Mărturii din Cadrilater: Aromânii din Dobrogea interbelică

„Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913)

Ulterior, pentru a echilibra raportul demografic alterat în perioada ocupației bulgare, România a demarat colonizarea Dobrogei de Sud cu aromâni și valahi megleniți. Începând cu 26 octombrie 1925, odată cu sosirea primului transport pe vaporul „Iași”, numeroși macedo-români refugiați din Balcani au găsit aici o nouă patrie.  

Vă propun să facem o scurtă vizită în lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:

---

---

Viața și gospodăriile coloniștilor macedoneni în Dobrogea

Dincolo de cifrele oficiale și de contextul istoric al strămutării, spiritul acestor comunități se oglindea în modul lor cotidian de a fi. Așezați pe platourile însorite ale Cadrilaterului, aromânii și-au pus amprenta asupra peisajului local, îmbinând tradițiile multiseculare ale păstoritului cu rigoarea unei noi așezări. Iată cum descria atmosfera acelor așezări reporterul Margareta Nicolau:

“Păstoritul, agricultura și mai ales negoțul sunt ocupațiile lor de căpetenie. Au sate înfloritoare, cu școli și biserici, iar locuințele le sunt zidite temeinic din piatră și numai în arare ținuturi prea sărace, locuitorii trăiesc în bordeie. În urma nenorocitului război greco-turc, făcându-se schimb de populații, situația li s'a înăsprit până într’atât încât au fost nevoiți să pornească în masă spre alt pământ, mai pașnic și mai îngăduitor - cel românesc. Așezați ici și colo pe întinsul Cadrilaterului, vizitatorii Balcicului au prilejul să trăiască în chiar imediata lor apropiere. Lași în urmă orașul cu impresie de stampă algeriană și nu departe, pe un frumos platou, sălășuiesc așezările coloniștilor macedoneni."

---

---

Aromânii din Cadrilater: Tradiții, port și datini (1932)

Dincolo de munca aspră a câmpului, duminicile și sărbătorile scoteau la iveală frumusețea conservată a portului și a rânduielilor ancestrale. Reporterul surprinde cu finețe contrastele acestui univers: de la delicatețea podoabelor feminine și sunetul cimpoiului, până la severitatea ritualurilor de curtare, totul definește o lume în care tradiția rămâne lege. Iată descrierea unei zile de sărbătoare în așezările coloniștilor: 

"Spre zări, cerul are culoarea unei petale proaspete de trandafir... Marea. bordeie acoperite cu stuf și mărăcini se înșiruiesc laolaltă cu clădiri prin ale căror ferestre înalte pătrunde puternic lumina. Femeile stau la sfat în fața locuințelor; țin în brațe copii-păpuși, cu ochii clari, în care nici pe departe nu poți întrezări chipul închis, cioplit parcă în piatră al bărbatului sau al femeii. Privești atent la pieptănătura mamei. Părul bogat își strecoară coadele printre șiragurile de mărgele și galbeni. E o gamă vie de culori, care întruchipează o tiară brăzdată cu fel de fel de desene ordonate, armonice. Potopul de mărgele înconjură bărbia, acoperă gâtul, smălțuind cămașa albă.

În fața casei - în zi de sărbătoare (stânga)
Fată din satul de coloniști "Regina Maria"
(pe coperta revistei "Ilustrațiunea Română"
numărul din 24 august 1938) (dreapta)

Dar fetele cu bonete de sub care ies valuri nebunatice de franjuri!... Din toată făptura lor emană un primitivism plin de simpatie. Mai încolo, la câțiva pași, în plin câmp, au încins o horă. Nu se țin de braț ca la noi, ci fiecare și-a prins mâna de cordonul de piele, împodobit cu paftale grele, al vecinei. Joacă domol, abia mișcând picioarele, în timp ce cântărețul satului, cimpoierul, cu fața întoarsă spre șiragul băieților, scoate sunete prelung răscolitoare. Deodată cu toții au pornit într'o fugă vertiginoasă. Cam la vreo două sute de metri se opresc și dansul îl reiau pe dată: același tempo lin, monoton, aproape plictisitor. 

Raporturile dintre tineretul de ambe sexe sunt inexistente. Fata rămâne până la căsătorie deplin imaculată. Cu puțin timp mai înainte, mirele săvârșește un simulacru de răpire, dispărând cu ea într'un sat apropiat. Înștiințați, apar imediat părinții și își dau încuviințarea."

