„Nu am decât un singur ideal – teatrul”: Interviu cu actrița Toto Ionescu (1932)

Toto Ionescu a fost una dintre figurile fascinante ale teatrului românesc din perioada interbelică, o actriță care a făcut parte din „generația de aur” care a jucat pe scena Teatrului Național din București. Deși astăzi numele său este mai puțin cunoscut, Toto Ionescu a fost în perioada interbelică o prezență constantă și apreciată în viața culturală, cucerind publicul prin versatilitate și o rigoare profesională remarcabilă.

Întrucât detaliile biografice despre viața sa privată și artistică sunt, în prezent, destul de sumare, redescoperim cu atât mai mult importanța unui interviu de epocă, publicat în revista „Ilustrațiunea Română” în numărul din 9 martie 1932. Acesta ne oferă, prin chiar cuvintele sale, o fereastră deschisă către formarea, ambițiile și culisele carierei unei artiste dedicate trup și suflet scenei.

---

---

Formarea și primii pași pe scândurile scenei

Reporterul revistei „Ilustrațiunea Română” a întâlnit-o pe actriță într-o zi de primăvară a anului 1932. Prima întrebare a discuției s-a concentrat, în mod natural, asupra anilor de școală și a primelor încercări pe scenele bucureștene, începuturi marcate de multă pasiune și de greutățile materiale inerente acelei vremi:

„Începutul carierei mele? De când mă știu, gândul mi-a fost să mă văd pe scândurile scenei, agitându-mă în lumina reflectoarelor. De aceea, din cea mai fragedă vârstă, am intrat la Academia d-lui Stoenescu. Dar „criza” nu e pesemne o invenție chiar atât de modernă pentru că domnea atunci ca și acum. Cum mama avea de hrănit cinci copii, vă închipuiți că trebuia să-mi câștig și eu existența ca să pot urma Academia această teatrală, ocupam și o funcție birocratică la „Steagul”, cu 50 lei pe lună.

Spre ghinionul meu, maestrul Stoenescu m’a apreciat prea mult, căci terminând cei trei ani, a vrut să mă oblige să mai vin un an, eu îi făceam succesele producțiilor la „Liedertafel”. Din cauza aceasta am plecat certată și fără diplomă și m’am înscris la Conservator, începând pe bune mâini ale maestrului Notara, după ce am declamat „Voichița lui Ștefan cel Mare”.”

Această tenacitate i-a fost curând răsplătită de destin, oferindu-i șansa neașteptată de a păși pe cea mai importantă scenă a țării:

„După trei luni de Conservator mi s’a întâmplat ceea ce nici nu visasem. Fiind nevoie de o fetiță care să joace în piesa „Zaza” la Național, maestrul m’a recomandat pe mine și am jucat cu atâta dezinvoltură încât am fost angajată bursieră, pentru a avansa foarte curând la gradul de probistă, după a doua victorie câștigată în rolul unei copile din „Sânziana”.

Între timp, îmi absolveam studiile cu maestrul Livescu, căruia îi datorez de asemeni mult din cele ce știu în teatru. După producția cu „Scânteia” lui Pailleron, am fost angajată stagiară.”

---

---

O carieră sub semnul diversității: De la roluri de comedie la triumful în travesti

Toto Ionescu a fost o prezență scenică versatilă, interpretând personaje celebre în epocă, remarcându-se, de pildă, în rolul Mitei Baston din piesele lui Caragiale, într-o trupă celebră a vremii, „Teatrul Nostru”, unde a jucat alături de actrițe precum Nelly Caracioni. De asemenea, a participat cu succes la montări emblematice precum „Allegro ma non troppo”. Referindu-se la cele mai importante borne ale carierei sale, actrița mărturisea în paginile revistei „Ilustrațiunea Română”:

„Am jucat apoi în nenumărate piese, dintre care citez principale: „Două curse” de regele George al Greciei; „Rikki-Tikki-Tavi” de Verbinceanu (cu maestrul Demetriad); „Patima Roșie” (rolul Crinei); „Allegro ma non troppo” de Minulescu; „Eroul” de Kirițescu; „Fără reazăm” de Lucia Petrescu; „Georges Dandin” (rolul Claudinei); „Copellia” de N. Ottescu; „Comedia Fericirii” de Evreimoff (Dansatoarea); „Fantana Blanduziei” (rolul Gettei); „Ilderim” de M. S. Regina Maria; „Bărbierul din Sevilia” (Rosina); „Marele Duhovnic” etc.”

Dincolo de București, talentul său a strălucit și în turnee naționale istorice. Un punct de cotitură a fost „marele turneu” în Transilvania și Banat din 1919, organizat de Zaharia Bârsan, Victor Bumbești și Tiberiu Brediceanu. Această caravană culturală a vizat paisprezece localități, Toto Ionescu evoluând alături de nume mari precum C. I. Nottara, G. Ciprian și Aurel Athanasescu. Cronicarul Alex. Al. Hodoș, într-o cronică publicată de ziarul sibian „Renașterea română” (15 iulie 1919), elogia prestația ei din acest turneu în rolul Crinei din piesa „Patima roșie” de Mihail Sorbul:

„Crina d-șoarei Toto Ionescu n’are desigur nici un cusur. E feciorelnică, timidă și seducătoare. Nimic nu distonează în armonia aceasta de curățenie sufletească, de drăgălășenie și de o palidă umbră de melancolie. Atâtea nuanțe delicate, pe care d-șoara Toto Ionescu a știut să le sculpteze ușor, ca într’o lamă de sidef, cu o artă uimitoare pentru o absolventă din anul acesta a Conservatorului.”

