Ioana Stuparu - Obiceiuri de Paște

Fragment din vol. 1, ”Jurământul văduvei”, al romanului - trilogie OAMENI DE NISIP, autoare Ioana Stuparu:

Obiceiuri de Paște

O dată cu venirea Paştelor, s-a dat dezlegare la toate: la mâncat dulce, la cântat, la joc, la râs… Aveam voie să ne jucăm ca lumea. În Săptămâna Mare, când ne mai găsea râsul, ne lua mama la zor:
- Ce vă nechezaţi, fa, aşa? Ai? Nu e păcat să vă râdeţi, când Iisus Cristos e în patimă?

Drumul era plin de lume. Îi venise şi mamei rândul, să mai zăbovească la taină, cu cineva.
Pe linia-mare, ţiţeicile îşi intraseră în misiune. La noi pe mahala, cel care a instalat-o a fost Marcel. Tot timpul, unul dintre ai lui se află acolo. Pe de o parte, să încaseze plata pentru cei care se dau în ea: un ou roşu de căciulă, – iar pe de altă parte, să aibă grijă să nu se întâmple ceva.
Lumânarea ţiţeicii nici nu se opreşte bine, că începe din nou să se balanseze. Flăcăi şi fete, singuri sau perechi, se dau în ţiţeică. Se dau uneori şi oamenii căsătoriţi, pentru a-şi aduce aminte de vremea tinereţii, când câştigaseră vreo prinsoare.

Sande îi zise Oniţei:
- Ce zici, Oniţo, am coraj să mă dau peste cap, în ţiţeică?
- Cine, tu? Treaba ta!
- Da’ ce zici, sunt în stare?
- Ce mă importă pe mine?, - răspunse Oniţa, strâmbând din nas.
- Hai, vrei să-ncercăm amândoi?
- Ie-te, scârţ! Mă găsâ! De-aia stam eu în drum, acu’!
- Vezi, fa, că n-ai coraj?
- Cine, mă, eu?
- Da’ cine? Tu. Dacă-ai avea coraj, te-ai sui cu mine-n ţiţeică!
- Punem prinsoare, că am coraj? - zise plictisită, Oniţa.
- Aha. Punem.
- Pe ce punem prinsoare?
- Pe ce-oi vrea tu, – zise Sande.
- Pe cinci ouă-ncondeiate. Numai pe cinci ouă, că e zi de Paşti şi-o fi păcat…, dar nici să nu fie pe degeaba!…răspunse Oniţa.
- Hai, eşti gata?, întrebă Sande, dându-se mare.
- Aha. Sunt. Stai numai o ţârişoară!
Oniţa se dădu mai lângă gard şi îşi desfăcu acele de siguranţă, pe care la avea înfipte în bete. Îşi împreună poalele cămăşii, faţa cu spatele şi le prinse bine cu acul de siguranţă. Mai prinse cu încă un ac şi poalele de la fustă, ca să fie sigură că n-o să-i vină în cap, atunci când or fi în toiul datului.
Aşa făceau toate fetele care se dădeau în ţiţeică, fiindcă nici una nu purta chiloţi.
Ce mai pândeam că doar-doar li s-or desface acele la vreuna, ca să avem de cine râde.
Oniţa şi Sande s-au suit în ţiţeică. Talpă lângă talpă, una a Oniţei, una a lui Sande, apoi iarăşi una a Oniţei, alta a lui Sande. Pentru a avea fiecare câte un picior lângă lumânarea ţiţeicii.
Başalderu le-a făcut vânt de câteva ori, după care s-a dat la o parte.
Sande şi Oniţa s-au pus pe treabă, învânând fiecare, atunci când îi venea rândul. Lumânarea ţiţeicii se balansa cu viteză, ridicându-se din ce în ce mai sus. Chiuiturile celor doi, precum şi ale celor de jos, răsunau până dincolo de Gămănei. Mai aveau puţin şi depăşeau înălţimea lemnului care era pus de-a curmezişul, când lui Sande i-a zburat pălăria de pe cap.
Cei de jos au început să chiuie şi să strige, aşa cum strigau şi altora:
- A căzut pălăria, trebuie să cadă şi stăpânul!
Căderea pălăriei l-a derutat pe Sande. Fără să se gândească la consecinţe, a dus mâna să o prindă, dar şi-a retras-o la timp, apucându-se strâns de lumânare, astfel recăpătându-şi echilibrul.
Cei de jos, care habar n-aveau ce s-a petrecut cu Sande, strigau în continuare:
- A căzut pălăria, cade şi stăpânu’!
Sande zise încet, rugător:
- Nu mai învâna, Oniţă!
- S-o crezi tu!
- Dacă-ţi spui!…
Oniţa învână şi mai cu putere, zicând:
- Ce flăcău eşti tu, mă, de nu eşti în stare să te dai cu o fată-n ţiţeică?
- Oniţă, nu te prosti!… Îngenează, ca să mă dau jos! se rugă Sande de ea.
- Mă, Sande, tu vorbeşti serios?
- Dacă-ţi spui!… Fără glumă!… Mi-a luat văzu’ de tot!…
- De când întinsăşi mâna, după pălărie?
- Aha. S-a-nvârtit odată pământu’ cu mine şi nu mai pot să-mi reviu, neam!
- Bine, hai, treacă de la mine!… zise Oniţa, îngenând.
Başalderu se repezi la ţiţeică şi ţinu de ea, ca să coboare cei doi.
Sande, galben ca turta de ceară, se lăsă pe capul podului. Se adunară cu toţii pe lângă el, văzând că nu e lucru de glumă.
Când îşi mai reveni, îi zise Oniţei:
- Ai căştigat, fă! M-ai rămus!… Mă duc acasă, să iau cinci ouă, ca să-mi plătesc prinsoarea!
- Lasă, bă, Sande! Aia e altă socoteală!… Asta n-a mai fost prinsoare! Bine că nu căzuşi din ţiţeică, să mai fi dat de alte alea!…

