Un provincial în vizită prin București

Prima jumătate a secolului trecut a fost fără îndoială perioada în care Bucureștiul a înflorit cu adevărat, devenind capitala europeană pe care o numim chiar și azi cu mândrie “Micul Paris”. În perioada interbelică transformările urbei au devenit cu adevărat spectaculoase. Chiar și vizitatorii străini ajunși în Capitala României apreciau “frumusețea și eleganța Bucureștilor” (citește aici articolul: Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin). Cu atât mai mult românii – bucureșteni sau veniți în vizită din “provincie” – erau mândri de Capitala lor. Vă invit acum să aflați care au fost impresiile unui provincial ajuns în anul 1936 - după “treizeci de ani de lipsă” - în Capitală. Este vorba despre “Conu’ Iorgu” – un prieten (poate imaginar, dar ce contează?) al reporterului Alex F. Mihail, o mai veche cunoștință de-a noastră. De ce venea Conu’ Iorgu la București? Motivul ne este dezvăluit chiar de el: “Acu’ nu vreau să mor, mon cher, până ce n'oi vedea și eu Turnul Telefoanelor - mi-a scris el – că am auzit că al Colții s'a dărâmat. M’aș urca și în Foișorul de foc, o dorință de-a mea din copilărie, pe care n'am putut-o realiza până acum. Aș vrea să văd toate minunățiile Bucureștilor vostru, preschimbat de nu-l mai cunoști. Dar pun rămășag că tot am să mă simt ca acasă la mine. Pentru asta nu-ți scriu când vin, ca să nu mă aștepți la gară. Vreau să mă descurc singur..."

PRIMA IMPRESIE A LUI CONU’ IORGU

Prima surpriză de care are parte eroul nostru, un provincial ajuns în București, a fost bineînțeles modernizarea Gării de Nord: “Când am sosit întâi în stație, cu rețelele alea de șine multe și încurcate, cu halele și acoperișurile de fier nesfârșite printre care mă rătăceam, și mai ales când am ieșit prin portalul grandios, cu stâlpii groși cât ai unor copaci de trei sute de ani, mai înalți ca Ateneul, nu știam unde mă aflu. Voi fi greșit gara? - mă întrebam. Poate am adormit în tren și am ajuns prin vreun oraș din străinătate? Auzeam vorbindu-se diferite limbi în jurul meu… dar deslușeam mai mult graiul românesc. Luându-mă după lume, am ieșit pe un bulevard cu straturi de flori pe de lături. Mare minune? Asta să fie Calea Griviței? Dar unde's grătarele cu mititei? Unde's toate tarabele negustorilor?...

Mi-am luat inima în dinți și, cam rușinat, am întrebat pe un trecător:

- Mă rog, domnule, asta e Gara de Nord a Bucureștilor, sau am ajuns în alt oraș?

- Da, domnule, ești la București - mă asigură cetățeanul.

- Atunci unde e Calea Griviței? Că eu știu că Gara de Nord era, pe vremuri, pe Calea Griviței și luam de acolo tramvaiul cu cai, de mă duceam la Teatrul Național, apoi prin str. Biserica Enei și prin strada Colții, până la prietenul meu Alecu, de la Sf. Gheorghe.

Gara de Nord - după modernizare

Astfel am aflat, spune conu’ lorgu, că eram pe Bulevardul Dinicu Golescu și că Gara de Nord are acum două fațade. Mai întrebând pe unul, pe altul, am ajuns în cele din urmă în Calea Griviței. Știam că erau aici, în față, niște cafenele urâte și niște cârciumi murdare, cu prostituate și cu pungași, anume ocrotiți pentru jefuirea călătorilor naivi (citește și articolul: Vestalele din cartierul Griviței). Într’adevăr, nu mai cunoșteam locul. Acum acolo s'a deschis o stradă și în colț este o casă bloc, un hotel mare.

- Dar unde e tramvaiul cu cai care merge la Teatru? - am întrebat.

- Nu mai este nici un tramvai cu cai la București - mi-a explicat un trecător, spre marea mea mirare. Dar am aflat că trebuie să iau tramvaiul electric no. 6, care nu mai merge decât până la Teatrul Național. Înainte era mai bine - m'am gândit - că te suiai la gară și cu același vagon cu cai te duceai până la Sf. Gheorghe și de acolo pe Calea Moșilor până la Moși.”