Un capitol aparte în evoluția sa artistică l-au reprezentat rolurile de travesti, o nișă în care Toto Ionescu a atins culmi de expresivitate, fiind recompensată cu numeroase premii. În cadrul aceluiași interviu din 1932, autorul observa cu admirație versatilitatea actriței în această zonă dificilă:

„Se pare că un deosebit succes al d-nei Ionescu sunt rolurile de travesti. Toate i-au adus succese. Spiridon din „Noaptea furtunoasă”; Stoenică din „Nevestele domnului Pleșiu”; Chĕrubin din „Nunta lui Figaro”; Puck din „Visul unei nopți de vară”; Georgică din „Muscata din fereastră”. Pentru aceste rolurile din urmă, ca și pentru rolurile din „Sărutarea”, „Năluca” și „Zaza”, a avut premii de creație.”

Recunoașterea valorii sale a fost oficializată la 1 ianuarie 1925, când Toto Ionescu a devenit societară a Teatrului Național din București. Această distincție de elită a venit într-un moment fast, actrița fiind primită în trupă alături de viitori coloși ai scenei românești, precum George Vraca, Aura Buzescu, George Calboreanu și Sorana Țopa.

„Nu am decât un singur ideal – teatrul”

Dincolo de aplauzele publicului și de cronicile favorabile, cariera lui Toto Ionescu a fost definită printr-o rigoare profesională aproape ascetică. Într-o confesiune plină de sinceritate, actrița dezvăluia reporterului „Ilustrațiunii Române” ce se ascundea în spatele cortinei, dincolo de lumina reflectoarelor:

„Învăț rolurile extrem de ușor, identificându-mă imediat cu tipurile create; de altfel, când am pus mâna pe un rol, nimic altceva nu mai contează pentru mine... Dar asta nu mă scutește de emoții îngrozitoare la premieră. Gongul mă înfioară din tălpi și până în creștet.

De altfel, sunt tot atât de conștiincioasă în frecventarea teatrului cât și în învățatul rolului; în 15 ani de teatru n’am lipsit niciodată de la vreo repetiție și, ca să nu întârzii... sunt cu două ceasuri înainte în cabină. În „Muscata din fereastră” am jucat odată cu 39 grade temperatură și – probabil grație emoției – m’am vindecat.

Am avut și întotdeauna norocul unei prese bune, deși nu cunosc personal aproape pe niciunul dintre criticii noștri. Mi-aduc cu recunoștință aminte de bunele lor cuvinte de încurajare, dintre care unele mi-au dat tăria a suporta cu mai multă resemnare epocile - deșarte de lungi – când nu mi s-au dat roluri. Nu am decât un singur ideal – teatrul. Aș vrea să joc cât mai mult, ca să pot da, cu ceea ce îmi permit mijloacele, lucruri cât mai bune. De preferință, roluri care îmi sunt dragi, cum este de pildă acelea din „Heidelbergul de altădată” ori „Kätty”.”

Din păcate, informațiile pe care le-am putut reconstitui despre destinul actriței Toto Ionescu se opresc aici. Cel mai probabil, tumultul istoriei și schimbările radicale de după cel de-al Doilea Război Mondial au făcut ca acest nume, cândva strălucitor pe afișele Teatrului Național, să se retragă treptat din prim-planul vieții artistice, lăsând în urmă doar amintirea unor roluri interpretate cu pasiune și devotament.  

Alte destine fascinante din lumea teatrului interbelic  

Dacă povestea actriței Toto Ionescu v-a purtat cu gândul la farmecul și nostalgia scenei de altădată, vă invit să descoperiți și alte biografii remarcabile readuse la lumină. Citiți despre Jean Yonnel: Copilul din strada Știrbey Vodă care a devenit o legendă a Comediei Franceze, pătrundeți în universul transformărilor uimitoare alături de Al. Mihalescu: Actorul 'cu o mie de fețe' sau lăsați-vă cuceriți de efervescența unui gen unic, descoperind viața actriței Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă interbelic.

Continuarea

Alexandru Macedonski: Povestea tristă a unei vieți

Viața și opera lui Alexandru Macedonski (1855-1920), unul dintre cei mai importanți poeți simboliști și promotor al modernității în literatura română, a fost marcată de un destin tragic. Geniul său vizionar s-a ciocnit adesea de prejudecățile și ostilitatea contemporanilor, culminând cu un incident care l-a izolat complet: o epigramă nefericită la adresa lui Mihai Eminescu.

 

---

---

Epigrama care a schimbat destinul poetului: Izolarea și decăderea

 

Un singur gest, o satiră scrisă într-un moment nepotrivit, a avut consecințe ireversibile asupra carierei și vieții lui Macedonski, condamnându-l la o "moarte civilă" prematură. O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului:  

„Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât nebun”.  