Spiritul libertății și mentalitatea coloniștilor

Dincolo de port și tradiții, reporterul „Realității Ilustrate” surprinde nucleul dur al identității aromâne: un sentiment profund de independență și o loialitate inalterabilă față de valorile propriei familii. Această independență, călită în decenii de rezistență în fața opresiunii, a creat uneori punți dificile între acești oameni liberi și rigorile administrației statului român interbelic. Iată analiza acestui temperament neîmblânzit:

"Ivindu-ți-se prilejul să pătrunzi în intimitatea aromânilor ai cea mai vie pildă de trăinicie a familiei. Credința și statornicia sunt împinse până la fanatism. Trădările se pedepsesc imediat cu moartea. Cuțitul de la brâu ai impresia că adesea își spune răspicat crezul. Crescuți liberi - în satele lor nu apărea nici picior de turc decât pe vremea când se încasau dăjdiile - nu se prea împacă nici cu autoritățile noastre. Se simt la larg, nedepinzând de nimeni. De pasul care-l fac, nu vor să dea seamă. De aceea nu arareori în raporturile cu ei, administrația s'a izbit de stăvili nu tocmai lipsite de amuzament.

- Cum te cheamă? - e întrebat tânărul care trebuie să-și facă serviciul militar.

- Ce te privește pe tine?

- Câți ani ai?

- Nu știu…

Exemplul e edificator. Explicația e simplă. Popoarele care i-au oprimat n'au reușit decât să concentreze în ei nevoia unei depline autorități. Ca mentalitate îl poți asemui cu omul plămădit de o natură aspră și îndrăzneață. Zarea largă e a lui. Nimeni nu trebuie să cuteze să-i stăvilească drumul, iar pământul pe care-l muncește și familia pe care o ocrotește sunt bunuri în care ochii oricărei legi n'au ce căuta. Coloniștii aromâni sunt pentru noi un teren îmbelșugat în care prefacerile vor veni de la sine.”

O moștenire a demnității: între tradiție și istorie

Privind retrospectiv, mărturia Margaretei Nicolau nu este doar o cronică a colonizării, ci un portret veridic al unei mentalități clădite pe libertate și statornicie. Aromânii aduși în Cadrilater nu au adus cu ei doar pătura și tradițiile strămoșești, ci o forță lăuntrică, un spirit de neclintit care a modelat, în perioada interbelică, un spațiu geografic și cultural divers. Această „țărișoară” nouă a devenit, prin sacrificiul și munca lor, o parte integrantă a identității românești sud-dobrogene, păstrând peste decenii ecoul unei lumi fascinante.

Dacă v-a captivat această incursiune în viața aromânilor, vă invit să continuați călătoria documentară prin aceste mărturii despre frumusețea și misterul Dobrogei de altădată: Crucea de pe frunte: tradiția uitată a aromâncelor din Cadrilater, Povești din Tuzla: Fântâna frumoasei Nehibé, Povești din Teke – Mecca Dobrogei și O călătorie în inima Cadrilaterului: Politică şi parfum oriental la Bazargic.

Sursa: articolul “La coloniștii aromâni” – semnat Margareta Nicolau – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 28 iulie 1932

 

Continuarea

Istoria Târgului Vitan: De la Zalhanaua lui Hagi Moscu la Bâlciul Interbelic

Deși am putea să fim tentați să credem că Târgul din Vitan este un vad comercial născut în ultimele decenii, lucrurile nu stau deloc așa. 

 

Alături de vechile bâlciuri și târguri organizate prin locurile tradiționale ale Bucureștiului – Târgul Moșilor, Bâlciul din Tei, Târgul de pe Bulevardul Maria sau cel din zona vechii biserici Sf. Vineri – târgul din Vitan are și el o istorie seculară. 

---

---

Târgul Vitan: O istorie seculară

La începutul secolului al XVIII-lea:

"...în apropiere, era o zalhana, proprietate a unui mare negustor și bancher de pe vremuri, anume Hagi Moscu.”

Locul ascunde istorii dintre cele mai interesante:

“...pe vremea lui Alexandru Vodă-Moruzi, în Vitan se afla și un spital de ciumați; în dosul spitalului se ridicaseră furci înalte de câte doi stânjeni, pentru spânzurătoare. Pedepsirea vinovaților se făcea, pe acea vreme, prin bâlciuri, ca să fie văzută spre pilduire, de toată lumea.”

Tot în această zonă a avut loc acum două secole un eveniment cu adevărat “senzațional”:

„...prin strada Dristorului din apropiere, se mai pot vedea și azi case acoperite cu stuf, unicele din București. Se spune că pe acest loc a căzut un balon, pe vremea lui Caragea. Era primul pe care-l vedeau bucureștenii. Întâmplarea a fost considerată ca prevestitoare de rele. Și într’adevăr, puțin timp după aceea, a ars palatul domnesc din Mihai-Vodă, de pe Dealul Spirii. Iar la 1817, în luna Octombrie, a fost un cutremur atât de mare, că s'au dărâmat multe case. Apoi a fugit și Caragea, furând o mare sumă de bani din visteria țării. Toate s'au întâmplat din pricina balonului, spunea lumea. În urma acestor triste evenimente, a rămas multă vreme o vorbă populară: de când cu bășica lui Caragea!...”

