelor. Costa, în cabina
cârmei, nu slăbea din ochi aţa de argint a mijlocului apei dar nici pe Fotini,
care robotea în cutia bucătărioarei, veselă, luminoasă, cu ochii mari şi buni,
cu trup unduios şi svelt.
 |
| Caruțe cu marfă în portul Brăilei |
Căsnicia
le-a fost rodnică. După doi ani, au venit la pe lume Dimitrachi şi Andreea,
băieţii lui din dragostea lui cu Fotini. Ti hronia! (Ce vremuri!). O lumină
s’aprinde sub sprâncenele lui capetan Costa! Gândul se'ntoarce şi se poticneşte
de întâmplarea cea groaznică. A! Ton Kerata! (Câinele!) Câinele era Teodor,
băiatul cel negricios pe care-l avea de ajutor pe şlep! Kerata! – mai
scrâşneşte bătrânul când deapănă în două clipite împrejurarea. A! Fotini!
Fotini! Cum de-a vrăjit-o Teodor cel negricios? Cu mandolina şi glasul lui cald,
seducător? Cu vioiciunea trupului - care spinteca apa înot ? Cu istorisirile
lui despre Odyseea, călătorul din mituri?
Şi-aminteşte
o scenă, în noapte, când şedeau câteşitrei pe punte, în vreun port de pe
Dunăre. Costa cu Fotini pe scaun, cu ochii vrăjiţi - uitaţi pe apele poleite de
lună, şi Teodor - pe acoperământul hambarului, cântând cu pasiune, întovărăşit
de piculinarea mandolinei:
“Samiotisa me tis
eliès,
Ke me ta mávra
mátia...”
(Fată din Samos, cu
aluniţe
Şi cu ochii
negri!...)
Apele
clipoceau mirific, pe lângă trupul şlepului.
“Samiotisa,
Samiotisa,
Pote tha pas stin Sámo?”
(Fată din Samos, Fată
din Samos,
Când
ai să pleci spre Samos?)
Sau
-mai vioi, mai tulburător, cântecul acela de mare:
“I hálassa
levendo-pnihtra
Thalassa farmakeri,
Esi canis to
nisi-mas,
Pánta mavra na fori!”
(Mare, care ne îneci
feciorii,
Mare amară,
Tu faci ca insula
noastră
Să poarte, mereu,
zăbranic negru!)
Andreea
care era o fire sensibilă (avea pe-atunci şase ani), a încercat o adâncă durere
când mama lui a fugit cu Teodor, într’o barcă, spre Sulina. De-abia a a putut să-l
liniştească Barba Costa. Dar a doua zi, micuţul şi-a stins amarul în chip tragic,
în apele tulburi şi învârtejite de anafoare ale Dunării. Cu icoana lui Andreea
în priviri, Barba Costa coboară pe schelă, spre mal. De moartea frumoasei
Fotini a auzit, mai târziu… Tot Dunărea a primit şi trupul femeii lui, chinuită
de remuşcări. Costa se opreşte la mijlocul schelei şi se uită duşmănos la
neliniştea apelor învolburate. A trecut un remorcher spre docuri. Duna! Putana!
(Dunăre! Femeie stricată!) Aşa îşi scrâşneşte el necazul, de câte ori amintirea
se abate ca un talaz. Dar pe Fotini a iertat-o, de mult!
* * *
Din
urmă, îl ajunge capetan Spiro. El n'a avut nici o amărăciune. E gras, rotund, greoi.
Are ochii bulbucaţi şi lăcrimoşi. E nedespărţit de ziarele greceşti, pe care le
citeşte amănunţit, de la titlu până la reclamele de Locum de Sirra. Poartă
şi-acum sub braţ: Elèfteron Vima şi Etnos. Are însă şi Spiro o supărare, în
ultima vreme. Areti, fata lui de optsprezece ani, a ajuns o neastâmpărată.
Flirturi, serate, ceaiuri, dans, patefon, toalete! Asta nu e, de fel, a bine!
Aşa spun toţi vecinii de pe şlepurile din preajmă. Spiro a scăpat însă frânele
căsniciei. Coana Evridiki dictează. Fata trebuie să se mărite! Să umble prin
cercuri înalte, printre bogătaşii comunităţii! Cine ştie? E frumoasă şi poate
se amorezează vreun băiat bogat de ea. Nu se mai sfârşesc plimbările cu barca,
în baltă, la Ghecet, la Filipoiu, cu banda cea sgomotoasă de băieţi şi fete. Mandolinele,
ghitarele şi glasurile se împletesc, răsunând până tarziu, în noapte. Barba
Costa, care n'are de fel somn, îi aude când se'ntorc, când leagă barca şi
coboară pe schele, la ţărm.
O!
Cântecele acestea! Mandolinele!...
* * *
Ar
trebui să vină şi capetan lani, dar e reţinut în pat, de un junghi, săracu'! Drumul
la cafenea e scurt. Mesele orânduite în faţa prăvăliei (“Cafeneaua căpitanilor
de şlep”) îşi
aşteaptă clientela cotidiană. Fiecare căpitan face pereche cu altul, la câte o măsuţă.