Impactul publicării acestei epigrame a fost devastator, declanșând o campanie de boicot și oprobriu public, așa cum consemnează poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu: 

“Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”.

 

Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.

---

---

Mărturia Annei Macedonski: Anii de sărăcie asumată 

La aproape două decenii de la moartea poetului, soția sa, Anna Macedonski (născută Anna Rallet-Slătineanu), dezvăluia, într-un interviu publicat în "Universul Literar" (numărul din 10 decembrie 1938), dimensiunea suferinței și a devotamentului familiei în fața mizeriei.  

“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și trist. 

 
Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski. 

 
Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge."

Mărturia reporterului interbelic evidențiază un contrast dureros între admirația postumă (bastonul de „mareșal al poeziei”) și realitatea crudă a vieții de văduvă Anei Macedonski:  

"'Fericită țara în care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului Macedonski!”

Alexandru Macedonski: Viața de familist și de funcționar

 

În prima parte a interviului, Anna Macedonski rememora detalii personale despre începuturile relației lor și dificultățile financiare constante care i-au însoțit de-a lungul vieții, oferind o imagine a poetului dincolo de aura sa publică: 

„- L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia și Ştefan Vellescu și ai mei unchiul meu Câmpineanu și un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu și Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris". 

 
Doamna Macedonski, păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e și domnia sa de față. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puținii devotați ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P . Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc . 

 
Întreb pe doamna Macedonski dacă își amintește ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei și tinereții sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmația că Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realității. El s'ar fi născut în București, în casa din str. Romană colț cu Dorobanți, unde a locuit multă vreme și abia după naștere părinții l-au luat la o moșie a lor de lângă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat funcționar la Casa Bisericii." 

 

De asemenea, soția poetului clarifica o confuzie legată de locul nașterii, indicând Bucureștiul, nu Craiova. În ciuda originii sale din clasa boierească, Macedonski a fost nevoit să ocupe diverse funcții publice, pe care adesea le pierdea: a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice și funcționar la Casa Bisericii. 

"- În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toți muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion." 

Fiul poetului, Pavel Macedonski, completează tabloul sărăciei, descriind scene de o tristețe profundă: 

"- L-am văzut adesea pe tata plângându-și sărăcia. Era ger și noi n'aveam nici un băț să ne'ncălzim. Ardeam mobilele și cărțile. În timp ce avioanele dușmane sburau deasupra Bucureștilor, tata scria la „Moartea lui Dante".
 

Mă cuprinse tristețea auzind pe fiul unui mare poet - el însuși în continuă luptă cu sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puțin după moarte i s'ar putea asigura liniștea familiei. S'au luat numeroase inițiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriți câțiva scriitori și gazetari. S'ar cuveni să-și aducă aminte cineva și de tovarășele de viață ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...” 

Alexandru Macedonski: Spiritul boem și mecenatul literar

 

În ciuda propriilor lipsuri, Macedonski și-a păstrat generozitatea și spiritul de mecenat, susținând necondiționat tinerii scriitori, o trăsătură subliniată de soția sa. 

"- Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toți tinerii scriitori cu sfatul și cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit și unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski."  

Perioada "Literatorului" (revista sa emblematică) este descrisă ca o efervescență culturală, Macedonski prezidând ședințele literare într-o atmosferă de respect și admirație, atrăgând nume mari precum Arghezi (pe atunci elev de liceu, care scria sub pseudonimul Theo), Ion Pillat și chiar Caragiale. 

"La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soțul meu colabora pe atunci la „Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele și el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reușit să se identifice cu felul lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat și el originalul cortegiu. După cum știi, a ținut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruță și cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i țină tovărășie pe ultimul drum, cocoțat în căruță.

Prin 1880 Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariția. La înapoiere, soțul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prințesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică și Cincinat Pavelescu. La şedințele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria și el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea și Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci trăsuri în șir. Acasă ne înapoiam după miezul nopții. La ședințele literare Alexandru ședea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) și prezida. Pe același tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.

Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de Mai". A fost o adevărată apoteoză.

Copiii, trăiți în această atmosferă, începuseră și ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens și el a publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toți copiii poetului Macedonski au moștenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor și a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria și el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele și romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine și reviste provinciale.”    

Alexandru Macedonski: Tragedia sfârșitului

 

Articolul revine la subiectul traumei, insistând asupra faptului că Macedonski nu a fost vinovat de intenția publicării epigramei, ci a fost "victima unei inspirații nefericite a unui colaborator": 

„Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspirație nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor și chiar a generațiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, dușman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau așa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimțit știindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare și atâta tot."  

Poetul, măcinat de boală și lipsuri, s-a stins din viață în 1920, în urma arterio-sclerozei și uremiei. Ultimul său moment a fost marcat de simbolism și fragilitate: 

"De pe urma ei însă, a avut de suferit până și memoria lui. Îndurerat și sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferințe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopți la căpătâiul lui, când ceilalți doctori nu mai credeau că va scăpa cu viață. Privațiunile și supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.

 
- Era în Noiembrie 1920, șoptește doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză și uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanți 17, colț cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simțea rău și-și dădea seama că se apropie sfârșitul. Tocmai atunci s'a aprins un coș la odaia lui.

