O oră cu Agatha Bârsescu

Agatha Bârsescu

Agatha Bârsescu a fost poate cea mai mare tragediană din istoria teatrului românesc. O actriţă cu o carieră impresionantă şi cu succese memorabile pe marile scene ale Europei. S-a născut într-o familie de militari, în Bucureşti, la mijlocul secolului al XIX–lea. În biografiile găsite de mine se menţioneaza 1867 ca fiind anul naşterii. Actriţa preciza însă în memoriile sale: “Sunt născută în Bucureşti, strada Radu Vodă no. 11, anul… Da, anul nu’l ştiu precis şi nici nu vroesc să-l ştiu, fiindcă nici nu importă.” Copilăria şi-a petrecut-o la Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său a fost numit şef de garnizoană. “Mă jucam de-a paparuda cu nişte copii de ţigani, pe moviliţa din dosul casei noastre. Toată ziulica zburdam, ţopăiam şi cântam, până ce într-o bună zi am fost dusă la pensionul din Sibiu. La 8 ani am pus capăt voioşiei mele de copilă” – îşi amintea Agatha Bârsescu. La pensionul din Sibiu viitoarea actriţă a învaţat limba germană, care o va ajuta mai târziu să devină una dintre stelele scenelor vieneze.

În timpul studiilor
 la Viena

A urmat prima perioada vieneză din viaţa Agathei Bârsescu: anii petrecuți în pensionul unei şcoli de maici, “Ursulien Kloster”. A revenit în ţară pentru a urma cursurile “Conservatorului de artă dramatică” din Bucureşti. În această a fost angajată a Teatrului Naţional şi a jucat primele sale roluri: în feeria “Fata aerului”, Casilda din “Ruy-Blas” şi Fetiţa din comedia “Pe malul gârlei”. S-a reîntors la Viena, unde a luat ore de canto şi de germană. În anul 1881 a fost admisă la şcoala dramatică a Conservatorului din Viena. Au urmat imediat angajamente semnate cu marile teatre germane şi austriece: “Deutsches Theater” din Berlin şi “Burgtheater” din Viena. Pe scena celei mai importante scene vieneze a vremii, Agatha Bârsescu a debuta la doar 17 ani în rolul Hero – rol care i-a adus actriţei şi primul mare succes din carieră. Iată un extras din cronica apăruta în 23 noiembrie 1883 în “Neue Freie Presse”:

Fotografie din perioada
în care juca la
Burgtheater din Viena

“O tânără fată care abia a părăsit şcoala dramatică, a păşit pentru prima dată pe scenă, şi nu pe o scenă din Graz sau Linz, ci pe podeaua fiebinte a Burgtheaterului, şi nu pentru a recita câteva vorbe, ci într’un rol mare, care predomină o piesă întreagă, şi nu într’o limbă maternă pe care a învăţat-o acasă la mama ei ci într’o limbă pe care şi-a însuşit-o încetul cu încetul! Şi această fetiţă, face o impresie atât de puternică, încât la ultima cădere a cortinei, fiecare trebuie să mărturisească: Aicea e un talent puternic şi real care trebuie reţinut bine, căci este un noroc găsit pentru Burgtheterul nostru din ce în ce mai sărăcit de talente. Domnişoara Bârsescu aparţine deci Burgtheaterului. E o onoare pentru ea şi un noroc pentru Burgtheater.” Acesta a fost primul mare succes. Au urmat multe altele, într’o carieră de mai bine de o jumătate de secol. Să o lăsăm însă să ne spună mai departe povestea pe însăşi Agatha Bârsescu – intervievată în anul 1931 de Maia – reporter al revistei “Ilustraţiunea română”:

În rolul preferat: Medeea

“Iaşi! O cameră la hotel Traian. Cum intri îţi dai seama că ai păşit în locuinţa unui artist. Nimicuri de preţ aruncate ici şi colo, diferite tablouri care înfăţisează pe tragediană în rolurile create de ea; fotografiile artiştilor celebri, însoţite de autografe tot atât de celebre; coşuri şi coşniţe de flori uscate - omagii necunoscute pentru o seară de încântare - toate vorbesc de o glorie artistică cum puţine au fost. Priveam atentă o fotografie mai de demult ce înfăţişa pe Agatha Bârsescu în rolul ei preferat, Medeea - când simţii pe cineva intrând în cameră. M'am întors... şi în faţa mea o aveam pe “maestră”, pe însăşi creatoarea “Medeei" demonice.

În "Romeo și Julieta"

Înaltă, maiesioasă, cu ochii blânzi, din a căror privire ghiceşti bunătatea, cu părul argintat la tâmple, Agatha Bârsescu părea în lumina palidă a amurgului o marchiză scoborâtă dintr'un tablou din veacul al XVIII-lea. Nu îndrăzneam să-i mărturisesc scopul vizitei fiindcă auzisem că nu-i place sgomot în jurul persoanei sale: de aceea, când ea singură începu să-şi depene firul amintirilor, am mulţumit providenţei că m'a scăpat din încurcătură.

- Să nu te aştepţi, că îţi voi face o biografie a mea, începu Agatha Bârsescu povestire - fiindcă trebuie să-mi răscolesc amintirile copilăriei, şi ele, ori şi cât, îţi produc în suflet un regret dureros pentru timpurile cari nu se vor mai întoarce nici odată. Atât pot să-ţi spun, că am întâmpinat foarte multe greutăţi până ce mi-am văzut visul de a juca pe scenă. Am avut mult de luptat cu familia. Părinţii mei făceau parte din înalta societate a Bucureştiului, un unchi al meu era ministru de război şi când am intrat în Conservator toate rudele mi-au considerat gestul, ca cea mai mare ofensă adusă întregii familii. După terminarea Conservatorului la Bucureştii, relevându-mă într'un rol din comedia lui Oldnescu-Ascanio: “Pe malul gârlei", am plecat la Viena pentru completarea studiilor.

