Sfaturi interbelice: Cum se apărau românii de caniculă în 1933

Căldurile toride revin an de an, transformând orașele în adevărate furnale. Sub soarele dogoritor, zilele par interminabile, iar nopțile aduc un respiro doar în parcurile umbroase. Indiferent de epocă, orășenii care rămân în oraș în plină caniculă caută soluții pentru a supraviețui acestor temperaturi extreme. 

 

 

Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleca “în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. În numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată”, redactorul Ion Zăbavă încerca să ofere “o serie de sfaturi inedite”:

---

---

Sfaturi "anti-caniculare"

 

Deși recomandările clasice pentru combaterea insolației inundau paginile publicațiilor an de an, Ion Zăbavă a ales să abordeze subiectul dintr-o perspectivă neconvențională. Sătul de clișeele vremii, autorul își propune să ofere cititorilor săi o perspectivă inedită asupra luptei cu arșița  

“De îndată ce sosesc căldurile, toate ziarele și revistele se simt obligate să publice sfaturi anti-caniculare: “Cum să ne apărăm de căldură”, „Cum să ne ferim de insolație”, “Sfaturi pentru lunile de vară"... și altele. De vreme ce așa este tradiția, să ne fie îngăduit să dăm și noi cititorilor o serie de sfaturi contra căldurilor; cum însă toate recomandațiile higienei au fost publicate de sute de ori, vom căuta să vă oferim o serie de sfaturi inedite.” 

Remedii istorice (și ușor bizare) pentru domnițele interbelice

 

Dincolo de sfaturile medicale convenționale, Ion Zăbavă apelează la o ironie fină, făcând apel la „autoritatea” lui Herodot pentru a oferi soluții cel puțin neobișnuite – și de un umor savuros – pentru doamnele bucureștene care înfruntau asfaltul încins al Căii Victoriei:

„Pe asfaltul topit de soarele fierbinte, patru tocuri înalte și ascuțite se înfig simetric:

- Vin căldurile, dragă. Ce ne facem?...

- Ce să faceți, Doamnele mele... Să citiți pe Herodot.

Nu știți cine e Herodot?... Un mare romancier cehoslovac sau un gazetar american. Nu importă. Dar să-l citiți, fiindcă veți găsi în Herodot admirabile remedii contra căldurii. Într’adevăr, Herodot ne spune că grațioasele egiptene de acum câteva mii de ani, întocmai ca și cucoanele de azi, nu se puteau lipsi de o mică plimbare cotidiană - cum ar veni pe Calea Victoriei sau la Șosea. E încă o dovadă că nimic nu se schimbă sub soare. Dar acest astru era pe atunci mult mai înfierbântat în Egipt, decât este azi la București, ceea ce nu trebuie să vă surprindă: era pe vremea aceea mai tânăr cu vreo șase mii de ani. Curioase cum sunteți, veți întreba:

O posibilă soluție împotriva căldurii: fotoliul de gheață

- Dar cum se puteau plimba egiptenele pe o căldură mai grozavă decât la noi?

lată ce scrie Herodot, în această privință: “în litiere, risipeau un strat gros de ierburi verzi, pe care se întindeau, îmbrăcate eu o simplă tunică de in". Până aici, nu e greu să le imitați. Vă rămâne numai să vă culcați în automobile, pe un strat de iarbă rece, fiindcă îmbrăcăminte mai complicată nici dv. nu obișnuiți. Herodot continuă: “Egiptenele își înfășurau pe brațe și pe gât două sau trei vipere vii, dresate de neguțători galici sau fenicieni. Și numai astfel cutezau să iasă la plimbare, pe caniculă". Conițele noastre știu desigur că temperatura trupului viperei este sub temperatura celui feminin, pentru că șarpele are sângele rece, pe când al femeii clocotește, vara ca și iarna. Din această cauză, înfășurarea trupului cu vipere este un remediu excelent contra căldurii, și vi-l recomandăm... cu căldură.”

---

---

„La mare, la soare” – O aventură (și puțin haos) în gara din Constanța

 

Dacă viperele propuse de Herodot păreau o soluție prea îndrăzneață, Ion Zăbavă ne propune o alternativă clasică: fuga la malul mării. Însă, așa cum aveau să descopere turiștii interbelici, drumul până la destinație era el însuși o probă de foc, unde organizarea feroviară și entuziasmul călătorilor creau situații de un comic absurd: 

“Dacă anumite prejudecăți de rasă sau de specie vă împiedică să întrebuințați acest remediu, nu vă rămâne decât să vă duceți la ștrand, dar apoi veți fi nevoite spre a vă curăța trupul, să vă duceți la mare. Evitați însă Tekirghiolul, unde veți întâlni din nou noroiul. Ca să ajungi la mare, în gara Constanța te vor trece toate nădușelile:

- La ce oră e tren spre Mamaia?