 
- O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe brațe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care știa că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat și a'nchis ochii.

 

Multe mi-a spus doamna Macedonski și multe aș fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”

Alexandru Macedonski: Reabilitarea și moștenirea literară

Povestea lui Alexandru Macedonski, așa cum a fost dezvăluită de soția sa, Anna, este o cronică amară a geniului neînțeles și a prețului plătit pentru o reputație distrusă. Deși a fost izolat, sărăcit și marginalizat, poetul a continuat să creeze (precum eseul „Moartea lui Dante” în timpul războiului și al frigului) și să-și sprijine confrații.

Articolul semnat de Radu A. Sterescu din 1938 servește ca un apel târziu la dreptate, subliniind că: „publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.” Viața lui Macedonski, de la mecenat la mizerie, de la tronul „Literatorului” la patul de moarte luminat de un foc de coș, rămâne o lecție despre fragilitatea gloriei și despre nevoia constantă de reevaluare a marilor personalități ale culturii române. 

Povești din culisele literaturii române

Pentru a pătrunde și mai adânc în culisele vieților și dramelor marilor scriitori români, citiți și celelalte articole bazate pe mărturiile celor apropiați:

• De vorbă cu doamna Elena Coșbuc: Bucurii și drame din viața lui George Coșbuc
• Povestea vieții lui Emil Gârleanu: De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu
• Cum a murit Ion Luca Caragiale (mărturia Cellei Delavrancea) 
• Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enășescu

Sursa: 

• articolul „De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar” - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale B.C.U. Cluj 

Continuarea

România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

Astăzi, Campionatul Mondial de Fotbal reprezintă un eveniment global de proporții gigantice. Puțini își mai amintesc însă de aventura temerară a tricolorilor din 1930. Într-o epocă în care fotbalul încă își definea legendele, România se număra printre puținele națiuni europene care traversau Oceanul Atlantic pentru a participa la prima ediție a Cupei Mondiale la Fotbal, organizată în din Uruguay. Nu a fost doar o competiție sportivă, ci o adevărată odisee interbelică. De la călătoria de două săptămâni pe legendarul vapor Conte Verde, până la victoria surprinzătoare în fața naționalei din Peru, prezența noastră la Montevideo a marcat oficial înscrierea echipei naționale de fotbal a României pe harta marilor puteri fotbalistice. 

Reprezentativa României
care a obținut primul succes  la Montevideo 

 ("Realitatea ilustrată" - numărul din 24 iulie 1930")

Informațiile despre acest eveniment sportiv, de o valoare inestimabilă, au fost descoperite în articolele semnate de O. Kendler și publicate în numerele din 24 iulie și 14 august 1930 ale săptămânalului interbelic „Realitatea Ilustrată”.

---

---

Drumul spre Montevideo

Deplasarea echipei României la evenimentul organizat în anul 1930 pe continentul sud-american a reprezentat o adevărată problemă: echipa României a făcut mai întâi o lungă deplasare cu trenul ("la clasa a II-a"), călătoria fiind continuată cu vaporul Contaverde până în Uruguay. Traversarea Oceanului Atlantic a durat 14 zile. Cu același vapor, alături de jucătorii din echipa României, au călătorit și jucătorii celorlalte echipe naționale europene participante: Franța, Iugoslavia și Belgia.

România - Outsider

Deși considerată o echipă outsider, reprezentativa României a obținut o victorie nesperată în primul său meci, împotriva naționalei statului Peru. Această performanță a stârnit un val de entuziasm, iar la întoarcerea în țară, delegația română a fost întâmpinată la gară de o mulțime impresionantă de oameni.

Iată cum relata reporterul interbelic O. Kendler atmosfera și desfășurarea competiției:

Contextul și selecția echipei

“Mai marii football-ului mondial, întruniți anul trecut la Paris, în congres, s’au sezizat de platonia în care se sbate soccerul. Imitând competiția de tennis a Cupei Davis, au înființat primul campionat de football al lumei. Dacă însă la tennis deplasarea câtorva rachete, adesea pentru feciori de oameni avuți, nu prezintă greutăți, în foot-ball situația are alt aspect. Pe lângă echipa de unsprezece jucători, mai merg și rezerve și o legiune interminabilă de oficiali dornici de o petrecere amuzantă. În plus, competiția de tennis s’a făcut pe zone, în timp ce concursul de football întrunește laolaltă, într’un singur oraș, toate națiunile care participă.

Înlăturând piedicile insurmontabile, România, alături de alte three țări europene, a primit să plece la Montevideo, sediul campionatului pe 1930. În lipsă de concurenți, într’o epocă în care dintre toți europenii numai țara noastră își dăduse adeziunea, uruguayenii, organizatorii turneului, ne-au propus condiții seducătoare. Din echipă fac parte jucătorii cari au câștigat cu 8—1, la București, împotriva Greciei. Este cea mai bună formație pe care poate alinia România.

Noi am făcut, în trecut, tot în acest loc, rezerve în privința deplasării. Față însă de selecționarea unui unsprezece care nu e bazat pe alegeri și combinațiuni oculte, ci exponent real al valorii noastre, am făcut amendă onorabilă. Ajunsă la Montevideo, echipa românească a fost obiectul unei atențiuni deosebite. Tragerea la sorți nu ne-a fost favorabilă. România a căzut în seria a III-a, alături de Peru și Uruguay, campioana olimpică pe 1924 și 1928. Match-urile au fost fixate pentru Luni 14 și Marți 22 Iulie."