*

M-am dat şi eu în ţiţeică, să văd dacă am curaj. Am avut curaj. Era bine. Parcă zburai!.. Învânam şi eu, după puterile mele. Din cauza celor mari, nu ne prea venea rândul. De cele mai multe ori, mă lăsam păgubaşă şi mă ducem să mă dau în scârcium, la noi în bătătură.
Aveam scârcium bun, – făcut de tata, pentru a ne da în el, în zilele de Paşte, după datină. În fiecare an, ni-l făcea în dudul din faţa cuniei. Dud cu coroana înaltă, curăţată special, pentru a putea trece pe sub el carul încărcat cu fân. Ramurile îi erau groase şi sănătoase. Oricine se putea da în scârcium, fără să-i fie teamă că se vor rupe ramurile.
Nimeni de pe mahala nu avea scârcium mai înalt ca al nostru. Când îmi luam viteză, mai aveam puţin şi ajungeam la cer!
Toate fetele de pe mahala, tovarăşele mele de joacă, veneau la noi să se dea în scârcium, fiindcă era cel mai înalt.


Citește aici un grupaj de poezii semnate: Ioana Stuparu

Copyright © 2021 Ioana Stuparu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Citește mai mult... »

Martor de ocazie – o ocupație insolită în România de ieri

“Pentru că zice dumnezeescul Grigorie bogoslovul: cine va jura strâmb, acela de Dumnezeu se leapădă”, în Pravila dată de Matei Basarab se prevedeau pedepsele cuvenite pentru martorii mincinoși: “Carele se jură strîmb, de nevoie sau silit, acela ani 3 să nu se cuminece, iară de va face jurământ strâmb și fără de nevoie, ani 11 să fie nepriceștuit.” (Glava 372). Pedepse mai aspre erau prevăzute în cazul în care martorul mincinos era o față bisericească: “Preotul de va mărturisi strâmb, de niscare lucruri, adică de vie sau de moșii, sau de case, sau de haine, sau de galbeni, se oprește de preoția lui 3 ani și să-l ducă să șază la Mănăstire. Iară de va mărturisi asupra cuiva, ca să-i piarză viața, sau de în trupul lui ceva, atunci să i se ia popia de tot. Așijderea se pedepsesc și alți clerici de vor mărturisi strâmb.” (Glava 25) Oamenii de rând primeau însă pedepsele cele mai aspre: “De vreme ce va jura văcariul că nu știe de pieirea boului, nici de vătămarea lui, iară apoi se va vădi și se va arăta cu doi sau trei martori, oameni de credință, cum că a jurat strâmb, atunci aceluia să i se taie limba, și să plătească paguba celuia cu boul.” (Glava 299, Zac. 45) 

Nici asprele pravilele date de domnitorii români și nici simadicoasele legi din perioada României Mari nu au reușit însă să elimine în totalitate practica mărturiei mincinoase. Explicația pare să fie una simplă: “stârpirea indivizilor care o practică n'a fost cu putință: răul își are rădăcina în cei care îi susțin”. Un articol semnat de Margareta Nicolau și publicat în numărul din 1 octombrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată” face o scurtă incursiune în lumea “martorilor de ocazie” din perioada interbelică:

“Nevoile te-au aruncat într’o dimineață prin preajma oficiului stării civile. Vezi o sumă de indivizi foind pe lângă ziduri sau dând târcoale prin sala de așteptare. Îți închipui că sunt veniți cu anume treburi când intră de-a dreptul în vorbă cu oricine, chestionându-i asupra scopului ce-l urmărește.

