 |
| Portul din Turtucaia |
Departe de zgomotul marilor așezări, în inima răsăriteană a Ardealului, acolo unde versantul vestic al Carpaților moldoveni își oglindește culmile în ape limpezi, se află Lacul Roșu — o enigmă geologică ce împlinea, în anii '30, un veac de existență.
 |
| Crescătoria de păstrăvi de la Lacul Roșu (1939) |
Răsfoind articolele din presa de altădată, descoperim că birocrația stării civile din perioada interbelică nu era doar un proces administrativ, ci o veritabilă scenă de teatru social unde se jucau, zilnic, marile acte ale existenței umane.
 |
| „Tați și mame de închiriat” |
Într-un reportaj plin de savoare din anul 1936, atmosfera acestui spațiu era descrisă cu o precizie poetică ce surprinde esența trecerii timpului:
„Oficiul de stare civilă e un loc ciudat. Viața începe și se sfârșește în registre, scrise curat, cu cerneală violetă. Dar aici, firul cel lung al vieții, pe lângă că pornește și se termină în două cărți mari, diferite, se înnoadă în principalele lui momente și... se desnoadă. În holl-ul vechiu forfotește veșnic lume, venită care să declare cu bucurie o existență nouă, care să anunțe, cu tristețe, terminarea unei trăiri.”
Dincolo de solemnitatea funcționarilor și de greutatea registrelor, Oficiul de Stare Civilă era un loc în care speranțele tinerilor la început de drum se intersectau cu pragmatismul celor care transformaseră instituția în sursă de venit. În holul vechi, prima barieră era cea a „binevoitorilor de ocazie", pentru care orice zâmbet avea un tarif:
„Tinerii, în special, vin aici să-și facă formele pentru căsătorie. E înduioșătoare graba lor pentru a face actele pentru o ceremonie care nu-i totdeauna de augur. La registratură, la biroul unde o doamnă gravă înseamnă numele solicitanților, se amestecă, uneori, printre tinerii cari se grăbesc să-și unească viețile, câte un cuplu de bătrânei, cari vor să refacă două căsnicii pierdute. Dar, pe lângă Oficiul de stare civilă trăiește o adevărată pletora de oameni, cari își trag existența de aici. În primul rând trebue socotiți cei cari, în frunte cu gardianul de la ușa principală, spun tinerilor căsătoriți:
— Noroc și voie bună!
Iar părinților fericiți:
— Să vă trăiască! Aceștia sunt siguri de bacșișul lor.” (1)
"Dincolo de simplele urări, mecanismul profitorilor mergea mult mai departe, intrând în zona „aranjării” realității pentru a ajuta solicitantul hărțuit de birocrație. Reporterul vremii surprinde acest aspect într-un dialog plin de cinism cu un astfel de personaj:
— Mă rog, cu ce ocazie pe la noi? Aveți nevoie de martori pentru extractul de naștere, în vederea căsătoriei?
— Cum ai ghicit? Îmi lipsește tocmai așa ceva.
— Să mergem atunci la domnul șef. Ce vârstă doriți să puneți în act?
Îi indic un număr de ani. Martorul de ocazie prinde să închege pe dată un soi de socoteală, apoi când crede că s'a lămurit, începe explicația.
— Spuneți că sunteți din provincie și că din lipsă de mijloace nu vă puteți duce până acolo!
Omul meu se și repezi să caute pe un al doilea tovarăș de meserie, când îi rupsei brusc elanul.
