Misterul de la Hipodromul Băneasa: De ce nu a zburat celebrul aviator Blériot la București?

Louis Blériot, eroul aviației mondiale și primul om care a traversat Canalul Mânecii la bordul unui aparat mai greu decât aerul în 1909, a fost așteptat cu sufletul la gură de mii de bucureșteni. 

Louis Blériot lângă avionul său
pe Hipodromul Băneasa (octombrie 1909)
și fragmentul elicei rupte, păstrat ulterior la
Muzeul Institutului Medico-Legal din București

În octombrie 1909, celebrul aviator a ajuns în Capitală pentru a susține o demonstrație de zbor istorică pe Hipodromul Băneasa. Evenimentul, privit atunci ca o veritabilă minune a tehnicii, a stârnit un interes imens, transformându-se într-un veritabil exod al curioșilor către locul demonstrației.

„Celebrul și unicul aviator pe acele timpuri sosise cu trenul, iar vulturul lui de metal, frumos ambalat, a fost adus și el pe un vagon de marfă. Marele inventator urma să se ridice deasupra hipodromului și să plutească vreun ceas în văzduh, cam atât cât i-a trebuit să treacă peste Canalul Mânecii”, se nota în epocă.

Continuarea

Un weekend la Mamaia în 1935: jurnalul unui reporter interbelic

Marea a atras dintotdeauna sufletele romantice, iar vara anului 1935 nu a făcut excepție. 

Reporterul interbelic Gh. Tari a lăsat în urmă căldura Capitalei și a plecat spre Mamaia, relatând cu umor, în paginile revistei „Realitatea Ilustrată”, povestea celor trei zile petrecute la mare. Așa cum ne avertiza chiar el, „nimic nu e mai plicticos într’un reportaj decât introducerea”, haideți să intrăm direct în miezul poveștii.

---

---

1. Sosirea la Constanța și mirajul nopților interbelice la Cazinou

Călătoria începe cu un tren rapid, dar târziu.

“Sunt în Constanța. Acceleratul pe care Căile Ferate Române l-au pus în circulație special pentru sezonul de vară și care circulă în garnitură dublă sâmbăta, sosește destul de târziu pentru ca ideea de a mai beneficia direct de agrementele plajei și soarelui să fie taxată drept originală.”

Prima impresie despre mare este plină de romantism, dar cu un iz de ironie.

“La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi să văd marea, cazinoul și farul. E drept că nu trimit cărți poștale ilustrate și nu mă fotografiez în fața unei pânze care reprezintă marea și un vapor... Totuși... Marea am regăsit-o așa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrățită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele.”

Reporterul descrie atmosfera plină de efervescență și pierderi la jocuri de noroc.

“Un mare avantaj al cazinoului din Constanța este că găsești în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoștințe. Toate au jucat la ruletă. Nici una n’a câștigat. La toate le răspunzi – tocmai pentru că nu-i adevărat – că ai făcut la fel.”

Puțin "rouge" nu strică (stânga)
La Mamaia - pe plajă 1932 (dreapta)

Aici, reporterul își continuă periplul cu o întâlnire surprinzătoare:

“Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poți găsi... doi prieteni bucureșteni, însoțiți de două blonde – una naturală, alta artistică... care-ți propun... o plimbare cu barca pe lună și o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui.”

“Sala de joc a cazinoului din Constanța seamănă cu celelalte săli de joc... Același aer cald și închis, aceleași voci răgușite, aceleași femei venite să piardă ce n'au câștigat încă... Atunci de ce-am stat două ore în loc de cinci minute?“

Drumul spre plajă se face cu un taxi, o mașină de piață, al cărui cost este de neuitat.

---

---

“Am luat o mașină de piață – autobuzele nu circulau încă – și am ajuns... la Mamaia. Am coborât, am plătit – e un amănunt pe care orice cetățean care a luat un taxi la Constanța nu-l mai uită niciodată – și mi-am făcut intrarea pe plajă... Și minutele au început să treacă încet, ca la o întâlnire de care nu ești sigur...”

Așteptarea nu a fost recompensată cu un spectacol pe măsură.

“Un disc galben, murdar, care de abia face apa să sclipească și care te supără la ochi? De ce-am venit să văd un răsărit de soare? De ce nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase... De ce mi-am pierdut, odată cu ea și iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară și altfel acum?”

2. Farmecul plajei de la Mamaia, confortul modern și febra nudismului

Reporterul se lasă cucerit de plajă, considerând-o un atu al stațiunii.

“Dacă soarele – deși răsare din mare – n'a reușit să mă încânte, Mamaia are altceva cu care să-și cucerească oaspeții. Plaja! Plaja este minunată... nisipul e atât de fin, încât vântul ți-l ia din mână ca pe o pulbere.”