- Mă rog, cu ce ocazie pe la noi? Aveți nevoie de martori pentru extractul de naștere, în vederea căsătoriei?

- Cum ai ghicit? Îmi lipsește tocmai așa ceva.

- Să mergem atunci la domnul șef. Ce vârstă doriți să puneți în act?

Îi indic un număr de ani. Martorul de ocazie prinde să închege pe dată un soi de socoteală, apoi când crede că s'a lămurit, începe explicația.

- Spuneți că sunteți din provincie și că din lipsă de mijloace nu vă puteți duce până acolo!

Omul meu se și repezi să caute pe un al doilea tovarăș de meserie, când îi rupsei brusc elanul.

- Lasă, mai e timp, astăzi am venit doar în cercetare...

Mai încolo un altul mă ajunge din urmă:

- Aveți nevoie de vreun martor pentru vreun proces la tribunal?

- Bine, dar d-ta nu ști cum s'a petrecut cazul...

- Ce are a face, n'aveți avocat? Mă învață el ce să spun.

- Dar trebuie să juri. Nu ți-e teamă?

Bărbatul cu care vorbesc schițează cu brațul un gest de batjocură.

- Jur c'am stat de vorbă și cu naiba, pentru câțiva poli. Cât despre teamă, am văzut eu multe pentru care cel de sus nu s'a gândit să dea vreo răsplată. - Iese ceva câștig din micile afaceri de pe aici?

- Slab de tot.

- Ce meserie aveai înainte?

- Birjar.

- Și ce-ai făcut cu caii, cu trăsura?...

- S'au dus.

Omul devine deodată din cale afară de mâhnit. Ghicesc că nu-i e deloc plăcut să agațe pe toți necunoscuții, oferindu-le serviciile lui, care constau într’o mărturie mincinoasă. Din toată truda, abia dacă’și scoate de o pâine și pentru plata culcușului. Hainele subțiri, peticite, prevestesc o iarnă chinuitoare. Îl las rezemat de zid, cu ochii scrutând roată, doar i-o cădea în mână veritabilul, seriosul client.

- Astăzi n'am avut decât patru clienți...

În sala de așteptare, alți indivizi te iau în primire. Printre ei, un bătrânel înfofolit într’un palton gros. E un fost pensionar și acum nu mai are cu ce să-și ocupe vremea, iar venitul îi e pe sponci, face ce poate. Acum îl vezi martor la o cununie, peste un sfert de ceas la un botez, iar peste alt sfert la încheierea actelor unui deces.

E o nostimadă demnă de un condei caragialesc o epocă bogata în nunți. Martorii de ocazie i-au luat în primire încă din ziua când au venit să-și depună actele și acum îi așează pe căprării, dându-le indicațiile necesare. În învălmășeală, schimbă perechile și prostimea se lasă mișcată ca o turmă, până ce lucrurile ce lămuresc în fața autorității. Vasilica Marin stă sfioasă lângă un necunoscut, pândind din când în când cu ochii speriați, hăt departe, spre coada grupului. Nu vorbește, crezând că așa au să se sfârșească lucrurile cu bine și când cei doi tovarăși trebuie să-și dea consimțământul, se constată toată harababura.

S'a dus într’o vreme o luptă dârză contra acestei meserii caraghioase, dar stârpirea indivizilor care o practică n'a fost cu putință. Răul își are rădăcina în cei care îi susțin. Câți părinti ai căror odrasle numără un șir bogat de primăveri nu pleacă în căutarea acestor triste personagii, când au pus mâna pe vreun fante care trebuie indus în eroare asupra vârstei logodnicei? Câte făpturi, sub apăsarea unei culpe oarecare, nu recurg la mărturii achiziționate cu atâta ușurință, în schimbul unei sume derizorii? Vina toată stă în spinarea autorităților, care cunoscând anumite situații, le tolerează cu cel mai condamnabil orientalism. Trebuie să se ceară cu insistență o curățire a terenului, cel puțin pentru un aparent prestigiu.”