---

---

Surpriza: România - Peru 3-1

"De bună seamă, că România a fost considerată cantitate neglijabilă. Peruvienii, s’au prezentat pe teren siguri de victorie, ironici, cu zâmbetul sarcastic al superiorității indiscutabile față de „balcanicii” cari nu-și legitimau existența pe teren decât din dorința de-a face o plimbare cu vaporul.

Echipa de fotbal a României
în meciul cu Peru (Uruguay, 1930)

Desfășurarea ostilităților a răsturnat calculele. După ce conducea la pauză cu 1-0, România și-a adjudecat match-ul cu 3-1, și ia prima victorie din seria din care face parte. Au marcat Covaci, Deșu și Stanciu. Adversarii s’au impus printr’un exces de brutalitate, fracturând chiar piciorul unui jucător român.” (“Realitatea ilustrată” – numărul din 24 iulie 1930)

Adalbert Steiner - jucătorul romăn
cu piciorul fracturat în timpul meciului
cu echipa din Peru

Meciul cu Uruguay

“Ultima săptămână a fost bogată în evenimente, ce au suscitat interesul întregului univers sportiv. Pe primul plan a stat campionatul mondial de foot-ball de la Montevideo, care s’a terminat cu victoria Uruguayului. Între cele patrusprezece țări participante au fost numai patru națiuni europene, între care și România. Țara noastră a făcut o impresie bună. A reușit, în primul match, frumoasa performanță de-a învinge pe Peru cu 3—1, victorie ce a concentrat un moment atenția lumii soccerului asupra echipei românești, făcând să fie așteptat cu nerăbdare matchul său împotriva uruguayenilor, mai ales că aceștia de abia învinseseră pe peruvieni cu 1—0.

Tribunele stadionului din Montevideo
în timpul mach-ului România-Uruguay
(revista "Boabe de grâu" - numărul din martie 1931)

Matchul s’a terminat cu victoria Uruguayului (4—0). Faptul este ușor explicabil. Românii au intrat în arenă oarecum intimidați. Jucau pentru prima oară în fața unei masse de o sută de mii de spectatori, exuberanți și gălăgioși, cari toți erau de partea concetățenilor lor. Și uruguayenii au profitat și au marcat patru goluri chiar la începutul jocului. Până la repriză jucătorii noștri s’au acomodat mediului. În repriza a doua au revenit, au dominat, dar de ambele părți nu s’a mai marcat nimic. Dintre celelalte țări europene Franța și Belgia s’au comportat slab. Jugoslavia însă a făcut figura cea mai frumoasă: a ajuns până în semifinală, unde era cât pe aci să învingă pe Uruguay, dacă un arbitru brazilian, revoltător de parțial, nu li s’ar fi pus în cale."

Finala Campionatului Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

"Finala a pus în față pe vechii rivali Uruguay și Argentina. Se știe că la ultima olympiadă tot aceste două țări au ajuns în finală, și că supremația dintre ele s’a tranșat atunci după două matchuri, Uruguay reușind să învingă în a doua întâlnire, cu un punct diferență. După o luptă aprigă, în care argentinienii au condus la repriză cu 2—1, uruguayenii au refăcut terenul și au învins cu 4—2. Felul în oare a decurs lupta, arată în totul caracteristicile celor două echipe. Argentinienii posedă o tactică și mai ales o technică uimitoare; sunt adevărați artiști ai balonului rotund, cu care jonglează magistral. Uruguayenii impresionează prin jocul lor eroic, ce merge până la sacrificiu.

Telegramele sosite arată că în repriza a doua Uruguay a jucat cu energia disperării, spre a smulge victoria. La match au asistat peste o sută de mii de persoane (arena nu poate cuprinde mai mulți). În ziua întâlnirii toată activitatea a încetat, parlamentul suspendând ședința, pentru ca deputații să poată asista la match. Din Buenos-Ayres, trenurile, avioanele și automobilele au adus o mulțime de spectatori. Dacă la Montevideo rezultatul matchului a produs un entuziasm extraordinar, la Buenos Ayres în schimb s’au produs dezordini de stradă. O mare mulțime a atacat consulatul uruguayan și poliția nu a putut-o împrăștia decât cu mare greutate. Un grup de femei (tot femeile!) din colonia uruguayană au avut proasta inspirație să parcurgă stradele cu un steag uruguayan cântând imnuri patriotice. Argentinienii le-au atacat, aruncând cu pietre în ele.