- E afișat la casă.

La casă un afiș galben anunță trenuri din oră în oră spre Mamaia sau spre Movilă, plus trenuri automotoare suplimentare. Dar, deși existent pe afiș, trenul nu se vede în gară la ora indicată. Te adresezi din nou portarului, care te lămurește:

- Pleacă după afiș, dar încă nu s'a pus în circulație.

Pe scara vagonului - înainte de plecarea spre mare

S'a zvonit, pe peron, că un tren suplimentar pleacă. În dimineața aceasta de Duminică arzătoare, dar nu se știe pe ce linie trage, dacă pleacă spre Mamaia sau spre Carmen Sylva (notă: în perioada antebelică stațiunea Eforie Sud a purtat mai întâi numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai târziu Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă și mai apoi Carmen Sylva). Portarul se contrazice eu tăblițele de pe vagoane, și acestea cu afișul galben.

- E pentru Carmen Sylva!

Jumătate din lumea de pe peron, dă năvală în trenul care se umple într'o clipă. Dar altcineva precizează:

- E pentru Mamaia!

Cei din tren vor să coboare, în timp ce pasagerii de pe peron, amatorii de Mamaia, vor să se urce. Femei se rostogolesc din tren, pe scări, unde s'au încins bătăi. Nimeni nu cedează: călătorii spre Mamaia vor să se urce peste cei din tren; aceștia vor să coboare până nu pleacă trenul. Unii ies pe ferestre. Copiii sunt striviți sau trecuți, colete ce sbiară, din mână în mână, pe deasupra capetelor. Prin ușile blocate nimeni nu urcă și nimeni nu coboară. Dar toți împing cu convingere, voinicește... În fine, trenul cu călători pentru Carmen Sylva, a plecat... spre Mamaia.”

Five-o'clock tea marin

La munte pentru... „o cură de praf”: Un altfel de concediu la Poiana Țapului

 

Dacă aventura de la mare s-a dovedit a fi o luptă pentru supraviețuire, nici muntele nu oferă, în viziunea ironică a lui Zăbavă, tihna promisă. Între „neurastenia” provocată de zgomotul mașinilor și eterna condiție meteo de pe Vârful Omu, vacanța la înălțime devine o satiră savuroasă la adresa „progresului” de care se bucurau orășenii interbelici: 

“De aceea, daca nu aveți pumnul lui Schmeling sau statura lui Carnera (notă: Max Schmeling și Primo Carnera au fost campioni mondiali la box în perioada interbelică), nu vă sfătuim să plecați la mare. În acest caz este preferabil muntele. De pildă Poiana Țapului, o stațiune răcoroasa, strivită între somptuozitatea Sinaiei și majestatea munților de la Bușteni. Aici vei scăpa de căldura din București, dar în locul insolației te amenință neurastenia. Într’adevăr, odinioară unica distracție a vilegiaturiștilor era să privească la gară defilarea trenurilor. Azi, toată lumea pândește pe șosea, făcând cură de praf și exerciții de recunoaștere a mărcilor de automobil:

- Fiat!

- Ași! E un Buik...

- Chrysler! Îl cunosc după claxon!

Și astfel, înnebunești lent... Ca mâine, nefericiții vilegiaturiști din Poiana Țapului vor sta ore întregi cu capul ridicat spre cer, până la ankilozarea gâtului, amuzându-se să ghicească “marca” avioanelor:

- Spad!

- Fokker!

- Aha! Vine acceleratul aerian de la Oradea!...

Legea progresului...

Trebuie să recunoaștem însă că sunt și alte delicii la munte, afară de înghițirea în doză masivă a prafului de pe șosea (notă: însoțit azi de suavele gaze împrăștiate de miile de țevi de eșapament). De pildă, răsăritul de soare la Vf. Omu. Toți turiștii au un carnet de impresii și obligația de a se duce să și le scrie la Omu, în fața răsăritului de soare. Pagină tipică din toate carnețele de impresii:

Ziua întâi: Am urcat din greu 7 ore pe panta abruptă a munților, ca să vedem răsăritul soarelui la Omu. Se spune că e o minune.

A doua zi: Am suit, sufocați de extenuare, stâncile pleșuve, dar vom fi desigur recompensați pentru truda noastră, prin superbul răsărit de soare de la vârf.

A treia zi: Am suit toată noaptea ca să prindem răsăritul de soare de pe piscul Omului. Abia ne mai târâm. Dar răsplata va fi magnifică.

A patra zi în zori: În fine, am ajuns în vârful Omului. Plouă cu găleata.”

