Dumbrava Sibiului: O oază de răcoare și poezie în Jungenwald-ul interbelic

Dacă întrebi orice sibian care e „locul de suflet” pentru plimbări, răspunsul va fi, fără nicio îndoială, Pădurea Dumbrava. Și pe bună dreptate, pentru că acest loc e punctul de promenadă al orașului încă de prin secolul al XVIII-lea. Dar Dumbrava n-a rămas ferecată în timp; a tot crescut și s-a schimbat, transformându-se, pe la începutul secolului XX, dintr-o simplă pădure de la marginea orașului într-un loc plin de viață, unde sibienii ieșeau la aer curat, la o cafea sau la recreere.

Imagini din Dumbrava Sibiului în vara anului 1937

Să ne amintim câteva momente care au făcut zona atât de iubită:

• Pe la 1910, totul devenise mult mai elegant: O dată cu inaugurarea Băii de la Moara Schreyer și a celebrei cafenele „Waldcafe”, pădurea a devenit locul favorit al sibienilor. Se venea aici pentru băi calde, pentru o discuție tihnită la umbra copacilor sau pur și simplu pentru relaxare.

• Din 1915, avem și lacuri: Acele bazine care dau naștere pârâului Trinkbach au fost, la origine, o chestiune pur tehnică – trebuia adusă apă potabilă în oraș. Însă sibienii, mereu cu poftă de viață, le-au transformat repede în decorul perfect pentru plimbările romantice cu barca.

Dar haideți să lăsăm cifrele deoparte și să călătorim virtual în lumea interbelică. Vă propun să-l însoțim pe reporterul Rex, de la revista Ilustrațiunea Română, într-o plimbare prin Dumbrava Sibiului, așa cum era aceasta într-o zi toridă de vară, în 1937:

---

---

Prin ochi de reporter: O zi de vară în „Frumoasa “Dumbravă”

Iată și primele impresii culese de prietenul nostru Rex - romanticul reporter interbelic:

„Frumoasa “Dumbravă”, numită altădată „Jungenwald”, e locul de recreație al sibienilor. Deși la poalele Carpaților, Sibiul are zile de adevărată caniculă. De aceea „Dumbrava” e o adevărată binefacere pentru cetățenii, care își petrec orice oră liberă în frumoasa pădure. Lacul Dumbrăvii e împrejmuit de sălcii umbroase, care își lasă crengile să atârne până la fața cristalină a apei. Bărci ușoare, albe și elegante, taie din când în când luciul nemișcat al lacului. E un lac natural cu pești de tot soiul.”

Dincolo de decorul mirific al lacului, spiritul viu al acestui loc era dat de vizitatorii săi – acea tinerime zgomotoasă care transforma fiecare potecă într-o sărbătoare a vitalității:

„Sașii, care au botezat acest loc „Pădurea tineretului”, au găsit un nume fericit. Într-adevăr, aici parcă nu se văd oameni bătrâni. O tinerime zgomotoasă și fără grijă forfotește pe aleile pline de poezie, încolo și încoace. Râsete, chemări, chipuri surâzătoare, trupuri svelte în haine de sport.

Ca în poveștile copilăriei, toate fetele sunt bălane. Băieții poartă pantaloni strânși sub genunchi, cămăși de stambă cu carouri verzi, roșii și galbene. Îmbrăcămintea tinerilor, cari se plimbă în „Dumbravă”, adaugă locului un pitoresc nebănuit. Se pare că ar fi fost cineva comandat să-și poarte pașii sub copacii centenari, prin aleile umbroase și romantice, ca un element multicolor al decorului.

Sunt toți Hännschen și Gretl și ne așteptăm în fiecare poiană să găsim o căsuță, numai și numai de turtă dulce, cu ferestrele de zahăr și acoperișul de ciocolată, în care să robotească o bătrânețe talpa iadului de rea.”

---

---

Dumbrava Sibiului, 1929: Prima grădină zoologică a țării

Puțină lume știe astăzi că, încă din 1929, Sibiul a făcut istorie, în Pădurea Dumbrava fiind amenajată prima grădină zoologică din țară. Totul a pornit dintr-o inițiativă a Uzinei Electrice din Sibiu, care a amenajat un mic spațiu expozițional pentru câteva animale – nucleul fiind format, se spune, din niște urși donați. Această „înjghebare” a pus, practic, Sibiul pe harta atracțiilor naționale. Iată cum arăta grădina, în ochii reporterului Rex, la opt ani de la înființare:

„De altfel, o parte din „Dumbravă”, cu margine de lac, e intitulată „Parc zoologic”. E o mică grădină zoologică, ce, din pricina sărăciei, nu poate să aibe prea multe exemplare. Cu toate acestea e un început promițător și nu e exclus ca această mică înjghebare să devină în timp o mare grădină zoologică. Când ne gândim că Bucureștiul, capitala țării, nu are nici măcar vreo urmă de grădină zoologică!”