Deși competițiunea a avut succes sportiv, dar mai ales material, nu se poate spune că a fost adevărata expresie a footbalului mondial. Nu au participat cele mai tari țări în football, care-ar fi dat de sigur cu totul alt aspect campionatului de la Montevideo. Anglia se complace în exclusivismul ei insular. Țările centrale (Austria, Ungaria și Cehoslovacia) s’au declarat contra acestui campionat, iar Italia și Spania n’au voit să participe decât dacă li se depune înainte spezele, la o bancă. Organizatorii au refuzat și cele două țări nu s’au deplasat. Se pare c’au avut toată dreptate. După știrile pe care le-am primit, organizatorii uruguayeni, cu tot succesul material, au refuzat să plătească României suma contractată, așa încât expediția română nu numai că nu se întoarce cu câteva sute de mii de lei economii, după cum plănuia, ci se pare că va avea nevoie de bani din ţară, ca să poată ajunge pe coastele Mării Negre. Așa cum se prezintă chestiunea ar putea, da naștere la un conflict... diplomatic. În orice caz Uruguay nu va mai putea organiza nicicând campionate internaționale.” (“Realitatea ilustrată” – numărul din 14 august 1930)

Lotul României la Campionatul Mondial de Fotbal din anul 1930

Portari: Samuel Zauber, Ion Lăpușneanu

Jucători de câmp: Ștefan Barbu; Rudolf Burger; Iosif Czako; Adalbert Deșu; Corneliu Robe; Alfred Eisenbeisser; Nicolae Kovacs; Ladislau Raffinsky; Constantin Stanciu; Adalbert Steiner; Ilie Subășeanu; Emerich Vogl; Rudolf Wetzer.

Prezența României la Campionatul Mondial de la Montevideo din 1930 transcende rezultatele sportive. A fost o aventură extraordinară, plină de dificultăți logistice și o premieră absolută pe scena fotbalistică globală, în care echipa noastră, considerată inițial o "cantitate neglijabilă", a reușit să obțină o victorie istorică. Dincolo de emoția meciurilor și de controversele financiare post-turneu, această expediție a așezat România pe harta fotbalului mondial, contribuind la mitologia unuia dintre cele mai exotice și memorabile Campionate Mondiale din istorie.

Mai mult decât fotbal: Despre sportul românesc interbelic

Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 nu a fost un eveniment izolat, ci o parte a unei perioade efervescente în sportul românesc. Eforturile, victoriile și chiar dificultățile întâmpinate la Montevideo reflectă spiritul ambițios al acelei ere. Vă invit să descoperiți și alte performanțe notabile care au pus România pe harta sportului mondial în perioada interbelică:

• Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc
• România - Campioană Mondială la Bob (1934)
• Smaranda Brăescu – Icarul suspendat în nemărginire

Surse: articolele semnate O. Kendler - publicate în numerele din 24 iulie și 14 august 1930 ale revistei “Realitatea Ilustrată” - disponibile în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca.

Continuarea

Dumbrava Sibiului: O oază de răcoare și poezie în Jungenwald-ul interbelic

Dacă întrebi orice sibian care e „locul de suflet” pentru plimbări, răspunsul va fi, fără nicio îndoială, Pădurea Dumbrava. Și pe bună dreptate, pentru că acest loc e punctul de promenadă al orașului încă de prin secolul al XVIII-lea. Dar Dumbrava n-a rămas ferecată în timp; a tot crescut și s-a schimbat, transformându-se, pe la începutul secolului XX, dintr-o simplă pădure de la marginea orașului într-un loc plin de viață, unde sibienii ieșeau la aer curat, la o cafea sau la recreere.

Imagini din Dumbrava Sibiului în vara anului 1937

Să ne amintim câteva momente care au făcut zona atât de iubită:

• Pe la 1910, totul devenise mult mai elegant: O dată cu inaugurarea Băii de la Moara Schreyer și a celebrei cafenele „Waldcafe”, pădurea a devenit locul favorit al sibienilor. Se venea aici pentru băi calde, pentru o discuție tihnită la umbra copacilor sau pur și simplu pentru relaxare.

• Din 1915, avem și lacuri: Acele bazine care dau naștere pârâului Trinkbach au fost, la origine, o chestiune pur tehnică – trebuia adusă apă potabilă în oraș. Însă sibienii, mereu cu poftă de viață, le-au transformat repede în decorul perfect pentru plimbările romantice cu barca.

Dar haideți să lăsăm cifrele deoparte și să călătorim virtual în lumea interbelică. Vă propun să-l însoțim pe reporterul Rex, de la revista Ilustrațiunea Română, într-o plimbare prin Dumbrava Sibiului, așa cum era aceasta într-o zi toridă de vară, în 1937:

---

---

Prin ochi de reporter: O zi de vară în „Frumoasa “Dumbravă”

Iată și primele impresii culese de prietenul nostru Rex - romanticul reporter interbelic:

„Frumoasa “Dumbravă”, numită altădată „Jungenwald”, e locul de recreație al sibienilor. Deși la poalele Carpaților, Sibiul are zile de adevărată caniculă. De aceea „Dumbrava” e o adevărată binefacere pentru cetățenii, care își petrec orice oră liberă în frumoasa pădure. Lacul Dumbrăvii e împrejmuit de sălcii umbroase, care își lasă crengile să atârne până la fața cristalină a apei. Bărci ușoare, albe și elegante, taie din când în când luciul nemișcat al lacului. E un lac natural cu pești de tot soiul.”