PRIN BUCUREȘTI CU TRAMVAIUL NO. 6

Îl vom însoții acum pe Conu’ Iorgu într-o călătorie prin Capitală. Mijlocul de transport: modernul tramvai electric cu nr. 6: “În fine, m'am suit într'un vagon, pe care l-am văzut numerotat cu cifra aceasta. Și merg eu, nene, merg, de nu se mai sfârșește. Văd cârciumi, văd prăvălii, văd și un cinematograf. Deodată apare pe de lături un cimitir… Apoi iar cârciumi, iar prăvălii, o farmacie… Și o mulțime de lume. Am rămas încurcat, mai ales din pricina cimitirului. Totuși un pasager din tramvai m'a asigurat că “suntem într'adevăr pe Calea Griviței". Și tot mergând mereu așa, m'am pomenit la Bucureștii Noi și Dămăroaia, adică aproape de Chitila. Bucureștenii sunt foarte îndatoritori, dau fel de fel de deslușiri și nu-și bat joc de un străin care greșește drumul.

Vechiul Teatru Național și Palatul Telefoanelor - 1936

- Ați luat într’adevăr tramvaiul no. 6, dar într'o direcție greșită. Băgați de seamă în tramvaie și autobuze la direcția în care merg, căci te poți pomeni la Cioplea sau la Colentina, sau cine știe prin ce comună depărtată din județul Ilfov.

La marginea aceasta a Municipiului, unde fără voie sosise conu lorgu, a aflat că locuiește sfătosul Moș Toma, “Bunicul Bucureștilor”, acela care anul trecut a povestit ziariștilor atâtea lucruri interesante despre trecutul orașului nostru. Poate c’ar fi nimerit ca Moș Toma să nu fie uitat nici în acest an, cu prilejul “Lunii Bucureștilor”.”

 

Palatul Parlamentului și Patriarhia - 1936

A DISPĂRUT STRADA COLȚII

Transformarea Bucureștiului era așadar impresionantă. Sistematizarea orașului a avut însă și victime: străzi și clădiri vechi, încărcate de istorie și pline de farmec. Seniorul provincial ajuns în București nu putea să nu și le reamintească și să nu le regrete dispariția: “Conu lorgu, foarte contrariat, a observat că nicăieri nu se mai poate vedea vreo tablă indicând unde a fost odinioară bătrâna stradă a Colții. Peste trupul ei și al altor străzi învecinate, ale căror case au fost dărâmate fără milă la pământ, trece acum un bulevard larg, care va avea 50 de metri lățime. Când stai pe un trotuar și te uiți peste drum, vezi omul mic - observă vizitatorul nostru.

B-dul Brătianu înante de modernizare

Casa unui mare dregător care gâtuia bulevardul în apropiere de spitalul Colțea, și care se încăpățânase să stea ani de zile în mijlocul drumului, în inima orașului, a fost dărâmată. S'a tăiat și o parte a grădinii spitalului Colțea. E vorba să fie dărâmat chiar spitalul… “Strada Colții” al cărui nume a fost aruncat în grămada celorlalte străzi uitate ale vechiului București, a avut un trecut glorios. S'ar putea povesti atâtea despre Mânăstirea Colții, despre școala bucureșteană de slavonește și românește, care a continuat fără întrerupere în tot cursul secolului al XVIII-lea; despre spitalul, chiliile pentru săraci și odăile pentru odihna străinilor, ridicate de Mihail Spătarul, ajutat de fericitul întru pomenire Radu Colțea.” (citește și articolul: Bătrâna stradă a Colții). Enumerarea locurilor pline de farmec ale Bucureștilor care s-au dus continuă:

B-dul Brătianu după modernizare

 CE NU SE MAI POATE VEDEA LA BUCUREȘTI?