În Magda
de Sudermann

Acolo, am cunoscut adevăratele succese ce le poate visa o artistă. În urma debutului în Hero - aveam şaptesprezece ani atunci - am fost angajată la Burgtheater şi timp de şapte ani, vienezii mi-au răsplătit munca, cu dragostea şi entuziasmul lor. Îmi aduc aminte de splendidele seri, când întreaga elită şi însuşi împăratul Frantz Josef veneau la Burgtheater să mă vadă în rolurile mele preferate: Sapho, Medeea, Mary-Stuart. Natural, că primirea caldă ce mi se făcea a fost un puternic imbold de a munci şi persevera. După cei şapte ani petrecuţi la Viena, am început să întreprind turnee în principalele capitale ale Europei, dar cu toate angajamentele ce mi se propuneau, mă întorceam iarăşi în oraşul meu iubit: Viena! De el mă leagă atâtea amintiri frumoase încât e naturală dragostea ce i-o păstrez.

Isabelle din Judecătorul
 din Zalameea de Calderon

- Maestră, ştiu că şi în America v'aţi bucurat de aceleaşi succese!

- Da, la New-York am jucat pe Medeea şi sala lui “The People's Theatre" clocotea de entusiasmul românilor şi englezilor, căci am jucat în amândouă limbile. Apoi la Chicago şi Filadelfia mi-au făcut o primire tot atât de călduroasă. În 1923, dorul de ţară m'a făcut să mă reîntorc acolo unde mi-am petrecut anii copilăriei.

- Faptul că aţi călătorit atât şi aţi dus o viată variată, îmi închipui că v’a lăsat multe amintiri ?

- Oh ! Aş putea să scriu un volum întreg Cele mai dragi însă sunt acele legate de prietenia mea cu Carmen Sylva (notă: Regina Elisabeta a României). Îmi aduc aminte şi acum de seara când am cunoscut-o. Se reprezenta “Ullranda", piesa scrisă de Ea, în care jucam rolul principal. Sala era neîncăpătoare pentru tot ce avea Bucureştiul mai distins! Asista întreaga familie regală. Probabil că am plăcut Carmen Sylvei, deoarece mai târziu, de câte ori avea nevoie de mine, mă chema de ori şi unde aş fi fost.

În perioada în care era
 profesoară la Iași

- Dar Viena, oraşul consacrării dv.?

- Vienezii sunt oameni adânc cunoscători ai artei, extrem de entuziaşti în ceea ce priveşte teatrul Nu fusesem de mult la Viena şi credeam că după o absenţă de atâţia ani, publicul m'a uitat. Dar într'o seară, acum patru ani, aflându-mă în vesela metropolă austriacă, m'am dus la Raimundtheater să asist la reprezentaţia unei colege. Cum am intrat în loje, publicul m'a recunoscut imedial şi a ţinut să mă salute cu ropote de aplauze. Gestul acesta m'a mişcat până la lacrimi... Acestea sunt singurele mulţumiri ce îi mai rămân unui artist: să ştie că cei pentru care şi-a închinat viaţa nu-l uită!

- Şi după ce aţi cunoscut atâtea succese în Europa şi peste Ocean, cum vă simţiţi în oraşul nostru tăcut şi retras?

Agata Bârsescu în revista
"Familia" - 8/20 ianuarie 1995

- Mă simt bine fiindcă sunt între ai mei. Şi apoi moldovenii, cu obişnuita lor fire primitoare, mi-au întins braţele cu drag. Dar fericirea mea e când mă aflu printre elevi la Conservator şi când văd că munca mea nu e zadarnică. Mi-e drag rolul de profesoară şi îndrumătoare a viitorilor reprezentanţi ai clasicismului. Şi dacă mai am o dorinţă, e aceea de a revedea Viena. Viena tinereţii mele!

Şi Agatha Bârsescu rămase cu ochii aţintiţi în lumina roşiatică a jarului din cămin. Acolo, în pâlpâirile focului îşi revedea toată viaţa de strălucire, cu bucuriile, dar şi cu suferinţele ei - viaţa de artist!”

Agatha Bârsescu a murit în anul 1939 şi este înmormântată în cimitirul Eternitatea din Iaşi. Pe piatra ei funerară stă scris: „Aici odihneşte geniala tragediană, Agatha Bârsescu, gloria neamului românesc care a ilustrat teatru până la desăvârșire în țară și străinătate."

Surse:

- articolul “O oră cu Agatha Bârsescu” – semnat “Maia” – publicat în “Ilustraţiunea română” (numărul din 12 Martie 1931);

- Agatha Bârsescu – “Memorii din Germania, Austria, Ungaria, America şi România”

Citește mai mult... »

Dramele din viaţa unui împărat

S-a născut la 18 august 1830 într-unul din cele mai frumose palate ale Europei – Schönbrunn din Viena. A fost încoronat la 18 ani, în 2 decembrie 1848, ca împărat al Austriei. La 24 aprilie 1854 – la 24 de ani - s-a căsătorit cu o frumoasă prinţesă bavareză. A trăit 86 de ani şi avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Europei: 68 de ani. S-ar putea spune privind doar acesta scurtă biografie că împăratul Austriei Franz Iosif – căci despre el este vorba - a avut o soartă privilegiată. Nu a fost deloc aşa. Viaţa lui a fost presărată de numeroase drame. Ziarul “Epoca” – numărul din 2 septembrie 1898 – sintetizează foarte bine povestea dramelor din viaţa longevivului împărat:

Arhiducele Franz Iosif

   

   “Nu există în istoria omenirei exemplul unui domnitor care să fi îndurat atâtea lovituri ca bătrînul Împărat Frantz losef al Austro-Ungariei.