Sursa:

- articolul “Martori de ocazie” – semnat Margareta Nicolau – publicat în numărul din 1 octombrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Sunetele străzii în Bucureștiul interbelic

Suntem fermecați astăzi de o sumedenie de fotografii care imortalizează imagini ale Bucureștiului interbelic. Pentru a descoperi cu adevărat farmecul acelor timpuri, imaginilor surprinse de lentila aparatului fotografic trebuie să le adăugăm un “ingredient” important: sunetul. Să încercăm așadar să dăm viață acelor imagini. Nu avem nevoie decât de puțină imaginație și de minime cunoștințe muzicale. Ajutorul nostru va fi, și de această dată Alex F. Mihail, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”:

Vânzători ambulanți de covrigi

“Când a sosit în țară principesa Maria de Edinburg, cea care a devenit soția principelui moştenitor Ferdinand al României, a fost ciudat surprinsă de strigătele vesele ale vânzătorilor de pe străzile Bucureştilor. Zic vesele, pentru cei deprinşi din copilărie cu dânsele, strigăte devenite o tradiție pentru Capitala noastră... Dar tânăra principesă, de câte ori trecea în trăsură, tresărea surpinsă și întorcea fără voie capul, când răsuna prin apropiere vreun asemenea strigăt, sau mai exact cântec ciudat, care impresionează în mod curios pe acei ce vin pentru prima dată în Bucureşti.”

„Mulți străini se plâng de sbieretele oltenilor, care încep să răcnească în zori de zi, de parcă ar fi în pădure, trezind “pe toată lumea din somn”. Prin „toată lumea” înțeleg pe cel ce de abia a sosit între noi. Bucureșteanul este atât de deprins cu aceste semnale încât nu le mai aude și doarme tun, oricât de tare ar striga olteanul. Vânzătorul vestește numai pe gospodinele harnice, pe acelea care se scoală de dimineață... De altfel - nu știu dacă aţi observat - oltenii și ceilalți vânzători ambulanţi trec pe itinerariul lor cu o mare regularitate, la anumite ore exacte; ei sunt un fel de ceasornic al mahalalei!

COCOȘUL DIMINEȚII

Când a sosit în București Regina Maria, am notat următoarele strigăte, pe care le auzeam adesea în apropierea palatului de la Cotroceni. Unele din aceste semnale ale negustorilor se mai aud și azi. Altele au fost modificate, sau au dispărut cu totul. Când răsuna glasul de cocoș strident și „agitato”:

- Varneviști! (Warme würste  - cârnați calzi)

Cu acel sunet prelungit glisando, de la nota “la”, până la ascuțitul „sol de sus”, știam că e ora 5 de dimineață și că mai pot să trag un somn...

- Varneviști! Varneviști! - striga vânzătorul.

Adică mai mult sughița decât pronunța silabele... De altfel, mai toți vânzătorii de stradă strigau atunci și strigă și astăzi astfel încât un străin nici nu înțelege ce are de vânzare olteanul. Nici bucureșteanul getbeget nu deslușește lămurit cuvintele. Se ia mai mult după melodie, pe care o cunoaște foarte bine.

Se spune că Principesa Maria ar fi întrebat într’o zi ce strigă matinalul vânzător și i s’a explicat că varnevişti înseamnă cârnăciori cu hrean, cuvântul derivând de la nemțescul Warme Wărste – cârnați calzi. Pe vremea aceea, pentriu o monedă de zece bani, lucrătorul bucureștean, care se ducea în zori de zi la fabrică, putea să-și cumpere o pereche de cârnăciori calzi cu hrean, pe care-i mânca apoi cu mare poftă, cumpărându-și de „cinci parale” pâine.

CORNURI

La 6 dimineața trecea un țărănaș cu picioarele goale și cu un coş jos și lat de răchită în cap. El cânta melancolic, într’o tonalitate cu trei bemoli, într’un tempo ce s’ar putea nota cu termenul consacrat în muzică un moderato:

- Cornuri calde! Franzele calde!

Pe vremea aceea, cu “un ban” - în realitate cu a zecea parte dintr’un leu - se puteau cumpăra patru cornuri. Cu un leu întreg s’ar fi putut cumpăra patruzeci de cornuri! Cântecul era destul de frumos și cu inflexiuni interesante. L-a utilizat mai târziu un compozitor muzical român, care locuiește în străinătate. De multe ori strigătul cornarului modest de pe malurile Dâmboviţei, pus cu măiestrie pe note, a răsunat impresionant în sălile mari de concerte ale Parisului.

MIEL! MIEL!

Pe la șapte trecea un oltean cu miei, care – crescând energic sunetele - striga precipitato:

- Miel! Miel! Miel!

Mi se părea că spune:

- Scoală! Scoală! Scoală!

Auzeam ca prin vis și dormeam mereu... Imediat după dânsul venea un altul, care ducea și el miei jupuiţi, atârnaţi pe cobiliţă. Ăsta parcă striga pe un ton plin de reproş:

- Hai la miei!

Mi se părea un fel de dojană:

- Nu te mai scoli? Nu te mai scoli?

Deschideam ochii. Soarele era sus pe cer. Săream jos din pat și începeam să mă imbrac.