În Bucegi - pe Valea cerbului

Bagajele – „cufărul diabolic” și eterna dilemă a voiajului

 

După ce am analizat peripețiile călătoriei la mare și la munte, reporterul interbelic punctează un ultim obstacol, poate cel mai dificil de gestionat: excesul de bagaje. Cu o ironie plină de șarm, autorul trasează o scurtă și amuzantă istorie a cufărului, transformând o problemă logistică banală într-o observație despre natura umană: 

“În goana sa după răcoare, vilegiaturistul mai are și alți dușmani de moarte, pe lângă ploaie și chelneri de pildă, cum ar fi bagajele soției. Trăim clipa de actualitate a valizelor și a cufărului, și de groază la gândul cantității de bagaje pe care o va lua soția. Cufărul, acest obiect născocit de o imaginație diabolică prin secolul al XIV-lea, din necesitatea unei vieți de lungi peregrinări a seniorului medieval, și care pe vremea Regelui Soare era capitonat (cufărul, nu seniorul) cu stofe scumpe și avea colțurile bătute în plăci de aur, servea acum șase veacuri mai ales pentru transportul rochiilor femeiești. În fiecare femeie este o Gabrielle d'Estrée, care, în secolul al XVII-lea își transporta în călătorie până și patul demontabil, închis într’un cufăr de nuiele! Contra cantității de bagaje ce o ia soția în tren, nu vă putem însă da nici un sfat: așa este sexul căruia îi datorăm nevestele și celelalte necazuri mai mici ale noastre.”

Copii la scăldat - sub roata morii

Privind retrospectiv, observăm că, deși tehnologia a evoluat și trenurile nu mai au aceeași aură de imprevizibil, dorința orășenilor de a găsi un strop de răcoare a rămas neschimbată. Umorul fin al lui Ion Zăbavă ne amintește că, indiferent de secol, canicula este o provocare ce necesită fie puțină ingeniozitate, fie o doză sănătoasă de ironie. 

 

Dacă doriți să aprofundați incursiunea în universul cotidian al Bucureștilor de altădată, vă invit să descoperiți și alte mărturii fascinante despre cum se ascundeau bucureștenii de arșiță în articolul nostru: Sfaturi (interbelice) pentru zilele caniculare. Până la urmă, „legea progresului” s-o fi schimbat, dar plăcerea de a evoca vara de ieri a rămas la fel de proaspătă. 

 

 

Sursa: articolul “Sfaturi anticaniculare” – semnat Ion Zăbavă – publicat în numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată"

Continuarea

De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

Scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938, consemna:

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.”

Mira și Ionica - fetele scriitorului (stânga)
Gib Mihăescu (centru)
D-na Elena Gib Mihăescu (dreapta)

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat:

• piesa de teatru: Pavilionul cu umbre (1928)
• nuvelele: Grandiflora (1928), Vedenia (1929), Visul (1935)
• romanele: Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934), Donna Alba (1935)

Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

---

---

Pentru că “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n'a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu. 

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei și-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc și înălțimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor și a reușit să le înfățișeze în cărțile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi și multe nopți a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărților cerului, cu nesecată râvnă.”

---

---

GIB MIHĂESCU ÎN AMINTIRI

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndurerați ai soției lui, în glasul ei reținut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeți prea timpurii. Și l-am revăzut iarăși la apariția neașteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ținut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soția și sora au evocat înainte-mi figura lui Gib și eu am notat tot ce mi-au spus. 

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni și mulți, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măiestrie. L-au cunoscut și au știut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent și a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacție. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aș putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.”

FAMILIA SCRIITORULUI GIB MIHĂESCU

„Din copilăria lui Gib Mihăescu, sora lui își amintește o mulțime de lucruri. Le-a spus рагe-se şi d-lui Crevedia care a publicat un articol în Gândirea (Februarie 1936) „Viața lui Gib Mihăescu", vioi și interesant ca tot ce iese de sub pana acestui duhliu și arțăgos scriitor. Nevrând să parafrazez pe d. Crevedia, reproduc mai la vale un fragment asupra copilăriei lui Gib, din articolul cu pricina: 

Frontispiciul articolului dedicat de N. Crevedia
vieții lui Gib Mihăescu, publicat în numărul
din februarie 1938 al revistei "Gândirea"

„Gib I. Mihăescu s'a născut la Drăgășani, în anul 1894, Aprilie 23. O zi sfântă de primăvară, de aceea a primit numele de Gheorghe. Era al treilea copil. Sora lui mai mare, văduva unui ofițer superior, trăiește și, după moartea mamei, dânsa l-a învăluit într'o iubire mai presus de orice frăție. 

Tatăl, Ioan Mihăescu, era avocat în Drăgășani. Avocat-apărător din aceia de modă veche, cu diplomă de la Târgoviște. Foarte inteligent, fire deschisă și întreprinzătoare. Isbutise să facă oarecare stare și adunase multă stimă printre ruralii săi concetățeni, ale căror interese le apăra cu onestitate. Bunicul lui Ion Mihăescu, originar din Gorj, a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu. Se numea Preda Stegaru, căci purtase, probabil, steagul Revoluției. Gib iscălea multe dintre articolele sale cu pseudonimul Gh. Stegaru, ca un omagiu adus memoriei pandurului. 

Dar copiii avocatului, precum vom vedea, n'au semănat acestei ascendențe de cremene. Ei au primit, toți, sângele subtil al mamei - soția lui Ion Mihăescu - fiica unei boeroaice care se retrăsese la Mănăstirea Dintr'unlemn şi se făcuse călugăriță. Pe fată, însă - o fată din flori, pare-se - n'o reținuse între zidurile sfinte, ci o dăduse într'un pension la București. De aici, copila venea și-și petrecea vacanțele la mănăstire. 

Dar, odată, venind să-și petreacă libertatea Paștilor lângă mama, în diligența care trecea prin Drăgășani, frumoasa domnișoară cunoscu pe chipeșul avocat oltean, pe Ion Mihăescu. După două săptămâni, erau cununați și eleva care n'avea decât 15 ani, nu se mai întoarse la școală... Atmosfera de umbre și evlavii a Dintr'unlemnului influențase mult sufletul fin al doamnei Mihăescu care și-a crescut copiii în leagănul adânc al credinței și al unei desăvârșite cucernicii. Mama lui Gib era o fire aristocrată, blândă și foarte romantică. Citea romane și cărți de istorie, mai ales dintre cele care povesteau viața regilor și a tuturor Curților domnitoare. Două-trei ore pe zi, citea Sfânta Scriptură.” 

GIB MIHĂESCU - COPILĂRIA

„Copil, Gib a crescut la via părintească Groșarea, din satul Călina, de lângă Drăgășani. Bătrânii satului îi povesteau aici despre trecutul în care zăceau ascunse comori bogate, turcești. În visurile copilăriei lui Gib, vor fi jucat, desigur, multe focuri de aur și în nuvelele de mai târziu ale fostului băiat de la vie, vom întâlni, des, obsesia acestor vâlvătăi, în descripția cărora Gib Mihăescu se dovedea un maestru. Era un copil pirpiriu, dar tare drăgăstos. Și de mic îl atrăgea suavul blestem al scrisului. Așa, de pildă, lua hârtii, le împăturea, le cosea și desena pe fiecare pagină tot felul de chipuri. Pleca apoi prin târg, prin centru pe la cafenea și striga cât îl ținea gura: „A apărut „Veselia". Cumpărați „Veselia". 5 parale bucata...” și își desfăcea cele trei-patru exemplare din „Veselia" alcătuită de el și, când îi mai cerea cineva câte un număr, el răspundea satisfăcut:

- De unde să-ți mai dau? Că s'a prescris! - adică s'a isprăvit...
- Dar cine ești tu, mă! - îl întreba câte cineva.
- Eu sunt Giab, ziaristul! - răspundea el, mândru.

Giab era un ungur - Gabor îl chema probabil - care vindea ziare prin târg. De aici i-a rămas numele de Gib. Drăgășanii, familia, toți intimii lui îi spuneau: Gibe.” 

GIB MIHĂESCU - ANII DE ȘCOALĂ

„Urmase clasele primare la Drăgășani. Prin 1902, este înscris în clasa I-a a Liceului Carol din Craiova. În clasa II-a, însă, e mutat la liceul din Slatina. Stă aici în gazdă la sora lui mai mare, căsătorită cu un ofițer. Și la Slatina desena Gibe. Făcea pe deal, în pământ... planurile războiului ruso-japonez. Odată era foarte abătut:

- Ce ai, mă? - îl întreabă sora.
- Te rog să-mi faci rost de-o căpățână de miel mort.
- ???
- Vreau să fac telegrafie fără fir.

Anul următor, avocatul Ion Mihăescu își trimise copiii la liceul din Râmnicul-Vâlcea. Dar Gibe o încurcă aici cu clasa III-a, cu toate că la Craiova și la Slatina fusese premiant. Și iată în ce împrejurare. El și încă alți vreo șase elevi au spart dulapul cu dulcețuri al gazdei și au mâncat-o toată. Elevii au fost reclamați la școală și eliminați, iar părinții au fost trași în judecată de zgripțuroaica bătrână care s'a înscris la despăgubiri cu suma de 80 de lei. Pentru Gibe, eliminarea era încă un motiv de mândrie. Repetă clasa la Craiova. Se distingea la partea literară. Nache, vestitul profesor de Română, care a fost și dascălul unor Nicolae Titulescu, Dr. C. Angelescu și al multor personalități oltene – îl lua'n brațe, în clasă, și-l săruta. La obiectele științifice și mai ales la Matematică, elevul Mihăescu I. Gheorghe era slab.

După absolvirea gimnaziului, se înscrie în cursul superior, secția clasică. Tatăl era foarte mândru:

- Gibe al meu este al patrulea din clasă - se lăuda dânsul.