“Musafirul nostru a căutat zadarnic multe din clădirile lui cunoscute și veștește pe prietenii din provincie, cari n'au mai fost de mult prin București, ca să nu mai caute următoarele localuri:

Teatrul Edison, din dosul Băncii Naționale, unde jucau acum 30 de ani celebrii artiști francezi, s'a desființat. Nu mai e nici Teatrul din Grădina Blanduziei, nici cel din Parcul Oteteleșeanu. De altfel nu există nici parcul, nici grădina cu numele de mai sus. Cofetăria “Frederic”, cu delicioasele ei prăjituri, care era pe lângă legația țaristă, nu mai există. Din clădirea legației n'a mai rămas, nici din ea, vreo cărămidă. Vechea clădire a prefecturii poliției, în care pe vremuri a locuit și Kiseleff, a fost înlocuită cu un palat, cu nu știu câte caturi. În locul Terasei Oteteleșeanu este palatul cu zece etaje al poștelor, iar în locul Cafenelii Eliseu, un alt palat asemănător.” (citește și articolul: Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu).

Parcul Carol - 1936

Nu mai găseai pe străzile Capitalei nici: “Muscalii cu cauciuc, odinioară fala Bucureștilor, care au dispărut din Piața Teatrului. Le-au luat locul automobilele. Cine vrea să-și amintească cum arăta acum 30 de ani acest centru al Capitalei, ar putea trece prin Piațeta Rosetti, unde Serviciul circulației a instalat de curând o stație de birje, cu cai. Aceste birje de după război nu sunt atât de luxoase ca acele ale lui Mișka, sau ale vreunui alt muscal de pe vremuri, ai cărui cai arăpești sau rusești alergau în trap avântat la Șosea, pe când vizitiul de pe capră, înveșmântat în catifea și cu brâu de mătase roșie, cu mâinile întinse, abia putea stăpâni nobilele animale. Birjele de la Rosetti, niște trăsuri destul de frumoase, prin grupul lor numeros și prin alinierea din fața unei case mai arătoase de acolo, amintesc oarecum aspectul de odinioară al Pieții Teatrului Național.” (citește și articolul: Ultimii Muscali).

“Ce clădiri de acum treizeci de ani au mai dispărut?... A ars magazinul Luvru, din strada Sărindar colț cu Calea Victoriei, iar pe locul lui s'a ridicat azi palatul cafenelei Royal, din fața lui Capsa. Capsa e la fel cum a fost! A păstrat tradiția. Coșurile de zid de pe acoperiș dovedesc că hotelul n'a introdus nici măcar calorifere, deși are atâtea alte mari și numeroase hoteluri în jur care îi fac concurență. Librăria Socec, tăiată de vreo două sau chiar trei ori, tot mai înaintează în Calea Victoriei. E sortită să fie din nou amputată. De altfel, mai sunt atâtea palate noi și case block cu șapte, opt sau zece etaje, clădite de curând, menite să fie dărâmate, spre a corespunde noului plan de sistematizare al Capitalei.”

TRANSFORMĂRILE BUCUREȘTIULUI

“Dâmbovița - atât de mult cântată odinioară - începe a deveni un canal subteran al Capitalei. Planșeul actual și splaiurile de odinioară, unite, alcătuiesc o stradă largă de vreo 60 de metri. S'au desființat Halele Centrale… Din Piața Bibescu n'a mai rămas nimic, iar Dealul Patriarhiei, o bijuterie a Capitalei, a căpătat o splendidă perspectivă. În locul halelor dărâmate, va fi o enormă și elegantă piață. Altă piață a fost croită în fața Universității. (citește și articolul: Prin “Piața mare”) 

"Block-house" din București

Asanarea lacului Băneasa și asanarea lacului Herăstrău pot fi privite ca unele dintre cele mai importante opere urbanistice pornite în zilele noastre, pentru civilizarea Capitalei. Reconstrucția unei străzi pitorești a Bucureștilor vechi, în Parcul Carol, Grădina botanică înfrumusețată, vechiul nostru Cișmigiu împodobit ca de sărbătoare, atâtea muzee noi și expoziții răspândite pe toată suprafața Capitalei. Teatrele de vară, mai ales recentele lucrări făcute la noul “Parc Național” cu prilejul “Lunii Bucureștilor” din acest an, participarea Jugoslaviei și a Cehoslovaciei la Expoziție, toate acestea - ne spune cu multă convingere conu’ lorgu - iau ochii prin măreția și frumusețea lor, fiind menite să vrăjească pe toți cei care vor avea norocul să poată veni în Capitală".