   În 1848, când în ziua de 2 Decembre s'a urcat pe tron, atât Austria cât şi Ungaria se aflau în plină revoluţiune. După câteva luni, ungurii au detronat la Dobriţin pe Frantz Iosef, proclamând pe Kossuth guvernator general al Ungariei Independente. Tot pe atunci, Frantz Iosef, împreună cu membrii familiei Habsburg, s'au refugiat din Viena la Linz, apoi la Salsburg şi pe urmă la Olmuetz, dinaintea furiei revoluţiunei.

   Pe la sfârşitul anulul 1850, isbucneşte răsboiul dintre Austria, Italia şi Franţa; armatele austriace au fost înfrânte şi coroana habsburgică lipsită de frumoasa Lombardie.

Împăratul Franz Iosif în anul 1865

   Prin anul 1860 au urmat o serie de lupte diplomatice cu Prusia, o serie de lupte politice între familia Habsburg şi unguri, care s'au sfârşit în 1866 cu un război sângeros cu Prusia, din care Austria a ieşit zdrobită la Koenigraetz, coroana Habsburgilor lipsită de Silesia şi egemonia Hahsburgilor asupra familiilor domnitoare din Germania distrusă.

   A urmat apoi împuşcarea fratelui împăratulul Frantz Iosef, împuşcarea  împaratului Maximilian al Mexicului; după câţiva ani înebunirea cumnatei sale, a împărătesei Charlotte.

   După câţiva ani, sinuciderea vărului său, genialul Rege al Bavariei, Ludovic al II -lea, care într'un moment de demenţă s'a aruncat în lacul Stahremberg de lângă München, unde a murit.

   Abia s'a stins ecoul dramei de la lacul Stahremberg, şi vine vestea catastrofei de la Mayerling, în 1888, când singurul fiu al bătrânului monarch, moştenitorul de tron Rudolf, a fost ucis.

   După această catastrofă îngrozitoare a urmat melancolia sfâşietoare ce  cuprinsese pe nefericita Împărăteasă Elisabeta (notă: celebra regină Sissi). Apoi înebunirea Regelui Orton al Bavariel, vărul şi cumnatul lui Frantz Iosef.

   În 1893, cade de pe cal Archiducele Renier, fratele împăratului, şi după trei zile de suferinţe încetează din viaţă.

Împăratul Franz Iosif în anul 1898
anul asasinării soţiei sale Regina Sisi

   În 1894 moare Archiducele Carol Ludovic, fratele împăratulul şi curând după aceasta, moare şi şeful familiei Habsburg, Archiducele Albrecht.

   În 1895 se împuşcă din greşeală, la o vânătoare din Chişineu (Crişiana) Archiducele Ladislas, (notă: nepot prin alianţă al lui Franz Iosif) care după cinci zile de groaznice suferinţe, încetează din viaţă. Cu câtva timp mai înainte, se pierde între valurile Oceanului Pacific Archiducele Ioan.

   În 1897, Ducesa d'Alençon, cumnata împăratului şi sora împărătesei Elisabeta, cade victimă catostrofei de la Bazarul de Caritate din Paris şi cadavrul carbonisat abia putu fi recunoscut.

    Și acum, în mijlocul luptelor celor mai grave dintre popoarele austro-ungare, acum, când urma să serbeze cu mare pompă jubileul său de 50 de ani de domnie, o mână criminală asasinează pe împărateasă.”  (articolul “Suferinţele unui împărat” – ziarul “Epoca” – numărul din 2 septembrie 1898).

Franz Iosif , Sissi
şi doi dintre copiii lor
Sophie şi Gisela în 1856

  Articolul citat a fost publicat imediat după asasinarea soţiei lui Franz Iosif -  împărăteasa Elisabeta a Austriei – cunoscută mai ales sub numele de  Sissi. Iată ştirile care consemnează acest asasinat în presa românească:

   “Împărăteasa Elisabeta a Austriei a fost asasinată la Geneva azi după amiază, de un anarhist italian. Noutatea sosită aci la orele '7 seara, a provocat un doliu imens.”

   “Împărăteasa Elisabeta părăsise hotelul Beau Rivage spre a face o plimbare la muntele Blanc. Pe drum, la îmbarcaderul vaporulul, a fost lovită de un anarhist, anume Luccheni, italian de origine, care i-a înfipt un pumnal la inimă. Sângele apăru. Doamnele de onoare au urcat pe împărăteasa pe vapor, care a plecat. Dar imediat s'a întors, căci împărăteasa leşină. Împărăteasa a fost transportaţă la hotel pe o targă, unde sosiră şi doctorii Galatz şi Mayer, precum şi un preot. La orele 3.50 minute împărăteasa muri. Ştirea aceasta a sosit la Hofburg la orele 5 seara, printr'o depeşă adresată de doamnele de onoare, contesa Szataray, Naag şi Michaly către contele Paar. Acesta a încunoştiinţat pe Împărat, care se afla la castelul Schönbrunn, lângă Viena.” (ziarul “Epoca” – numărul din 1 septembrie 1898).