---

---

Atmosfera Târgului Vitan în perioada interbelică

Care era atmosfera Târgului din Vitan în perioada interbelică? Nu foarte diferită de cea din zilele noastre. Chiar dacă automobilul e astăzi „regele locului”, nu a dispărut cu totul „parfumul balcanic” al vechiului bâlci, prin care ne vom plimba acum puțin, însoțiți de reporterul Alex F. Mihail al revistei interbelice „Realitatea Ilustrată”:

"— Dar ce nu găsești? – te-ai putea întreba mai cu drept cuvânt. Ață, jucării, pânzeturi… Totul etalat pe jos, în bătaia soarelui strălucitor.
— Un leu kilo' de cartofi! — îl aud strigând pe unul.
— Mare ocazie domnilor! Pastă de dinți. Reclama fabricii! Parfumuri fine și roș de buze! — țipă un altul cât îl ține gura.
Un negustor vinde lapte bătut. Un altul are gâște. Al treilea cântă din fluier de asurzește pe toată lumea, ținând un teanc de astfel de instrumente la subțioară. Prăjituri și rahat puteți cumpăra de la un băiat care şi-a așezat coșul chiar în mijlocul prafului străzii, ca să fie mai în calea mușteriilor.
— Limonadă rece! Limonica de la gheațăăăăăă… Rece, răcoreala domnilor… Aci la “Capșaaa…!!!" — răcnește vânzătorul care vântură la înălțime un lichid gălbui, aflat în donița sa. 

Târgul Vitan de odinioară

Într'o mână ține o sticlă de limonadă, pe care o umple cu multă îndemânare, la cerere. Sticla inconștientă trece tacticos de la gură la gură. Pe această zi de arșiță, lumea bea cu nesaț orice are la îndemână.
Din când în când dă năvală câte o căruță nebună, care agață cu osia și răstoarnă vreo tarabă sau vreun coș cu prăjituri multicolore. Negustorul, pe drept cuvânt indignat, după ce face o morală bine meritată vandalului, are grijă să adune de pe jos prăjiturile, să le șteargă frumos cu mâneca cămășii şi să le orânduiască din nou cu simetrie în coșul de expoziție. O țigancă mă îmbie să cumpăr flori.
— Patru lei un mosor de ață! Avem și piepteni, oglinjioare, șireturi de ghete… — înșiră repede un negustor grăbit.
— Hai la castraveți! Trei de un leu!
— Patru de un leu! — strigă concurentul disperat de alături. S-a eftenit marfa!!! Falimentul!!!
— Pardon! Pardon! — răcnește un camionagiu, aproape să mă asvârle sub copitele cailor.
Mai la o parte, o altă țigancă, șezând turcește pe jos, vinde fel de fel de pahare și sticle, viu colorate:
— Din Ardeal le aducem cu căruțele! — îmi spune ea.
În realitate, marfa sosește de peste munți în vagoane complete, cu trenul, comandate de comisionari, care o trec apoi revânzătorilor. Țiganii sticlari, cari au într'adevăr căruțe, poposesc pe un loc viran, sub cerul liber, în apropiere de bâlci, sau cutreieră comunele suburbane și satele mai depărtate din Ilfov precum și din județele limitrofe.
Simpaticii și neobosiții negustori nomazi răspândesc gustul pentru artă decorativă prin satele depărtate, adăpostindu-se, pe vreme de ploaie, sub coviltirul acoperit cu rogojini al căruțelor lor. Astfel, vagabondează de-a lungul șoselelor și drumurilor de țară, în tovărășia nevestelor, a copiilor și a câinilor, ducând cu dânșii toată gospodăria lor.”

Privind astăzi spre zona Vitanului, ne este greu să ne imaginăm foșnetul căruțelor, strigătele negustorilor sau „parfumul balcanic” al vechiului bâlci. Deși timpul a schimbat chipul acestui loc, poveștile despre zalhanale, baloane căzute din senin și negustori ambulanți rămân file prețioase dintr-un București care, prin astfel de mărturii, refuză să fie uitat.  

Dacă v-a plăcut această incursiune în trecut, vă invit să descoperiți și alte colțuri de oraș care păstrează încă ecoul vremurilor apuse: priviți cum periferiile se amuză prin animație în Ferentari, aflați povestea tragică a piticului din Târgul Moșilor sau redescoperiți forfota și poveștile din „Piața Mare” a Bucureștiului interbelic. 

Sursa: articolul “Târgul din Vitan” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 22 iulie 1936 – disponibilă în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor.

Continuarea

„Nu am decât un singur ideal – teatrul”: Interviu cu actrița Toto Ionescu (1932)

Toto Ionescu a fost una dintre figurile fascinante ale teatrului românesc din perioada interbelică, o actriță care a făcut parte din „generația de aur” care a jucat pe scena Teatrului Național din București. Deși astăzi numele său este mai puțin cunoscut, Toto Ionescu a fost în perioada interbelică o prezență constantă și apreciată în viața culturală, cucerind publicul prin versatilitate și o rigoare profesională remarcabilă.