FICĂȚEI

La opt se zărea în colțul străzii unul care vindea măruntaie de vacă și cânta, cu o voce de bariton, maestoso:

- Ficăței de vacă!

IAURT

La ora nouă auzeam pe iaurgiul meu, care se credea obligat să se anunţe de la o distanță de o sută de metri cu o voce țipătoare și agitată:

- Iaurt căimăcel!

Iar un altul, care-i făcea concurență și cu care o dată se luase la bătaie, punea cu glas bărbătesc, risoluto:

- Iaurt căimăcel!

Imediat după iaurgiu trecea pe lângă locuința mea o femeie cu lapte covăsit, care anunța pe muşterii ei cu următorul cotcodăcit de găină, precipitato:

- Lapte covăsit!

Pe la ora zece, din când în când, venea un țigan care spoia tingiri. Se vede că în alte zile colinda alte străzi. Acesta striga altfel, scherzando:

- Spoi tingiri!

Ultima notă o arunca vehement în văzduh, cu pasiunea aprinsă a unui tenor de operetă.

— Spoeeee!!

Cu siguranță că acum s’ar fi trezit toți leneșii ce poate mai dormeau pe strada mea. Dacă poate nu auziseră vocea pițigăiată a iaurgiului și cotcodăcitul femeii cu lapte covăsit, era însă imposibil să nu fi auzit vocaliza energică a ţiganului.

ADEVĂRUL!

Iar mai spre seară, pe la cinci şi jumătate, își făcea apariția un “jurnalist”, cu “Adevărul”, care făcea să răsune strada cu următorul semnal strălucitor:

- Adevărul! Ediția a patra!

Așa se striga atunci, căci „Adevărul” avea patru ediții, din care ultima se vindea în Capitală.

Orice s’ar spune, strigătele acestea, specific bucureștene, înveselesc strada și gospodina așteaptă cu atenție și cu nerăbdare, uitându-se la ceas, semnalul furnizorului obișnuit. Mai e de observat simțul înnăscut al vânzătorilor ambulanți cari țin seamă în mod inconștient de diferite reguli teoretice muzicale, de echilibrul tactului, de pauze, diezi și bemoli indicați de tonalitatea respectivă de ritm... De bună seamă că aceste strigăte muzicale se explică astfel: în mod instinctiv vânzătorul a înțeles că strigătul vorbit produce un număr mult mai mic de vibrații și impresionează mai puțin ca o succesiune ritmată de note muzicale. Vânzătorii noștri ambulanți fac inconștient muzică, ca și Jourdain al lui Moliere, care făcea proză fără ca să știe...

Autoritățile sanitare au interzis vânzarea pe stradă a „crenvișilor” și a „ficăţeiului de vacă”. Unele dintre strigările de mai sus s'au modificat, după cum s’au schimbat și prețurile obiectelor vândute... Tabloul de mai sus a căpătat deci și un oareșicare interes istoric. Cu alt prilej vom reda strigătele vânzătorilor ambulanți din zilele noastre.”

Zgomotul de fundal al străzilor bucureștene, la care contribuiau din plin strigătele comerciaţilor ambulanţi, ale vânzătorilor de ziare sau ale lustragiilor - care cu toţii se agitau, discutau, se certau – a fost limitat prin toamna anului 1937. Autorităţile de atunci au trecut la contracararea acestui “adevărat dușman” al vieţii cotidiene. Pentru un timp bucureştenii chiar au crezut că zgomotul putea fi învins. Dar asta este altă poveste...

Citește aici articolul: Zgomotul a fost învins?

Sursa: articolul “Compozitorii muzicali și strigătele oltenilor” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 22 iunie 1933

    

Citește mai mult... »

Ouăle de Paşti – vechi obiceiuri şi credinţe din ţări europene

Despre diferitele credinţe referitoare la începutul obiceiului înroşirii ouălor v-am povestit într-un articol anterior. Acum o să vă povestesc despre câteva obiceiuri legate de Oul de Paşti – un simbol al creştinismului prezent în cultura multor popoare europene. Despre vechi obiceiuri întâlnite în câteva dintre ţările Europei am găsit informaţii în lucrarea “Ouăle de Paşti – studiu de folklor” de Artur Gorovei, volum apărut sub egida Academiei Române în anul 1937:

GERMANIA

Poporul german a păstrat, mai mult decât toate celelalte popoare occidentale, tradiţia ouălor de Paşti. Copiii germani stiau că acestea sunt aduse de iepuraşi şi ascunse. Copii primeau deasemenea în dar ouă roşii de la naşii lor. În ouăle de Paşti, golite de conținut tinerii germani trimiteau iubitelor declarații de dragoste scrise pe fâşii înguste de hârtie înfăşurate pe beţişoare subţiri. Se practica de asemenea obiceiul de a se îngropa cojile ouălor roşii sub uşa grajdului, peste care călcau găinile, pentru a le aduce fertilitate. Pe ouă se desenau flori iar în jurul acestora se scriau proverbe sau poezioare cu tâlc. Existau şi o serie întreagă de superstiţii legate de ouăle de Paşti: mamele atingeau gura copiilor cu ouă de Paşti ca să poată vorbi frumos; se credea că ouăle roşii te apără de trăznet sau că - dacă sunt aruncate în foc - te apără de incendii. De asemenea, cu ajutorul ouălor roşii puteai descoperii vrăjitoriile.

Germania - Copil cu ouă de Paști
din ciocolată

SUEDIA

În Suedia centrală se făcea de Paşti o pâine având forma unei păsări cu ciocul făcut din migdale şi cu ochii din stafide, pâine în care se puneau fructe zaharisite şi chiar un ou, care se numea  ‹‹hulub de Paşti››. Această coptură se mânca înaintea mesei de Înviere. În lunea de după Paşti se mânca omleta şi scrob cu slănină. Băutura tradițională era grogul făcut din gălbenuş de ou cu zahăr şi cu rom.

OLANDA

Obiceiul vopsirii ouălor s-a restrâns azi şi în Olanda. În vremurile trecute însă era obiceiul de a se da ouă vopsite preoţilor, ca dijmă, iar fetele dăruiau ouă roşii baieţilor. Prin unele locuri se vopseau ouă verzi care se ascundeau în iarbă ca să le caute copii.

Olanda: Jucărie din ouă de Paști

FINLANDA

În Carelia orientală era obiceiul de a se duce în cimitir ouă în ziua de Paşte sau de a se împărţi păstorilor ouă colorate în rosu. Într-o altă regiune a Finlandei, Lapinjarvi, se agăţau ouă roşii în mesteceni. O mâncare tradițională pentru această sărbătoare era Mämmi – o plăcintă preparată din făină de secară şi coaptă într-un vas făcut din coajă de mesteacăn.

LITUANIA

Ouăle de Paşti lituaniene se numeau Marguĉiai şi se ormamentau în două moduri: fie se gravau cu ajutorul unui cuţit sau a unui corp ascuţit (ouă numite skustiniai) sau, ca şi la noi, se colorau după ce erau acoperite cu ceară părţile care nu se vopsesc.

ITALIA

Un obicei frumos de Paşti din Monferrato: ”cu câteva zile înainte de Paşti, tinerii se alcătuiesc în grupe de 5 sau 6, dintre care unul stie să cânte din fisarmonică şi altul din flaut şi, după înserat, pleacă spre fermele unde au cunoscuţi si mai cu seama unde fermierul are vreo fată de măritat şi încep să cânte.” Stăpâna casei îi cercetează şi, dacă îi plac cântăreţii, îi invită în casă şi le dăruieşte o sticlă cu vin şi un paner cu ouă. În oraşele Italiei ouăle roşii erau înlocuite de cele mai multe ori cu ouă de ciocolată frumos împodobite.

Italia - Femeie cu ouă de Paști din ciocolată

ANGLIA

În Anglia obiceiul vopsirii ouălor s-a pierdut undeva prin veacul al XVII-lea. Se vând doar ouă de ciocolată în majoritatea zonelor.

BELGIA

În Belgia era răspândită credinţa conform căreia, în Joia Mare, clopotele bisericilor pleacă la Roma în clipa în care se cântă în biserici ‹‹Gloria in excelsis››. A doua zi clopotele se întorc de la Roma şi aduc cu ele ouă de toate felurile pe care le lasă în grădini spre bucuria copiilor. Ouăle de Paşti se colorau de obicei cu drojdie de bere (cele brune) sau cu coji de ceapă (cele roşii). Ouăle de Paşti se puneau prin grădini, printre plante sau flori, în special printre ghiocei, numiti fleurs d’avri.

ELVEŢIA

În Elveţia se credea ca ouăle de Paşti sunt aduse de iepuraşi iar copii pregăteau din flori de primăvară cuiburi în care aceştia să aşeze ouăle. Ouăle de Paşti erau ascunse prin livezi şi erau căutate cu râvnă de copii – joc numit ‹‹vânatul ouălor de Paşti››.