— Lasă, mai e timp, astăzi am venit doar în cercetare...” (2)
Pentru minorii fără consimțământ sau tinerii cu părinți rămași în provincie, familia putea fi improvizată pe loc. La poarta Oficiului, „tați” și „mame” de ocazie, deși uzați de atâtea roluri, ofereau contra cost decorul de onorabilitate necesar oricărei căsnicii:
„Am asistat într’o zi de căsătorii populare, când se uneau peste 100 perechi, cum tații și mamele închiriați cu 200 lei bucata, luau parte fericiți la căsătoria „odraslelor” lor, zâmbind la gândul celor două monede noui și sunătoare.” (1)
Printre figuranții de la poarta Oficiului, două figuri se detașau prin prestanță și vechime. Cel mai bătrân tată de ocazie era Moș Vasile Naum, fost agent sanitar cu un barbison à la Napoleon al III-lea, însoțit mereu de inseparabila sa parteneră, Madam Borcan — o bătrânică înaltă, cu pălărie cu pene și o slăbiciune pentru țuica fiartă. Împreună, aceștia nu vindeau doar servicii, ci „fericire” la preț de ocazie:
„— Eeei, câtă lume am fericit noi! îmi spune moș Vasile Naum. N’ai mata atâta păr în cap la câte perechi am fost noi „tată” și „mamă”. Îi vedeai venind, speriați, ca și cum le sosise ziua de apoi: "Domnule, tata n’a putut veni de la Burdujeni. Nu vrei mata să-i ții locul?” Puteam să refuz să fac eu o faptă bună? De 50 de ani păzim noi gardul grădinii ăsteia și am făcut numai operă dezinteresată... Dacă luăm noi câte o mulțumire că ne-am ostenit, asta o facem așa, din prietenie. Încolo, numai pentru ideal. Noi n’am avut copiii noștri. Așa putem spune că suntem părinții celei mai numeroase familii. Am avea câteva mii de copii. Nu-i frumos lucru?” (1)
Dincolo de rolul de tată de împrumut, Moș Vasile era un personaj omniprezent al vieții publice, nelipsit de la întrunirile politice, de unde își șlefuise stilul de orator. Visul său era însă unul de o modernitate frapantă: profesionalizarea și oficializarea bizarului său meșteșug:
„— Bine, moșule, decorat ești pentru meritele d-tale! Cu ce s’ar mai putea recompensa binele pe care-l faci omenirii? l-am întrebat.
— Un singur lucru vreau, d-le! Să fim recunoscuți oficial. Să nu ne mai fie frică de agenți și să ne dea o odaie în Oficiu. Pe ușă să scrie „Mame și tați de închiriat”. Vrem să fim recunoscuți.
— S’a făcut! Așa o să scriu la gazetă.
La despărțire, bătrânul făcu o mină deziluzionată:
— Nimic pentru noi?
— Cum adică?
— Păi tot ce v’am spus, timpul meu...
— E bani!
— Mai e!
— Cât?
— Păi... ca la declarație de copil: doi poli!
Cu monedele în mână, bătrânul clipi șiret din ochi:
— Și când aveți nevoie, dvs. sau un prieten, Vasile Naum e aici, la postul lui.” (1)
Dacă „părinții de închiriat” ofereau un spectacol al emoției, martorii de ocazie reprezentau latura rece și pragmatică a supraviețuirii urbane. În sala de așteptare, foști birjari rămași fără trăsuri sau pensionari cu venituri „pe sponci” pândeau orice breșă în legalitate, gata să depună mărturie despre fapte pe care nu le-au văzut niciodată, sub îndrumarea oricărui avocat dispus să-i plătească:
„Mai încolo un altul mă ajunge din urmă:
— Aveți nevoie de vreun martor pentru vreun proces la tribunal?
— Bine, dar d-ta nu știi cum s'a petrecut cazul...
— Ce are a face, n'aveți avocat? Mă învață el ce să spun.
— Dar trebuie să juri. Nu ți-e teamă?
Bărbatul cu care vorbesc schițează cu brațul un gest de batjocură.
— Jur c'am stat de vorbă și cu naiba, pentru câțiva poli. Cât despre teamă, am văzut eu multe pentru care cel de sus nu s'a gândit să dea vreo răsplată.
— Iese ceva câștig din micile afaceri de pe aici?
— Slab de tot.
— Ce meserie aveai înainte?
— Birjar.
— Și ce-ai făcut cu caii, cu trăsura?...