 

"Zgărie-norii" Capitalei

Sursa:

Articolul “Bucureștii de azi – Ancheta unui provincial” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 6 mai 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »

Bucătărie de post

Nu cred că o să aveți curajul să încercați vreodată rețetele ”culinare” de post oferite cititorilor de către redactorii săptămânalului “Furnica”, Kiriak Napardajan și Jorj Dealamizil. Sunt însă convins că o să vă amuze:

CIULAMA DE GHINDĂ

Dizolvați într-un litru de apă 100 de grame de scrobeală albă. Prăjiți apoi într’o cratiță o jumătate de kilogram de ghindă de stejar fără să o curățați de coajă. Amestecați bine scrobeala dizolvată și ghinda prăjită și pe urmă opăriți-le cu untură de pește fiartă’n clocot sau – dacă vreți să faceți economie – cu unt de ricin. Serviți cald. Ciulamaua de ghindă este o mâncare delicioasă și vă recomandăm s’o preparați mai cu seamă când aveți invitați antipatici la masă.

Mitică: Să fiu al dracului domnișoară

dacă am înțeles ceva!  Îmi scrii:

“Te sărut dulce. Răspunde-mi la post-restant.”

Adică de ce sărutarea d-tale să fie “de dulce”

și răspunsul  meu “de post”?

FLEICI VEGETARIENE

S’ar putea foarte bine frige pe grătar pingele de ghete rupte. Dar pingelele sunt de piele, pielea e de carne, așa că – oricât ar fi pingelele de uzate printr’o lungă întrebuințare – tot s’ar resimți efectele blestemate ale regimului alimentar carnivor. De aceea, pentru confecționarea „fleicilor vegetariene“, sfătuiesc pe bucătărese să se serveasca numai de bucăți tăiate din tălpi de galoși și șoșoni vechi. Tălpile acestora sunt de cauciuc, deci de origine vegetală. Dacă, frigându-le pe grătar, fleicile încep să exaleze un parfum puțin cam tare, stropiți’le cu puțină apă de Colonia. Adaug că grătarul trebuie uns în prealabil cu vasilina boricată, ca să nu se lipeasca fleica de grătar. O salată de mucuri de țigări, peste care veți turna, firește, benzină și sare amară, va completa deliciul ce vă vor procura fleicile vegetariene preparate dupa rețeta mea.

PATRICIENI DE POST

Cârnații aceștia se prepară cu multă înlesnire de orice bună menajeră. Luați degete de mănuși vechi și umpleți-le cu tărâțe și zeamă de pătlăgele roșii, spre a da iluzia cărnii tocate; ardeiul roșu se poate înlocui perfect cu cărămidă pisată bine. Să se bage de seamă însă ca această cărămida să nu fie veche, și mai ales umedă, adică să nu fie scoasă de la vreo casă dărâmată, pentru că în acest caz consumatorii riscă să facă igrasie la stomac.

CHIFTELE DE GÂSCĂ PE SPANAC

Cumpărați de la librarie un volum de poezii ale ilustrei noastre trubadure naționale Madam Smara. Tocați-l și prăjiți-l. Veți obține astfel pe cale artificială niște minunate chiftele de gâscă pe spanac.

DESERT

Cremă de vanilie? Cremă de șocolată? Fleac ! Singura prăjitură recomandabilă pentru un vegetarian convins e crema Cavaler (notă: “Cavaler” era o cunoscută marcă de cremă de ghete). Bineînțeles, iarna se va întrebuința crema pentru lustruitul ghetelor negre, iar vara, crema galbenă. Câteva picături de acid fenic n’ar strica să turnați peste acest admirabil desert, spre a tăia gustul de unsoare pe care’l are. 

Pentru ca să avem toate aceste delicioase rețete vegetariene în aceiași “Carte de bucate”, o să adaug și câteva rețete savuroase dintr-un articol mai vechi:  “Furnica, vegetarienii și…doctorul Tarhon (pardon Parhon)”:

CAȘCAVAL DE POST LA GRĂTAR

Puneţi într’o cratiţă obişnuită resturile de săpun ce v’au rămas de la spălatul rufelor şi prăjiţile până se rumenesc bine cu mucuri de lumânări de spermanţet topit. Serviţi-le calde la masă. Am indicat săpunul de rufe pentru ca menajerele noastre să poată realiza mici economii la bugetul coşniţei. Cascavalul de post la capac se poate găti însă şi cu rămăşiţe de săpun de glicerina şi chiar cu săpunuri mai fine; aceasta însă numai în cazul când aveţi invitaţi la dejun.