Întrucât detaliile biografice despre viața sa privată și artistică sunt, în prezent, destul de sumare, redescoperim cu atât mai mult importanța unui interviu de epocă, publicat în revista „Ilustrațiunea Română” în numărul din 9 martie 1932. Acesta ne oferă, prin chiar cuvintele sale, o fereastră deschisă către formarea, ambițiile și culisele carierei unei artiste dedicate trup și suflet scenei.

---

---

Formarea și primii pași pe scândurile scenei

Reporterul revistei „Ilustrațiunea Română” a întâlnit-o pe actriță într-o zi de primăvară a anului 1932. Prima întrebare a discuției s-a concentrat, în mod natural, asupra anilor de școală și a primelor încercări pe scenele bucureștene, începuturi marcate de multă pasiune și de greutățile materiale inerente acelei vremi:

„Începutul carierei mele? De când mă știu, gândul mi-a fost să mă văd pe scândurile scenei, agitându-mă în lumina reflectoarelor. De aceea, din cea mai fragedă vârstă, am intrat la Academia d-lui Stoenescu. Dar „criza” nu e pesemne o invenție chiar atât de modernă pentru că domnea atunci ca și acum. Cum mama avea de hrănit cinci copii, vă închipuiți că trebuia să-mi câștig și eu existența ca să pot urma Academia această teatrală, ocupam și o funcție birocratică la „Steagul”, cu 50 lei pe lună.

Spre ghinionul meu, maestrul Stoenescu m’a apreciat prea mult, căci terminând cei trei ani, a vrut să mă oblige să mai vin un an, eu îi făceam succesele producțiilor la „Liedertafel”. Din cauza aceasta am plecat certată și fără diplomă și m’am înscris la Conservator, începând pe bune mâini ale maestrului Notara, după ce am declamat „Voichița lui Ștefan cel Mare”.”

Această tenacitate i-a fost curând răsplătită de destin, oferindu-i șansa neașteptată de a păși pe cea mai importantă scenă a țării:

„După trei luni de Conservator mi s’a întâmplat ceea ce nici nu visasem. Fiind nevoie de o fetiță care să joace în piesa „Zaza” la Național, maestrul m’a recomandat pe mine și am jucat cu atâta dezinvoltură încât am fost angajată bursieră, pentru a avansa foarte curând la gradul de probistă, după a doua victorie câștigată în rolul unei copile din „Sânziana”.

Între timp, îmi absolveam studiile cu maestrul Livescu, căruia îi datorez de asemeni mult din cele ce știu în teatru. După producția cu „Scânteia” lui Pailleron, am fost angajată stagiară.”

---

---

O carieră sub semnul diversității: De la roluri de comedie la triumful în travesti

Toto Ionescu a fost o prezență scenică versatilă, interpretând personaje celebre în epocă, remarcându-se, de pildă, în rolul Mitei Baston din piesele lui Caragiale, într-o trupă celebră a vremii, „Teatrul Nostru”, unde a jucat alături de actrițe precum Nelly Caracioni. De asemenea, a participat cu succes la montări emblematice precum „Allegro ma non troppo”. Referindu-se la cele mai importante borne ale carierei sale, actrița mărturisea în paginile revistei „Ilustrațiunea Română”:

„Am jucat apoi în nenumărate piese, dintre care citez principale: „Două curse” de regele George al Greciei; „Rikki-Tikki-Tavi” de Verbinceanu (cu maestrul Demetriad); „Patima Roșie” (rolul Crinei); „Allegro ma non troppo” de Minulescu; „Eroul” de Kirițescu; „Fără reazăm” de Lucia Petrescu; „Georges Dandin” (rolul Claudinei); „Copellia” de N. Ottescu; „Comedia Fericirii” de Evreimoff (Dansatoarea); „Fantana Blanduziei” (rolul Gettei); „Ilderim” de M. S. Regina Maria; „Bărbierul din Sevilia” (Rosina); „Marele Duhovnic” etc.”

Dincolo de București, talentul său a strălucit și în turnee naționale istorice. Un punct de cotitură a fost „marele turneu” în Transilvania și Banat din 1919, organizat de Zaharia Bârsan, Victor Bumbești și Tiberiu Brediceanu. Această caravană culturală a vizat paisprezece localități, Toto Ionescu evoluând alături de nume mari precum C. I. Nottara, G. Ciprian și Aurel Athanasescu. Cronicarul Alex. Al. Hodoș, într-o cronică publicată de ziarul sibian „Renașterea română” (15 iulie 1919), elogia prestația ei din acest turneu în rolul Crinei din piesa „Patima roșie” de Mihail Sorbul:

„Crina d-șoarei Toto Ionescu n’are desigur nici un cusur. E feciorelnică, timidă și seducătoare. Nimic nu distonează în armonia aceasta de curățenie sufletească, de drăgălășenie și de o palidă umbră de melancolie. Atâtea nuanțe delicate, pe care d-șoara Toto Ionescu a știut să le sculpteze ușor, ca într’o lamă de sidef, cu o artă uimitoare pentru o absolventă din anul acesta a Conservatorului.”