— S'au dus.” (2)
Lumea pestriță de la poarta Oficiului de Stare Civilă interbelic — cu ai săi „părinți de împrumut" și "martori de ocazie" — dezvăluie o latură a Bucureștiului de altădată în care nevoile dictau regulile și în care onoarea era de vânzare. Dincolo de cinismul martorilor care jurau „și cu naiba” pentru câțiva poli, rămânea totuși un avertisment moral sever, păstrat în conștiința veche a vremii:
„Pentru că zice dumnezeescul Grigorie bogoslovul: cine va jura strâmb, acela de Dumnezeu se leapădă.”
În acest teatru al supraviețuirii interbelice, fiecare jurământ cumpărat la colț de stradă era o mică victorie asupra birocrației, dar și o pierdere discretă a sufletului, într-un oraș care învățase să tranzacționeze până și cele mai sfinte legături.
Fie că recunoaștem sau că nu o facem, superstițiile ne însoțesc fidel în viață și ne influențează - de foarte multe ori - deciziile sau comportamentul. Asta poate pentru că avem nevoie și de puțin noroc în viață, oricât de raționali ne-am dori să fim.
Lumea teatrului nu a fost nici ea niciodată ocolită de superstiții. Actorii, mai mari sau mai mici, au ținut întotdeauna seama de micile semne prevestitoare ale succesului sau ale… dezastrului (din păcate superstițiile prevestitoare de rău sunt mai numeroase decât cele care prezic succesul). Superstițiile i-au însoțit în carieră și pe marii noștri actori V. Maximilian, George Vraca, G. Timică și Grigore Vasiliu-Birlic. Un reporter interbelic i-a descusut și datorită lui putem să zâmbim azi citind despre nevinovatele lor tabieturi aducătoare de succes:
 |
| Scenă fotografiată în timpul duelului |
“Dl. Leon Ghica-Dumbravă, simțindu-se ofensat printr’un discurs ținut la întrunirea conservatoare din Botoșani de dl. deputat Nicolae Filipescu, l’a provocat la duel. Dl. Filipescu și-a constituit martori pe d-nii Al. Calimachi și Michail Cantacuzino. Martorii d-lui Leon Ghica au fost d-nii M. Catargiu și Grigore Ghica. Duelul a avut loc la Hipodromul de la Băneasa. Arma aleasă a fost spada. Combatanții erau asistați de doctorii Bărdescu și Constantinescu. Lupta condusă de dl. Grigore Ghica. La a doua repriză dl. Ghica a atins pe dl. Filipescu la maxilarul drept. Martorii au oprit duelul. Adversarii nu s-au împăcat. Rana d-lui Filipescu este foarte ușoară. Ilustrația noastră de azi reprezintă scena acelui duel.” (“Universul Literar” din 15 martie 1910)
 |
| Duelul dintre d-nii Filipescu și Leon Ghica (1911) |
“Am citit adeseori în ziare că între domnii cutare a avut loc un duel, că s’au schimbat două focuri de revolver, totdeauna fără rezultat, că adversarii s’au împăcat – sau nu s’au împăcat - pe teren. Poate că ați zâmbit cu ironie sau ați trecut cu nepăsare peste un fapt banalizat de vreme și de notițele din ziare. Vă asigur că un duel este un spectacol foarte amuzant. E drept că momentele solemne ce abundă în desfășurarea unei lupte se întrec cu situațiunile ridicole, dar sunt și clipe în care guști adevărate emoții. (…) Așa se face că mai citiți din când în când prin ziare dări de seamă asupra duelului și așa a fost posibil să asistăm, acum câteva zile, la un duel ce avea “să tranșeze” un grav conflict politic în chestia loteriei de stat dintre domnul deputat Șerban Tassian și dr. Banu. Numai că în locul obișnuitei notițe informative, de data aceasta suntem în măsură să facem o relatare amănunțită a felului cum a decurs duelul.