Regim carnivor sau regim carnivor:
- Aoleu, Delavranceo, în ce hal te-au
adus 10 ani de regim Carp-nivor;
Uită-te la mine cum îmi prieşte
regimul Bugetarian !

SALATĂ DE  JEMANFIȘ 

Cucoanele de obicei aruncă la lada de gunoi buchetele de flori după ce le-au purtat la corsaj sau buchetele ce s’au veştejit în vaze. Greşală, risipă, lux ! Din aceste flori, intrate ca să zic aşa în stare de putrefacţie cadaverică, se poate prepara o excelentă salată, pe lângă care salata aşa zisă "clasică" nu e decât o mixtură greţoasă: Tocaţi bine florile. Presăraţi zece grame praf de tibişir şi un pumn de scrum de ţigări "Intim Club". Turnaţi câteva picături de cerneală violetă şi puneţi’o pe bucătăreasă să mestece până ce i-o ieşi ochii din cap. Când îi vor ieşi, luaţi aceşti ochi şi puneţi-i pe marginea farfuriei ca garnitură. Serviţi la masă şi pe urmă trimiteţi repede după un doctor.

FRIPTURĂ VEGETARIANĂ

Tăiaţi în bucăţele mici un metru de rogojină, puneţi-le pe grătar şi frigeţi-le. Nu uitaţi însă a unge grătarul cu vasilină boricată. Atragem deasemenea atenţiunea că această friptură nu e tocmai uşor de digerat, aşa că trebuie să fie bine sărată cu… sare amară.

Sursa: Revista “Furnica” – numerele din 2 iulie 1909 și 28 martie 1910 răsfoite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Vitrina cu jucării

Suntem la început de decembrie și am intrat deja, odată cu ziua de Moș Nicolae, în febra tumultoasei luni a sărbătorilor de iarna și a cadourilor.  Bulevardele și magazinele se animă, freamătă, gem de oameni, urmând ca în câteva zile să ne lăsăm cu toții cuprinși de această adevărată “febră a cumpărăturilor”. În această lume efervescentă, cei mai sinceri și cei mai plini de speranțe sunt, bineînțeles, copiii. Magazinele și-au pregătit deja “armele” cu care vor să cucerească “lumea prichindeilor”: vitrinele multicolore, luminoase – de multe ori adevărate opere de artă urbană – pline cu jucării, cu hăinuțe, cu dulciuri…

Hotelul și" Galeriile Lafayette"

Vitrinele magazinelor cu jucării de astăzi nu sunt totuși – așa cum ați putea crede - cu nimic mai spectaculoase decât cele din Bucureștiul interbelic. Atât doar că princhideii de atunci sunt astăzi bunicii noștri de azi. Ca să vă conving, o să vă invit pentru început într-o vizită la cel mai mare și mai modern magazin bucureștean din perioada interbelică, la minunatul “Aux Galeries Lafayette" din Calea Victoriei. Dar pentru că nu vreau să vă dezvălui azi toate minunățiile locului, o să ne oprim azi, pentru o clipă, doar în fața vitrinei cu jucării:

  

Vitrina cu Moș Crăciun...

“Vitrinele, mai spectaculoase și mai atrăgătoare decât și le-ar putea închipui cineva, adăpostesc o lume întreagă de jucării pe care o mână de maestru se  pare c'a însuflețit-o. Un “Moș Crăciun" de dimensiuni grandioase domină una din aceste vitrine, până departe, în mijlocul străzii, unde ciorchini de copii îl admiră cu nesațiu... Un Moș Crăciun cu ochii expresivi, cu haina roșie și barba albă ca zăpada... 



La picioarele Moșului -  păpuși, soldați, animale, trenuri și jucării mecanice stau gata să vorbească, să alerge, să țipe, să cânte, să joace la un singur semn al uriașului cu barba albă. Lângă geam, cu nasurile lipite de sticlă, un șir de micuți admiră și comentează frumusețile acestui mic paradis în care fiecare jucărie, fiecare păpușă, fiecare obiect este o frântură dintr'un vis de Crăciun...

Zâna păpușilor (sau... bunica Barbie?) 