Un capitol aparte în evoluția sa artistică l-au reprezentat rolurile de travesti, o nișă în care Toto Ionescu a atins culmi de expresivitate, fiind recompensată cu numeroase premii. În cadrul aceluiași interviu din 1932, autorul observa cu admirație versatilitatea actriței în această zonă dificilă:

„Se pare că un deosebit succes al d-nei Ionescu sunt rolurile de travesti. Toate i-au adus succese. Spiridon din „Noaptea furtunoasă”; Stoenică din „Nevestele domnului Pleșiu”; Chĕrubin din „Nunta lui Figaro”; Puck din „Visul unei nopți de vară”; Georgică din „Muscata din fereastră”. Pentru aceste rolurile din urmă, ca și pentru rolurile din „Sărutarea”, „Năluca” și „Zaza”, a avut premii de creație.”

Recunoașterea valorii sale a fost oficializată la 1 ianuarie 1925, când Toto Ionescu a devenit societară a Teatrului Național din București. Această distincție de elită a venit într-un moment fast, actrița fiind primită în trupă alături de viitori coloși ai scenei românești, precum George Vraca, Aura Buzescu, George Calboreanu și Sorana Țopa.

„Nu am decât un singur ideal – teatrul”

Dincolo de aplauzele publicului și de cronicile favorabile, cariera lui Toto Ionescu a fost definită printr-o rigoare profesională aproape ascetică. Într-o confesiune plină de sinceritate, actrița dezvăluia reporterului „Ilustrațiunii Române” ce se ascundea în spatele cortinei, dincolo de lumina reflectoarelor:

„Învăț rolurile extrem de ușor, identificându-mă imediat cu tipurile create; de altfel, când am pus mâna pe un rol, nimic altceva nu mai contează pentru mine... Dar asta nu mă scutește de emoții îngrozitoare la premieră. Gongul mă înfioară din tălpi și până în creștet.

De altfel, sunt tot atât de conștiincioasă în frecventarea teatrului cât și în învățatul rolului; în 15 ani de teatru n’am lipsit niciodată de la vreo repetiție și, ca să nu întârzii... sunt cu două ceasuri înainte în cabină. În „Muscata din fereastră” am jucat odată cu 39 grade temperatură și – probabil grație emoției – m’am vindecat.

Am avut și întotdeauna norocul unei prese bune, deși nu cunosc personal aproape pe niciunul dintre criticii noștri. Mi-aduc cu recunoștință aminte de bunele lor cuvinte de încurajare, dintre care unele mi-au dat tăria a suporta cu mai multă resemnare epocile - deșarte de lungi – când nu mi s-au dat roluri. Nu am decât un singur ideal – teatrul. Aș vrea să joc cât mai mult, ca să pot da, cu ceea ce îmi permit mijloacele, lucruri cât mai bune. De preferință, roluri care îmi sunt dragi, cum este de pildă acelea din „Heidelbergul de altădată” ori „Kätty”.”

Din păcate, informațiile pe care le-am putut reconstitui despre destinul actriței Toto Ionescu se opresc aici. Cel mai probabil, tumultul istoriei și schimbările radicale de după cel de-al Doilea Război Mondial au făcut ca acest nume, cândva strălucitor pe afișele Teatrului Național, să se retragă treptat din prim-planul vieții artistice, lăsând în urmă doar amintirea unor roluri interpretate cu pasiune și devotament.  

Alte destine fascinante din lumea teatrului interbelic  

Dacă povestea actriței Toto Ionescu v-a purtat cu gândul la farmecul și nostalgia scenei de altădată, vă invit să descoperiți și alte biografii remarcabile readuse la lumină. Citiți despre Jean Yonnel: Copilul din strada Știrbey Vodă care a devenit o legendă a Comediei Franceze, pătrundeți în universul teatrului francez alături de Elvira Popescu - actrița care a fascinat Parisul sau lăsați-vă cuceriți de efervescența unui gen unic, descoperind viața actriței Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă interbelic.

Continuarea

Când „luxul” se închiria cu ora: În vizită la "Paradisul săracilor”

Articolul „Aspecte bucureștene – Luxul săracilor”, semnat de Daria Luca în revista Ilustrațiunea Română din 28 iunie 1933, debutează cu următoarea reflecție:

„Lux și sărăcie? Împerecherea acestor cuvinte nu vi se pare tocmai potrivită?... Parcă vă aud spunând: ‹‹Săracul doar atunci e mulțumit, când își poate aduna strictul necesar; de lux îi mai arde lui?›› Și apoi luxul nici nu-i șade bine săracului! De acolo și proverbul românesc: ‹‹Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar››”.

Am ales acest titlu deoarece îmi oferă ocazia de a integra o nouă piesă a  incursiunii în cotidianul României interbelice. Pentru că perioada dintre cele două războaie mondiale nu a fost definită doar de opulență și strălucire, ci și de umbrele mizeriei și ale decadenței. 