De obicei, locul și data unui duel se țin de către cei initiați în cel mai strict secret. Altfel i-ar putea da prin gând parchetului să facă o descindere și să zădărnicească lupta. Așa se explică faptul că niciodată de la interzicerea lor n'au asistat la dueluri persoane care n'au strânsă legătură cu incidentul ce urmează să fie tranșat, pe calea armelor. Printr'o indiscreție am aflat însă locul unde și ora când urma ca onoarea d-lui Banu să fie spălată în sângele calomniatorului. Însoțit de reporterul fotograf al revistei noastre, d. Berman, am plecat din vreme spre locul duelului, la sala de arme a societății de tragere la semn, din strada Carol Davilla."
 |
| În timpul duelului mașinile așteaptă afară... (stânga) Dl. Tasssian în drum spre locul duelului (dreapta) |
"Misiunea pe care o aveam era dificilă. Știam că nu vom fi admiși să asistăm. Un reporter e dator însă totdeauna să încerce. Ne-am strecurat binișor prin curte și am ajuns la o ușă dosnică a sălii. Încerc s'o deschid, ușa nu cedează. Era închisă pe dinăuntru cu un zăvor. Ajutat de Berman, împing cu putere odată, de două ori și ușa se dă în lături cu un sgomot surd. Intru cu pași de lup în salt, și-l las pe Berman să m'aștepte până ce voi sonda atmosfera. Dacă pe mine mă vor tolera poate, pe fotograf e sigur că-l vor da afară.- Domnul ce dorește? - mă întrebă unul dintre martori.Îmi vine în minte, printr'o inspirație de moment, că-l cunosc pe simpaticul președinte al societății de tragere la semn, d. Plagino.- Caut pe d. Plagino. Am o întâlnire cu d-sa aici.Nu mai aștept să dea răspunsul. Am găsit puntea de salvare. Mă agăț de o veche cunoștință, dl. lt. Chinie, unul din conducătorii duelului. De acum nu mă mai întreabă nimeni de rostul prezenței mele. Încep să mă gândesc cum să-l introduc pe Berman. Deschid ușa ca să-l chem înăuntru, dar constat că dispăruse. După oarecare vreme, îl descopăr ascuns în spatele unui geamlâc spart. E în așteptare...
Înăuntru, pregătirile pentru luptă sunt aproape gata. Cei doi adversari stau în colțuri opuse. Nici nu se privesc. Martorii, domnii dr. Pilescu, Gruia, Popovici-Tașcă și Sculy se plimbă agitați. Gravi, solemni, cu gulere tari, de abia schimbă câte un cuvânt, în timp ce conducătorii luptei, d-nii Racovitză și lt. Chinie fac pregătirile.Duelul va fi cu spada. Medicul își pregătește trusa, își pune la îndemână pansamentele. D-nii Racovitză și lt. Chinie ascut cu o pilă vârful armelor, apoi le desinfectează în foc. Se apropie momentul solemn. Combatanții își desbracă vestonul și rămân în cămașe. D. Tassian are brațele goale. E un frig de tremuri și în palton. Căci sala de arme este magazie asfaltată, cu ferestre, dar fără geamuri... În sfârșit cei doi adversari stau față în față. D. Racovitză le dă ultimele instrucțiuni:- Luați distanță, întindeți brațele, allez!""D. lt. Chinie apasă pe butonul unui cronometru. O repriză durează două minute. Cei doi adversari își încrucișează spadele. Ambii se mențin în espectativă. Fiecare își studiază adversarul. D. Tassian e mai în vârstă decât adversarul său. Are însă cunoștințe technice mai avansate în arta scrimei, fandează şi atacă cu mai multă precizie și știe să-și economisească forțele. Dl. dr. Banu are în avantajul său vârsta. E de altfel mai activ, atacă și se apără cu mai multă repeziciune, dar consumă mai multă energie. Repriza întâia se termină fără nici un rezultat. În pauză spadele se ascut din nou. Combatanții se plimbă agitați. Unul cere un pahar cu apă. S'a încălzit.
 |
| Dl. dr. Banu după duel (stânga) Repriza a doua: Dl. Tassian cu mâneca cămășii ruptă pregătit de atac (dreapta) |
În repriza doua lupta e mai aprigă. Ambii combatanți pornesc mai energic la atac. D. dr. Banu cedează din teren. Se retrage câțiva pași. Ajunge la linia peste care nu te poți retrage. Face un efort și recâștigă o parte din terenul pierdut. Toți urmăresc lupta cu atenție. Nu se aude decât zăngănitul armelor. Deodată un sgomot de declanșator. Reporterul nostru fotografic a ieșit discret din ascunzătoare și prin fereastra fără geam, unde se găsește a prins o fază a luptei. Se termină și repriza secundă.Unul din martorii d-lui Tassian observă că d. dr. Banu nu are ținuta reglementară, deoarece cămașa are mâneci. Incidentul se rezolvă repede. Mâneca cămășii e tăiată cu o foarfecă. Se ascut iar spadele, apoi cei doi adversari le încrucișează din nou.""Lupta e mai aprigă. D. dr. Banu dă asalturi violente. Se lovește însă de technica d-lui Tassian și cedează din teren. Se retrage câțiva pași. E rândul d-lui Tassian să atace. Adversarul răspunde printr'un atac fulgerător. O dâră de sânge înroșeşte antebrațul drept al d-lui Tassian. D. Racovitză nu observă și lupta continuă. Câteva secunde mai târziu sângele începe să se prelingă și din antebrațul drept al d-lui dr. Banu. Arbitrul oprește lupta. Începe rolul medicului. Face niște bandaje enorme pentru a pansa două sgârieturi. Tatonările pentru a împăca pe cei doi adversari nu duc la nici un rezultat. Însoțit de martorii respectivi, fiecare se retrage în câte o încăpere.În sală a mai rămas doar un servitor bătrân. Aranjează lucrurile la locul lor și apoi așteaptă pe boieri, să-i dea câte un bacșiș la plecare. Așa a apucat de treizecișipatru de ani, de când e în serviciul sălii de arme. Nu mi-e greu să-i desleg limba:- De treizecișipatru de ani de când sunt aici am văzut multe dueluri. S'au luptat în fața mea frații Marghiloman, Nicolae Filipescu, Lahovary și mulți alții. S'au bătut și cu pistoalele și cu spada. Niciodată însă n'a fost vreunul omorât. Aici la noi nu se întâmplă așa ceva. Câteodată se alege câte unul cu o sgârietură. Atâta tot…Între timp mașinile așteaptă afară. Ambii combatanți au venit cu automobilele proprii. Mașinile stau prietenește alături. La fel și șofeurii. Discută politică și-și aprind țigările. Deodată apare d. Tassian. Șofeurii se despart repede și se privesc crunt. De formă.""Calm, ca și cum nimic n'ar fi fost, d. Tassian se urcă în mașină și ordonă șofeurului:- La Cameră!Câteva minute mai târziu apare și dl. dr. Banu care își ia și martorii cu el în mașină:- La Capșa!“
Citește și:
„Prin admiterea d-nei Ella Negruzzi în baroul Iași, s-a deschis în România o nouă carieră femeei. Avem și noi o femeie avocat. Greu a fost numai începutul, - nu va trece mult și imitatoarele se vor număra cu zecile.”
„Gestul avocaților în chestiune, oricât ar fi el de lipsit de cavalerism, e foarte explicabil: e manifestarea instinctului de conservare, îmboldit de teama ca femeea să nu-i dispute bărbatului și locul din pretoriul justiției."
 |
| Ella Negruzzi în "Gazeta Ilustrată" (27 aprilie 1913) |
“Curtea de Casație secția I a respins recursul doamnei Ella Negruzzi contra deciziei Curții de Apel de la Iași care anulase înscrierea sa în baroul local. Va să zică bărbații sunt politicoși și galanți cu damele numai în tramvai, unde le cedează locurile lor pe bancă cu plăcere (și încă ș’atunci când ele sunt tinere și nostime!) sau prin saloane, unde nici un reprezentant al sexului mustăcios n-ar comite crima de-a ieși pe ușă înaintea unei cuconițe (ah, pardon… après vous madame!); dar când e vorba să recunoaștem meritele unei femei, dreptul ei elementar de a’și întrebuința și valorifica în lupta vieței talentul, cultura, munca, spre a se putea hrăni și a fi în același timp folositoare societății, atunci noi bărbații îi opunem un non possumus absolut. Și, mă rog, pentru ce?”
„Dacă s’a dovedit de atâtea ori că femeile pot fi scriitoare geniale (rugăm pe madam Smara să nu crează că ne permitem să facem aluzie la dumneaei), savante ilustre, medici eminenți, etc., de ce oare n’ar fie ele’n stare să profeseze și avocatura, mai cu seamă că – pe lângă studiile ușurele ce necesitează – principala calitate ce se cere unei persoane în aceasta carieră e tocmai marele defect ce-l atribuim noi femeilor: limbuția. Pentru ce nu?"
“Cine nu cunoaște acest nume? Îndrăzneala de a pătrunde în avocatură, într'o vreme când femeia era încercuită de granițe trasate de prejudecăți stârnea comentarii răutăcioase pe toate buzele. Lupta care a dus la izbândă a fost dârză. Un suflet mare se afirma, croind o largă pârtie pentru cele care vor urma. Soneria cochetului apartament din str. Cometa 13 vibrează prelung. Mărturisesc că încerc oarecari emoții. O tânără subretă cu chipul voios deschide fără întârziere. Intru în vestibul. Dintr'o cameră alăturată răspund voci vesele, întovărășite de triluri de râs. Vasăzică prima noastră femeie avocat nu e o specialistă pedantă, în creierul căreia tronează numai textele de legi ? O ușă se dă în lături și maiestuoasă, cu chipul totuși încărcat de blândețe și comunicativitate, apare patroana casei.
 |
| D-na Ella Negruzzi - fotografie din revista "Ilustrațiunea Română" (22 februarie 1933) |
- Ce doriți d-voastră ?Îi explic scopul vizitei.- Sunt mulțumită că și presa ia parte la jubileul nostru.Într'o cameră caldă, luminoasă, tapetată cu covoare ce odihnesc privirea, d-na Ella Negruzzi prinde a depăna amintirile:- Înscrierea în barou am făcut-o în 1923 la Iași, fiind admisă de comitetul de disciplină cu majoritate de voturi. La debut, Burada, primul președinte, a ținut un frumos discurs. Debutul l-am avut alături de maeștrii Dissescu și Take Ionescu în procesul Amira, având ca adversar pe dl. Rosenthal.- Ați avut emoții?- Foarte mari.Educația primită acasă juca un rol important. Emanciparea femeii era în concepția multora de atunci, ceva utopic. Vremurile s'au schimbat. Astăzi abia ne putem da seama de rolul important pe care-l are o femeie, ca apărătoare. Orice s'ar spune de lipsa de logică a femeii, totuși fiind mai sentimentală și mai subiectivă, se identifică cu cauza într’atât, încât găsește în sufletul ei motivele temeinice pe care să-și sprijine apărarea.- Cariera întâmpină greutăți?- Destul de mari. În primul rând din cauza unei concurențe adesea neloiale și poate și din cauza mândriei, care caracterizează pe femeie... Ea nu cere... Clientela trebuie să-i se propună.- Aș dori să-mi povestiți o întâmplare anectodică de la bară.D-na Negruzzi surâde.- La debut, pledând contra d-lui Rosenthal, domnia sa a spus: Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești...- Ce credeți despre viitorul femeii avocat?- Neavând mari posibilități să se manifeste la bară, ea își îndreaptă activitatea spre secretariat. Acele tinere avocate care se disting, se pun ele singure în valoare.Stau doar de câteva minute alături de această demnă luptătoare a cauzei feminine și cutele sincerului ei suflet s'au și deschis. Capăt siguranța că'n el nu întâlnești cotituri sau asperități. Îți explici atunci de ce femeile năpăstuite, bogate sau sărace, spre ea se îndreaptă.”