- Dacă te-ar întreba Moș Crăciun ce dorești din toate aceste daruri, ce ți-ai alege? - întreabă un ștrengar ca de patru anișori pe vecina sa, o fetiță blondă ca o rază de soare.

- Ce să doresc ? Păpușa aceea mare, cu ochii albaștri ca cicoarea și nasul cârn ca verișoara mea Clemensa. Dar tu ?

- Pe Moș Crăciunul ăsta - pentru că are mai multe jucării decât cel care vine la noi...

Ceilalți copii care ascultau dialogul râseră cu poftă. Unul mai măricel, dar mai golaș și mai slăbănog, adăugă:

- Nu-l poți lua... ăsta păzește jucăriile și pe deasupra e rudă cu stăpânul prăvăliei...

Printre copii, numai “ochi și urechi“, îngrămădiți la vitrina magazinului, o fetiță trăgea pe mamă-sa de rochie, spre ai arăta, deaproape, serviciul de sufragerie despre care… i-a scris lui Moș Crăciun să-i aducă…

Soldăței pentru băieței

- Am fost cuminte, mama. Și dacă Moș Crăciun citește într’adevăr scrisorile copiilor cuminți, trebuie să-mi aducă un asemenea serviciu...

De departe, din mijlocul străzii, un vănzător de ziare, înalt de câteva șchioape, privește cu jind marea de lumini care se revarsă liniștită peste vitrina uriașă, strălucind de podoabe și daruri de Crăciun...

La intrarea magazinului, un băiețaș cu plete aurii, își târăște mama de mână:

- Aici, aici e măicuță... Aici e „Lafayette”.

- Dar n’are jucării...

- Ba are... Și încă multe... N’ai văzut la geam ?

- Îți va aduce Moș Crăciun destule...

- Mi-aduce pentru că am învățat bine. Tu trebuie să-mi cumperi pentru că am fost cuminte...

În fața vitrinei cu jucării

Și doamna, după ce fu luată mai mult “pe sus” decât convinsă de argumentul ștrengarului, întră în magazin... Ușa de la intrare este un neîntrecut du-te vino de copilași, mame, guvernante, domni – mai toți cu treburi la raionul de jucării: o lume care se agită, discută, comentează, admiră sau cumpără... “.

V-am făcut curioși, nu-i așa? Nu vă recunoșteți bunicii - sfătoși și împăciutori azi – în copiii plini de dorințe de ieri? Zilele astea voi da o raită – însoțit de mai vechiul nostru prieten interbelic, reporterul “Ilustrațiunii Române” Ion Tik -  pe la raioanele cu jucării ale “Galeriilor Lafayette”. Dacă vreți și voi să ne însoțiți, vă aștept să reveniți…

Dacă vreţi să continuaţi vizita la raionul cu jucării al Galeriilor Lafayette - e suficient un simplu click - AICI.

Sursa: articolul “Într-un magazin cu jucării” – semnat Ion Tik – “Ilustrațiunea Română” numărul de Crăciun 1931- citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu

Marioara Voiculescu a fost fără îndoiala una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F.O. Fosian o caracteriza astfel: “Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.” (1)

Primii ani

Marioara Voiculescu s-a născut la 9 iulie 1885 în București. În adolescență era o fire rebelă, “svăpăiată”, motiv pentru care colegele de la externatul “Gloria” o porecleau „Scarloiul”. Viitorul dramaturg Zaharia Bârsan, cel care a cunoscut-o pe viitoarea actriță încă din perioada adolescenței, o caracteriza astfel: “Ce drac de fată!... Artistă ar trebui să se facă!...”. Marioara Voiculescu evoca această perioadă într-un interviu acordat în anul 1929 revistei “Realitatea Ilustrată”:

“- … și astfel, din cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul. Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:

- Ce temperament are această fetiță și ce bună artistă ar fi!

Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam după cum am spus 14 ani când într'o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană", m'am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s'a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.”(2)

Marioara Voiculescu a fost admisă, cu dispensă de vârstă, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. A studiat cu marii actori Aristizza Romanescu și Petre Liciu. În anul doi de Conservator – avea doar 15 ani – Marioara Voiculescu a jucat rolul Julietei din “Romeo și Julieta”.  A urmat rolul principal din “Casta-Diva”. Perioada este evocată trei decenii mai târziu în interviul din “Realitatea Ilustrată”:

“- Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din “Hamlet”, Julieta din “Romeo si Julieta”, Anca din “Vlaicu Vodă”, etc.