Rex ne poartă apoi într-o scurtă trecere în revistă a „locatarilor” de atunci:

• Pe lac își plimbă maiestuoase penajul alb, câteva perechi de lebede.
• În cuștile cu zăbrele de fier, își plâng captivitatea câteva animale sălbatice, cari sunt punctul de atracție pentru toți copiii care vizitează „Dumbrava”.
• Lupul și vulpea: Un lup, cu blana năpârlită, privește placid cu ochii lui roșii un grup de copii care îl privesc cu spaimă. Alături, o vulpe roșcată, cu o superbă coadă stufoasă, se învârtește din colo în coace și arată, sus botul ascuțit, doi colți mărunți, cari par un zâmbet batjocoritor.
• Râsul: Exemplar mai rar, pus de altfel într-o cușcă mai depărtată, e un râs. Cu o superbă blană pătată, râsul se plimbă dintr-o parte într-alta a cuștii și după atâția ani de captivitate mai încearcă să rupă zăbrelele groase de fier ale cuștii.
• Micul tigru: Alt exemplar superb este micul tigru, care-și zbârlește dușmănos mustățile la apropierea fiecăruia.
• Vulturul melancolic: În partea rezervată păsărilor, un vultur superb cu aripile în prag, privește melancolic. S-a obișnuit cu captivitatea. La început, încerca să se lovească mereu cu capul mândru de grilaj. De teamă să nu-și facă rău, a fost înlănțuit și o cuie grea îl ține legat de pământ. Vulturul s-a resemnat. Acum primește bucăți de carne de la vizitatori și ciocul lui de oțel nu se mai izbește decât cu bucățile de bojoc. 
• Șoimul mândru: Mândria rasei o susține numai un șoim superb, prins pe undeva prin părțile moților. Nemișcat pe bara lui de oțel, privește în gol cu ochii rotunzi, departe, spre un cer pe care noi nu-l cunoaștem. Inutilă orice încercare de corupție. Șoimul nu mănâncă în fața vizitatorilor. Are tăria de caracter să privească fără emoție darurile ce i se aruncă și să le înghită numai noaptea, când nu-l vede nimeni.
• Aquarium-ul: O foarte interesantă colecție de pești, într-un frumos aquarium, completează grădina zoologică din Dumbravă.

Continuarea poveștii: Dumbrava, din 1937 până astăzi

Unde s-ar fi putut încheia mai frumos periplul reporterului nostru interbelic, decât la un popas binemeritat, în răcoarea unei terase? Rex surprinde perfect acea stare de spirit relaxată a vizitatorilor de altădată:

„Dar în loc de toate astea, găsim un mic restaurant, unde ne oprim pentru o clipă, la mese acoperite cu stambă în trei culori. Berea e aici proaspătă și rece, are marca depusă „Trei Stejari” și chelnerița ne zâmbește cu dinți de aur. Ce are a face! Suntem în „Dumbrava tinereții” și totul ni se pare tânăr, fraged, nou.”

Timpul, însă, a lucrat în favoarea acestui colț de natură, transformând Dumbrava dintr-un simplu loc de agrement într-un veritabil tezaur cultural și ecologic al țării:

• 1963 – Nașterea Muzeului ASTRA: În inima pădurii au fost puse bazele faimosului Muzeu al Civilizației Populare Tradiționale, transformând o mare parte din Dumbravă într-o fereastră deschisă spre istoria satului românesc.

• 1979 – Consacrarea ca rezervație: Zona a primit statutul oficial de arie protejată, fiind declarată Rezervația naturală „Parcul Natural Dumbrava Sibiului”, o recunoaștere a importanței sale ecologice inestimabile.

Astăzi, pășind pe aceleași alei pe care călca și Rex în 1937, ne dăm seama că spiritul Dumbravii a rămas neschimbat: o „Dumbravă a tinereții” care continuă să ne primească, la fel de primitoare și vibrantă, în fiecare zi.