Dincolo de decorul mirific al lacului, spiritul viu al acestui loc era dat de vizitatorii săi – acea tinerime zgomotoasă care transforma fiecare potecă într-o sărbătoare a vitalității:

„Sașii, care au botezat acest loc „Pădurea tineretului”, au găsit un nume fericit. Într-adevăr, aici parcă nu se văd oameni bătrâni. O tinerime zgomotoasă și fără grijă forfotește pe aleile pline de poezie, încolo și încoace. Râsete, chemări, chipuri surâzătoare, trupuri svelte în haine de sport.

Ca în poveștile copilăriei, toate fetele sunt bălane. Băieții poartă pantaloni strânși sub genunchi, cămăși de stambă cu carouri verzi, roșii și galbene. Îmbrăcămintea tinerilor, cari se plimbă în „Dumbravă”, adaugă locului un pitoresc nebănuit. Se pare că ar fi fost cineva comandat să-și poarte pașii sub copacii centenari, prin aleile umbroase și romantice, ca un element multicolor al decorului.

Sunt toți Hännschen și Gretl și ne așteptăm în fiecare poiană să găsim o căsuță, numai și numai de turtă dulce, cu ferestrele de zahăr și acoperișul de ciocolată, în care să robotească o bătrânețe talpa iadului de rea.”

---

---

Dumbrava Sibiului, 1929: Prima grădină zoologică a țării

Puțină lume știe astăzi că, încă din 1929, Sibiul a făcut istorie, în Pădurea Dumbrava fiind amenajată prima grădină zoologică din țară. Totul a pornit dintr-o inițiativă a Uzinei Electrice din Sibiu, care a amenajat un mic spațiu expozițional pentru câteva animale – nucleul fiind format, se spune, din niște urși donați. Această „înjghebare” a pus, practic, Sibiul pe harta atracțiilor naționale. Iată cum arăta grădina, în ochii reporterului Rex, la opt ani de la înființare:

„De altfel, o parte din „Dumbravă”, cu margine de lac, e intitulată „Parc zoologic”. E o mică grădină zoologică, ce, din pricina sărăciei, nu poate să aibe prea multe exemplare. Cu toate acestea e un început promițător și nu e exclus ca această mică înjghebare să devină în timp o mare grădină zoologică. Când ne gândim că Bucureștiul, capitala țării, nu are nici măcar vreo urmă de grădină zoologică!”

Rex ne poartă apoi într-o scurtă trecere în revistă a „locatarilor” de atunci:

• Pe lac își plimbă maiestuoase penajul alb, câteva perechi de lebede.
• În cuștile cu zăbrele de fier, își plâng captivitatea câteva animale sălbatice, cari sunt punctul de atracție pentru toți copiii care vizitează „Dumbrava”.
• Lupul și vulpea: Un lup, cu blana năpârlită, privește placid cu ochii lui roșii un grup de copii care îl privesc cu spaimă. Alături, o vulpe roșcată, cu o superbă coadă stufoasă, se învârtește din colo în coace și arată, sus botul ascuțit, doi colți mărunți, cari par un zâmbet batjocoritor.
• Râsul: Exemplar mai rar, pus de altfel într-o cușcă mai depărtată, e un râs. Cu o superbă blană pătată, râsul se plimbă dintr-o parte într-alta a cuștii și după atâția ani de captivitate mai încearcă să rupă zăbrelele groase de fier ale cuștii.
• Micul tigru: Alt exemplar superb este micul tigru, care-și zbârlește dușmănos mustățile la apropierea fiecăruia.
• Vulturul melancolic: În partea rezervată păsărilor, un vultur superb cu aripile în prag, privește melancolic. S-a obișnuit cu captivitatea. La început, încerca să se lovească mereu cu capul mândru de grilaj. De teamă să nu-și facă rău, a fost înlănțuit și o cuie grea îl ține legat de pământ. Vulturul s-a resemnat. Acum primește bucăți de carne de la vizitatori și ciocul lui de oțel nu se mai izbește decât cu bucățile de bojoc. 
• Șoimul mândru: Mândria rasei o susține numai un șoim superb, prins pe undeva prin părțile moților. Nemișcat pe bara lui de oțel, privește în gol cu ochii rotunzi, departe, spre un cer pe care noi nu-l cunoaștem. Inutilă orice încercare de corupție. Șoimul nu mănâncă în fața vizitatorilor. Are tăria de caracter să privească fără emoție darurile ce i se aruncă și să le înghită numai noaptea, când nu-l vede nimeni.
• Aquarium-ul: O foarte interesantă colecție de pești, într-un frumos aquarium, completează grădina zoologică din Dumbravă.

Continuarea poveștii: Dumbrava, din 1937 până astăzi

Unde s-ar fi putut încheia mai frumos periplul reporterului nostru interbelic, decât la un popas binemeritat, în răcoarea unei terase? Rex surprinde perfect acea stare de spirit relaxată a vizitatorilor de altădată:

„Dar în loc de toate astea, găsim un mic restaurant, unde ne oprim pentru o clipă, la mese acoperite cu stambă în trei culori. Berea e aici proaspătă și rece, are marca depusă „Trei Stejari” și chelnerița ne zâmbește cu dinți de aur. Ce are a face! Suntem în „Dumbrava tinereții” și totul ni se pare tânăr, fraged, nou.”