Gh. Tari observă și organizarea exemplară a stațiunii.

“Sunt șase sute de cabine, din beton, fiecare cu confortul ei: bancă, oglindă, cuier... La mijloc, restaurantul și trei terase suprapuse... pe toate trei, serviciul este egal de încet și mesele libere se găsesc la fel de greu.”

Reporterul Gh. Tari la Mamaia (stânga)
Restaurantul cu trei terase suprapuse
Mamaia 1935 (dreapta)

Reporterul nu uită să menționeze nici moda nudismului, considerată atunci o noutate.

“Razele ultra-violet sunt ultima justificare a renunțării la orice sentimente de pudoare... spre cele două porțiuni „rezervate nudiștilor”. Oare să depindă... fericirea și sănătatea de pigmentarea și a acestei ultime fâșii de piele? Sau e numai un pretext?”

3. Nopți romantice sub clar de lună și promisiunea unei noi evadări din Capitală

“S'a înnoptat de-a binelea... În locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna. E mare și rotundă. Și privește atât de blând... Luna mi-e cea mai bună prietenă... O aștept seara, îi povestesc totul și ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare și de mângâiere, un sfat de zădărnicire a tuturor lucrurilor și oamenilor.”

“De la zece seara în sus, pe terasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul și răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză. Iar întunericul e un imens „separeu"...”

Reporterul pleacă, dar cu un plan deja stabilit pentru a se întoarce la răsărit, de data aceasta cu o altă însoțitoare.

“Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deșteptat, la zece dimineața, într'o cameră a hotelului Bristol... Căci și la Constanța, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochii deschiși. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...”

“Sunt iar în București... e cald și plămânii... refuză să tragă aerul greu și fierbinte. Dar sâmbătă plecăm iar. Căci mergem împreună, fată blândă cu mijlocul plăpând și ochii de cicoare...”

Și, cu un final poetic și plin de optimism, încheie jurnalul cu o întrebare retorică.

“Gândește-te... Cerul e albastru... Marea e verde... Viața e frumoasă... Cum... plecăm?“

Mostalgia verilor de altădată

Jurnalul de călătorie al lui Gh. Tari ne demonstrează că dorința de evadare, mirajul mării și micile ironii ale vieții de sezonier nu s-au schimbat prea mult în ultimul secol. 

Dacă atmosfera plajei interbelice v-a cucerit, puteți descoperi și alte povești fascinante din aceeași epocă: aflați cum își petrecea vacanța Un copil-rege la Mamaia în vara anului 1928, porniți într-o plimbare nostalgică prin anul 1931 - La pas prin Eforie sau întoarceți-vă în Capitală pentru a descoperi Valuri artificiale și alte locuri de răcoreală: Povestea ștrandurilor interbelice.

Sursa: Articolul “Trei zile la mare” – semnat Gh. Tari – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 11 septembrie 1935.

Continuarea

Povești din Tuzla: Geamia degetar și fântâna frumoasei Nehibé

Călătoria noastră prin peisajul fascinant al României Mari continuă. După ce am poposit în boema Turtucaia, am explorat legendele Cavarnei, am depănat amintiri despre Bazargic și am descoperit misterul femeilor tatuate din Cadrilater, astăzi ne oprim într-un loc unde timpul pare să fi încremenit sub soarele Dobrogei: Tuzla tătărască.

Imagini din Tuzla:
Geamia degetar și case din 1932

La acea vreme, Tuzla era împărțită neoficial în două: Tuzla Română (spre șoseaua principală) și Tuzla Tătărască (mai izolată, spre mare). În septembrie 1932, reporterul Ion Tic de la „Ilustrațiunea Română” pătrundea într-o lume închisă, aproape sălbatică în ochii orășeanului, ghidat de birjarul Ali Mustafa. Avertismentul primit la intrarea în sat era unul pe cât de pitoresc, pe atât de serios că:

Continuarea

Cum se bate un record: București - Paris în 44 de ore

În anii de după Primul Război Mondial, autoturismele au început să fie o prezență din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 și 1926, importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternică, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unități noi.

În 1926, în țara noastră erau deja 11.000 de autoturisme. În următorii cinci ani, numărul total a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors. Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindri) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme.

---

---

Eroii cursei: Un prinț al aerului și echipajul său

Vă propun astăzi să citiți povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de corespondentul la Paris, H. Doru, al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930.

Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M. Cantacuzino („Bâzu” Cantacuzino, după cum era cunoscut de publicul larg) – fiul politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino. Bâzu a fost unul dintre aviatorii militari de elită ai României din perioada interbelică, dar și un motociclist pasionat, jucător de tenis și căpitan al echipei României de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933.