Dincolo de aleile din „Dumbrava tinereții”

România interbelică, însă, nu a fost doar o lume a petrecerilor și a tinerilor „Hännschen și Gretl”, ci și una a contrastelor, între strălucirea orașelor și umbrele condițiilor vitrege de trai. Pentru a descoperi această altă față a istoriei, vă invit într-un loc puțin știut din preajma Sibiului, unde realitatea anului 1936 era departe de poezia aleilor umbroase: Povestea uitată a locuitorilor din grotele de la Ocna Sibiului.

Sursa articolului: „Colindând Sibiul: Dumbrava tinereții (Jungenwald)”, reportaj semnat de Rex, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 23 iunie 1937.

 

Continuarea

Femeile din viața domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești. E cel care a avut, alături de colaboratorul lui cel mai apropiat - Mihail Kogălniceanu, un rol hotărâtor în modernizarea Țărilor Române. A fost cel care a inițiat și a impus aplicarea unor reforme importante care au fixat un cadru modern pentru dezvoltarea țării: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma justiției, reforma învățământului. A fost un domn luminat: în timpul domniei lui au fost înființate primele universități românești (în Iași la 1860 și la București în 1864) și tot în timpul domniei lui Cuza învățământul primar a devenit obligatoriu.  

 

Cocuța Vogoride, Elena Cuza, Maria Obrenivici

 

Am enumerat doar o mică parte dintre realizările unuia dintre cei mai iubiți domnitori români pământeni. Un domnitor iubit de popor, în jurul căruia s-au țesut numeroase legende, un conducător care a rămas în memoria colectivă ca fiind o personalitate cu o domnie exemplară. Nu a fost însă întru totul așa. Voi încerca în cele ce urmează să vă spun câte ceva despre femeile care au contribuit la mărirea dar și la decăderea lui Alexandru Ioan Cuza.

---

---

Cuza - "un mare berbant"

Ca să intrăm în temă (dar și ca să vă trezesc curiozitatea) voi transcrie pentru început un fragment dintr-un articol intitulat „Îndoita alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza” semnat de prof. dr. C. Severeanu – un martor al evenimentelor - publicat în „Revista Generală Ilustrată” – numărul din februarie-martie 1929: 

"Cuza de la început s’a arătat un mare berbant. Venise’n lagăr (notă: tabăra armatei române) doamna Crețulescu, căreia i se mai zicea și Madame Chipiu, pentru că purta chipiu de colonel. Se mai spunea că generalul Florescu, care era și ministru de război, i-a trimes vorbă să nu mai poarte chipiu, că face rușine armatei și ea i-a răspuns „că e altul mai mare ca el, căruia îi face plăcere să o vadă cu chipiu de colonel”. Se mai vorbea printre noi de o femeie frumoasă, care se furlandisea pe acolo și despre care se zicea că a trimis-o guvernul austriac ca spioană pe lângă Cuza, ca să afle secretele armatei, fiind informat că Cuza era un mare amator de a „cunoaște” femei nostime. Nu știu dacă nemțoaica a putut afla ceva; destul este că peste puține zile s’a făcut nevăzută. Se zicea prin lagăr că Florescu i-a făcut vânt. Cu Crețuleasca nu se jena Cuza și făcea calvacade pe câmp." 

---

---

Elena Doamna

Nu trebuie să uităm că domnitorul era în acea perioadă căsătorit cu Elena Rosetti. Soția domnitorului – cunoscută și ca Elena Doamna – era o femeie timidă, retrasă, lipsită de încredere în forțele sale. Avea o fire total deosebită de cea a energicului și  nestatornicului ei soț. Ruptura dintre cei doi soți a fost datorată în parte și faptului că Elena Cuza nu putea să îi ofere moștenitori domnitorului. În pofida tuturor infidelităților Elena Cuza i-a fost alături domnitorului până la moarte, chiar și în perioada dureroasă a exilului. Mai mult decât atât, deși nu a avut copii, Elena Doamna a înfiat și crescut ca o mamă adevărată pe cei doi fii – Alexandru Ioan și Dimitrie - avuți de Cuza cu amanta lui „oficială” , Elena Maria Catargiu-Obrenovici. 