---

---

Oaze în deșertul sărăciei

 

Să ne continuăm așadar periplul prin România interbelică: astăzi îl vom însoți pe reporterul Daria Luca în universul unor magazine al căror obiect de închiriere era "luxul":  

“Dar vedeți că, în ciuda bunului simț, în ciuda cumințeniei proverbelor, săracul e ademenit de lux ca și cel bogat. Și de ce nu și-ar satisface și el capriciul gătelii, când tentațiile luxului îl pândesc la fiecare colț de stradă, când ocaziile de a-l desfășura îi sunt oferite la fiecare pas. Nu mai spun că pentru un costum vechi capătă 3 metri de stofă din care își face haine noi și că pentru un pol pălăria de paie strălucește ca nouă, dar mai există și o serie întreagă de firme pe lângă care mulți dintre dv. trec cu cel mai jignitor dintre sentimente – cu nebăgare de seamă - firme care sunt pentru săracii jinduitori de lux o adevărată oază a deșertului sărăciei lor.

Un joben de închiriat

Când îi bate la ușă invitația la nunta nepoatei vecinului, la botezul fiului proprietarului, săracul trăiește clipe de un înduioșător tragism:

- Vin cu mare bucurie! – promite el. Îi sclipesc ochii de plăcere, i se dilată nările de bucuriile pe care i le promite o astfel de invitație și în fața ochilor i se desfășoară tot alaiul nunții cu fripturi, lăutari… cu toalete, fracuri și jobene…

Da! Frac și joben! La imaginea lor, visul trăit o clipă se năruie ca un turnuleț de cuburi. Dar, peste puțin timp, se reînalță triumfător la amintirea unei firme albe, cu litere mari negre, bine plasată într'un colț al memoriei sale și care anunță: 

 

“Închiriem fracuri și jobene pentru nunți"

---

---

Dincolo de aparențe: Comerțul în vreme de criză

În vara anului 1933, reporterul Daria Luca a pășit într-unul dintre aceste "magazine apostolice”, fiind întâmpinată cu o politețe ostentativă. Dialogul purtat cu proprietarul a scos la iveală paradoxurile economice ale acelei epoci:

"– Aș vrea să știu dacă închiriați și toalete de damă!
– Noi nu, vă rog. Dar găsiți vă rog, alături. Noi ținem numai fracuri, jobene, haine bărbătești. Vă rog, poate soțul dv…. Avem absolut toate măsurile…
Nemaiavând ce să cer, intru de-a dreptul în materie:
– Trebuie să meargă cam greu negustoria dv.!... Pe criza asta lumea petrece mai puțin.
– Slavă Domnului! Cu cât crește criza, cu atât mergem noi mai bine. Avem clienți berechet! Doctori, ingineri. De studenți nici nu mai vorbesc...; au sărăcit oamenii și la noi găsesc haine de prima calitate. 

Din dosul unei draperii se aude discursul convingător al unui amploiat:
– Chiar dacă l-ați fi făcut de comandă, nu v'ar fi stat mai bine. Vă vine ca turnat. Stofa e de o calitate cum nici nu se mai fabrică azi. Ați pipăit să vedeți?..." 

Lux de închiriat

Această tehnică persuasivă de vânzare, menită să ofere clientului sentimentul unei schimbări radicale de statut, se dovedea însă a fi doar o iluzie trecătoare, așa cum a observat cu ironie autoarea:

"Domnul care a închiriat fracul și care juca în această scenă rolul personagiului mut, deoarece nu era convins pe deplin de acest discurs, apăru de după cortină în avanscenă. Aici oglinda îi reda imaginea în toată splendoarea ei. Pe buze îi apăru un zâmbet radios. Haina de lux îl făcea să creadă că părăsea magazinul metamorfozat într’un mare boier. Mânecile îi erau scurte, pantalonii prea lungi și jobenul îi ședea… întocmai ca și chelului tichia de mărgăritar. Totuși era fericit:
– Salut, pe mâine!
Plecarea sa mă lăsă cam nedumerită:
– Plata?
– Mâine când aduce fracul înapoi.
– Dar dacă nu-l mai aduce? 

Hainele lui, oprite ca garanție, tot fac mai mult decât fracul acela ros în coate.
– Dar dacă preferă să aibă un frac, chiar ros în coate? Sau dacă hainele pe care ți le lasă în schimb sunt totuși mai proaste decât fracul închiriat?
– Dar mâine la slujbă, cu ce se duce? Cu frac și cu cilindru? Ar arunca toată mahalaua cu pietre după el și maistrul l-ar da afară din atelier, că ar zice c'a înebunit." 