- Care a fost prima piesă în care ați jucat?

- “Peste Dunăre”, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzând fulgii ce cădeau. De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam, din nervozitate, fisticuri, alune, etc. și Gusti (notă: regizorul Paul Gusty) mi le smulgea cu forța din mâini, căci altfel aș fi intrat cu ele în scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bineînțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune, și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala, mai ales la premieră.

- Cui îi datorați d-v. strălucita carieră pe care a-ți făcut-o?

- Lui Gusti.”(2)

Amintiri vesele, amintiri triste

În anii care au urmat Marioara Voiculescu a dat viață unui număr impresionant de personaje pe cele mai importante scene ale țării. A fost comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene europene: cu Eleonora Duse, cu Sarah Bernhardt sau cu Rejane. Pentru că nu îmi propun să fac în acest articol o biografie a celebrei actrițe, vă propun să ne întoarcem la interviul acordat revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1929:

“- Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.

- Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează totdeauna o notă de tristețe. E drept, în viață ai amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.

- Totuși, vă rog o amintire veselă.

- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad, unde jucam “Romeo și Julieta”. Noi aduseserăm decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales cele pentru scena balconului. După ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s'au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n'a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de imprejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia din cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia să imite la această scenă cântecul privighetorii, cu un ulcior cu ape din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu “privighetoarea” ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre în sala spectacolului și în momentul cel mai patetic al rolului, cafeaua a dat în foc la ogeac, frigând-o pe cafegioaică. Țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie… Și astfel am jucat la Huși “Romeo și Julieta”.

- O întâmplare tristă?...

- Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din aceste întâmplări se datoresc mai ales nouă, femeilor…

- Care a fost prima d-voastră dragoste?

- Nu m'ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și desnodământul e cu atât mai tragic pentru noi.

- Ce proiecte aveți pentru viitor?

- Să fac teatru și numai teatru.

- Cinematograful nu vă atrage?

- Îmi place, dar nu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vreun regret e că din anumite motive n'am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele… “

Visul Marioarei Voiculescu de “a face teatru și numai teatru” până la sfârșitul vieții nu avea să se împlinească. În anii care au urmat celui de Al Doilea Război Mondial, Marioara Voiculescu a fost exclusă din teatru pentru că a refuzat să joace în piesele de teatru cu temă realist-socialistă. A rămas pentru o perioadă profesor al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet. Marea actriță a avut o viață îndelungată (a murit la București, în 3 martie 1976), dar pe scena teatrului nu a revenit niciodată. Marioara Voiculescu nota în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipseşte Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăţ, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetiţiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc aşa cum mintea mea pricepe şi-şi imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de uşurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea graţierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful şi mirosul decorurilor. Mi-e dor tare şi sufăr”.(3)

Surse:

(1)        F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941;

(2)        Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”;

(3)        Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.

Citește mai mult... »

Supersitiții (oglinda, foarfecele și pieptenele)

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersţioşi, dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri cu voluptate celor din preajma noastră. 

Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii referitoare la trei obiecte care ne stau mereu prin preajmă – oglinda, foarfecele și pieptenele – culese acum mai bine de un secol de doi dintre marii etnografi români: Artur Gorovei și George S. Ioneanu:

OGLINDA

- să nu pui oglinda pe peretele de la răsărit pentru că atrage necazuri;

- dacă cineva visează că așază oglinda se zice că în curând va plânge;

- copilul mic nu trebuie să se arate în oglindă până ce nu împlinește anul pentru că se deoache singur văzându-și chipul; de asemenea există credința că dacă copilul se va uita în oglindă înainte de a împlinii un an îi vor ieși dinții anevoie sau că va deveni afemeiat atunci când se va face mare;

- înainte de a se duce la joc, fetele trebuie să spele oglinda și cu apa aceea să se spele și ele, zicând: ‹‹Cum nu poate nimenea să se gătească fără oglindă, așa să nu poată nici flăcăii să joace făr’ de mine!››;

- se crede că mireasa care merge la cununie trebuie să ia în sân o oglindă și o bucățică de zahăr și să pună zahărul în bucatele mâncate de soacră pentru ca “să fie văzută bine” de aceasta;