 

O fotografie mai puțin cunoscută a domnitorului A. I. Cuza
și cei doi fii ai săi și ai Mariei Obrenovici - Dimitrie și Alexandru Ioan

Continuarea

Procesul cocardelor tricolore: O lecție de patriotism în anul 1895

Povestea domnișoarelor care au purtat cu mândrie tricolorul 

 

Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați în procesul Memorandumului se întorceau în orașul natal. Sibienii organizează întâmpinarea “osândiților” la gară. 

 

 

Un grup de domnișoare poartă cocarde tricolore. Un gest considerat de bun simț astăzi, nu-i așa? Articolul următor, publicat de revista „Universul literar”, în numărul din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era deloc așa: 

---

---

Acuzate pentru că au purtat cocarde tricolore 

"Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul domnișoarelor române de peste munți date în judecata tribunalului din Sibiu. Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaților în procesul Memorandului și a întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore și au făcut demonstrații politice. 

Iată numele acelor domnișoare: Jos la dreapta și la stânga sunt d-șoarele Eugenia și Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-șoarele Elena Cunțan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunțan; la dreapta e d-șoara Letiția Roșea. Pe pag. 4-5 dăm un tablou reprezintând scena procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.

"D-șoarele de peste munți date în judecată"

Pertractarea procesului a început la orele 8 dimineața. Sala judecătoriei era înțesată de public român. Se aflau de față d-nele: Emilia Tilea, Russu, Popescu, Crişan-Moldovan; apoi d-şoarele: Eugenia și Lucreţia Popescu, Sabina Brote, Agnes Cristea, Olimpia Neagoe, Tăbăcaru Jurca, Florica Roşea, Bârzea, Mihaiu etc. Acuzatele erau asistate de d. dr. A. Frâncu, avocat. Procesul a fost condus de d. Graiss, sub-jude. După ce a tălmăcit pe românește actele din dosarul procesului, d-sa citește §86 din procedura de drept, care cuprinde dispozițiunile ce judele poate lua în decursul desbaterii procesului, adică pedeapsa ce dânsul poate da la caz dacă vreunul dintre cei prezenți în sală nu s'ar purta conform regulamentului. Procesul verbal se face în limba ungurească." 

Continuarea

Mărturii din Transnistria: Drama colectivizării forțate și rezistența la teroarea sovietică

Moldovenii din Transnistria au fost primii români care au resimțit «binefacerile» colectivizării forțate, înțelegând rapid care era prăpastia dintre promisiunile propagandei sovietice și realitatea cruntă. Împotrivirea lor a fost întâmpinată cu un regim de teroare: mulți au fost deportați în ținuturile înghețate ale Rusiei sovietice (detaliate în articolul Nistrul – al doilea Styx) sau exterminați chiar la ei acasă. Totuși, lupta lor a existat și rămâne o datorie de onoare a memoriei noastre.

 

 

Cele mai aprige revolte țărănești au izbucnit la Coșnița, Pârâta, Movileni, Pogrebi și Doroțkaia, fiind înăbușite în sânge de armata «țării tuturor libertăților». Această tragedie a represiunii comuniste avea să devină, doar câteva decenii mai târziu, un sinistru preambul pentru ceea ce avea să îndure întreaga Românie. O mărturie istorică directă despre mecanismele terorii colectivizării în Transnistria ne parvine dintr-o relatare din 1932, aparținând unui refugiat moldovean:

---

---

„Brigăzile de instructori” și mirajul colectivizării

Dincolo de retorica salvatoare a propagandei sovietice se ascundea o strategie calculată de dezbinare a comunităților rurale, după cum dezvăluie următoarea mărturie istorică despre sosirea «brigăzilor de instructori» în satele de dincolo de Nistru. 

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot așa de mici, și eu pot să vă spui aceasta, - povestește refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari orașe cu palate și fabrici. Viața însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului și de președinții sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o așa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu știm de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraș. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câțiva tineri de-ai noștri. El ne-a spus cam așa: 

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul

"Că până acum am fost sclavi și că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la școli, și să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiți aicea în sate, ca animalele, dormiți în case de pământ muced, ieșiți în zori cu plugul la arat și vă înhămați la el câteodată, alături de vită. Mâncați mămăligă de porumb încins și nu știți ce va să zică demnitatea de om. Așa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiți. Noi vă vom face oameni, aducându-vă mașini agricole, trimițându-vă aici ingineri și technicieni; veți munci mult mai puțin ca înainte și veți produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări și înflăcărează tineretul cu povești de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viața ne învățase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omenești, am așteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. 