FRANŢA

La Grenoble se practica în vremuri vechi, în ziua de Paşti, următorul obicei: “se cobora de pe soclul ei statuia Sfântului Jacques din biserica Saint-Andre şi se așeza pe altarul unei capele situate în fundul bisericii, iar pe urmă se făcea o procesiune pe străzile oraşului. La întoarcere statuia o culcau pe ştergare umplute cu bucăţele de pâine pe care le duceau apoi la fântâna Saint-Jean, cântând un anumit cântec. La fântână se împărţeau bucăţele de pâine şi se mâncau, bând unul sau mai multe pahare de apă în onoarea Sfântului Jaques, pentru a obţine o recoltă bună şi abundentă. Se întorceau apoi la biserica Saint-Jean, unde se făceau ofrande de ouă roşii”.

GRECIA

O urare grecească spunea: ‹‹saranda arnia stin pashalia, saranda kokina avga›› (patruzeci de miei şi patruzeci de ouă de Paşti). De Înviere grecii duceau ouă la biserică iar a doua zi trimiteau naşilor atâtea ouă câţi membrii erau în casă. Dintre ouăle vopsite în Joia Mare – unul se păstra la icoană iar în caz de grindină sau de ploaie mare se arunca oul în grădină cu credinţa că ploaia sau grindina vor înceta.

Citește mai mult... »

Obiceiuri și farmece de Paști

Marile sărbători ale anului au fost considerate întodeauna cele mai potrivite prilejuri pentru a face farmece. Sărbătoarea de Paște, simbol al renașterii și al reînvierii nu putea să reprezinte o excepție. Am găsit descrierea câtorva dintre aceste vechi ritualuri și obiceiuri într-un număr special de Paști al revistei “Ilustrațiunea română” – numărul din  27 aprilie 1932:

Obiceiuri de Paști - (Florin Eşanu - Epoch Time)

“În ajunul sărbătorilor, fiecare fată își pregătește o cămașă nouă după ultima modă, care după dorința și râvna ei… “va fi cea mai frumoasă din sat”. Cămașa trebuie lucrată nu numai cu mare îngrijire dar și cu multă curățenie, căci nu are voie s’o spele trei săptămâni și în tot acest interval trebuie să rămâie “tot ca nouă”. Fata care și-a cusut o astfel de cămașă ia în seara de ajun o cofă și trei fire de busuioc și merge să scoată apă din râul care curge prin apropiere. Se întoarce apoi acasă, recitând pe drum versurile unui farmec care îi va asigura succesul la joc. În pragul ușii, ea bea de trei ori apă din cofă și încheie farmecul astfel:

Cum nu poate popa face aghiasmă

Făr’de busuioc,

Așa să nu poată începe feciorii

Făr’ de mine nici un joc !

A doua zi de dimineață, adică în ziua de Paști, pe când cântă cocoșii a treia oară, fata pornește în faptul zilei la râu pentru a-și lua “apă de dragoste și frumusețe”. Pe drum ea rostește cuvintele farmecului, care se termină astfel:

Cum e mai ales grâul de sămânță din toate buruienile,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele !

Cum e mai ales păunul decât toate păsările,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele !

După ce se închină spre Răsărit, ea ia cu mâna dreaptă apă și-o aruncă peste cap. Apoi își umple cofa dinnou și se întoarce repede acasă, să n’o vadă nimeni. Ajungând acasă ia o strachină mare, nouă, toarnă apă într’ânsa, ia apoi cele trei fire de busuioc cu care a fost seara la râu și le pune împreună cu un ou roșu și cu câțiva bănuți de aur sau argint în apa din strachină. Cu această apă fata se spală apoi pe obraz, învârtind în același timp oul pe umerii obrajilor.

Adunând apă de dragoste și frumusețe

Farmecul acesta va trebui să înfăptuiască următoarele minuni: să fie sănătoasă și roșie la obraz ca oul, plăcută, iubită și atrăgătoare ca busuiocul, curată ca aurul sau argintul, să aibă bani mulți în timpul anului, să fie jucată la horă și – bineînțeles – să se mărite cât mai curând. După ce s’a spălat și închinat, se pregătește să se înțolească în cel mai frumos costum al ei. Înainte de a pune cămașa cea nouă ea trece prin ea un cărbune aprins, întovărășind gestul cu o formulă, și ea făcătoare de minuni:

Precum este cărbunele acesta aprins și viu,

Tot așa să fiu și eu sprintenă,

Și precum pică cărbunele de iute și nu se oprește în haină,

Tot așa să fiu și eu văzută și luată în seamă de toți!

În loc de cărbune se poate trece prin cămașă și lumănarea aprinsă în noaptea Învierii. Fata care îndeplinește cu strictețe toate punctele farmecului intră plină de voie bună și speranță în sărbători. Dar cu toate acestea încă nu s’a terminat îndeplinirea farmecelor de Paști.