Dramele nu s-au oprit însă odată cu asasinarea împărătesei Sissi în anul 1898. Moştenitorul la tron, arhiducele Franz Ferdinand, băiatul fratelui său mai tânăr Karl Ludwig – a fost asasinat la Sarajevo de studentul sârb Gavrilo Princip în 28 iunie 1914. Asasinatul a declanşat Primul Război Mondial, conflagrație care avea să ducă în anul 1918 la destrămarea imperiului Austro-Ungar. O dramă pe care împăratul Franz-Iosif nu a mai trăit-o. El murise cu 2 ani mai înainte, la 21 noiembrie 1916.

Citește mai mult... »

Români în America interbelică

Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului XX. Românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, dar un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din ţărani asupriţi în “cetăţeni liberi ai celei mai democratice republici”. Iată, conform unui articol publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1913, motivele pentru care românii şi saşii din Transilvania au luat drumul pribegiei: “Necontenitele crize economice ce au urmat cu o regularitate dătătoare de disperare, îndărătnicia cu care pământul acestor locuri se lăsa să fie cultivat, vitregia administraţiei ungureşti, toate aceste nenorociri duseseră la disperare atât pe români, cât şi pe saşi şi’i pornise pe drumul îndepărtat al Americei. (…)Cei care pleacă mai aruncă o privire disperată îndărăt, apoi privesc de-o parte şi de alta a drumului, locuri cunoscute de-atâtea ori cercetate, privesc cu aceiaşi mâhnire ca şi la oamenii de cari s’au despărţit. Oamenii şi locurile le sunt deopotrivă de scumpe la despărţire. Toţi şi toate au legături cu sufletele lor, atât de crud încercate.” (articolul “Spre America” – semnat C. Demetrescu – “Calendarul Minervei -1913”) Comunitatea românilor din Statele Unite ale Americii a crescut constant. Încetul cu încetul emigranţii s-au integrat noii societăţi în care trăiau, au format societăţi româneşti, şi-au construit biserici, au tipărit ziare de limbă română. Cei mai mulţi dintre ei însă au murit cu dorul în suflet de a reveni în ţara natală.

ROMÂNI ÎN AMERICA INTERBELICĂ

Estimări din perioada interbelică spuneau că în acea perioadă în Statele Unite ale Americii ar fi trăit în jur de 200.000 de români – cei mai mulţi dintre ei din a doua sau a treia generaţie. Dacă prima generaţie de emigranţi presta în cea mai mare parte munci necalificate, urmaşii acestora  au început să ocupe locuri de muncă care impuneau calificare – în fabricile americane, în porturi sau în construcţii. Mulţi dintre ei au devenit mici oameni de afaceri, comercianţi sau chiar profesori, medici, avocaţi, magistraţi. Această evoluţie nu i-a făcut însă, pe marea lor majoritate, să-şi renege originea română: “În Calendarul ziarului “America" pe 1935, d. Henry John din Ohio - nu vă speriaţi, e tot Haralamb Ion al nostru – ne dă câteva amănunte impresionante asupra acomodărilor şi evoluţiei sufleteşti a foştilor emigranţi români, cetăţeni americani.

Stânga: "Coafeze pe stradă" - una dintre meseriile româncelor  din America
Dreapta: Românii - pescari sau docheri   în porturile din Chicago

E interesant faptul că majoritatea nu şi-a pierdut conştiinţa naţională, fenomen foarte obişnuit la emigranţii de altă naţionalitate, la italieni, la francezi şi chiar germani, cari de la a doua generaţie devin cu desăvârşire “americani". E de asemenea surprinzătoare rezistenţa religioasă a foştilor ţărani români, cari au rămas creştini, ortodoxi sau uniţi, aşa cum fuseseră de-acasă, deşi în Stafele Unite au fost întâmpinaţi de tot felul de secte şi curente mistice ispititoare. Au rămas latini. Îşi  numesc copiii Aurel, Ovidiu, Virgil iar fetele Lucreţia, Letiţia, Agripina. Cei cari se acomodează împrejurărilor, îşi nuanţează doar numele, uşor de ghicit : lonaş devine John, Ghibu devine Gibas, Dănceanu se numeşte Duncan, Lungu - Long, Stan -Stanley iar Gavril - Graham.”

  

POVESTEA UNUI EMIGRANT

“Aţi auzit oare de întâmplarea ardeleanului Sima, copil de 14 ani plecat în ajunul răsboiului (notă: Primul Război Mondial) în Statele-Unite în America? Amărât de viaţa de clăcaş fără nădejde a oamenilor din satul lui, de tristele împrejurări ale familiei, cu un tată pierdut şi altul vitreg dobândit, îşi ia acele puţine coroane ale moştenirii şi pleacă în lumea largă. Ajuns la ţărmurile Americii, după ce plutise pe oceanul imens, zile şi nopţi, între emigranţi de toate neamurile, caută numaidecât de lucru şi începe munca cea mai amarnică, pe care o ştia din strămoşi: săpatul pământului. Dar glia americană e mai puţin moale ca cea de-acasă, iar supraveghetorii mult mai atenţi. Cu mâinile copilăreşti pleznite si sângerate, Sima lasă târnăcopul, sapa şi se'ndreaptă spre uzinele Ford de la Detroit, unde oricine e primit să muncească pe dolari buni.

Românii curajoşi din America construiau "zgârie-nori" (stânga)
sau spălau geamurile "zgârie-norilor" (dreapta)

Sima n'ar fi izbutit să intre în lucru la o meserie atât de încurcată ca a  automobilelor, dacă nu l-ar fi ajutat isteţimea lui românească. La întrebări răspunde că “se pricepe" şi e dus la o maşină care mergea şi lucra aproape singură, mulţumindu-se doar să fie supravegheată si din când în când îndreptată cu o mână. Dar Sima se alege, din primul ceas, cum era de aşteptat, cu o despicătură a degetului gros de la mâna stângă. Pe-acolo astfel de întâmplări nu pricinuesc alungarea muncitorului şi lăsarea lui pe drumuri, ci dimpotrivă, ajutorarea medicală şi plata salariului în tot timpul suferinţii, fără altă muncă.

Sima se bucură nu atât de salariul nemuncit, cât şi de împrejurarea care-i îngăduia să înveţe meşteşugul pe'ndelete şi să ia aminte la obiceiurile maşinei. De la dispensarul unde era pansat, flăcăul ardelean nu dă fuga pe bulevarde sau la cârciumi, se'ntoarce la fabrică “la locul lui". Bănuiţi ce s'a mai întâmplat: Sima a rămas de atunci un bun lucrător în armata industrială a lui Ford, dar nu vă vine uşor a crede, că a ajuns şeful secţiei. Povestea lui Sima, flăcăul ardelean, e a tuturor românilor care, urmăriţi de blestemul locului dinfre Tisa şi Munţii Carpaţi, nemaivoind să sufere jugul milenar al asupririlor, şi-au luat cum se spune lumea în cap". (extrase din articolul “Românii din America” de F. Aderca – “Realitatea Ilustrată” din 27 februarie 1935)

Povestea emigranţilor români din America sau de aiurea este o poveste parcă fără sfârşit. Este povestea celor care se despart de o ţară care nu a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască cetăţenii.

Citește mai mult... »

Mărturii din Transnistria

Primii români care au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice  şi realitate este o diferenţă uriaşă. Şi s-au opus, atât cât au putut. Dar au fost supuşi unui regim de teroare, mulţi dintre ei fiind deportaţi în ţinuturile îngheţate ale Rusiei sovietice  (vezi articolul “Nistrul – al doilea Styx”) sau au fost exterminaţi în propria lor ţară. Cu toate acestea au luptat – şi lupta lor nu trebuie uitată. Mişcările de revoltă cele mai aprige au fost cele de la Coşniţa, Pârâta, Movileni, Pogrebi şi Doroţkaia. Revolte înăbuşite în sânge de armata “ţării tuturor libertăţilor” – Rusia sovietică. Povestea lor avea să se reproducă peste câteva decenii la scara întregii Românii. O mărturie a modului în care s-a făcut colectivizarea în Transnistria o găsim în relatarea din anul 1932 a unui refugiat moldovean: 

UN REFUGIAT POVESTEŞTE... 

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot aşa de mici, şi eu pot să vă spui aceasta, - povesteşte refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari oraşe cu palate şi fabrici. Viaţa însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului şi de preşedinţii sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o aşa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu ştim de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraş. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câţiva tineri de-ai noştri. El ne-a spus cam aşa:

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul

“Că până acum am fost sclavi şi că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la şcoli, şi să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiţi aicea în sate, ca animalele, dormiţi în case de pământ muced, ieşiţi în zori cu plugul la arat şi vă înhămaţi la el câteodată, alături de vită. Mâncaţi mămăligă de porumb încins şi nu ştiţi ce va să zică demnitatea de om. Aşa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiţi. Noi vă vom face oameni, aducându-vă maşini agricole, trimiţându-vă aici ingineri şi technicieni; veţi munci mult mai puţin ca înainte şi veţi produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări şi înflăcărează tineretul cu poveşti de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viaţa ne învăţase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omeneşti, am aşteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. Aşa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute şi mii de sate din Rusia. Aceste brigade impart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului şi să primească acest nou fel de muncă.Mulţi săteni năbănuind ce şarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate aşa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc.

Refugiaţi transnistreni - 1932

"Faceţi acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărţit în două: bătrânii de o parte şi tineretul de alta. Noi, bătrânii, ştiam că aşezările omeneşti se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulţi ani, încetul cu încetul. Ştiam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. Unii din noi îşi spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile şi înşelătoria cu declaraţia că nu ne sileşte nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalţi. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beţie a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.Pe atunci, nu ştiam toate acestea, şi am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne sileşte să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulţi tineri şi chiar unii gospodari, unii amăgiţi de făgăduinţi, alţii de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se inscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în maşini, care pe caii lor şi au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv şi de cei cari nu trecuseră.

DEPORTAŢII

S’a scurs după aceasta un timp, şi aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subţiori, cu revolvere la brâu şi au înşirat pe o masă, listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemaţi de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. După ce i-a strâns pe toţi într’un loc, în piaţă, unul din comisia de control ne-a spus: "Aţi contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Aşadar, voi aţi mărturisit singuri că voiţi să sabotaţi opera de colectivizare, care este însuşi sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteţi comunişti şi aţi declarat aceasta făţiş! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice şi a comunismului şi de aceea veţi fi pedepsiţi!" Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă ştiam că o ameninţare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur şi simplu condamnaţi la moarte, după cum e obiceiul. Ne aşteptam să fim înşiraţi la zid şi să fim împuşcaţi. Ochii noştri se ţintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii şi la armele soldaţilor cari-i însoţiau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deşi ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv şi vechiul fel de muncă, totuşi, preşedintele comisiei ne anunţă: "S’a hotărât să fiţi amendaţi!"

Lucheria Bairan
refugiat rănit de gloanţele
 grănicerilor sovietici
în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în ţara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai uşoară decât moartea. Dar dincolo la ruşi nu este aşa şi am să vă arăt îndată de ce: Comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului şi adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toţi locuitorii unui sat, abia dacă se găseşte unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-şi toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poţi plăti amenda, aceasta îţi este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, şi aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalţi sunt puşi imediat să formeze coloane, şi sunt trimişi sub bună pază departe, fără să ştie nici ei unde. Din propria mea viaţă ştiu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în nişte insule din Oceanul Îngheţat de Nord.

Casă de piatră din Speia,  pe Nistru

În urma deportaţilor, în sat, rămâne una din aceste situaţiuni: sau deportatul nu avea familie şi atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă şi copii, aceştia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie îşi face apariţia în sat, şi toţi sătenii tremură de groază, la ivirea acestor soli ai nenorocirei şi foametei. Femeia deportatului este şi ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soţul ei e deportat, că deci e şi ea contra colectivului. Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare şi e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulşi de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimişi la leagănele collective (crẻches) pentru a fi crescuţi în ideile comuniste sub cuvânt că părinţii lor „culaci”, sau anti-colectivişti, nu le-ar fi putut face o educaţie comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau îşi iau lumea în cap şi hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca nişte haite de lupi, sălbăticindu- se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt şi ei amendaţi, deportaţi sau băgaţi la ocnă. Aşa s’au împărţit şi s’au stins multe familii de "culaci". Mii şi mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat.

VIAŢA „COLECTIVULUI”

Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toţi cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv, au fost îndepărtaţi sau ucişi, încep să sosească inginerii şi maşinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele maşini, numite tractoare, dihănii de oţel, nemaivăzute, pluguri automate şi tot felul de maşini agricole, cu motoare, însoţite de echipe de ingineri şi de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtaşii colectivului. Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înţelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate, şi oamenii erau mai mult leneşi decât harnici, acum toată lumea munceşte de dimineaţă până seara, şi la început e multă voie bună şi chiar veselie — dar aceasta nu durează mult. Când a venit culesul recoltei, şi-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparţinea ogorul muncit, dar şi rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strange recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane şi s’au expediat undeva unde nici sătenii nu ştiau. După aceasta, a venit şeful cooperaţiei în sat, şi a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câţi au muncit în sat şi, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, preşedintele cooperaţiei ţine un discurs şi spune sătenilor că şi armata roşie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări şi ţări ideea comunismului”, şi atunci sătenii încuviinţează ca zece la sută să fie pentru armata roşie, aşa că la urmă, câştigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărţit la fiecare sătean, e o batjocură.

Refugiaţi.. la ora mesei

În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare şi tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci şi găinile, ouăle, untul, laptele şi toate produsele săteşti se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul şi notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la oraşe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mancat o dată carne de pasăre deşi în gospodăria mea creşteam găini. Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Ştiam că vreo trei inşi din sat reuşiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creşteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, şi am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare şi n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii îşi iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriţi de grănicerii sovietici şi decimaţi...”.

Nistrul - al doilea Styx
(la Slobozia, jud. Tiraspol)

Surse:

 - articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în numărul din 7 aprilie 1932 al “Realităţii Ilustrate”

- monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942

Citește mai mult... »

O româncă – vedetă a filmului mut: Eliza la Porta

Eliza la Porta (sau Elizza la Porta) a fost o actriţă originară din România care a avut în perioada interbelică o carieră relativ scurtă - dar plină de strălucire - în lumea filmului mut. Frumoasa brunetă născută în Craiova la 1 martie 1902.  Eliza Streinu (numele adevărat al actriței) a debutat pe ecranul cinematografelor în anul 1926, în tragedia  “Studentul de la Praga”, în rolul “vânzătoarei de flori Lydischka”, alături de doi actori celebri ai acelelei epoci: Conrad Veidt şi Werner Kraus. Despre perioada debutului ne povesteşte chiar Eliza Streinu într-un mini-interviu publicat de Titus Nestor în revista “Realitatea ilustrată”: “În ultimul timp numeroşi cititori ne-au cerut amănunte asupra personalităţii artistei Eliza la Poarta, şi foarte mulţi dintre ei nici nu ştiu că această vedetă a ecranului european ne este compatrioată.

În dreapta: cadru din tragedia "Die Sporckschen Jäger" (1926)

Eliza La Porta alături de Walter Rilla 

ELIZA STREINU s'a născut în cetatea banilor, Craiova, acum 23 de ani. Tatăl ei era intendent al teatrului din acest oraş. Fiind din primii ani ai copilăriei în contact cu viaţa teatrală, Eliza simte o deosebită atragere către viaţa artistică. La 14 ani şi jumătate, tânăra Eliza Streinu este primită la conservator, clasa dramatică. După doi ani debutează pe scenă, într'un rol mic. Dar pe cât de mic îi era rolul, pe atât de mare îi era fericirea, căci visul i se implinise. În urmă însă, părăsi teatrul, pentru a pleca în Germania cu soţul ei, La Porta. După un an, rămâne văduvă, cu o drăgălaşă fetiţă. Lipsită de mijloace, Eliza la Porta debută în cinematograf, care o interesa. Străină, necunoscută de nimeni, obţinea doar mici roluri de figuraţie. Dar această tânără şi muncitoare fiică a Craiovei, avea un alt destin: “Soarta mea – povesteşte ea - a fost decisă de un autobuz, care întârziase cu două minute. Aşteptam în staţie şi în acest timp eram observată, fără ştirea mea, de un cunoscut artist de cinematograf. Autobuzul sosi şi plecă mai departe fără mine. Între timp domnul acela intrase în vorbă cu mine şi mă rugase să-l însoţesc până la o casă de filme, care căuta de mai multe săptămâni, tocmai tipul pe care-l încarnam eu.”

Era vorba de filmul ‹‹Studentul din Praga››. Într'adevăr, Eliza la Porta joacă primul ei mare rol în această puternică tragedie alături de marii Conrad Veidt şi Werner Kraus. La reprezentarea acestui film la Berlin, întreaga presă a adus elogii tinerei interprete a tigăncii din film. Cu acest film, Eliza la Porta cucereşte pe deplin locul de stea a ecranului. Rolurile se succed unul după altul şi succesele se perindă. Acum un an, frumoasa olteancă s'a recăsătorit cu Gustav Froelich (notă: de fapt era vorba de Siegfried Pinkus), o vedetă a ecranului şi el. Alături de Maria Florescu, Yonell, Mihalescu, Genici Missirio, Genica Atanasiu, Pola Illery, Eliza la Porta face cinste tării sale şi ne arată că în străinătate, avem artişti buni, nu numai de teatru, ci şi de cinematograf.”

A urmat – în perioada 1926-1930 - o serie importantă de roluri de filme germane, în marea majoritate melodrame: Der Herr der Nacht (1926), Die Sporckschen Jäger (1926), Schenk mir das Leben (1926), Die Frauengasse von Algier (1926), Laster der Menschheit (1927), Das Recht zu leben (1927), Der Kampf des Donald Westhof (1927), Das Spielzeug schöner Frauen (1927), Die Hölle der Jungfrauen (1927), Leichte Kavallerie (1927), Casanovas Erbe (1928), Robert und Bertram (1928), Anastasia, die falsche Zarentochter (1928), Das Recht der Ungeborenen (1929), Engel im Séparée - Mädchen in Gefahr (1929), Fundvogel (1930), Großstadtpiraten (1930).

Cariera Elizei la Porta a intrat în declin – asemeni carierei  multor altor vedete ale filmului mut – odată cu apariţia filmului sonor. Antisemitismul din Germania acelor ani  şi-a pus şi el amprenta asupra destinului acestei frumoase şi talentate actriţe: soţul ei – Siegfried Pinkus a fost exclus din cinematografie în anul 1933 datorită originii sale evreieşti. Ca urmare familia actriţei a emigrat – în anul 1940 - în Statele Unite ale Americii. După o periadă în care au locuit la New York – cei doi s-au stabilit la Los Angeles. Cu toată apropierea de Hollywood, frumoasa actriţă nu a mai apărut niciodată în faţa camerelor de filmat. Eliza la Porta (devenită Pinkus) a murit în 15 noiembrie 1997, la vârsta de 95 de ani, în casa ei din California şi a fost înmormântata în "Hollywood Forever Cemetery".

Sursa: articolul "Eliza la Porta" - semnat Titus Nestor - publicat în numărul din 16 martie 1929 al revistei "Realitatea Ilustrată" - din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931)

Voi încerca să creionez profilul unei "Miss România" din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care suntem obişnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumuseţea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiţii îşi aveau locul personalităţi importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaţionalul din biografia frumoaselor acelor ani. Au mai apărut pe blog articole despre concursurile de frumuseţe din România secolului trecut (1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu sau 1929 - Primul concurs Miss România) şi credeam ca am închis oarecum subiectul. Mi-a atras însă atenţia un reportaj despre Miss România 1931, aşa că vă voi povesti câte ceva despre ea:

Erastia Peretz - Miss România 1931

PERSONALITATEA  ALESEI

“Domnişoara Erastia Peretz, “Tia”, după cum îi spun cei din familie, a împlinit vârsta de 17 ani, termină acum ultima clasa de liceu şi urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi şi talia înaltă, tânăra aleasă răspândeşte în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicităţii, al modestiei, îmbinat cu partumul suav al unei tinereţi sclipitoare, de voioşie.”

ÎNDRĂGOSTITĂ  DE NATURĂ

“Miss România 1931 şi-a trăit copilăria în mijlocul naturii, într’o comună de lângă Iaşi, unde familia Peretz poseda un conac. Zilnic se pierdea printre valurile înalte de grâne verzi sau coapte, printre mările de maci sau prin livezile umbrite de pomii plini de roadă. Şi această natură, i s'a implantat adânc în suflet, Erastia Peretz  păstrând în toate gesturile şi acţiunile ei, acea simplicitate, acea naturaleţe proprie sufletelor mari, descătuşate de dogmele sufocante ale convenţionalismului. Un intim al casei povesteşte următoarea întâmplare nostimă, petrecută pe vremea când “Tia" avea numai 4 ani şi când părinţii se obişnuiseră cu lipsurile ei de câte o oră-două de acasă.  Dar într’o zi trecuse vremea prânzului şi micuţa încă nu se întorsese. Toată familia pornise în căutarea ei. Într’un târziu, când soarele pornise spre apus, au găsit-o pe prispa unui gospodar, între alte patru femei, torcând cu cea mai desăvârşită seriozitate - ca o autentică ţărancă - dintr'un fuior de lână înfipt în caer şi scurgând firul subţire şi bine răsucit, pe fus.”

Erastia Peretz în "Realitatea ilustrată"

LITERATA

“Nici până astăzi nu s'a despărţit de această mare prietenă a ei, natura, care i se oglindeşte în ochi, în gesturi şi în vorbe. Şi am mai descoperit-o undeva. Întâmplător, am găsit pe birou un caiet de versuri, slove mărunte, de maşină, versuri de toate dimensiunile, aranjate în strofe, montate în pagini curate  şi fixate într'o legătură de piele. Mi s'a părut la început că este o colecţie de versuri din cei mai străluciţi autori ai noştri. Într’adevăr, sentimentalismul lui Eminescu, dragostea de glie a lui Coşbuc, severitatea ritmicei lui Vlahuţă si splendoarea versurilor nestemate ale lui Macedonsky, şi-au dat întâlnire în versurile Erastiei Peretz, formând un stil nou, plin de soare şi de scânteieri metalice, concentrate de oglindirea poate prea matură pentru vârsta autoarei. Am citit câteva din ele. Şi versurile curg lin, ca murmurul unui pârâiaş, ce se strecoară printre pietrele care îi aţin cursul. O inspiraţie fenomenală şi totul natural, atât de natural încât îţi face impresia că trăieşti în lumea romantică a speranţelor, a dorinţelor, a frumosului nemărginit. În afară de versuri, “Miss România" a scris două romane, care vor fi date în curând.”

În fața unui caiet de versuri

POLIGLOTĂ  ŞI IUBITOARE DE MUZICĂ 

“Domnişoara Erastia Peretz, vorbeşte la perfecţie franceza, engleza şi germana şi unul din romanele ei este scris în franţuzeşte şi va fi editat în foarte scurtă vreme de o mare casă din capitala Franţei. Când e emoţionata ”Tia" se aşează la pianul din salonul somptuos şi degetele ei alunecă uşoare, ca un sbor de libelulă, peste clapele de fildeş, pierdute într’o sonată de Chopin sau într'un lied de Schubert, autori de care este îndrăgostită.Când dorul infinitului i se strecoară în suflet, “Tia" se acompaniază şi vocea ei are reflexe de argint care unduiesc în semiobscuritatea încăperii. Iar când tinereţea îşi manifestă drepturile, “Tia" cântă chansonete italieneşti sau romanţe pasionate, acompaniindu-se la ghitară.”

Erastia Peretz - coperta volumului de proză
publicat în anul 1933

“TIA" ÎN INTIMITATE

“S'a cam lăsat aşteptată. Venea de la şcoală. O emoţie îndreptăţită îi îmbujora obrajii când auzi vestea alegerii. Dar s'a stăpânit. Spiritele mari sunt totdeauna stăpâne pe situaţie. Şi calmă, s'a aşezat la biroul din bibliotecă.

- Vrei să mă'ntrebi ceva? N'aş avea ce-ţi răspunde. Mă simt oarecum emoţionată, după vestea pe care am primit-o. Şi pe urmă, ce-aş putea să-ţi spun eu, care am împlinit abia 17 ani. Crede-mă te rog, jocurile copilăriei şi studiile nu mi-au mai dat timpul să reţin amintiri. Totuşi văd ca prin vis spectacolele de mare montare de la Teatrul Naţional, unde tatăl meu era director. Mai ales îmi amintesc minunatele versuri din piesele lui importante “Mila Iacşici" şi “Bimbaşa Sava" din care ştiam pasagii întregi “pe de rost". Domnişoara Peretz scoase din bibliotecă două cărţi, legate în piele maron.

Miss România 1931
în costum naţional

- Iată poeţii mei favoriti: Baudelaire şi Verlaine. Ei îmi sunt cei mai buni prieteni, după părinţi. Cu ei mă'nţeleg cel mai bine. Prieteni sinceri şi tăcuţi. Lor le poţi spune tot ce ai pe suflet, fără riscul ca mărturisirea ta să fie contrazisă sau comentată. Pe de altă parte, bieţii mei amici nu mă obligă să mă entuziasmez pentru sentimentele sau sfaturile lor.

- Ce-ai de gând, duduie, pentru mai târziu?

- Uite, după ce termin bacalaureatul, voi studia literele, pentru a mă dedica fie profesoratului, fie literaturei. Dar ce văd, caietul meu de versuri pe masă? Cine ţi la dat? - şi o roşaţă subită îi coloră din nou obrajii. Ai citit ceva din el? Să ştii că nu sunt decât câteva încencări, fără prea mari pretenţii. De altfel am prea puţin timp pentru versuri. M'am ocupat mai mult cu proza şi cei care au citit pasagii din romanele mele, mi-au spus că... ei bine.... da.., mi-au spus că sunt destul de bune. Dar să nu crezi, te rog, că-mi fac un titlu de glorie din asta (…)".

Locul II la concursul Miss România 1931:
d-ra Elena Mischiu

Planurile frumoasei ieşence aveau să devină realitate în foarte scurt timp. Începând din anul 1932 a publicat versuri şi proză scurtă în reviste literare importante ale epocii (“Curierul”, “Linia nouă”, “Revista Fundaţiilor Regale”). A Debutat în librării cu volumul de proză scurtă “Îmi placi!...”  în anul 1933 (la doar 19 ani). În anul 1934 i-a fost publicat volumul “Ceai dansant”. În perioada postbelică a publicat încă două volume de versuri: “Primăvara pustie” (1945) şi “Stele căzătoare” (1946).

Erastia Peretz publicată de
Revista  Fundaţiilor Regale

Sursa: articolul “Miss România 1931” – din „Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iunie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.

Citește mai mult... »