---

---

Așa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute și mii de sate din Rusia. Aceste brigade împart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului și să primească acest nou fel de muncă. Mulți săteni năbănuind ce șarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate așa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc. 

Refugiați transnistreni - 1932

"Faceți acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărțit în două: bătrânii de o parte și tineretul de alta. Noi, bătrânii, știam că așezările omenești se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulți ani, încetul cu încetul. Știam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. 

 

Unii din noi își spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile și înșelătoria cu declarația că nu ne silește nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalți. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beție a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.  

Refugiați transnistreni într-un centru de primire din Chișinău

Pe atunci, nu știam toate acestea, și am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne silește să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulți tineri și chiar unii gospodari, unii amăgiți de făgăduinți, alții de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se înscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în mașini, care pe caii lor și au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv și de cei cari nu trecuseră."

Au venit în haine de piele și cu revolvere la brâu...

 

Dincolo de promisiunile generoase, mecanismul colectivizării forțate urmărea subminarea coeziunii sociale prin dezbinarea sătenilor, folosind entuziasmul tineretului ca paravan pentru o șarlatanie care avea să distrugă demnitatea de om a celor care au refuzat să se supună. 

"S’a scurs după aceasta un timp, și aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subțiori, cu revolvere la brâu și au înșirat pe o masă listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemați de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. 

 

După ce i-a strâns pe toți într’un loc, în piață, unul din comisia de control ne-a spus: "Ați contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Așadar, voi ați mărturisit singuri că voiți să sabotați opera de colectivizare, care este însuși sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteți comuniști și ați declarat aceasta fățiș! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice și a comunismului și de aceea veți fi pedepsiți!"  

 

Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă știam că o amenințare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur și simplu condamnați la moarte, după cum e obiceiul. Ne așteptam să fim înșirați la zid și să fim împușcați. Ochii noștri se țintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii și la armele soldaților care-i însoțeau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deși ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv și vechiul fel de muncă, totuși, președintele comisiei ne anunță: "S’a hotărât să fiți amendați!" 

Lucheria Bairan - refugiat rănit de gloanțele
 grănicerilor sovietici în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în țara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai ușoară decât moartea. Dar dincolo la ruși nu este așa și am să vă arăt îndată de ce: comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului și adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toți locuitorii unui sat, abia dacă se găsește unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-și toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poți plăti amenda, aceasta îți este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, și aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalți sunt puși imediat să formeze coloane și sunt trimiși sub bună pază departe, fără să știe nici ei unde. Din propria mea viață știu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în niște insule din Oceanul Înghețat de Nord.

Casă de piatră din Speia, pe Nistru

În urma deportaților, în sat, rămâne una din aceste situațiuni: sau deportatul nu avea familie și atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă și copii, aceștia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie își face apariția în sat și toți sătenii tremură de groază la ivirea acestor soli ai nenorocirei și foametei. Femeia deportatului este și ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soțul ei e deportat, că deci e și ea contra colectivului. 

 

Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare și e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulși de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimiși la leagănele colective (crẻches) pentru a fi crescuți în ideile comuniste sub cuvânt că părinții lor „culaci”, sau anti-colectiviști, nu le-ar fi putut face o educație comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau își iau lumea în cap și hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca niște haite de lupi, sălbăticindu-se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt și ei amendați, deportați sau băgați la ocnă. Așa s’au împărțit și s’au stins multe familii de "culaci". Mii și mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat."

Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane...

Sub masca unei false libertăți de alegere, reprezentanții puterii sovietice puneau bazele unei capcane politice, forțând colectivizarea prin izolarea celor care refuzau să se supună și manipularea celor care cădeau în plasa propagandei de partid.

"Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toți cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv au fost îndepărtați sau uciși, încep să sosească inginerii și mașinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele mașini, numite tractoare, dihănii de oțel, nemaivăzute, pluguri automate și tot felul de mașini agricole, cu motoare, însoțite de echipe de ingineri și de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtașii colectivului.

 

Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înțelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate și oamenii erau mai mult leneși decât harnici, acum toată lumea muncește de dimineață până seara, și la început e multă voie bună și chiar veselie - dar aceasta nu durează mult. 