Iată cum începe reportajul vremii despre membrii echipajului:

„...d. Constantin M. Cantacuzino, însoțit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din București în seara de marți 11 noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în 1927, pe distanța București-Paris (2460 km. în 52 ore).”

---

---

Cronologia unui raid automobilistic interbelic

 

Urmărirea parcursului secundă cu secundă prin Europa interbelică a transformat această cursă într-un adevărat eveniment de presă, publicul din Paris așteptând cu sufletul la gură sosirea bolidului românesc: 

“Corespondentul nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru “Realitatea Ilustrată”.

Joi (13 noiembrie), ora 2: Așteptam, împreună cu reprezentanții ziarului „L’Auto”, sosirea mașinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din München urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În fața redacției ziarului se adunase lumea, care luase cunoștință încă de dimineață de acest raid. Toți așteptau cu nerăbdare și un tumult neobicinuit se producea când se anunța vreo întârziere. Minutele se succed greoi... și mașina nu apare.

La Paris, după omologarea recordului

Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenția publicului... și câteva secunde mai târziu, o mașină mare, format închis, plină de noroi, isbucnește la colțul străzii ca un bolid, oprindu-se în fața localului ziarului. Drapelele român și francez fâlfâie pe botul mașinii. Românii ce asistă la sosire încep să aplaude și toată lumea ovaționează pe cei ce descind.

- Unde e cronometrorul?

Nicăieri! În fine, a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea recordului. București-Paris în 44 ore și 10 minute - iată performanța d-lui Cantacuzino."

Mărturia de la Paris: Cum s-a trăit cursa din interior

 

După încheierea procesului verbal reporterul interbelic a adresat câteva întrebări d-lui Cantacuzino: 

"- „Realitatea Ilustrată” a ținut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva cuvinte pentru cititorii noștri.

- Revista dv., pe care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Și cu toată oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage într’un colț și-mi spune următoarele:

- Raidul București-Paris, cu intenția de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de multă vreme. Mașina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări, dată fiind distanța ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum și un rezervor de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri..

Final de raid

Plecarea a fost fixată pentru marți, la ora 6 seara. Mașina însă n’a fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci cu o întârziere de o oră și un sfert. Până am îndeplinit formele, s’au făcut orele 7 1/2, când mi s’a dat plecarea din fața Automobil Clubului Regal Român. Atmosfera la plecare era cât se poate de pesimistă. Mulți ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece  eram prea obosiți cu pregătirea raidului. Mă felicit pentru ideea de a fi plecat, neținând seamă de sfaturile amicilor. Vei vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. și pe aleea Griviței motorul începu să dea “rateuri”. Atât eu, cât și d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă îmi spunea mereu:

- Mărește viteza, mărește viteza!

 

Într’adevăr, mașina era reglată pentru o temperatură ridicată și viteză mare. Abia ieșisem din București și automobilul începu să funcționeze regulat. Mărim viteza... 60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găești, pac... pană de cauciuc. La Pitești am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record. Calculasem sosirile în orașele principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanța Pitești-Piatra Olt am parcurs-o în condiții bune. Totul era în regulă și eram în avans. La Piatra-Olt, din cauza unei neatenții, am luat un drum greșit și-am fost nevoiți să ne înapoiem o distanță bunicică. Dinopol nu mai înceta: „Semn rău... semn rău...”.

- Ba pardon, erai tot atât de superstițios ca și mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între timp de noi. 

 

Roata de rezervă începu să joace și ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiți să ne uităm la ea. La Timișoara am ajuns la ora 5 dimineața. Ne-am umplut rezervoarele cu benzină și imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniță i-am parcurs în condiții mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem granița, observăm că roata de rezervă lipsește. Dinopol și ing. Calcianu au rămas să îndeplinească formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute eram înapoi. O găsisem.

- Și a trântit-o în mașină, spărgând portiera, iar eu până la München am tremurat de frig! – completă Dinopol"

Poveștile unui raid: Viscol, nopți albe și o amendă în Franța

 

Aventura automobilistică a testat la maximum rezistența echipajului, care a fost nevoit să înfrunte nu doar oboseala extremă și capriciile severe ale iernii europene, ci și rigoarea legii franceze: 

"Am trecut granița românească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiții excelente, totuși am avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp și să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci și posibilitatea de a câștiga timp din nou.

 

Pe traseul Viena-Budapesta, cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torențiale, alergam cu 100 km. pe oră și am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie. De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aș fi amânat plecarea cu 24 ore nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de zăpadă. Îți închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.

 

Am trecut granița la Salzburg și apoi în 2 ore eram la München. Aci eram așteptați de directorul și personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele 2 noaptea, ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiți să pierdem 50 minute datorită acestei recepții. Geamul spart de care îți vorbea Dinopol a fost înlocuit cu un carton, și ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul foarte prost, ne punea mereu în situații critice, neștiind pe unde s’o luăm. 

