Amintiri din “Templul Spiritului”

Castelul „Iulia Hașdeu” din Câmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintescă. Ideea construirii castelului – un adevărat  “Templu al Spiritului” – s-a născut probabil în martie 1890: “Eruditul filolog Bogdan Petriceicu Hașdeu pierde în 1889 pe singura și geniala sa copilă, Iulia. Durerea lui nepotolită nu-i scoate un moment din gând amintirea fiicei sale. Era în martie 1890. Într'o “seară umedă și posomorâtă", cum însuși a ținut s'o precizeze, Hașdeu stătea la masa lui de lucru, cu gândurile departe, la copilul care-i însorise viața. Fără să vrea și fără să-și dea seama, Hașdeu luă un creion. În voie, mâna se mișcă vreo cinci secunde. Când se reculese, Hașdeu văzu uimit că pe petecul de hârtie din fața sa era scris pe limba franceză:

  

“Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons;

 cela doit te suffire. Julie Hasdeu"

Castelul "Iulia Hașdeu" în anul 1932

("Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți ajungă. Iulia Hașdeu)". Literele și semnătura aveau identic caracterul scrisului Iuliei Hașdeu. Din acel moment, Hașdeu deveni spiritist.”

Iulia Hașdeu – fiica academicianului Bogdan Petriceicu Hașdeu – a fost un copil cu adevărat genial. La doi ani și jumătatea Iulia știa să citească. La 8 ani își dăduse deja examenele de absolvire al claselor primare. La 11 ani, Iulia a terminat gimnaziul – Liceul “Sf. Sava” din București – fiind premiată de ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, Vasile Boerescu. Paralel cu gimnaziul, Iulia a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București. La 16 ani și-a început studiile la Sorbona și a fost prima femeie din România care a absolvit cursurile celebrei universități franceze. Iulia Hașdeu a scris preponderent poezie- sub pseudonimul Camille Armand -  dar și piese de teatru, povești și povestiri – majoritatea dintre ele fiind publicate postum. Geniala Iulia Hașdeu a murit de tuberculoză, la doar 19 ani, în 29 septembrie 1888. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu din București.

Iulia Hașdeu

Să citim povestea Castelului “Iulia Hașdeu”, așa cum a fost scrisă de reporterul C. A. Fundo al revistei “Ilustrațiunea română”  în numărul din 24 august 1932:

“După indicațiile spiritului Iuliei, Hașdeu începu în 1893 construirea castelului spiritist de la Câmpina. Început în ziua de 2 iulie 1893, castelul fu terminat în ziua de 2 iulie 1896. Vizitatorul este întâmpinat la intrarea în castel de impresionatul portal, păzit de simbolul ochiului dumnezeesc și de doi sfincși. Ușa turnantă, poartă inscripția: “E pur si muove", celebrele cuvinte ale lui Galileu, simbol omenesc al credinței neclintite. Sub această inscripție stă blazonul familiei lui Hașdeu. Sub cei doi sfincși de la intrare se află steaua înflăcărată, simbol al spiritului universal, din care se desface orice spirit ce se întrupează. Din steaua cu cinci colțuri descind în șapte planuri ale vieții nepământești cele șapte întrupări, diferite, de pânâ azi, ale luliei: Agnodike, Hypatia, Beatrice Portinari, Juana Veranez, Elisabeth Tudor, Charlotte Corday, Iulia Hașdeu. Marmora din stânga reprezintă viața descendentă, moartea, viața divină, iar marmora din dreapta reprezintă evoluția ascendentă a corpului astral, cele șapte întrupări, viața și moartea vieții divine. Pe marmorele așezate în părțile laterale ale soclurilor sfincșilor, stau săpate sentințele crezului spiritist comunicate lui Hașdeu de Iulia:

"Ochiul dumnezeesc"

LEGEA RELIGIOASĂ

Crede...

Crede în Dumnezeu.

Crede în nemurirea sufletului.

Crede în darul comunicării cu cei duși.

LEGEA MORALĂ

Iubește și ajută...

Iubește și ajută neamul.

Iubește și ajută pe cine te ajută și te iubește.

Iubește și ajută fără a precugeta la folosul tău.

LEGEA SOCIALĂ

Nu necinsti...

Nu te necinsti pe tine însuți, ca să te cinstească alții.

Nu necinsti pe alții, ca să te cinstești pe tine însuți.

Nu necinsti munca, căci munca e viața.

LEGEA FILOSOFICĂ

Când-atunci...

Când faptul ții, atunci adevărul știi.

Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi.

Când cauți dovada, atunci găsești tăgada.

Prin intrarea principală ajungi în templu. Aci se află sculptat, în marmoră, un Christ în mărime naturală, așezat pe un schelet de fier ce simbolizează Crucea și Potirul. Pe marginea Potirului se aflau înainte de război (notă: Primul Război Mondial) busturile în bronz ale celor doisprezece apostoli. Busturile au fost ridicate de trupele de ocupație, au fost topite și prefăcute în muniție de război. De laturile Crucii sunt atârnate 9 candele. Tavanul este boltit, simbolizând bolta cerească.

Templul

În latura din dreapta a castelului se află fosta locuință de zi a lui Hașdeu, iar în latura din stânga, locuința de noapte. Impresionante sunt altarul templului și camera de ședințe spiritiste. Altarul, camera de muzică, cum este numit de îngrijitorii castelului, închidea odată pianul Iuliei Hașdeu, pian care zice-se, era din când în când acționat de spiritul Iuliei. Ferestrele din fund ale altarului, făcute dintr'o sticlă specială, răsfrâng prin colțuri trei fascicole de raze roșii, simbolizând sângele vărsat de Christ pentru oameni.

Sub oglindă, gaura prin care spiritul Iuliei  intră în castel... 

Camera de ședințe spiritiste este tapetată cu diverse nuanțe de albastru, tonuri mai închise jos și mai deschise spre plafon. În peretele dinspre răsărit, se afla un tub în care se așeza un carton și un creion în timpul ședințelor spiritiste. Fără intermediul nimănui, creionul scria automat pe carton comunicările spiritului Iuliei. Pe pereții camerei de ședințe se află zugrăvite sus și jos, după importanța lor simbolică, diverse semne esoterice, a căror explicație amănunțită nu o îngăduie spațiul articolului de față. 

Portretul Iuliei

Castelul este flancat de trei terase, în mijlocul cărora se află o cameră de reflexie, având în peretele de la răsărit portretul Iuliei Hașdeu.”

Starea castelului era “deplorabilă” în anul 1932  – conform constatării reporterului C. A. Fundo. Din fericire complexul a fost restaurat în perioada 1962-1964, fiind amenajat aici Muzeul Memorial “B. P. Hașdeu”. Un lung proces de reastaurare și de consolidare a fost făcut și în perioada 1977 – 1994. Muzeul a fost redeschis pentru public, în întregime,  în anul 1995.

Citește mai mult... »

Practici barbare în medicina evului mediu

Practicile medicale din timpul evului mediu timpuriu erau, de cele mai multe ori, un conglomerat de practici păgâne și de ritualuri religioase. Cunoștințele medicale ale anticilor abia începeau să fie redescoperite dar medicii acelor timpuri dispuneau de prea puține cunoștințe despre funcționarea corpului uman. Bolile erau de cele mai multe ori puse pe seama destinului sau a voinței divine. 

Citește și: Leacuri ciudate de altădată

Nu trebuie să ne mire așadar faptul că foarte multe ori cei care practicau medicina recurgeau la “tratamente” pe care azi le putem considera ca fiind adevărate barbarii. Secționarea venelor bolnavilor pentru a elimina o parte din sângele “în exces” sau utilizarea lipitorilor și a ventuzelor înroșite în foc pentru tratarea infecțiilor erau practici curente. Anestezia era prea puțin folosită în chirurgia evului mediu. Operatiile se făceau de cele mai multe ori utilizând mijloace rudimentare (toporul și fierăstrăul erau nelipsite din “intrumentarul” medicilor) și în cel mai bun caz pentru alinarea durerilor se foloseau preparate pe bază de cucută, opiu, măselariță sau alcool. Pentru oprirea hemoragiilor mijloacele cele mai utilizate erau fierul înroșit în foc și uleiul încins aruncat peste rană.

Tratament cu ventuze  înroșite în foc

Articolul “Tratamente barbare” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 12 august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a animalelor în evul mediu:

“Când ducele Albrecht, împăratul de mai târziu, s'a socotit odată otrăvit, medicii l-au atârnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava “să se scurgă". Ducele Leopold de Austria când și-a rupt piciorul odată într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe muchea unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încât să i se desfacă de tot membrul rupt. Sângele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte.”

Amputarea unui picior  în evul mediu

Medicina veterinară nu stătea nici ea mai bine:

“Într-o carte, apărută în Germania la 1742 și intitulată “Lexicon pentru curiozități, călărie, vânătoare, duel, dans" se găsesc între altele următoarele prescripții: la “nărăvirea calului”, care se produce de obicei când “constelația câinelui se găsește la maximum de putere", caii stau la început mereu adânciți în gânduri, nechează răgușit, își dau ochii peste cap și își pleacă adânc capul în pământ, așa încât nu-l poți ridica nici cu cele mai tari prăjini. Pentru aceasta, trebuie să tăiați pielea în mijlocul frunții și să-i băgați înăuntru o căpățână de usturoi și o rădăcină de leuștean și să le lăsați acolo o lună. Puțin mai departe ni se dă lămurirea: “dacă armăsarul a suportat cinci ceasuri acest tratament, atunci nu mai e niciun pericol".

Pentru tulburări de nutriție la cai nu există mijloc mai bun decât de a-i turna spirt tare pe șale, să-l aprinzi și să-l lași să ardă până când se stinge singur. Dacă un cal a mâncat sau a băut prea repede și din pricina aceasta e bolnav, i se face un fum cu gunoi de găină și pelin în nări, cam un ceas.”

Tratamentele aplicate oamenilor erau deseori la fel de ciudate:

“Împotriva podagrei bunăoară, în "cartea de medicamente" se recomanda: “ia grăsime de iepure și unge-te la cald". Sau, "bagă într-un pahar râme, leagă-l cu o piele și pune-l 11 zile într'un mușuroi de furnici; în felul acesta ele se prefac într'un ulei. Ungeți cu el pântecele". Împotriva sângerarii din nas erau de asemenea folosite “mijloace încercate”: dacă bagi în nas ceapă cu oțet, atunci (hemoragia) încetează imediat. Sau: atârnă un rubin la gât sau ține-l în mână până când se'ncălzește. Dealtminteri și smaragdul era un talisman care se întrebuința adesea în terapeutică.

Dispozitiv pentru fixarea fracturilor

Este foarte curios pentru noi că în 1696 a putut apărea și a putut fi extrem de răspândită o carte cu numele de “Gunoiul tămăduitor", scrisă de Cristian Paullini, care în mod foarte serios recomanda pentru cele mai felurite boale excrementele a tot felul de animale. Pe baza acestei cărți s'au desvoltat de fapt pretutindeni așa numitele “farmacii de gunoi" ale lui Paullini. Până și în Anglia această metodă a fost răspândită. Comică ne apare metoda de însănătoșire a vâjâitului în ureche pe care o recomanda un lexicon de leacuri englez. Conform acestei metode se așează urechea bolnavă pe o turtă, anume pregătită, care va atrage “viermele" urechii. (Acest vierme al urechii nu era ceva neobișnuit, întrucât foarte multe boale se presupuneau că ar fi cauzate de viermi). În cealaltă ureche însă se pică o zeamă amară pentru ca în felul acesta ființa vicleană, vinovată de vâjâitul din ureche să fie gonită. Bineînțeles că zeama trebuia să treacă dintr’o ureche până'n cealaltă.

Lăsarea sângelui - practică medicală uzuală în evul mediu

Toate aceste metode sunt desigur cât se poate de nevinovate față de amputările cu securea și cu fierăstrăul de tăiat lemne, față de arderea rănilor cu fierul înroșit în foc și oprirea sângelui cu ulei fierbinte, care se aplica și la 1528, pretutindeni. Slavă Domnului că toate aceste metode barbare, împreună cu lăsarea de sânge, clistirile sau capetele de broască au dispărut.”

La final de articol nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tratamentele sau practicile medicale utilizate pe scară largă azi nu vor părea la fel de ciudate urmașilor noștri peste câteva secole…

Sursa: articolul “Tratamente barbare” publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 12 august 1936

Citește mai mult... »

Despre viață și moarte la Niculițel

Societatea românească din perioada interbelică, deși aflată într-o plină evoluție dinspre tradiționalim înspre modernitate, era una extrem de mozaicată. Tabloul real al României interbelice este marcat de contrastul puternic dintre imaginile surprinse în marile orașe și târguri – aflate într-un proces intens de modernizare - și cele ale lumii satului în care dăinuia o societate încă tradițională. Lumea satului se schimba însă și ea, și avea să se schimbe radical în anii de după război. Satul românesc de azi are azi o cu totul altă față, dar păstrează încă fărâme din ceea ce a fost odinioară. Tocmai de aceea, reportajele publicate în presa interbelică care aveau ca subiect lumea satului românesc au o savoare deosebită. Ele au valoarea unor adevărate  instantanee surprinse într-o lume care peste doar câțiva ani avea să se prefacă radical. Un astfel de reportaj publica revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 24 martie 1937. Autorul acestuia - prozatorul și publicistul Nicolae Papatanasiu – imortaliza cu ajutorul stiloului și al aparatului fotografic câteva imagini surprinse în satul dobrogean Niculițel:

“Nu pot alunga din tiparul privirii imaginea lui Moş Irimie, din Niculițel, care într’o seară mi-a lămurit în viu grai slovele cirilice dintr'o bucoavnă veche, cu coperţi şi lăcătă. Învăţătorul satului mă îndemnase să-mi aleg găzduirea în casa curată a acestui bătrân. Mi s’a infăţişat, zi de zi, un unchieş încă viguros, cu mintea limpede, de o înţelepciune ce se apropie de piatra scumpă.

- E un ţăran de la care poţi învăţa multe, chiar dumneata. Acu’ te superi că vorbesc aşa! Vei vedea! - îmi spuse învăţătorul.

Ştiinţa pe care o avea Moş Irimie despre fel de fel de lucruri, cuprindea botanică, medicină, religie, astronomie, agronomie, meteorologie... O enciclopedie întreagă!

Duminica, îşi lua locul în strană şi cu glasu-i un pic subțirel, intona psalmi şi da răspunsurile. Era mâna dreaptă a învăţătorului, bunul sfătuitor al tuturora, căci cuvântul lui avea greutate şi îndemn adânc.

- Mulţi nu şi-au dat copiii la şcoală... Cel puţin la şcoala din sat! Multă trudă am avut cu mulţi! Că oamenii-s îndărătnici sau neînţelegători. În tot chipul! Şi vezi  matale, bine de tot n-am izbândit! A mai chemat domnul director şi pe jandarm, cu slova legiuirii... Câte nu le-am spus eu semenilor mei despre minunile din cărţi.  Am irosit atâtea vorbe!

Hora copiilor

O fată cheamă la gard pe mătuşa Sultana, baba lui Moş Irimie. Şoapte îndelungi.

- Bine. Iaca, vin îndată! - spuse mătuşa Sultana.

Şi revine înspre casă.

- Da ce-i, babo?

Ia, fata Lenuţei a lui Toader...

- Te-a chemat, cumva?

- Da, e Toader rău de tot...

- Cum aşa? Că l-am văzut, mai ailaltă seară, sanătos-tun!

- Nu ştiu! E greu...

- N'au chemat doctoru’? - întreb eu.

- Nu! Au trimis după mine... I s’o fi făcut...

- Ce înseamnă asta?

- I s o fi pus greu, maică...

- Iar fi bune leacurile tale, babo, dar eu zic că tot mai bine e să aduc pe domnu’ doctor... Are ştiinţă de multe...

- Nu spun nu, da' adu-ţi aminte că pe Ionică, al vecinului, tot nu l-a putut scăpa doftoru’. Şi-acum se caină sărmana măicuţ, că n’a trimis după mine, măcar că eram certate...

- Eu domnule, mă uit la baba mea şi mă minunez foarte. Multe întâmplări minunate am văzut cu ea. Câţi nu s’au vindecat cu descântul ei şi cu leacurile ei - îmi vorbeşte Moş Irimie, când baba lui iese în curte. Ea e moaşa satului, doftoriţa obştii! Eu am ajuns să pricep că domnul doctor ştie şi poate multe face. Dar oamenii sunt îndărătnici. Aşa au apucat - spun ei. Nu se dau, cu una - cu două pe mâna lui. Doar la aman...

- Și-atunci e prea târziu, nu-i aşa? Știi ce, Moş Irimie! Haidem şi noi într’acolo. Să-l văd şi eu pe badea Toader. Doctor nu’s, dar tot mă pot dumiri de e făcătură sau altă boală cu rost ştiut.

- Dacă vrei, om porni într’acolo .

O aflăm pe mătuşa Sultana în exercițiul funcţiunii. Tocmai turnase într'o strachină trei guri de apă ne'ncepută. Noroc că e Marţi. De-ar fi fost Miercuri trebuia s'aştepte Joia, că de desfăcut nu se descântă decât în astea două zile! În apă a cufundat un ban de argint găsit, legat cu un fir de lână roşie de un fir de busuioc de la foloştocul popii, pentru aghiasma ajunului Bobotezii. În patul de scânduri, pe care-i aşternută doar o rogojină şi-un mindir, zace Toader. Îmi reamintesc cu greu chipul omului întins, sfârşit de boală, în faţa mea. E căruţaşul care m‘a adus în Niculiţel, în căruţa lui nou-nouţă şi cu leagăn, de la Isaccea...

- Badea Toader, am auzit că ţi-e rău! De-aia am venit!

Glasul slăbit îngână o mulţumire. Îi e greu să rostească vorbele. Baba Sultana e stânjenită de prezenţa noastră. Fac semn lui Moş Irimie și ieşim în pridvor. De acolo auzim frânturi de versuri din descântec, întovărăşite de mişcarea banului legat de ramura de busuioc, în strachina de lut:

De dimineaţă m’am sculat. Pe faţă m’am spălat, Lui Dumnezeu m’am rugat... La biserică am plecat, Când, la mijloc de cale, M'am întâlnit cu fermecătoarea cea mare. Din urmă luatu-mi-o. De urât făcutu-mi-o, Cu chedică de mort închedecâtu-mi-o. Cu chele de urs îmbrăcatu-mi-o. Când la biserică am ajuns, Uşile mi s’o închis. Lumânările s’au stins, Icoanele cu dosu’s’a’ntors, Ochii mi s’o’mpăinjenit... Nime’ nu mă auzia, Şi nimeni nu mă credea...

Numai Maica Precista, Maica Domnului, Jos s’a dat Şi m’o’ntrebat... Nu te mai văicăra. Că Maica Domnului te-a’nvăţa, Îi pleca pe drumul lui Adam, La fântâna lui Iordan. Acolo apă-i lua, Pe faţă te-i spăla, Te-i spăla de dat, Te-i spăla de fapt, Te-i spăla de strigare De tot urâtul cel mare... Să fie descântecul de leac, Făcutul să rămâie cât un fir de mac!

Nicio ameliorare, nu-i vorbă! Dar descântul va fi repetat de încă două ori! Ne apropiem de pat şi cercetez pe nevastă şi pe bolnav.

- Cum i-a venit?

- L-o prins ameţelile şi durerea de cap!...

- E făcătură, c’aşa vine! - intervine baba Sultana.

- Pe urmă? Cu pântecul cum stă?

- Amarnic... Îi e greu…

Iau lampa cu lumină săracă şi-o apropii de chipul bolnavului.

- Parcă i-e mai bine! - spuse nevasta...

E doar o părere... Încerc să aflu temperatura şi iau mâna grea a omului. Atunci, în palmă, descopăr semnul de care mă temusem. Petele nopţii, ca nişte maci, ale pelagrei (notă: boală numită și făcătură, pecingine rea sau boala porumbului, cauzată de o dietă deficitară, întâlnită mai ales la cei care consumă mari cantități de porumb). Desfac repede cămaşa. Pe piept, flori de muşcată sângerie...

- Vezi astea, Moş Irimie?

- Bube?

- E boala porumbului! Pelagra... De mult zace?

- De ieri. A dus-o pe picioare o vreme... L-a doborât însă!

- Trebuie să chemăm neapărat, doctorul... Aici, numai el are cuvantul! Altfel, badea Toader nu mai scapă - spun în treacăt femeii, care-şi joacă ochii, ezitând, între bolnav şi baba Sultana.

- Ce stai? - intervine energic Moş leremie. Măi, ţâcă, ia fugi tu repede până la domnu’ doctor!... Hai, fuguţa! Tu, babo, descântecele tale numai de dragoste să le spui, ai auzit?...

Casa lui Toader e toată din chirpici, aşa cum se durează pe-aci locuinţele oamenilor. Pe jos, podeaua e numai din lut. Observ că bolnavul doarme în aceeaşi odaie cu nevasta şi cu copilaşul cel mic. Oricum e greu! Şi Niculiţă, care a fugit la doctor, tot aici îşi are culcuşul… Pruncul scânceşte în scutecele lui. Mă apropii şi-l privesc! Sărmanul Toader, pocită odraslă a adus pe lume! Îmi apare icoana unui copil degenerat dintr'o carte de higienă. Un trupuşor slăbuţ, un cap prea mare, cu priviri idioţite...

Adăpatul cailor - la fântână

Ies în drum urmărit de imaginea aceasta clinică. Mai la vale, la cotitură, e cârciuma lui Kir Pandelis. Țârâie o scripcă de ţigan de la ţară, chipurile un cântec de jale. Un glas lălăie, în răstimpi înjură şi se'ncurcă în iţele vorbelor. Moş Irimie m'a ajuns, din urmă. Pe fereastră desluşim pe beţivul din cârciumă. Mă'ntorc spre bătrân, cu priviri întrebătoare.

- Are o poveste tristă... Cum a ajuns să bea, nu ştiu. Dar lui Kir Pandeli i-au intrat pe mână şi ogorul şi vitele lui Stoica! Pe rând…

- Mai are ce bea?

- Poate, casa... N’a folosit nici un sfat… Nimic…

- Să nu-i mai dea de băut…

- Nu se poate… E amarnic la mânie! A intrat spirtu’n el, ca o dihanie şi cere mereu, mereu.

- Cum o să sfârşească omul ăsta, moş Irimie?

- L-o lua Dumnezeu…

- Copii are? Nevastă?...

- Are! Vai, de ei… Noroc că tatăl ei s’a milostivit şi a luat-o cu copii cu tot, în casa lui… Stoica a dat el să se mânie… Dar bătrânul i-a băgat spaima’n piept. I-a spus că-l omoară, dacă-l prinde pe-acolo... Acu’, Stoica zice că bea de necaz că i-a plecat nevasta...

- Dar până-atunci?

- Numai el ştie!...

Țiganul întinde un oftat pe-o strună de cântec şi adaugă:

Am o mândră subţirică,

Mi se suie pe opincă,

Şi-mi dă guriţa, de frică...

Şi-apoi, în altă trăsătură de arcuş mai sprintenă:

Mândruliţă, trup de flori,

Când te văd mă ia fiori,

Din tălpi până'n subţiori…

 

- la, vecinul meu, Mihăiţa... Coleaşă! E sărac lipit pământului. Doar un petec de pământ are spre mănăstirea Cilicului... L-a ajutat, mereu! El pâinea şi-o scoate mai mult muncind pe la alții decât pe ogorul lui. E şi cărăuş, că l-am împrumutat

să-şi ieie cai şi căruţă. Are copii mulţi. Casă grea. Anevoie se’mplineşte. Dar nu bea. Patima asta nu l-a pălit! Nu! Domnul director l-a sfătuit cum să câştige şi’n alt chip: cu leasa, cu rogojinile, cu stuful... Munceşte ca un rob. Şi nu-l vezi vreodată întunecat. Nu-i este sufletul înegrit de amărăciune. În toamnă i-a murit fetiţa cea mare. Boală de piept. De pe ogor n’a adunat mare lucru. Ia, aşa... Sărăcia, ca şi spirtul, îţi fură minţile. Mihăiţă însă are suflet de piatră. Mă minunez şi eu, om bătrân…

***

Înserarea şi-a stins, de mult, cele din urmă lumini albastre. Noaptea pluteşte asupra satului ca de smoală. Când luna se arată uşor înroşită, ca de o dogoare, de dincolo de piscul muntelui, moş leremie îmi lămureşte chipul ciudat în care e zugrăvită faţa astrului:

- Vezi, matale. În luna cea plină se zice că-s doi fraţi, blestemaţi de Dumnezeu  pentru că cel mai mic a sărit cu bătaia la cel mai mare. Şi asta nu se cade să faci! Dumnezeu i-a pus în Lună ca să-i vadă toată lumea, pentru învăţătură! Se desluşesc tare bine!...

Am ascultat uimit glăsuirea bătrânului. S’a’ntruchipat, în clipa asta, lângă mine, făptura vie pe care a născut-o Firea aşa - şi numai aşa! Moş leremie mi-a desluşit aşezarea stelelor în constelaţii, a zodiacului ştiut doar de el, mi-a vorbit de tot soiul de flori şi de buruieni; mi-a lămurit cum se răsfrânge în sufletul lui Treimea Dumnezeirii şi viaţa lui Christ, încât am crezut că mi se’nchipuie în ochi un vitraliu scump, împlinit din multe şi felurite iconiţe zugrăvite pe glajă… Simţea ploaia după mirosul văzduhului, după aşezarea frunzelor, după socoteli tainice şi neştiinţifice…  Credea în descânturi dar şi în cunoştinţele medicului. De vrăji, se temea… În poveştile pe care l-am rugat să mi le istorisească, a amestecat tablouri dintr'o viziune nouă a lumii şi-a tâlcurilor care-o ocârmuiesc… Sufletul lui e o apă curată. Înţelepciunea i-am aflat-o în spuse. A dus o viaţă simplă, între muncile ogorului şi bucoavne.

- Ferească Domnul de pacostea patimei! Dacă vine, s’a sfârşit cu noi! Nu-i după voia noastră! Diavolul de-abia aşteaptă să te rătăceşti pe meleagurile lui!

Vorba se'ndreaptă apoi către alte soiuri de brazde din sufletul omului…

- Păi, nouă ni-i sufletul pus în cântec! - apucă să spună Moş leremie.

Duminică - în sat

Dinspre deal prind a bate câinii şi zarvă se porneşte... Şi svonul nu se stinge până târziu. Apoi, vestea a venit în câteva vorbe, că ni se părea c'o presimţisem! Ce trebuia să se'ntâmple, s'a sfârşit de-acu! Stoica plecase drept spre casa unde s'adăposteau nevasta şi copiii. Tatăl Marandei l-a zărit din casă, în bătaia lunii şi i-a ieşit înainte. Ce vrei? Pe Maranda? De nu ieşi din ogradă, slobod puşca în tine!

Stoica sau n'a'nţeles sau îl trăgea aţa... A urcat spre casă, să intre la Maranda... Bătrânul nu l-a lăsat să păşească nici cât ţine un şanţ, ca şi apăsat pe trăgaci! l-a trimis un pumn de alice de lup în piept. L-a fulgerat, nu alta!

- Numai aşa s’a sfârşit cu amarul lui Stoica! - şopteşte Moş Irimie. Dumnezeu să-l ierte! Aşa e mai bine!

Sursa: articolul “În satul românesc – Sufletul și trupul” – semnat N. PAPATANASIU – publicat în revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 24 martie 1937

Citește mai mult... »

Primul pod de sticlă din România

O comună din județul Călărași (situată la 58 de kilometri de București) ascunde o poveste mai puțin cunoscută chiar și de către locuitorii de azi ai localității: în Sărulești (în trecut Pârlita-Sărulești) a fost construit în perioada interbelică primul pod de sticlă din România. Utilizarea materialelor compozite în contrucția podurilor – al fibrei de sticlă în special – este considerată chiar și astăzi o soluție de proiectare modernă, în principal datorită durabilității mari a acestor construcții și al cheltuielilor reduse de întreținere pe care le impun. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în anul 1938 de revista “Ilustrațiunea Română” în care se semnalează “construirea primului pod de sticlă din România” merită consemnat: "Aplicațiile sticlei sunt extrem de numeroase și… din cele mai ciudate. Acest material, pe care în general îl credem foarte fragil, servește în alte țări și mai ales dincolo de Ocean, la construirea caselor, a podurilor, a conductelor de petrol și a majorității uneltelor de laborator și bucătărie. Se află în America numeroase case construite în întregime din sticlă și toate podurile de pe faimoasa autostradă Pittsburg-Washington sunt și ele din sticlă. Dar ceea ce nu știam până deunăzi e că și pe la noi în țară, pe o modestă șosea, puțin frecventată, se află un asemenea pod de sticlă, importat de probă din America. Într'adevăr puțină lume care trece pe șoseaua Pârlita – Sărulești, știe că unul dintre poduri este în întregime din sticlă.

Podul de sticlă de pe șoseaua Pârlita-Sărulești

Adus de niște specialiști americani, podul a fost instalat într'un loc deosebit de periculos. Aici, în fiecare primăvară, când apele veneau mari, inundau o vâlcea și… luau podul. Cu lipsa de inițiativă pe care o arată adesea admistrația, în fiecare an se făcea alt pod - tot din lemn - ca în fiecare primăvară să fie luat de ape. De când s'a instalat podul de sticlă, apele se umflă ca în fiecare primăvară, dar spre mirarea sătenilor, podul rămâne pe loc. Construit din acest material elastic și mai rezistent decât oțelul, podul rezistă puhoaielor, fără a necesita în fiecare an noi reparații. Sub pod, dacă pătrunzi, e o rezonanță unică. Pereții de sticlă transmit fiecare sunet, ca o orgă și în aerul limpede al câmpului vocile omenești capătă o amploare nemaipomenită.

Sticla nu se vede la suprafață, deoarece este apărată de un înveliș de tablă ondulată, care o preservă. Acest pod minune, se poate construi într'un timp record, grație unui procedeu special. lată deci că ne putem mândri și noi cu un pod de sticlă. Deci, în ceea ce privește drumurile noastre, avem alte nevoi din cele mai urgente cari nu sunt satisfăcute, totuși nu ar fi rău dacă, pe măsura posibilităților, s'ar înlocui toate podețele de lemn de pe șoselele noastre, cu aceste poduri de sticlă, care se pare că reprezintă ultima expresie a tehnicei și… igeniozității.”

Sursa: articolul “Primul pod de sticlă din România” – “Ilustrațiunea Română” din 26 octombrie 1938 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Războiul malancoavelor

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de început ai occidentalizării  societăţi româneşti, care renunța încetul cu încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie de domnițele vremii.

Tonul modei în micile principate române era dat în acei ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și le mai purtau o viață...” (George Costescu – “Bucureștii vechiului regat”)

Citește și: Modă şi stil la sfârşit de secol XIX

Zoe Em. Florescu

Se crede îndeobște că moda și croiala franțuzească au fost impuse în Țările Române de generația “bonjuriștilor de la 1848” (“Ai noştri tineri la Paris învaţă/La gât cravata cum se leagă, nodul...”, nu-i așa?). Cu toate acestea, se pare că momentul începând cu care moda pariziană a izbutit să se împună în lumea protipendadei bucureștene a fost un bal organizat la începutul iernii anului 1830 în salonul d-nei Zoe Em. Florescu, “mama generalului Florescu, născută Faca, și care, în acele vremuri, uimise Bucureștii cu eleganța casei și cu toaletelor sale.” Povestea acelei seri este redată în articolul “Războiul malancoavelor”, publicat un secol mai târziu, în numărul din 11 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română”):

“În salonul frumoasei gazde, în după amiaza acelei zile, e o mulțime veselă și gălăgioasă. Sunt cucoane tinere, unele purtându-se legate la cap cu turban, zăbranic sau marabu meșteșugit adus, cu coadele cu pamblice și urmuz, împănate cu stele și fulii de diamante, îmbrăcate în rochii de mătăsărie, marțelin sau poplină fără cute, mâneci cu bufanturi, ciupag scurt, încă pe moda imperiului.

Eufrosina Calimachi

Fetele, codane ochioase sau smerite, mândre în boiu și gingașe în apucături și mers, au capul gol, cu pamblici și cu flori și rochii garnisite pe poale cu fionguri și pamblice de stofă. Cucoanele mai în vârstă păstrează încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe și cu șal pe spate.Și toate sunt numai grație și gângureală, ca hulubițele, râzând repede și fără motiv, șoptindu-și între ele fleacuri și nimicuri. Sosirea lui Nicolae Ipătescu, la braț cu Eufrosina Calimachi, tandra și gingașa mlădiță de Domn, a provocat o cuvenită și respectuoasă tăcere. Nicolae Ipătescu reprezintă eleganța masculină “după ultimele strigăte", iar Eufrosina Calimachi pleacă în fiecare primăvară și toamnă la Viena, de unde se întoarce cu butca plină de cele mai alese modele, de la marile croitorese din capitala Austriei.

Nicolae Ipătescu

Cei doi dictatori ai modei în București sunt, pe drept cuvânt, priviți cu admirație și imediat îmbrăcămintea lor este copiată în toate amănuntele de tineretul de ambele sexe. Dar abia s'a potolit rumoarea produsă de apariția celor doi arbitri ai eleganței și tocmai se prezenta în fața oaspeților o țigancă bine îmbrăcată și purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, ținând o tavă cu mai multe păhăruțe de vutcă de izmă, câteva farfurii cu migdale curățate și cu năut prăjit, când se produse o mișcare ca de mare panică. Toți își îndreptară privirile spre ușă și toate conversațiile încetară. Cleopatra Ghica, într'o rochie din cel mai ales brocart, de o culoare roșie, ca vișina putredă, cu garnituri îndrăznețe și de o tăietură cu totul nouă, își făcuse apariția. Imediat toate privirile începură să judece rochia noii venite. Se auzeau șoapte de admirație și femeile spuneau:

-E mai frumoasă decât rochia Eufrosinei Calimachi !!!

Cleopatra Ghica
(bunica lui I.G. Duca)

Era Cleopatra Ghica, de o mare frumusețe și prestanță fizică. Privirea ei știa să domine și să poruncească, tot așa cum portul ei mândru provoca o neprecupețită admirație. Miniatura lucrată pe pânză de Hape, care ne-a rămas de la ea, nu poate reda nici pe departe farmecul acestei minunate femei. Rochia ei a devenit imediat obiectul atenției tuturor cucoanelor și duducilor. Până și bătrânele d-re Hartulari, ursuze și cari nu se mișcau din fotelele lor niciodată, au venit mai aproape să admire rochia Cleopatrei Ghica. Eufrosina Calimachi, în acest timp, stătea cu totul retrasă. Suferise o amarnică înfrângere. Până chiar și Nicolae Ipătescu o complimentase pe rivala sa pentru rochia frumoasă ce purta.

Pentru prima oară în Țara Româneasca, moda Parisului dădea o fatală lovitură modei de la Viena. Cleopatra Ghica sosise de curând dintr’o călătorie la Paris și își adusese câteva toalete, care în acea iarnă i-au adus mult râvnitul titlu de “Regină a eleganței". Imediat Eufrosina Calimachi a plecat la Viena să-și aducă un nou transport de toalete. Dar nu a isbutit să-și detroneze rivala. Moda Parisului s'a introdus definitiv printre doamnele și domnișoarele noastre, cari încercau, care mai de care, să imite rochiile Cleopatrei Ghica. “Madmoiselle Francoise", o bătrână franțuzoaică ce și-a deschis un salon de modă cu modele de la Paris, a cucerit imediat întreaga clientelă feminină a Bucureștilor. Eufrosina Calimachi și câteva prietene au rămas însă până la moarte în crunt război cu rivalele lor, mult mai numeroase: s'au îmbrăcat numai la croitoresele din Viena. A fost prima victorie a latinității în Principate!”

Citește mai mult... »

Interviu cu toamna

O poezie drăguţă şi amuzantă, semnată  Duduia Grădinăriţa - publicată la rubrica “Realitatea zâmbeşte” a revistei “Realitatea Ilustrată” din 22 septembrie 1928. Mi-a plăcut şi sper să vă aducă şi vouă un zâmbet pe chip:

INTERVIEW CU TOAMNA

       

                        Duduia Grădinăriţa

M'am întâlnit cu Toamna'n piaţă.

Era, fireşte, dimineaţă.

Ca orice bună gospodină

Şi Toamna este matinală.

Am acostat-o cu sfială.

Purta o haină de lumină,

Cu broderii de crizanteme,

La gât şi mâneci cu ajour,

Şi'n păru-i lung - căci e doar zvon

Că s'o fi tuns “a la garconne" -

Purta lucioase nestemate.

Toamna pe coperta "Realităţii Ilustrate"

-      Stimată Toamnă-ţi zic bonjour!

Te întâlnesc aşa devreme?

Ce te-a făcut să vii încoace?

-      O, voi, sunteţi, nişte ingrate!

Indiferent, femei, bărbaţi,

Cu toţii sunteţi doar ingraţi!

Priveşte rodul ce se coace,

Priveşte bogăţia'n jur,

Şi în declinul firii'ntregi,

Priveşte cât de multă viaţă,

Pe care moartea tot o cheamă!

Dar, astea nu le înţelegi!

Vezi colo, frunza de aramă...

Şi dincolo cea poleită?

-      Arama deci ţi-o dai pe faţă?

Îi cad în vorbă eu, grăbită;

Dar ce-i al frunzelor tezaur,

când n'avem înca leul aur,

Şi ce-i trandafiria zare,

Când noi n'avem stabilizare!

Şi deci te'ntreb: Pe lângă nuci

Şi crizanteme şi gutui,

Stimată Toamnă, ia să-mi spui:

Vreun împrumut nu ne aduci?

-      Ei uite, n'aveam eu dreptate

Zicând că voi sunteţi ingrate?!

În loc să-mi mulţumeşti frumos,

Pentru-al naturii sfânt prinos;

În loc să urmăreşti în zbor,

Plecarea rândunelelor,

În loc să-mi ceri ca să-ţi ofer,

O stea din câte cad din cer,

Tu îmi pretinzi - de necrezut! -

Să stabilesc un împrumut!

Eu am pe lume o misiune

Să'mpodobesc ăst glob de-argilă

Şi nu fac nici o promisiune

Nu-l concurez pe Don'Vintilă.

-      Oh, te pricep! Lăsăm povestea!

Pentru'n poet destul de crud e

Să se ocupe cu acestea?

Dar cu chiria ce se-aude?

Se mai reduce, vreau să sper?!?

-      Vai ! Eşti grozav de terre-a terre!

De ce nu mă întrebi mai bine.

De măcieşi şi de gherghine,

De crocuşi sau de lăuruscă?

Îmi vii cu-o întrebare bruscă!

Cum n'ai aflat din altă parte,

Dacă eu însumi nu ţi-am spus, că

Adăpostita sunt de-un veac,

În scorbura unui copac?

De capitală stau departe.

Proprietaru-i om de treabă

Şi de chirie nu mă'ntreabă:

-      Stând în pădure, ai solie!

Cu lemnele cum o să fie?

-      Natura e'n apoteoză;

Voi vă gândiţi numai la proză.

Şi vrei acum să mă descoşi

Dac'o s'aveţi sau ba, galoşi,

Şi-ai să te-apuci să mă înjuri

Căci nu poţi face murături?

Şi tot eu fi-voi ghinion,

Că nu sunt roşii de bullion!

Şi'n case-i zarvă şi răscoală,

Că n'au copiii cărţi de şcoală.

Ei bine nu! M'am săturat!

Of Doamne, ce popor ingrat!

Când oi mai da eu pe la voi,

V'aduc remanieri şi ploi,

V'aduc Bălani şi guturaiuri,

V'aduc dansante şi-alte ceaiuri,

V'aduc congrese, conferinţe

Şi gripe fără năzuinţe,

Dar n'aduc puf de pe ponoare,

Pe cer triunghiuri de cocoare;

N'aduc amurguri fermecate

Şi'n bucle n'aduc nestemate,

Şi nu aduc nici împrumut,

La revedere! Te salut!

Citește mai mult... »