 

Când a venit culesul recoltei și-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparținea ogorul muncit, dar și rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strânge recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane și s’au expediat undeva unde nici sătenii nu știau. După aceasta, a venit șeful cooperației în sat și a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câți au muncit în sat și, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, președintele cooperației ține un discurs și spune sătenilor că și armata roșie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări și țări ideea comunismului”, și atunci sătenii încuviințează ca zece la sută să fie pentru armata roșie, așa că la urmă, câștigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărțit la fiecare sătean, e o batjocură.

 

În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare și tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci și găinile, ouăle, untul, laptele și toate produsele sătești se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul și notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la orașe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mâncat o dată carne de pasăre deși în gospodăria mea creșteam găini.  

Nistrul - al doilea Styx (la Slobozia, jud. Tiraspol)

Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Știam că vreo trei inși din sat reușiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creșteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, și am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare și n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii își iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriți de grănicerii sovietici și decimați...”.

Lecții despre memorie și supraviețuire

 

Mărturia acestui refugiat nu este doar o pagină de cronică, ci o dovadă vie a rezistenței în fața unui sistem menit să anuleze demnitatea umană. Drama colectivizării forțate în Transnistria a fost doar începutul unei tragedii care a marcat profund destinul românilor de pe ambele maluri ale Prutului. 

 

Pentru a înțelege mai bine contextul acelei epoci, vă invit să descoperiți și alte fațete ale acestei istorii: de la atmosfera captivantă a orașului de altădată din O vizită (interbelică) la Tiraspol, la suferința fără margini descrisă în Nistrul – un al doilea Styx, până la incredibila odisee a supraviețuirii prezentată în Călători fără odihnă pe drumul Siberiei: Odiseea de 23 de ani a doi oieri ardeleni. Istoria lor este și a noastră; să nu lăsăm uitarea să le șteargă memoria. 

 

Surse:

• articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în  revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 aprilie 1932 
• monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942

Continuarea

O anchetă interbelică: Ghicitori și vraci în Bucureștiul de altădată

În perioada interbelică, Bucureștiul nu era doar „Micul Paris” al eleganței și al boemei artistice, ci și un teren fertil pentru cei care trăiau de pe urma credulității semenilor. Dincolo de vitrinele strălucitoare ale hotelurilor și de agitația marilor bulevarde, se desfășura o viață subterană fascinantă și adesea periculoasă, dominată de personaje pitorești care promiteau miracole în schimbul câtorva bancnote. 

Astăzi vom arunca o privire în culisele acestei lumi obscure, cu ajutorul unei anchete jurnalistice de excepție din 1939, care scotea la iveală modalitățile prin care „fachirii" și „vracii” capitalei reușeau să seducă și să escrocheze trecătorii naivi sub privirile îngăduitoare, sau uneori neputincioase, ale autorităților.

---

---

Investigații în „zonele roșii” ale Bucureștiului interbelic

În toamna anului 1939, Alex F. Mihail, reporterul revistei Realitatea Ilustrată, a pornit pe teren însoțit de un medic legist. Cei doi au explorat zonele unde se întâlneau drumurile comerciale cu cele ale infractorilor: împrejurimile halelor bucureștene, hanurile de la barierele orașului și localurile dubioase din cartierele cu reputație proastă. Scopul lor era documentarea unui univers subteran unde „fraierii” erau „jumuliți” fără milă de către o întreagă breaslă a șarlatanilor.

În acele locații, reporterii au observat o varietate de metode prin care escrocii speculau naivitatea publicului. De la clasicul „bob” până la nelipsitul joc „uite popa, nu e popa”, arsenalul de trucuri era într-o continuă adaptare. Dincolo de aceste boscării, existau două tipuri principale de „profesioniști ai înșelăciunii”: cei care alegeau teatralitatea – purtând costume orientale fantastice și afișând firme pompoase pentru a atrage privirile – și cei care mizau pe tactica „discreției”.

Vrăjitori la Gara de Nord: „Știința misterioasă a Egiptului”

În dosul Gării de Nord, în rând cu marile hoteluri de curând clădite, cei doi anchetatori interbelici au descoperit o gheretă scundă, luminată în mod misterios de o lampă de petrol. Prin fața acestei barăci de scânduri se plimba, cu importanță, un crainic, anunțând cu glas sonor și pedant:

„— Intrați, domnilor! Nu pierdeți unica ocazie de a cunoaște viitorul. Veți afla adevărul în chestii de procese, boală, moarte, căsătorie, câștig și pagubă... Numai cinci lei pentru o mică probă... Numai cinci lei! Vă spun numele...”

---

---

Pe o placă mare, atârnată în fața gheretei, se vedea scris negru pe alb că ghicitoarea poate înlocui chiar și pe avocat sau pe medic. Reporterul interbelic a rămas surprins de textul reclamei înscrise pe un panou la intrare, o dovadă a faptului că acești exploatatori ai naivității omenești erau suficient de abili și de rafinați pentru a câștiga atenția și încrederea publicului. Am putea azi spune, citind acest text publicitar, că era scris respectând multe dintre regulile de marketing valabile astăzi:

„Spune totul precis prin puterea spirituală!!
Sosită să vă ajute la toate ce veți voi a cuceri.
Inspirată cu știința misterioasă a Egiptului, Magia Indiană, Fachiră.
Așadar, nu faceți nici un pas până nu controlați destinul, soarta și norocul. Veniți mic și mare, de orice sex, bogat și sărac, de orice naționalitate, spre a vă vedea și cunoaște viitorul și tot ce vă interesează.
Descopăr orice secrete și de orice natură prin științele oculte. Toate greutățile vieții, câți ani veți trăi, etc...
Arăt orice boală sufletească, dau voință, biruință, victorie, cucerire în dragoste, liniște în căsătorie, reușită în studii, examene, judecăți, avansări, mutări, voiajuri, concerte, loterie de stat, moșteniri, judecăți, răpiri și dispariții de la domiciliu, pagube și orice furturi.
Descopăr comori de orice natură. Dezleg toate blestemele primejdioase, dându-vă leacul. Pentru prima oară aveți ocazia a consulta o adevărată prezicătoare, care face numai minuni cu prezicerile ei.
Nu pierdeți unica ocazie și veniți spre a vă vedea viitorul chiar azi.”

"Alo! Alo! Alo! Senzațíonal!" (ghicitoare de altădată)

Și așa era și... este înșelată lumea, căci sunt mulți care cred că tot ce le spune o ghicitoare sau un vraci e lucru sfânt!

O demonstrație de „magie”: Fachirul care plânge la comandă

În periplul lor prin universul iluzionismului stradal, cei doi impetuoși anchetatori interbelici au dat peste un „fachir” care, printre alte „minunății”, pretindea că stăpânește arta lacrimilor miraculoase:

„— Cu care ochi voiți să plâng? — ne întreabă el.
— Cu dreptul...” — răspunsei la întâmplare.
Atunci fachirul puse un deget la pleoapa inferioară, pe care o trase în jos, spre a ne arăta că ochiul e fără lacrimi. După câteva clipe însă, începură să curgă șiroaie. Rămăsei uimit.
— E un sfânt! — spuse managerul său. Vă ghicește tot ce doriți... 

— Poate plânge și cu ochiul stâng? — întrebă medicul.
— Desigur! — răspunse antreprenorul.
Dar, în clipa următoare, prietenul meu, medicul, puse mâna pe pumnul „fachirului” și descoperi acolo, ascunsă cu îndemânare între degete, o boabă de camfor amestecat cu mentol. Apropiind de pleoapă degetul ce atinsese boaba sa miraculoasă, fachirul putea face să lăcrămeze orișicare ochi.
Experiența nu-i deloc primejdioasă, chiar dacă ar fi repetată de nenumărate ori pe zi. De altfel, gospodinele știu foarte bine că un efect asemănător se poate ușor realiza și cu puțină ceapă, sau cu hrean.
Totuși, ele aleargă să se extazieze la „minunile” fachirului! Pe când plecam, crainicul de la ușă continua să strige, netulburat de demascarea șarlataniei:
— Intrați domnilor, intrați! Aci este miraculosul mag și fachir indian, care citește viitorul în stele. Experiențele de convingere se fac gratis.”

Vocea rațiunii: Prof. dr. Nicolae Minovici în luptă cu „ocultismul”

Pentru a obține informații suplimentare, reporterul Alex F. Mihail a apelat la o personalitate marcantă a epocii care a studiat îndeaproape fenomenul vracilor, ghicitorilor și al celorlalți șarlatani, militând activ pentru măsuri drastice împotriva acestora. Este vorba despre dl. senator, prof. dr. Nicolae Minovici (fratele celebrului doctor Mina Minovici), care, din poziția sa de conducător al colegiului național al medicilor s-a luptat constant cu practicarea ilegală a „medicinei” de către vraci, moașe neautorizate sau „prințese ale magiei negre".

Tot el a inițiat acțiuni pentru închiderea cabinetelor de cosmetică conduse de persoane fără diplomă, luptându-se mai ales împotriva impostorilor care, inducând în eroare publicul, îi speculau naivitatea prin "ședințe de magnetism” sau „misterele telepatiei”. În acest sens, prof. dr. Minovici a publicat studiul intitulat „Pericolul social al practicării ocultismului”, evidențiind efectele nocive ale acestor practici asupra sănătății mintale a populației:

„— În zilele noastre, practicarea variantelor ocultismului a devenit o întreprindere bănoasă pentru mulți leneși și incapabili, care n-au fost în stare să-și însușească o meserie oarecare — ne spune directorul Institutului medico-legal. Publicul pare cuprins de o «nevroză anxioasă». Practicarea ghicitoriei, îndeosebi de la războiul mondial — el însuși generatorul a tot felul de psihoze — este o specialitate foarte rentabilă pentru o anumită categorie de indivizi, speculanți fără scrupule ai inferiorității psihice în care se găsește o bună parte din masa comună a oamenilor. Mulți din acești ghicitori, care uneori provoacă drame în familii, sunt aproape analfabeți, abia având câteva clase primare. E o mirare cum li se tolerează să-și dea diferite titluri pompoase ca: «mag indian», «doctor», «profesor», «savant-filosof», «diplomat» al unor Academii care nu au existat niciodată, «trimis de Dumnezeu» etc., etc.”

Se pare însă că nici în perioada interbelică reglementările legale nu erau tratate cu prea multă seriozitate, rămânând adesea doar pe hârtie:

„D. prof. doctor N. Minovici ne atrage atenția că încă printr-un jurnal al Consiliului de miniștri, No. 540 din 18 Martie 1936, s-a interzis «practica în mod public a ghicitului, chiromanției, psihografiei, vrăjitoriei, prezicerii, etc.» Tot printr-un jurnal al Consiliului, încă din 1875, s-au desființat vechile «stărostii» și desființate au rămas! Pe vrăjitori și ghicitori, se pare că nu-i poate clinti nimeni din loc!”

Dincolo de „magie”: O problemă fără rezolvare?

Deși reporterul interbelic își încheia articolul cu un post-scriptum optimist, alimentat de speranța unor schimbări imediate, realitatea din teren era mult mai nuanțată:

„P. S. — În ultimul moment, când punem revista sub presă, aflăm că autoritățile au început să facă razii, urmând să fie goniți toți vracii și ghicitorii din București. Astfel a dispărut cuibul din dosul Gării de Nord. O problemă grea va fi, desigur, depistarea clandestinilor, cari sunt și cei mai primejdioși.”

Astăzi, privind în urmă, ne dăm seama că acea „problemă grea” a rămas, în mare parte, nerezolvată. Privind spre Bucureștiul contemporan, ne întrebăm: oare există, la urma urmei, o diferență atât de mare între România de ieri și România de azi? Sau poate că singura schimbare reală este mediul în care „magii” își desfășoară astăzi activitatea, aceștia mutându-și - în parte - vechile tarabe din dosul Gării de Nord în spațiul virtual și foarte puțin regementat al rețelelor de socializare.

O moștenire a misterului: Bucureștiul de ieri, oglinda de azi

Orașele și satele noastre adăpostesc astăzi, la fel ca și în urmă cu un veac, o armată de ghicitoare în cărți, cafea sau palmă, clarvăzătoare și cititoare în globuri de cristal, în stele sau chiar în... ochi de bufniță. În acest „domeniu” al misticului, timpul pare să fi stat în loc. S-au schimbat, poate, doar mijloacele de publicitate — firmele stradale de odinioară au fost înlocuite de reclamele din mediul virtual de azi — și dimensiunile vilelor deținute de „ghicitoarele de top”.

Pentru a vă convinge, vă invit să vă continuați periplul interbelic vizitând vechea mahalala ieșeană a Nicolinei, în căutarea „Raiului vrăjitoarelor” de altădată, sau trecând pragul casei unei adevărate Cassandre a vremii: Coana Filofteia, neîntrecuta cititoare de destine.

 

Sursă: articolul „Ghicitori și fachiri” – semnat de Alex. F. Mihail – publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 12 septembrie 1939.

Continuarea