Notă din "Le Bulletin Meusien"
numărul din 6 decembrie 1930

Am ajuns la Ulm la 3 1/2 dimineața. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo indicație, pe unde putem ieși din oraș. În fine, am găsit în gară un bâlbâit, pe care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îți închipui ce-ar fi fost să așteptăm să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm și-am luat drumul direct spre Strassbourg, unde am ajuns pe la 11 dimineața, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în București. De la Strassbourg alergam pe șoseaua franceză, cu o viteză medie de 80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriți de un agent de circulație, care ne-a dresat un proces de contravenție pentru exces de viteză.

  

Toate parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit amenda, pierzând însă 20 minute."

Notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le Bulletin Meusien”, numărul din 6 decembrie 1930.  

București - Paris în 44 ore și 10 minute

 

Dincolo de peripețiile administrative și capriciile vremii din centrul Europei, momentul sosirii în capitala Franței a consfințit o performanță automobilistică istorică, celebrată de presa internațională.

 

Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute

"Acum iată-ne la Paris deținând recordul București-Paris în 44 ore și 10 minute.

- Cum v’ați hrănit în timpul călătoriei?.

- Sandwich-uri, șocolată și cafea.

Dar toate au trecut, principalul e că am bătut recordul.

În momentul acela, ziariștii și fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici postați în stradă, relamau pe compatrioții noștri, pentru o poză în fața obiectivelor.”

Descoperă și alte mari performanțe interbelice

Dacă performanța de excepție a lui Bâzu Cantacuzino v-a trezit interesul pentru realizările remarcabile din perioada interbelică, vă invităm să descoperiți și alte destine legendare și victorii istorice care au dus numele României pe primele pagini ale presei internaționale:

• Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc – Povestea fascinantă a unui aviator de elită și campion complet, care a cucerit deopotrivă cerul și marile competiții internaționale.
• Smaranda Brăescu – Icarul suspendat în nemărginire – Destinul uluitor al primei femei parașutist din România, care a doborât recordul mondial de salt de la înălțime.
• România, Campioană Mondială la Bob: Povestea succesului răsunător din 1934 – Cronica unei victorii de răsunet pe pârtiile de gheață din Engelberg, unde tricolorul a strălucit pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.
• Cronica unei săptămâni sportive a anului 1928 – O incursiune nostalgică în atmosfera efervescentă a competițiilor, meciurilor și recordurilor care pasionau publicul românesc la sfârșitul anilor '20.

Sursa: articolul “Cum se bate un record (București-Paris în 44 de ore)” – semnat H. Doru – publicat în numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”

  

(articol publicat în noiembrie 2017; ultima actualizare iulie 2026) 

Continuarea

Faimosul “Tour de France”: "Turul Franței" în presa interbelică

Zilele acestea, întreaga atenție a iubitorilor de sport de pe întreg mapamondul este concentrată asupra Franței, unde se desfășoară Turul Ciclist, o competiție de mare anvergură care transcende sfera atletismului. Nu este doar un spectacol al anduranței umane și al tehnologiei de ultimă oră, ci un veritabil fenomen social care stârnește patimi, naște rivalități legendare și transformă fiecare etapă într-o filă de istorie vie. 

 

 

Privind astăzi acest carusel al vitezei și al tacticii, am simțit nevoia să întorc privirea către trecut, acolo unde, în urmă cu 90 de ani, freamătul „Marii Bucle” cucerea la fel de intens, prin intermediul radioului și al presei scrise, imaginația publicului din România interbelică. 

Continuarea

Silly Vasiliu: Vedeta Alhambrei de altădată

Numele acestei iubite artiste din perioada interbelică este astăzi înscris, pe nedrept, pe lista tristă a valorilor aproape uitate din istoria culturală românească.  

Portretul ei vibrant, schițat de criticul F. O. Fosian în volumul de colecție „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, ne demonstrează însă magnetismul extraordinar pe care îl avea asupra epocii:

Continuarea

Planșeul Unirii: Povestea mai puțin știută a „întâiei acoperiri a Dâmboviței”

Lucrările pentru refacerea planșeului peste Dâmbovița care se desfășoară într-un ritm susținut în aceste zile au creat numeroase tensiuni și controverse în ultimele luni. Tocmai de aceea vă invit să citiți despre „întâia acoperire a Dâmboviței”.

Șantierul din Piața Unirii în 1935
(foto: Ilustrațiunea Română)

Ideea construirii unui planșeu care să acopere molcoma Dâmbovița a fost inițiată de Dem. I. Dobrescu și continuată de Alexandru G. Donescu, doi primari cu adevărat vizionari ai Bucureștiului interbelic. Scopul realizării acestei construcții era:

Continuarea