Cafegiul îi adastă pe fiecare la ora hotărâtă, cu cafeluţa-amară sau dulce, în
filigeană ori ceşcuţă, cu ceai ori rahat. Le ştie Gheorghi tabieturile la toţi.
Îi primeşte pe cei doi, trăgând de un colţ al mustăţilor lui mari. Se
interesează de sănătatea lui capetan lani, de pe CLITEMNESTRA, apoi le aduce
cafeluţele, cu caimac şi-un pic de rom.
* * *
În
cafenea se aud glasuri şi râsete. Spiro descifrează în ziar vestea pe care întreg
portul o ştie, încă de-aseară. Venizelos a murit! (notă: Eleftherios
Venizelos a fost un revoluționar elen și un om politic carismatic
în perioada interbelică, premier al Greciei în perioadele 1910–1920 și
1928–1932) Şi cum toţi Grecii din Brăila sunt venizelişti înfocaţi, faptul e
comentat mereu.
-
Epèthane ke o kaimènos o Venizelos! - dă din cap Spiro şi caută privirile lui Costa.
(A murit şi sărmanul Venizelos! - se tălmăceşte).
-
Theòs horèston! (D-zeu să-l ierte!) – şopteşte Barba Costa. Reportajul din Elefteron
Vima se destramă în rostirea sacadată a glasului lui Spiro.
 |
| Hamali în pauza de masă |
Împrejurul
biliardului se mişcă trei siluete, nu prea obişnuite pe-aci. Pălăvrăgesc fără încetare,
râd, ochesc bilele, trag şi iar râd. Un secund de pe un vapor de călători,
Panaitescu, roşu şi slăninos, istoriseşte celorlalţi, un grec şi-un român, una
din aventurile lui de pe vas, într'una din călătoriile spre Turnu-Severin. E o
întâmplare banală, dintr'o nuvelă din Kuprin, parcă. O duduie singură şi sentimentală.
O declaraţie de dragoste din partea lui. A invitat-o în cabină – unde are radio.
Apoi, finalul erotic, descris în amănunţimi. Tacurile nu mai nimeresc, cu efect,
bilele albe şi roşii. Panaitescu ăsta, mare Casanova! Ha! Ha! Ha!...
-
O fată, bre! M-m! Ce știti voi, mă!
-
Ha! Ha! Ha! - He! He!
Râd
gurile cu dinţii galbeni de tutun, râd ochii neruşinaţi și sticloși.
-
Ha! Ha! Ha!
* * *
Cu
două mese mai încolo, şade singur lângă paharul cu ceai, în care lichidul s'a
răcit, bătrânul capetan Manoli. Faţa lui galbenă pare şi mai palidă, pentru că Manoli
e abătut. Spiro care și-a întrerupt lectura despre înmormântarea lui Venizelos,
la întrebarea cercetătoare a lui capetan Costa, îl lămureşte. De-abia mai îndrăzneşte
bietul Manoli să iasă în lume, de ruşinea ce-a păţit-o! Caliopi, fata lui, bruna
cea drăcoasă din banda în care se învârte şi Areti (aici faţa lui Spiro
se'ntunecă puţin), i-a făcut lui Manoli mare ruşine! A fugit cu unu din Bucureşti,
într'o noapte. Acum s'a intors şi nici nu mai vrea să vină acasă. Stă numai pe
la variete-uri, în dancing-uri. E cu unu, un babalâc, unu care face politică.
Ceasul rău! Săracu Manoli!
-
Vre puşti!... se răsteşte deodată, Spiro către un băiețaș de pe stradă. Pane
'sto selèpi! Se zitài i màna-su! (Fugi acasă! Te caută mumă-ta!).
-
Ohi! - (Nu vreau!) - se strâmbă puştiul.
-
A, sihameno pràma!... (Stricăciune mică!)
Şi
revenind la Caliopi, exclamă:
-
Ti Keratza, vre pedi-mu! (Ce zgaibă, dom'le!).
* * *
-
Kani, lèi, emborio! Pende, exi scubriţes! Afto ine emborio? (Cică face negoţ!
Cu cinci-şase scrumbii! Ăsta e negoţ?)
Exclamaţia
izbucneşte din adâncul
sufletului unui domn binişor îmbrăcat, ras proaspăt, cu ochelari de baga.
Gesticulează violent, ceea ce face ca toate privirile să se îndrepte spre el,
curioase. E un angrosist care vine în toate după amiezile să bea o cafea şi să
stea un pic, la taifas, cu prietenii. Prăvălia lui e vis-a-vis, încărcată de butoaie
de untdelemn şi elies (măsline), lăzi cu lămâi, portocale şi alte
“delicatesuri”. Privirile comesenilor
s'au retras, pe ziare, între piesele de table sau ghiulbahar, pe cărţile de
joc, împărțite ca pentru concină dreaptă.
În
fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de
lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu
e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine.
Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.
Vremuri grele