“Toată găteala" unei fericite mirese

Iluzia fericirii închiriată cu ora

Dincolo de lumea costumelor bărbătești, Daria Luca ne dezvăluie o altă fațetă a acestui „lux al săracilor”, surprinzând vulnerabilitatea unei tinere mirese pentru care ziua nunții depindea de o tranzacție dureroasă:

"În magazinul învecinat se găsește o marfă asemănătoare: un coafor închiriază “toată găteala" unei fericite mirese: voal, beteală, rochie, pantofi albi și o coafează.

- Îmi stă, bine? - întreabă sfioasă mireasa, care vibrează la gândul satisfacerii celui mai mare lux dintre luxuri.

- Ar visa multe mirese, care cheltuiesc mii de lei pentru toaleta lor de nuntă, să arate ca dv.

Cu mâna tremurândă scoate 1000 de lei și îi pune pe tejghea.

- Poftiți garanția!

- Vedeți că ați găsit 1000 de lei?

- Da. Am amanetat la o vecină cerceii mamei și am vândut niște plombe de aur rămase de la răposatu’ tata.

- Noi v'am fi dat voalul și fără garanție, dar… nu putem. Știți, principiul casei.

- Mă rog, înțeleg prea bine.

- Să vă ajute Dumnezeu să fiți fericită!

Dacă urarea negustorului se va îndeplini pentru viitorul miresei nevoiașe nu știu, dar știu că în ziua în care a pășit la altar cu voal și beteală închiriată, a fost cum nu se poate mai fericită.”

Reportajul Dariei Luca din 1933 nu este doar o fereastră deschisă către o lume mai puín cunoscută, ci o dovadă tulburătoare a nevoii noastre de a ne păstra demnitatea și de a visa la puțină strălucire, chiar și atunci când realitatea materială ne apasă greu. Sunt poveștile unor „oameni mărunți” care, în ciuda lipsurilor, au refuzat să se lase învinși de cenușiul cotidian.

Dacă v-a plăcut această fereastră deschisă spre istoria socială a Bucureștiului interbelic, vă invit să descoperiți și alte destine uitate în cronica timpului:

• „Second hand-ul” de la Taica Lazăr
• Viaţă de picolo: Purgatoriu sau sclavie
• Povestea ilustrată a unui mic lustragiu interbelic
• Drame în lumea micilor lăutari: Lenuța, Mitică și Fănică

Sursa: articolul “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor” – semnat Daria Luca – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 28 iunie 1933

Continuarea

Alexandru Macedonski: Povestea tristă a unei vieți

Viața și opera lui Alexandru Macedonski (1855-1920), unul dintre cei mai importanți poeți simboliști și promotor al modernității în literatura română, a fost marcată de un destin tragic. Geniul său vizionar s-a ciocnit adesea de prejudecățile și ostilitatea contemporanilor, culminând cu un incident care l-a izolat complet: o epigramă nefericită la adresa lui Mihai Eminescu.

 

---

---

Epigrama care a schimbat destinul poetului: Izolarea și decăderea

 

Un singur gest, o satiră scrisă într-un moment nepotrivit, a avut consecințe ireversibile asupra carierei și vieții lui Macedonski, condamnându-l la o "moarte civilă" prematură. O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului:  

„Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât nebun”.  

Impactul publicării acestei epigrame a fost devastator, declanșând o campanie de boicot și oprobriu public, așa cum consemnează poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu: 

“Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”.

 

Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.

---

---

Mărturia Annei Macedonski: Anii de sărăcie asumată 

La aproape două decenii de la moartea poetului, soția sa, Anna Macedonski (născută Anna Rallet-Slătineanu), dezvăluia, într-un interviu publicat în "Universul Literar" (numărul din 10 decembrie 1938), dimensiunea suferinței și a devotamentului familiei în fața mizeriei.  

“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și trist. 

 
Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski. 

 
Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge."

Mărturia reporterului interbelic evidențiază un contrast dureros între admirația postumă (bastonul de „mareșal al poeziei”) și realitatea crudă a vieții de văduvă Anei Macedonski:  

"'Fericită țara în care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului Macedonski!”

Alexandru Macedonski: Viața de familist și de funcționar

 

În prima parte a interviului, Anna Macedonski rememora detalii personale despre începuturile relației lor și dificultățile financiare constante care i-au însoțit de-a lungul vieții, oferind o imagine a poetului dincolo de aura sa publică: 

„- L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia și Ştefan Vellescu și ai mei unchiul meu Câmpineanu și un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu și Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris". 

 
Doamna Macedonski, păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e și domnia sa de față. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puținii devotați ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P . Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc . 

 
Întreb pe doamna Macedonski dacă își amintește ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei și tinereții sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmația că Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realității. El s'ar fi născut în București, în casa din str. Romană colț cu Dorobanți, unde a locuit multă vreme și abia după naștere părinții l-au luat la o moșie a lor de lângă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat funcționar la Casa Bisericii." 

 

De asemenea, soția poetului clarifica o confuzie legată de locul nașterii, indicând Bucureștiul, nu Craiova. În ciuda originii sale din clasa boierească, Macedonski a fost nevoit să ocupe diverse funcții publice, pe care adesea le pierdea: a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice și funcționar la Casa Bisericii. 