- nu e bine ca femeia care a născut de curând să se uite în oglindă pentru că va face copii curând;

- seara nu e bine să te uiți în oglindă pentru că îmbătrânești;

- noaptea nu te uita în oglindă pentru că “îți faci de urât” și „îți pier vederile”;

- să nu te uiți după un bubos în oglindă, imediat, ci mai târziu, pentru că altfel îi iei bubele;

- nu este bine a mânca uitându-te în oglindă, pentru că astfel îți mănânci norocul;

- când cade oglinda din cui și se strică, e semn de moarte;

- oglinda din casa în care este așezat un mort se acoperă cu un tulpan negru “ca să nu mai urmeze și alți morți în acea casă”.

PIEPTENELE

- seara, când se apropie de ferestre, îngerii nu trebuie să găsească pe pervaz nici pieptene nici lulea, pentru că sunt necurate;

- să nu dai cu mâna de pe pieptene pe la nas, ca să nu faci bube la nări;

- dacă îi cade cuiva, pe când se piaptănă, pieptenele cel rar din mână, se crede că are să-i vie un oaspete care vine rar; dacă îi cade pieptenele des, atunci îi va sosi un oaspete care vine des;

- dacă îți cade din mână pieptenele în timp ce te piepteni e semn că vei păți ceva rău; dacă însă îl vei șterge imediat cu o “petică”, nu vei păți nimic;

- să nu lași copii mici să se joace cu pieptenele pentru că altfel fac “limbariță”;

- dacă se piaptănă o femeie și își împletește părul, dacă îi rămâne din greșeală o viță de păr neîmpletită, „apoi îi stă înainte o călătorie lungă”;

- în perioada “Sfinților surghinați” – 11-23 noiembrie – nimeni nu trebuie să se pieptene pe cap, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii se vor încurca prin păduri, se vor pierde prin ele și astfel nu vor putea da de urma locurilor prin care pasc turmele”;

- când se pierde o vacă la pășune trebuie să iei doi piepteni și să bagi dinții unuia în dinții celuilalt; “astfel cum stau dinții pieptenilor încleștați unii de alții, așa vor sta și gurile lupilor la vederea vacii”;

- cel ce va umbla cu pieptenele în ziua de Sf. Andrei va fi mâncat de lup; de aceea, mai cu seamă femeile, trebuie să se ferească a umbla cu pieptenele și nici nu trebuie să îi rostească numele;

- în perna care se pune sub capul unui mort trebuie să se pună săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care s’a pieptănat și acul cu care i s’au cusut hainele, “ca să aibă și pe ceea lume săpun de spălat, pieptene de pieptănat și ac cu care să coase”.

FOARFECA

- pentru ca un copil să nu fie furat din leagăn atunci când femeile sunt silite să iasă din casă, acestea lasă de pază pe lângă copii o mătură și un foafece;

- dacă vei da cuiva o foafecă cu vârful îndreptat către dânsul, atunci te vei certa în curând cu acea persoană;

- dacă îți scapă o foafecă în apă în timp ce tai cu ea, e semn că vei primi oaspeți pe care nu i-ai văzut de mult timp:

- celei dintâi cămeși care i se face unui copil trebuie “să i se treacă prin gură de trei ori foafecele cu care a fost croită, ca să fie copilul tare ca foarfecele”; de asemenea înainte de a te îmbrăca cu o cămașă nouă, “să dai cu foafecele de trei ori prin ea, că e bine pentru sănătate”;

- când tai ceva cu foarfecele și le uiți deschise sau dacă pui foarfeca deschisă pe masă e semn de certă în casă;

- nu folosi foafecele în ziua de Anul Nou dacă vrei să ai un an îmbelșugat:

- în seara de Sf. Alexie se leagă foarfecele cu ață pentru ca “gurile jivinelor să fie întreg anul legate și asfel să nu se poată atinge de vite”;

- se crede că norocul oilor este pe frunte; de aceea “se și încep a fi tunse de la frunte, unde se face cu foarfecele semnul crucii”.

Citește și:  Fugi deochi, dintre ochi…

Surse:

- Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura Librările Socec&Comp. – 1915;

- George S. Ioneanu – “Mică colecțiune de superstiții ale poporului român” – Editura Modernă A. Davidescu – 1888.

Citește mai mult... »