Până într'o bună zi, când află că la secția clasică nu urmează decât patru elevi. Mihăescu I. Gheorghe era, deci, ultimul...”

GIB MIHĂESCU - CĂSĂTORIA

„Doamna Elena Gib Mihăescu (născută Stănescu) e drăgășeneancă. Pe Gib l-a cunoscut încă de pe când erau amândoi copii. Povestește, tristă, despre vremea când Gib se înapoiase de la Chișinău, după moartea tatălui: 

- Tatăl lui, înainte de a muri și-a exprimat dorința ca el să aibă grijă de cei trei frați mai mici (fuseseră 12 copii). A venit la Drăgășani. Ne-am revăzut. Căsătoria s'a celebrat la 29 Nov. 1925. Bătrânul Ion Mihăescu a fost și el avocat. Gib era hotărât să facă avocatură serioasă, dar nu-l pasiona și de aceea o lăsa pe planul al doilea. La Drăgășani avocații se sculau cu noaptea'n cap ca să poată asculta pe clienți. El se trezea târziu sau chiar de se scula mai devreme scria, în vârful patului, până la ora 8, când pleca la judecătorie. Înfrângerile îl îndurerau peste măsură. Un proces pierdut îl făcea să aibă remușcări, nu pentru mândria lui de avocat șifonată de pierderea unui proces ci pentru clienții lui, mai întotdeauna săraci.

Mai pe urmă a deschis un birou de avocatură, împreună cu doi prieteni: avocații Răuţ și Bogardo. Lucrurile mergeau bine pentru că tovarășii erau pricepuți în meserie, muncitori, cinstiți. Când a fost să împartă banii s'a minunat că partea lui e cu mult mai mare decât se aștepta, ba chiar a cerut celorlalți să mai socotească o dată fiindcă i s'a părut că i-au dat mai mult decât trebuia.

Lipsit de orice distracție, Gib găsea refugiu sufletesc în lectură, în scris și astronomie. Reluându-și o veche preocupare din liceu, își cumpără o lunetă astronomică de la Paris și primea fel de fel de reviste și cărți cu ultimele invenții și descoperiri în domeniul acesta. De atunci cotrobăia printre stele căutând minunile firmamentului. A scris în vremea aceea: „La Grandiflora”, „Vedenia”, „Pavilionul cu umbre” și „Brațul Andromedei”. Pentru „Pavilionul cu umbre” a primit - după cum știi - Premiul I al Asociației criticilor dramatici pe anul 1928. Își împărțea timpul între literatură și astronomie. 

Doamna Gib Mihăescu îmi arată apoi o însemnare a lui în care vorbește despre un „Procedeu pentru asocierea și întărirea puterilor optice a două sau mai multe lunete prin proiectarea imaginilor obiectivelor respective într'un plan focal comun". Cine știe ce valoare practică va fi avut această invenție pe care el n'a trăit s'o vadă realizată. 

- La Drăgășani am stat cinci ani. Ani lungi, plini de necazuri. Cinci morți în familie, lipsuri materiale, viață monotonă de orășel provincial. În 1929, d. profesor Nichifor Crainic îi trimise o telegramă prin care îl chema să vie imediat la București. Grație domniei sale Gib fusese numit șef de secție la Direcția Presei. Ne-am mutat îndată la București. Mai apoi a fost avansat referent și a stat în serviciul Direcției Presei până la moarte.

La București lucra mult. Își impunea un anumit număr de ore pentru scris și respecta cu sfințenie această regulă. Când se așternea pe lucru, zeci de pagini ieșeau înnegrite de sub tocul lui. Scria ușor, ore întregi, fără să facă pauză. Revenea de multe ori și renunța repede la paginile care i se păreau nedemne de el. Făcea și gazetărie. Întâi la „Curentul", apoi la „Calendarul" unde era redactor. Modest și chiar timid, nu avea temperament de gazetar. Nu-i plăcea viața de cafenea și nici atmosfera de intrigă și bârfeală.

Retras, lucra neobosit. Au apărut rând pe rând: „Brațul Andromedei" (1929); „Femeia de ciocolată" (1933); „Rusoaica" (1933); „Zilele și nopțile unui student întârziat" (1934); „Donna Alba". În ultimul an al vieții semnase un contract cu o editură din Brad („Pantheon") pentru un roman, din care n'a apucat să scrie decât 84 de pagini. Mai avea gata două piese de teatru: „Sfârșitul", care se află în cartoanele Teatrului Național și o comedie, „Confrații", actualmente în posesia d-lui Sică Alexandrescu.

Când scria îi plăcea să fie liniștit. Uneori copiii veneau lângă el. Îi mângâia și le spunea blând: Du-te ticule că eu am de scris.

Avea mulți prieteni. La Drăgășani pe avocații Emil Răuţ și Bogardo și farmaciștii Gogu Stoian și Nanei iar la București pe d-nii Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Șeicaru, d-na Apriliana Medianu etc. Nu întârzia cu prietenii în oraș, și rareori îmi cerea voie să iasă seara împreună cu unul sau mai mulți din camarazii lui.” 

GIB MIHĂESCU - SFÂRȘITUL NĂPRAZNIC

„- Viața se scurgea liniștită, egală, cu necazuri și bucurii. În 1935, cu câteva luni înainte de a muri, îl încercau dureri de șale. Întors de la mare și poate răcit, Gib se simțea din ce în ce mai rău. La sanatoriul „Martin Luther" din Sibiu, cu regim și îngrijire, părea că-i merge mai bine. Puține zile mai târziu boala își accelera opera distrugătoare. I se măcinau rinichii. Uremie. În cele din urmă doctorii pierduseră orice speranță. De la sanatoriul Diaconeselor l-au trecut la Spitalul gardienilor publici. Aici s'au stins ultimele pâlpâiri de viață. Două nopți de chinuri îngrozitoare. Numai apa mai alina o clipă buzele arse, crăpate, vinete. Ochii blânzi, ieșiți din orbite, priveau fără să cunoască. Vorbea fără șir. Cerea să i se reprezinte o piesă pe care n'a scris-o și șuiera crâmpeie de operă. D-l Crevedia, venit la căpătâiul lui, a alergat mult în ultimele clipe. Era singurul bărbat alături de cele două femei zdrobite de durere: soția și sora. Nici un doctor, nici un om de ajutor. Agonia a fost lungă și înfiorătoare. Respira greu, din ce în ce mai rar, până când un ultim oftat a îngăduit odihna la ora trei fără douăzeci dinspre ziuă.

Mormântul scriitorului Gib Mihăescu

De la Biserica Albă unde a stat două zile, sicriul a fost transportat la gară și apoi la Drăgășani. În 22 Octombrie, într'o Marți, pe când drăgășenenii culegeau viile, Gib făcea pe brațele prietenilor ultimul drum, de-a lungul urbei natale. Două copile culcau căpșorul în poala mamei, care de aici înainte avea să le fie singurul sprijin în viață.”

---

Citește și: Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți

---

Sursa: articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu” – semnat Radu A. Sterescu -  publicat în revista “Universul Literar” - numărul din 17 decembrie 1938

Continuarea

Bucureștiul de altădată:: Evenimentele zilei în România interbelică

Societatea românească din perioada interbelică a fost definită printr-o oscilație continuă între tradiționalism și modernitate. România acelor ani a reprezentat un spațiu al contrastelor profunde, în care ruralul, profund conservator, coexista cu un urbanism tot mai occidentalizat. 

 

 

În rândurile ce urmează, voi încerca să surprind fragmente din cotidianul acelei lumi — de la normalitate la senzațional — printr-un colaj de articole publicate în anul 1938, un moment de cotitură istorică, aflat chiar înaintea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial. 

---

---

Străzile principale sunt spălate cu furtunul și măturate

 

Eforturile autorităților de a alinia Bucureștiul la standardele de curățenie europene sunt bine documentate în presa vremii: 

“De când U.C.B.-ul a preluat de la primărie salubritatea, curățenia străzilor Capitalei începe să devină un lucru obișnuit. În fiecare noapte străzile principale sunt spălate cu furtunul și măturate, iar gunoaiele strânse cu regularitate. Pentru a păstra curățenia străzilor Capitalei, U.C.B.-ul a luat o măsură foarte practică. La principatele bariere ale orașului, pe șoselele cu mult trafic, a instalat o platformă unde toate vehiculele care intră în Capitală sunt curățate și spălate în mod gratuit. Astfel se înlătură spectacolul automobilelor stropite de sus până jos cu noroi sau al căruțelor și camioanelor cu roțile înghirlandate de toată murdăria drumurilor, care se vedeau pe străzile Capitalei.  

Igienizarea căruțelor la intrarea în București

Mare parte din praful și murdăria de pe străzile  orașului se datora acestor vehicule, care aduceau cu ele tot noroiul drumurilor de țară.” (“Ilustrațiunea Română” – 5 octombrie 1938) 

---

---

Cimitire de automobile în Bucureștiul interbelic

 

O latură inedită a modernizării și a „americanizării” orașului era reprezentată de acumularea rapidă a vehiculelor scoase din uz: 

“Dacă sgârie-norii nu v'au convins acum că Bucureștii s'au americanizat, faceți o plimbare pe Șoseaua Ștefan cel Mare și în împrejurimile ei: veți găsi acolo cimitirele de automobile, semnul cel mai palpabil al americanizării unui oraș. Zeci și sute de automobile care-au strălucit de o sănătate metalizată acum câțiva ani, sunt astăzi epave în aceste cimitire pe care nu le vizitează decât amatorii de fier vechi și de șuruburi sau de tablă nichelată. Pe zi ce trece, cimitirele de automobile din București se îmbogățesc și își sporesc dimensiunile. Încetul cu încetul aceste automobile vechi vor deveni o problemă serioasă pentru edili.”  (“Ilustrațiunea Română” – 5 octombrie 1938) 

Un cimitir de mașini în Bucureștiul interbelic

 

Lindbergh în România!

 

Vizita faimosului aviator american a fost un eveniment major, reflectând dorința României de a fi conectată la elitele lumii: 

“Cu ocazia trecerii prin România, aviatorul Lindbergh și soția sa, au fost pentru scurt timp musafirii Clujului. Sobru și modest ca întotdeauna marele aviator a ținut să treacă cât mai neobservat.” (“Ilustrațiunea Română” – 7 septembrie 1938)

Charles Lindbergh pe aeroportul din Someșeni

“La ora 3.40, când ultimele avioane concurente în raidul Micii Înțelegeri decolau de pe aerodromul din Someșeni, a apărut la orizont un avion negru, monoplan, cu două locuri și cu un singur motor, pilotat de celebrul aviator, colonelul Charles Lindbergh, având la bord drept unic și prețios pasager pe soția sa, Doamna Annie Lindbergh. Avionul “Hawk", un avion mic de turism, a adus pe pământul României una din celebritățile aviației mondiale, pe “primul pionier al lumii" cum a fost numit colonelul Lindbergh. Într’o clipă, aviatorul american a părăsit carlinga pentru a întinde mâna să scoboare soției sale, iar apoi au intrat repede în biroul aerogării, unde au fost salutați, în numele d-lui general adjutant Paul Iliescu, Ministrul aerului și marinei, de către dl. căpitan Alexandru Cernescu, comandantul Flotilei de Gardă. 

Lindbergh pe pământul României

 Mulțimea curioasă a prins de veste și se îndrepta grăbită, dornică de a vedea “în carne și oase" pe celebrul aviator. Charles Lindbergh are groază de mulțime și de necunoscuți. De o simplicitate uimitoare, în salopeta cenușie, cu casca și ochelarii apărători prin care de atâtea ori a privit înălțimile și aspectul de jucărie al orașelor, Lindbergh a pășit cu dibăcie căutând să scape de indiscreția reporterilor. Același motiv l'a 'determinat să nu primească ospitalitatea unui hotel, dorind mai degrabă intimitatea caldă și sinceră a unui cămin pe care a găsit'o cu prisosință în casa d-lui profesor universitar Iuliu Hațegan. Puținele clipe petrecute în pavilionul Flotilei de Gardă au fost pentru perechea aviatoare un prilej de destindere și de prim contact cu România și sburătorii ei (…)”. (“Realitatea Ilustrată” – 7 septembrie 1938)

---

---

Petrache Lupu își continuă misiunea

 

Fenomenele religioase și credința populară au ocupat un loc central în viața socială, oferind un refugiu în fața incertitudinilor geopolitice: 

“În diferite localități și acum în urmă la Câmpulung-Muscel ciobanul vizionar continuă să ducă cuvântul Domnului. În vremurile acestea de permanentă primejdie de război, cu atât mai mult gândul umililor muritori se îndreaptă spre ceruri, unde ei nădăjduiesc să găsească suprema protecție și îndrumare. Iată de ce nenumărați locuitori înconjoară cu suflet cucernic pe ciobanul căruia în simplitatea lui i-a fost hărăzit să apropie cele ascunse ochiului omenesc. De altfel cuvintele ciobanului nu sunt decât un îndemn la credință și viață virtuoasă, pe care oricine le poate urma cu folos.” (“Ilustrațiunea Română” – 21 septembrie 1938)

Petrache Lupu - ciobanul vizionar

 

Un gangster american la București

Senzaționalul a fost alimentat de episoade inedite, precum vizita nedorită a unui interlop străin în Capitală:  

“Ultimul gangster care a poposit, pentru 48 de ore, în România, venea din țara lui de origine cu o reputație bine stabilită de cruzime și îndrăzneală. Din fericire poliția noastră nu a ezitat să-l expedieze cât mai urgent peste hotare, cu toate solemnele sale promisiuni de cumințenie și fidelitate.