"- În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toți muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion." 

Fiul poetului, Pavel Macedonski, completează tabloul sărăciei, descriind scene de o tristețe profundă: 

"- L-am văzut adesea pe tata plângându-și sărăcia. Era ger și noi n'aveam nici un băț să ne'ncălzim. Ardeam mobilele și cărțile. În timp ce avioanele dușmane sburau deasupra Bucureștilor, tata scria la „Moartea lui Dante".
 

Mă cuprinse tristețea auzind pe fiul unui mare poet - el însuși în continuă luptă cu sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puțin după moarte i s'ar putea asigura liniștea familiei. S'au luat numeroase inițiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriți câțiva scriitori și gazetari. S'ar cuveni să-și aducă aminte cineva și de tovarășele de viață ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...” 

Alexandru Macedonski: Spiritul boem și mecenatul literar

 

În ciuda propriilor lipsuri, Macedonski și-a păstrat generozitatea și spiritul de mecenat, susținând necondiționat tinerii scriitori, o trăsătură subliniată de soția sa. 

"- Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toți tinerii scriitori cu sfatul și cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit și unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski."  

Perioada "Literatorului" (revista sa emblematică) este descrisă ca o efervescență culturală, Macedonski prezidând ședințele literare într-o atmosferă de respect și admirație, atrăgând nume mari precum Arghezi (pe atunci elev de liceu, care scria sub pseudonimul Theo), Ion Pillat și chiar Caragiale. 

"La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soțul meu colabora pe atunci la „Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele și el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reușit să se identifice cu felul lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat și el originalul cortegiu. După cum știi, a ținut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruță și cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i țină tovărășie pe ultimul drum, cocoțat în căruță.

Prin 1880 Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariția. La înapoiere, soțul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prințesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică și Cincinat Pavelescu. La şedințele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria și el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea și Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci trăsuri în șir. Acasă ne înapoiam după miezul nopții. La ședințele literare Alexandru ședea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) și prezida. Pe același tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.

Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de Mai". A fost o adevărată apoteoză.

Copiii, trăiți în această atmosferă, începuseră și ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens și el a publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toți copiii poetului Macedonski au moștenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor și a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria și el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele și romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine și reviste provinciale.”    

Alexandru Macedonski: Tragedia sfârșitului

 

Articolul revine la subiectul traumei, insistând asupra faptului că Macedonski nu a fost vinovat de intenția publicării epigramei, ci a fost "victima unei inspirații nefericite a unui colaborator": 

„Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspirație nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor și chiar a generațiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, dușman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau așa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimțit știindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare și atâta tot."  

Poetul, măcinat de boală și lipsuri, s-a stins din viață în 1920, în urma arterio-sclerozei și uremiei. Ultimul său moment a fost marcat de simbolism și fragilitate: 

"De pe urma ei însă, a avut de suferit până și memoria lui. Îndurerat și sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferințe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopți la căpătâiul lui, când ceilalți doctori nu mai credeau că va scăpa cu viață. Privațiunile și supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.

 
- Era în Noiembrie 1920, șoptește doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză și uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanți 17, colț cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simțea rău și-și dădea seama că se apropie sfârșitul. Tocmai atunci s'a aprins un coș la odaia lui.

 
- O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe brațe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care știa că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat și a'nchis ochii.

 

Multe mi-a spus doamna Macedonski și multe aș fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”

Alexandru Macedonski: Reabilitarea și moștenirea literară

Povestea lui Alexandru Macedonski, așa cum a fost dezvăluită de soția sa, Anna, este o cronică amară a geniului neînțeles și a prețului plătit pentru o reputație distrusă. Deși a fost izolat, sărăcit și marginalizat, poetul a continuat să creeze (precum eseul „Moartea lui Dante” în timpul războiului și al frigului) și să-și sprijine confrații.

Articolul semnat de Radu A. Sterescu din 1938 servește ca un apel târziu la dreptate, subliniind că: „publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.” Viața lui Macedonski, de la mecenat la mizerie, de la tronul „Literatorului” la patul de moarte luminat de un foc de coș, rămâne o lecție despre fragilitatea gloriei și despre nevoia constantă de reevaluare a marilor personalități ale culturii române. 

Povești din culisele literaturii române

Pentru a pătrunde și mai adânc în culisele vieților și dramelor marilor scriitori români, citiți și celelalte articole bazate pe mărturiile celor apropiați:

• De vorbă cu doamna Elena Coșbuc: Bucurii și drame din viața lui George Coșbuc
• Povestea vieții lui Emil Gârleanu: De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu
• Cum a murit Ion Luca Caragiale (mărturia Cellei Delavrancea) 
• Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enășescu

Sursa: 

• articolul „De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar” - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale B.C.U. Cluj 

Continuarea