Timpul, însă, a lucrat în favoarea acestui colț de natură, transformând Dumbrava dintr-un simplu loc de agrement într-un veritabil tezaur cultural și ecologic al țării:

• 1963 – Nașterea Muzeului ASTRA: În inima pădurii au fost puse bazele faimosului Muzeu al Civilizației Populare Tradiționale, transformând o mare parte din Dumbravă într-o fereastră deschisă spre istoria satului românesc.

• 1979 – Consacrarea ca rezervație: Zona a primit statutul oficial de arie protejată, fiind declarată Rezervația naturală „Parcul Natural Dumbrava Sibiului”, o recunoaștere a importanței sale ecologice inestimabile.

Astăzi, pășind pe aceleași alei pe care călca și Rex în 1937, ne dăm seama că spiritul Dumbravii a rămas neschimbat: o „Dumbravă a tinereții” care continuă să ne primească, la fel de primitoare și vibrantă, în fiecare zi.

Dincolo de aleile din „Dumbrava tinereții”

România interbelică, însă, nu a fost doar o lume a petrecerilor și a tinerilor „Hännschen și Gretl”, ci și una a contrastelor, între strălucirea orașelor și umbrele condițiilor vitrege de trai. Pentru a descoperi această altă față a istoriei, vă invit într-un loc puțin știut din preajma Sibiului, unde realitatea anului 1936 era departe de poezia aleilor umbroase: Povestea uitată a locuitorilor din grotele de la Ocna Sibiului.

Sursa articolului: „Colindând Sibiul: Dumbrava tinereții (Jungenwald)”, reportaj semnat de Rex, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 23 iunie 1937.

 

Continuarea

Femeile din viața domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești. E cel care a avut, alături de colaboratorul lui cel mai apropiat - Mihail Kogălniceanu, un rol hotărâtor în modernizarea Țărilor Române. A fost cel care a inițiat și a impus aplicarea unor reforme importante care au fixat un cadru modern pentru dezvoltarea țării: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma justiției, reforma învățământului. A fost un domn luminat: în timpul domniei lui au fost înființate primele universități românești (în Iași la 1860 și la București în 1864) și tot în timpul domniei lui Cuza învățământul primar a devenit obligatoriu.  

 

Cocuța Vogoride, Elena Cuza, Maria Obrenivici

 

Am enumerat doar o mică parte dintre realizările unuia dintre cei mai iubiți domnitori români pământeni. Un domnitor iubit de popor, în jurul căruia s-au țesut numeroase legende, un conducător care a rămas în memoria colectivă ca fiind o personalitate cu o domnie exemplară. Nu a fost însă întru totul așa. Voi încerca în cele ce urmează să vă spun câte ceva despre femeile care au contribuit la mărirea dar și la decăderea lui Alexandru Ioan Cuza.

---

---

Cuza - "un mare berbant"

Ca să intrăm în temă (dar și ca să vă trezesc curiozitatea) voi transcrie pentru început un fragment dintr-un articol intitulat „Îndoita alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza” semnat de prof. dr. C. Severeanu – un martor al evenimentelor - publicat în „Revista Generală Ilustrată” – numărul din februarie-martie 1929: 

"Cuza de la început s’a arătat un mare berbant. Venise’n lagăr (notă: tabăra armatei române) doamna Crețulescu, căreia i se mai zicea și Madame Chipiu, pentru că purta chipiu de colonel. Se mai spunea că generalul Florescu, care era și ministru de război, i-a trimes vorbă să nu mai poarte chipiu, că face rușine armatei și ea i-a răspuns „că e altul mai mare ca el, căruia îi face plăcere să o vadă cu chipiu de colonel”. Se mai vorbea printre noi de o femeie frumoasă, care se furlandisea pe acolo și despre care se zicea că a trimis-o guvernul austriac ca spioană pe lângă Cuza, ca să afle secretele armatei, fiind informat că Cuza era un mare amator de a „cunoaște” femei nostime. Nu știu dacă nemțoaica a putut afla ceva; destul este că peste puține zile s’a făcut nevăzută. Se zicea prin lagăr că Florescu i-a făcut vânt. Cu Crețuleasca nu se jena Cuza și făcea calvacade pe câmp." 

---

---

Elena Doamna

Nu trebuie să uităm că domnitorul era în acea perioadă căsătorit cu Elena Rosetti. Soția domnitorului – cunoscută și ca Elena Doamna – era o femeie timidă, retrasă, lipsită de încredere în forțele sale. Avea o fire total deosebită de cea a energicului și  nestatornicului ei soț. Ruptura dintre cei doi soți a fost datorată în parte și faptului că Elena Cuza nu putea să îi ofere moștenitori domnitorului. În pofida tuturor infidelităților Elena Cuza i-a fost alături domnitorului până la moarte, chiar și în perioada dureroasă a exilului. Mai mult decât atât, deși nu a avut copii, Elena Doamna a înfiat și crescut ca o mamă adevărată pe cei doi fii – Alexandru Ioan și Dimitrie - avuți de Cuza cu amanta lui „oficială” , Elena Maria Catargiu-Obrenovici. 

 

O fotografie mai puțin cunoscută a domnitorului A. I. Cuza
și cei doi fii ai săi și ai Mariei Obrenovici - Dimitrie și Alexandru Ioan

Continuarea