 

De câtăva vreme poliția noastră fusese înștiințată că cetățeanul bolivian Pat O'Brien se îndreaptă spre România. Izgonit din toate țările civilizate, “cetățeanul bolivian”, care în realitate e unul din cei mai fioroși gangsteri ai Americii, credea că se va putea stabili în România. Așa că, într’o bună dimineață, portarul unui hotel din centrul Capitalei a primit un pasager de marcă. Era un individ înalt, cu părul roșu și ochii albaștri, reprezentând  perfect tipul irlandezului. Sosise cu Orient Express-ul și avea nu mai puțin de 14 valize, din care 8 cufere mari, care purtau pe ele etichetele sutelor de hoteluri prin care trecuseră. I s'a dat pasagerului străin apartamentul 33, compus din două camere și baie. La ora prânzului dl. Pat O'Brien a întrebat în nemțeasca lui aproximativă la ce restaurant să mănânce. I s'a indicat restaurantul “Modern". S'a așezat la o masă, în grădină, și a mâncat șase feluri de bucate, plus două înghețate. La friptură, spre mirarea chelnerilor, a cerut marmeladă. Ca să-și satisfacă clientul, direcțiunea restaurantului a trimis repede un picolo să cumpere marmeladă de la cofetărie. A adus însă peltea de gutui și dl. Pat O'Brien a fost încântat. Între timp, deoarece i se recomandase țuică înainte de masă, a consumat 1/2 kilogram… cu sifon. Nota a fost de 680 de lei (cu reducerea de 20 la sută!) și a dat un bacșiș de 500 de lei. Chelnerul, care l-a servit, unul din cei mai vechi oameni ai localului, ne spunea cu dispreț:

- Se cunoștea dom’le că a câștigat banii ușor! Arunca banii ca nucile! Bată-l Dumnezeu de gangster…"

Chelnerul care l-a servit pe gangsterul american

"În timpul celor două zile cât a stat la noi, Pat O'Brien a consumat aceleași feluri de mâncare, cu înghețată și peltea de gutui, ajungând însă să bea câte un kilogram de țuică cu sifon la fiecare masă. Și a împărțit aceleași bacșișuri regale. Din primul moment însă, poliția i-a adus la cunoștință că e indezirabil, poftindu-l să se pregătească urgent de plecare. Așa că a stat toată ziua în casă, scriind numeroase scrisori. Nici nu a avut curiozitatea să viziteze orașul, ci singurul lui drum a fost pe strada Sărindar, de la hotel la restaurant.” (“Ilustrațiunea Română” – 7 septembrie 1938)

Artistele noastre din străinătate

 

Succesele culturale și artistice ale românilor în afara granițelor erau surse de mândrie națională, promovate intens în presă: 

“Artista Paula Georgescu, din Paris, a venit în vacanță în țară, și-și petrece vilegiatura pe plajă la Carmen Sylva. În timpul cât va sta printre noi, d-ra Paula Georgescu va turna un film în care se va evidenția pitorescul munților noștri și în special al locului de origine al d-șoarei Georgescu, “Pe coastele Șotrilor". D-ra Paula Georgescu a interpretat, până aici două filme, la Paris: “Un enfant riche", care a rulat în luna Aprilie și “La ligue du coeur", care se reprezintă cu succes, actualmente, la Paris. Prin succesele pe care le obține în străinătate, compatrioata noastră face cinste țării.” (“Ilustrațiunea Română” – 21 septembrie 1938) 

Paula Georgescu pe plaja de la Carmen Sylva

 

Duminica sportivă

Interesul pentru sport a marcat viața socială a orașelor, evenimentele fiind urmărite cu pasiune de publicul larg: 

 

Automobilism

“Duminică a avut loc la Sinaia un concurs de automobile (proba de coastă). Acest concurs a fost onorat de prezența M. S. Regelui și a Măriei Sale Marele Voevod Mihai de Alba Iulia. Prezentăm câteva instantanee de la acest concurs.” (“Realitatea Ilustrată” din 7 septembrie 1938)

Proba de coastă 

Fotbal

“Duminică s’a disputat pe arena din Giulești matchul internațional dintre reprezentativele B ale Jugoslaviei și României. Partida a fost urmărită de un public destul de numeros, care a susținut cu căldură reprezentanții noștri.  

Pe arena din Giulești

Aceștia s’au achitat de minune de misiunea care le-a fost încredințată, dispunând de puternicul team jugoslav cu netul scor de 2 – 0 (2 – 0). Ambele goluri au fost obținute de Orza. Impetuosul extrem dreapta al naționalei noastre a fost și unul din cei mai buni jucători de pe teren.” (“Realitatea Ilustrată” din 7 septembrie 1938)

Mai multe știri senzaționale și... picanterii de altădată

Dacă ți-a plăcut incursiunea în universul senzațional al anului 1911, te invit să descoperi și alte povești uluitoare din arhivele presei de altădată: 

• Dueluri și onoare: Află cum se tranșau disputele în Duel ilegal în Bucureștiul interbelic: o relatare uimitoare din 'Realitatea Ilustrată'.
• Adrenalină pură: Citește povestea lui Titi Popianu: Românul care a sfidat moartea în perioada interbelică.
• Arhiva senzaționalului: Vezi cum arătau alte știri de la ora 5... în varianta anului 1906.
• Tabloid interbelic: Descoperă ce mai era senzațional în lumea interbelică și cum s-au schimbat (sau nu) gusturile publicului. 

Continuarea