Înroșind ouăle de Paști

Fata când se scoală de la masa Învierii, se închină și recită încă vreo câteva strofe care trebuie să o facă “regina horei”; pe acestea le sfârșește când pășește pragul casei, pornind spre adunarea fetelor și a flăcăilor.

Fiecare fată mare are obiceiul în fiecare sărbătoare, dar mai ales de Paști, ca după ce și-a scos hainele de joc, din locul unde au fost păstrate, să le atârne pe ușă înainte de a le îmbrăca. După cum ușa trebuie să fie atinsă de oricine vrea să intre în casă, tot așa și fata să fie văzută și cântată de feciori, neputând s’o treacă nimeni cu vederea (...).

Multe fete își fac în ziua de Paști “de dragoste” prin flori, legături de flori numite de dragoste, culese de pe patru dealuri sau patru câmpuri, pentru ca tot astfel să vie la ele flăcăii din cele patru zări.

Afară de aceste farmece, fetele de la țară își mai fac „de parte” sau „de ursită” pentru a-și cunoaște sau a-și hotărî viitorul, cu ajutorul fermecătoarelor sau a vrăjitoarelor. Drumul spre căsătorie și-l deschid cu tort tors de o fetiță de șapte ani.

Pe lângă cele înșirate până aici, o seamă de fete mai obișnuiesc ca în ziua de Paști, la biserică, să-și puie un ou roșu în sân ca să fie totdeauna roșii în obraji. Peste zi ele lipesc găoace de ouă roșii la ușile caselor lor ca să vie mai degrabă pețitorii.

La joc în zilele de Paști

Există și alte farmece, legate de binele casei: iarba verde se împrăștie pe pragul ușii pentru ca toți ai casei să calce pe ea și să devie sănătoși, plăcuți și frumoși ca iarba. Plugarii și meșteșugarii își pun unealta lor principală sub pragul ușii, unde o lasă să stea trei zile, călcând pe ea, pentru a avea mai apoi spor la lucru. Prin unele părți se pune după ușă un răsad proaspăt de iarbă, lăsându-l acolo să se uște trei zile; apoi se afumă cu el bolnavii de junghiuri pentru ai însănătoși.

Altă datină curioasă e aceea ca "toți oamenii dintr-o casă să puie în noaptea Învierii câte un pahar cu apă și pe pahar o bucățică de pâine. Când se întorc de la biserică fiecare cercetează paharul său. Dacă a secat apa înseamnă că va muri mai înainte de un an, iar dacă apa n’a scăzut ei cred că vor trăi încă mult timp.”

Sursa: articolul “Obiceiuri și farmece de Paști” – numărul special de Paști din 27 aprilie 1932 al revistei “Ilustrațiunea română” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

#farmece #descântece # obiceiuri #Paste

Citește mai mult... »

1 Mai – de la Armindeni la “Ziua Muncii”

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită supertiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De ziua vinului-pelin

În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără șoață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,

Cinsnup,

În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”.(1) Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,

Dracu-l frigă

Pe frigare

De cea mare!” (1)

“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)

De Armindeni, la iarbă verde

ZIUA MUNCII

1 Mai a început să fie considerată o “zi pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore” mai întâi în Statele Unite ale Americii, începând din anul 1886. Socialiștii europeni au adoptat acestă zi ca fiind o “zi a muncii” la Congresul Internaționalei Socialiste organizat în sala Pétrelle din Paris în 20 iulie 1889. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890.

De "Ziua Muncii" în București - 1 Mai 1934

“La București, socialiștii au avut manifestații grandioase pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cișmigiu. De multe ori capul manifestației trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era încă în grădină. În fiecare țară socialiștii au avut revendicările lor imediate, speciale. Pe placardele social-democraților români se putea citi, în afară de lozinca lui Karl Marx: “Proletari din toală lumea uniți-vă!”, revendicarea imediată a celor trei 8-uri (notă: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de educație).  Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat completată cu următoarele cerințe: “Votul universal", “Emanciparea femeii", “Dreptul de vot pentru Dobrogeni", “Dreptul de vot pentru Evrei", “Desființarea bătăii în armată”, “Repaosul duminical” , “Pământ pentru țărani", etc. Aceste inscripții se puteau citi pe placardele purtate de mulțimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină marginașe, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea. La un moment dat, “sărbătoarea muncii" a obținut consacrarea oficiala în toate statele și a Societății Națiunilor. La noi în România ea a fost declarată, în mod oficial, ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în toate uzinele și chiar în instituțiile statului (notă: începând cu ziua de 1 Mai 1920).” (2)

  

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comb.” – 1916

(2) Alex F. Mihail – articolul “1 Mai – altădată și azi” – publicat în numărul din 6 mai 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »