Joacă bine Moș Martine...

Motto:
Joacă bine Moș Martine,
Că-ți dau pâine cu măsline!


În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”: “Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la urs''. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.
 
Joacă bine Moș Martine...
Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.(1)
 
Călcătura ursului
 "un remediu pentru durerile de șale"
Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova (județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în sat: “Poporul de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, eați răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine.” Tot Artur Gorovei consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:  
 
Satul adunat la jocul ursului
- “ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.
- „când visezi urs înseamnă noroc”.
- “se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”. 
- “cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.(2)


Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în peisajul satelor și al mahalalelor noatre. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare. 

Ursul joacă "prin zvonuri de tobe"
Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și tiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Ursarul și ursul lui
Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”.(3)

Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate
Primăvara, trec țigani ursari,
Cu obrajii arși de zări înveninate,
Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri
Urșii mohorâți și pădureți.
Parcă duc pădurile în lanțuri,
Parcă duc mormane de tristeți…”(4)


Surse:

(1) Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura “Universul” – 1945
(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915
(3) Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată
(4) Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”



Citește mai mult... »

Printre aromânii din Cadrilater

“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu şi prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul ţărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă ţărişoară. Unii au numit acest ţinut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăţi renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverşunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, aşezată pe Dunăre şi locuită de Români, era aşa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Ţara nouă – Dobrogea sudică şi Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).


Marea problemă a fost însă aceea că în perioada de ocupație Bulgaria schimbase raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea România a hotărât să înfăptuiască colonizarea noilor judete romanesti cu aromâni si valahi megleniti. Primul transport de colonisti s-a realizat cu vaporul “Iasi” și a ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. De la această dată au început să sosească în țară macedoromâni strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru aromânii din Peninsula Balcanică.

Vă invit astăzi să facem o scurtă vizită în lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului” dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:

“Păstoritul, agricultura și mai ales negoțul sunt ocupatiile lor de căpetenie. Au sate înfloritoare, cu școli și biserici, iar locuințele le sunt zidite temeinic din piatră și numai în arare ținuturi prea sărace, locuitorii trăiesc în bordeie. În urma nenorocitului război greco-turc, făcându-se schimb de populații, situația li s'a înăsprit până într’atât încât au fost nevoiți să pornească în masă spre alt pământ, mai pașnic și mai îngăduitor - cel românesc. Așezați ici și colo pe întinsul Cadrilaterului, vizitatorii Balcicului au prilejul să trăiască în chiar imediata lor apropiere. Lași în urmă orașul cu impresie de stampă algeriană și nu departe, pe un frumos platou, sălășuiesc așezările coloniștilor macedoneni.

Casă de aromâni - lângă Balcic - 1932
E zi de sărbătoare

Spre zări, cerul are culoarea unei petale proaspete de trandafir... Marea. bordeie acoperite cu stuf și mărăcini se înșiruiesc laolaltă cu clădiri prin ale căror ferestre înalte pătrunde puternic lumina. Femeile stau la sfat în fața locuințelor; țin în brațe copii-păpuși, cu ochii clari, în care nici pe departe nu poți întrezări chipul închis, cioplit parcă în piatră al bărbatului sau al femeii.
Privești atent la pieptănătura mamei. Părul bogat își strecoară coadele printre șiragurile de mărgele și galbeni. E o gamă vie de culori, care întruchipează o tiară brăzdată cu fel de fel de desene ordonate, armonice. Potopul de mărgele înconjură bărbia, acoperă gâtul, smălțuind cămașa albă.

În fața casei în zi de sărbătoare
Dar fetele cu bonete de sub care ies valuri nebunatece de franjuri!... Din toată făptura lor emană un primitivism plin de simpatie. Mai încolo, la câțiva pasi, în plin câmp, au încins o horă. Nu se țin de braț ca la noi, ci fiecare și-a prins mâna de cordonul de piele, împodobit cu paftale grele, al vecinei. Joacă domol, abia miscând picioarele, în timp ce cântărețul satului, cimpoierul, cu fața întoarsă spre șiragul băieților, scoate sunete prelung răscolitoare. Deodată cu toții au pornit într'o fugă vertiginoasă. Cam la vreo două sute de metri se opresc și dansul îl reiau pe dată: același tempo lin, monoton, aproape plictisitor. 

Hora - în ritmul dat de cimpoi
Raporturile dintre tineretul de ambe sexe sunt inexistente. Fata rămâne până la căsătorie deplin imaculată. Cu puțin timp mai înainte, mirele săvârșește un simulacru de răpire, dispărând cu ea într'un sat apropiat. Înștiințati, apar imediat părinții și își dau încuviințarea.

Fetiță de colonist din Cadrilater


Ivindu-ți-se prilejul să pătrunzi în intimitatea aromânilor ai cea mai vie pildă de trăinicie a familiei. Credința și statornicia sunt împinse până la fanatism. Trădările se pedepesc imediat cu moartea. Cuțitul de la brâu ai impresia că adesea își spune răspicat crezul. Crescuți liberi - în satele lor nu apărea nici picior de turc decât pe vremea când se încasau dăjdiile - nu se prea împacă nici cu autoritățile noastre. Se simt la larg, nedepinzând de nimeni. De pasul care-l fac, nu vor să dea seamă. De aceea nu arareori în raporturile cu ei, administrația s'a izbit de stăvili nu tocmai lipsite de amuzament.
- Cum te cheamă? - e întrebat tânărul care trebuie să-și facă serviciul militar.
- Ce te privește pe tine?
- Câți ani ai?
- Nu știu…

Aromâncă pornind la munca câmpului
Exemplul e edificator. Explicația e simplă. Popoarele care i-au oprimat n'au reușit decât să concentreze în ei nevoia unei depline autorități. Ca mentalitate îl poți asemui cu omul plămădit de o natură aspră și îndrăzneață. Zarea largă e a lui. Nimeni nu trebuie să cuteze să-i stăvilească drumul, iar pământul pe care-l muncește și familia pe care o ocrotește sunt bunuri în care ochii oricărei legi n'au ce căuta. Coloniștii aromâni sunt pentru noi un teren îmbelșugat în care prefacerile vor veni de la sine.”

Citește șiPoveste din Cadrilater: Femeile cu crucea pe frunte



Sursa: articolul “La coloniștii aromâni” – semnat Margareta Nicolau – publicat în numărul din 28 iulie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »

Sulina: Cosmopolisul de altădată

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de piraţi levantini s-a transformat la sfârșitul secolului al XIX-lea într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic:

“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanţă de mal se desfăşoară paralel cu canalul un rând lung de case cenuşii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Şi apoi, la fel aliniată şi silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lăţime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de ţânţari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt şantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”

Epoca de glorie a Sulinei a coincis cu perioada în care aici a ființat Comisiunea Europeană a Dunării (1856 – 1938), un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii (1856) care asigura neutralitatea Mării Negre și libera circulație pe Dunăre. La sfârșitul secolului al XIX-lea Sulina avea cu ceva mai mult de 5000 de locuitori. Era considerat un loc cu o importanță militară deosebită, deoarece controla “intrarea oricărui bastiment de război de pe Mare pe Dunăre, prin canalul Sulinei”. Pentru aceasta la Sulina fuseră amplasate “două faruri mari și unul mic în curtea palatului Comisiunei Europene. Unul din cele 2 faruri este înaintat de la țărm, la 1500 metri, pentru a înlesni orientarea navelor ce sosesc din depărtare în direcțiunea Sulinei; celălalt far este de partea de jos a canalului, pe țărmul Mărei chiar, spre a ilumina vaselor în timpul nopței intrarea lor in port”. (cf. monografiei Dobrogea și gurile Dunării – semnată de lt. Athanasie Napoleon – 1896).

În anul 1934, atunci când reporterul Filip Brunea Fox vizita Sulina, orașul era deja pe cale de a-și pierde prosperitatea de altădată, dar era înăluit încă de un farmec aparte:

Palatul Comisiunii Europene - 1934
Văzut din vapor, aspectul acestui port “internațional” liniştit, incendiat de soarele ce mătăseşte lemnul vechi al balcoanelor, udă coviltirul cafenelelor multe, e atrăgător. De cum ai descins însă, clădirile de lemn, animația redusă, îţi spun că viaţa aici e pe fluviu, că orăşelul aşteaptă un vânt favorabil, să-şi ia zborul pe apă. În faţa debarcaderului Palatul Comisiei Europene. Singurul în întregime de piatră. În afară de faimoasa „bară”, Sulina se bucura până acum câţiva ani de un hatâr la care jinduiau toate porturile noastre: nu ştia ce e vama. Vă amintiţi legendele ispititoare circulând pe seama localităţii acesteia, binecuvântate? Sulina, un fel de ţară a lui Cremene, nu-ţi cerea decât să te deranjezi până la dânsa, ca să te îmbrace în fir, pentru o nimica. Era idealul negustoraşilor din porturile mici de alături, prima ispravă matrimonială a însurăţeilor din Galaţi, Tulcea şi Reni: să se repeadă în porto-franco ca să se înţolească ieftin, să târguiască niscaiva mătăsărie pentru mireasă, ceva delicatese pentru nuntă. Vă închipuiţi complimentele!
- Ce bună haină! Ce fini ciorapi! Ce cămaşe frumoasă! Cum le-aţi plătit?
- O bagatelă! Le-am luat din Sulina pe costul fabricei.
Dar şi viaţa legendelor e limitată. De câţiva ani încoace, acest port privilegiat a trecut în rândul celorlalte. Se pare însă, considerând făgăduiala recent făcută de
ministrul finanţelor la Conferinţa Dunăreană, că Sulina îşi va recăpăta curând privilegiul.
În partea terminus a oraşului, la nord, cu vederea spre fluviu şi alta spre farul ce luminează gura Dunării vomitând în mare, se înalţă severă clădirea Comisiei Europene. E palatul senorial ce inspiră respect şi smulge pălăria de pe capetele tuturor locuitorilor ce nu-s funcţionari la „Comision” (cum spun ei). E ca o reşedinţă de guvernator, ce-şi întinde ocrotirea şi influenţa pe o distanţă
apreciabilă. Totul participă la acest privilegiu impresionant. Clădirile înalţilor ei funcţionari, cele mai frumoase din orăşel; vaporaşele cu pavilion şi inscripţie C. E. D., cele mai sprintene şi luxoase englezoaice, olandeze şi italience, soţii şi fiice de inspectori sau consuli, cele mai nostime. Într’un cuvânt ce e mai chipeş şi mai luxos, poartă stampila C. E. D.-ului.
Restul orăşelului nu interesează decât sub raportul unicului hotel unde se pot adăposti călătorii, al singurului restaurant cu bucătărie grecească şi celor câteva cafenele cu produse foarte limitate.”


COSMOPOLIS

Pe chei
“Sulina e un târg de lemn. Igrasia pândeşte tot ce-i cărămidă, preface în câteva luni zidul cel mai trainic într'o pastă umedă şi rece. Toate casele sunt de scânduri, gri de propria lor bătrâneţe, mohorâte, ca şi cum ar sta vecinic în ploaie. Dar şi terenul infiltrat de bălţile din preajmă, e şubred, moale. Cu vremea construcţiile, chiar aşa uşoare cum sunt, le scapă piciorul, se strâmbă, rămân într’o rână. Nicicând expresionismul n’ar fi realizat efecte aşa de groteşti!
Trei sferturi din casele orăşelului sunt înclinate pe o coastă, cu balcon turcesc cu tot, ca nişte oameni ce-şi ţin cu palma falca îndurerată. E un amănunt care contribuie la sentimentul încercat de vizitatorul străin, că locuitorii de aici trebuie să fie bănuiţi de spleen, secătuiţi de malarie, ca şi adăposturile lor fragile, ce se clatină şi gem de câte ori vântul marin se abate în port.
„Salonul” frizerului, de pildă. În vitrină un vapor în miniatură pus între două borcane cu lichid verde şi roşu, apoi firma de afară solidă şi chiar colivia cu piţigoi spânzurată de uşă, sunt elemente ce sugerează o înjghebare serioasă, temeinică, „de încredere”. Dar cum pui piciorul înăuntru, îţi dai seama că ai fost indus în eroare, ca de obrajii aprinşi ai unui tuberculos. Podeaua începe să joace, pereţii să se scuture, şi chiar lampa să capete un balans ca într’o corabie asediată de valuri. Priveşti timid şi încurcat în jur. Dar patronul a ghicit că eşti un străin şi râde.
- Aşa-s toate casele aici. În fiecare an pereţii se scoboară cu câţiva centimetri. Pământul e muiat de apă. Nu veţi găsi un plafon în toată Sulina care să nu fie sprijinit în mijlocul lui de un stâlp. Ne-am deprins. Nu ne temem de accidente. Casele noastre au învăţat şi ele să fie mlădioase, să suspine, să se vaite, dar să nu se prăbuşească!
Cu ce se ocupă locuitorii de aici? E un mister al tuturor porturilor din lume. E o întrebare ce obţine răspunsuri evasive. Până acum cinci ani, când Comisiunea Europeană lucra activ, jumătate din populaţia portului era angajată în serviciul ei. Şomeurii oftează după vremurile acelea, când lucrările canalului reclamau sute de braţe, când dragele harnice utilizau zeci de specialişti, când portul svâcnea de mulţimea vapoarelor.
Astăzi e linişte. Rare nave străbat, leneşe, canalul. Barcagii dorm în găoacea de lemn legată de cheiul gudronat, stingheriţi arare de un pasager ce vrea să treacă dincolo, la şantier. Nici un vehicul de uscat.”


O duminică în Sulina de altădată

Farmecul Sulinei de altădată era dat și de amalgamul celor “20 de nații” de care aparțineau locuitorii orașului. Întâlneai în Sulina în majoritate români și greci, dar și ruși lipoveni, ucrainieni, armeni și evrei, turci și tătari, bulgari, sârbi, albanezi, germani, italieni, englezi, polonezi, francezi, maghiari și chiar austrieci.  Jean Bart scria în romanul “Europolis” că „toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.

Filip Brunea Fox imortaliza în reportajul său Farmecul Dunării: Sulina” câteva instantanee culese în această lume cosmopolită într-o zi de duminică a anului 1934:

Sulina - 1910
În faţa cafenelelor, marinari greci cu şepci smolite şi pipe de antracit, sorb cafeluţe şi vorbesc repede. Funcţionari bruni, care şi-au pus toată eleganţa în tocurile pantofilor de tennis exagerat de înalte, joacă table şi râd pe italieneşte. Mai încolo, strânşi câte zece în jurul unui ceainic, pescari bărboşi şi bronzaţi duc paharul la gură cu amândouă mâinile şi discută liniştit o chestie pe care n’o pot înţelege decât ruşii. Înspre cercul marin, în zona liberă, se bea vin grecesc. Pe masă, tot afară, tronează un clondir respectabil, plin de o licoare blondă ca mierea distilată. Doi căpitani graşi şi rumeni îl contemplă taciturni. Din când în când unul din ei umple paharele, le sorb repede cum pui o iscălitură şi mormăie satisfăcuţi. Cârciumarul, care-i cunoaşte, îmi spune că sunt olandeji. Toate neamurile!

Se apropie seara. Pilotina de inspecţie a Comisiunii s’a întors acasă. În port liniştea din timpul zilei se umflă, pune peste cuprins un clopot pneumatic. Muncitori, ducând câte un calcan băşicat şi turtit ca o lipie, trec grăbiţi. Din sus, dinspre mare, o dragă uriaşă cu o spinare de fier, crenelată ca a monştrilor preistorici, se târăşte greoaie. Peste puţin a luat loc în partea cealaltă a fluviului, între alte două drage, de aceeaşi dimensiune.

E Duminică. Maşina de curse ce duce tineretul la plaja din apropiere a făcut ultima călătorie. Sulinienii, afară de ţânţari şi un cinematograf de mână, ce funcţionează numai la sărbători, n’au nici o distracţie. Comisiunea europeană s’a îndurat şi le-a ridicat la mare, o baracă de scânduri botezată pompos Cazino. Se dansează la lumina jumulită a unei lămpi cu petrol, se bea un şpriţ, şi se priveşte de pe un fel de terasă, nemărginirea lichidă, sleită de întuneric. La ora 11, lumea se întoarce acasă. Din balconul hotelului, spre canal, aştept să se facă ora Bucureştiului. Ultima pereche a trecut de mult dinspre târg. E linişte, e pustiu. Ţânţarii caută în zadar un picior fără cizmă şi un gât slobod. Am rămas numai eu. Şi silueta grănicerului încremenită la pontonjul gudronat. Şi undeva un gardist, un singur gardist, ce se distrează fluierând lung şi lugubru, dintr’un ţignal de lemn.

Vasul Principele Mihai în portul Sulina - 1934
La cinci metri Dunărea. Nu i se vede umbletul. E o şosea înţepenită. Îţi dai seama că trăieşte, că respiră, numai din dansul bărcii din faţă, legată de chei.
Pe malul celălalt, ca un zid de cetate, se profilează dragele. Un sâmbure de lumină se sparge undeva într’un catarg. Linişte. Stau şi ascult rugăciunea colectivă a broaştelor. E o audiţie formidabilă. Toată Dunărea sparge nuci. E un vacarm uriaş, monoton, obsedant. Îţi face impresia că mii de fiinţe se distrează rupând stânjeni de vreascuri uscate. Sau că în tot cuprinsul e o frenezie de castagnete. Sau că un haut-parleur gigant dilată până’n văzduh, ropotul a câtorva sute de toace. Imposibil să dormi cu uşa deschisă. Camera se umple de orăcăituri, ca de un fum. Trebuie să-ţi vătueşti urechile, să-ţi struneşti nervii, să cauţi o consolare în faptul că la ora asta de insomnie, 3000 de sulinieni dorm duşi, cuminte. Au nu pentru astfel de localităţi a fost inventată morfina?”

Apropierea celui de Al Doilea Război Mondial a dus la desființarea Comisiunii Europene a Dunării, la pierderea neutralității și la retragerea reprezentanțelor consulare din oras. Sulina  - important punct strategic militar – a fost supus unui bombardament intens al aliaților în 25 august 1944, zi în care mai mult de jumătate dintre clădirile orașului au fost distruse. După război, Sulina a intrat sub influența puterii sovietice, care a șters și ultimele urme ale gloriei de odinioară.

Surse:
- Filip Brunea Fox - reportajul Farmecul Dunării: Sulina” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 iunie 1934

- Napoleon Athanasie – “Dobrogea și Gurile Dunărei” – Editura “Stabilimentul Grafic I.V. Socecu” - 1896

Citește mai mult... »

“La Paradisul Săracilor”

“Lux și sărăcie? Împerecherea acestor cuvinte nu vi se pare tocmai potrivită?... Parcă vă aud spunând: “Săracul doar atunci e mulțumit, când își poate aduna strictul necesar; de lux îi mai arde lui?" Și apoi luxul nici nu-i șade bine săracului! De acolo și proverbul românesc: ‹‹Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar››”.

Așa își începea Daria Luca reportajul intitulat “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor”, articol publicat în numărul din 28 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Titlul mi-a atras atenția tocmai pentru că îmi dă șansa de a mai adăuga o piesă la puzzle-ul pe care încerc să îl “montez” aici, pe blog. Un puzzle care încetul cu încetul creionează o imagine a cotidianului României interbelice. Pentru că lumea românească din perioada cuprinsă între cele două mari războaie nu a fost numai una a luxului și a strălucirii, ci și una a mizeriei și a decadenței. Instantaneele luate în fiecare dintre aceste lumi – adevărate nuvele unele dintre ele - de către reporterii interbelici sunt cele care m-au ajutat să construiesc acest blog. Să ne continuăm așadar periplul bucureștean: astăzi vom însoți reporterul interbelic în lumea magazinelor al căror obiect de închiriere era… luxul:

“Dar vedeți că, în ciuda bunului simț, în ciuda cumințeniei proverbelor, săracul e ademenit de lux ca și cel bogat. Și de ce nu și-ar satisface și el capriciul gătelii, când tentațiile luxului îl pândesc la fiecare colț de stradă, când ocaziile de a-l desfășura îi sunt oferite la flecare pas. Nu mai spun că pentru un costum vechi capătă 3 metri de stofă din care își face haine noi și că pentru un pol pălăria de paie strălucește ca nouă, dar mai există și o serie întreagă de firme pe lângă care mulți dintre dv. trec cu cel mai jignitor dintre sentimente – cu nebăgare de seamă - firme care sunt pentru săracii jinduitori de lux o adevărată oază a deșertului sărăciei lor.

Un joben de închiriat
Când îi bate la ușă invitația la nunta nepoatei vecinului, la botezul fiului proprietarului, săracul trăiește clipe de un înduioșător tragism:
- Vin cu mare bucurie! – promite el. Îi sclipesc ochii de plăcere, i se dilată nările de bucuriile pe care i le promite o astfel de invitație și în fața ochilor i se desfășoară tot alaiul nunții cu fripturi, lăutari… cu toalete, fracuri și jobene…
Da! Frac și joben! La imaginea lor, visul trăit o clipă se năruie ca un turnuleț de cuburi. Dar, peste puțin timp, se reînalță triumător la amintirea unei firme albe, cu litere mari negre, bine plasată într'un colț al memoriei sale și care anunță:

Închiriem fracuri și jobene pentru nunți".

Am pășit și eu zilele acestea pragul unuia dintre apostolicele magazine pentru a aduce, sub pretextul unui interes, cuvântul meu de consolare unui negoț care trebuie să sufere, în special pe vremurile acestea de criză. Am fost întâmpinată cu o politețe exagerată:
- Aș vrea să știu dacă închiriați și toalete de damă!
- Noi nu, vă rog. Dar găsiți vă rog, alături. Noi ținem numai fracuri, jobene, haine bărbătești. Vă rog, poate soțul dv…. Avem absolut toate măsurile…
Nemaiavând ce să cer, intru de-a dreptul în materie:
- Trebuie să meargă cam greu negustoria dv.!... Pe criza asta lumea petrece mai puțin.
- Slavă Domnului! Cu cât crește criza, cu atât mergem noi mai bine. Avem clienți berechet! Doctori, ingineri. De studenți nici nu mai vorbesc...; au sărăcit oamenii și la noi găsesc haine de prima calitate.
Din dosul unei draperii se aude discursul convingător al unui amploiat:
- Chiar dacă l-ați fi făcut de comandă, nu v'ar fi stat mai bine. Vă vine ca turnat. Stofa e de o calitate cum nici nu se mai fabrică azi. Ați pipăit să vedeți?...
Domnul care a închiriat fracul și care juca în această scenă rolul personagiului mut, deoarece nu era convins pe deplin de acest discurs, apăru de după cortină în avanscenă. Aici oglinda îi reda imaginea în toată splendoarea ei. Pe buze îi apăru un zâmbet radios. Haina de lux îl făcea să creadă că părăsea magazinul metamorfozat într’un mare boier. Mânecile îi erau scurte, pantalonii prea lungi și jobenul îi ședea… întocmai ca și chelului tichia de mărgăritar. Totuși era fericit:
- Salut, pe mâine!
Plecarea sa mă lăsă cam nedumerită:
- Plata?
- Mâine când aduce fracul înapoi.
- Dar dacă nu-l mai aduce?
Hainele lui, oprite ca garanție, tot fac mai mult decât fracul acela ros în coate.
- Dar dacă preferă să aibă un frac, chiar ros în coate? Sau dacă hainele pe care ți le lasă în schimb sunt totuși mai proaste decât fracul închiriat?
- Dar mâine la slujbă, cu ce se duce? Cu frac și cu cilindru? Ar arunca toată mahalaua cu pietre după el și maistrul l-ar da afară din atelier, că ar zice c'a înebunit.

În magazinul învecinat se găsește o marfă asemănătoare: un coafor închiriază “toată găteala" unei fericite mirese: voal, beteală, rochie, pantofi albi și o coafează.
- Îmi stă, bine? - întreabă sfioasă mireasa, care vibrează la gândul satisfacerii celui mai mare lux dintre luxuri.
- Ar visa multe mirese, care cheltuiesc mii de lei pentru toaleta lor de nuntă, să arate ca dv.
“Toată găteala"
unei fericite mirese
Cu mâna tremurândă scoate 1000 de lei și îi pune pe tejghea.
- Poftiți garanția!
- Vedeți că ați găsit 1000 de lei?
- Da. Am amanetat la o vecină cerceii mamei și am vândut niște plombe de aur rămase de la răposatu’ tata.
- Noi v'am fi dat voalul și fără garanție, dar… nu putem. Știți, principiul casei.
- Mă rog, înțeleg prea bine.
- Să vă ajute Dumnezeu să fiți fericită!
Dacă urarea negustorului se va îndeplini pentru viitorul miresei nevoiașe nu știu, dar știu că în ziua în care a pășit la altar cu voal și beteală închiriată, a fost cum nu se poate mai fericită.”


Sursa: articolul “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor” – semnat Daria Luca – publicat în numărul din 28 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română

Citește mai mult... »

Cum se cuceresc…

Prima jumătate a secolului al XX-lea – îndeosebi perioada interbelică – au reprezentat epoca în care femeile și-au cucerit - pas cu pas - poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor a constituit o etapă importantă în “lupta de emancipare a femeilor”. Această aspiraţie e femeilor nu era însă doar un moft. În lipsa unei independenţe financiare, femeile ar fi rămas dependente de veniturile soţilor lor. Dar independenţa financiară nu se putea câştiga decât prin munca proprie.

În mod neașteptat poate pentru noi, cei de azi, câștigarea independenței de către femei a schimbat într-o oarecare măsură și “înfățișarea” relațiilor dintre bărbați și femei. Redactorul “B. Madeleine” al revistei “Realitatea Ilustrată” nota într-un articol publicat în anul 1932: “Acum, când mentalitățile sunt în evoluție și când prejudecățile dispar pe zi ce trece din calea femeilor ce și-au câștigat un loc în viața independentă, relațiile sociale dintre cei care caută o tovărășie de scurtă sau de lungă durată au căpătat și ele o altă înfățișare”. Era ceva normal ca idilele să arate altfel atunci când se nășteau în ritmurile nebune ale muzicii de jazz sau foxtrot din “dancigurile” din perioada interbelică: “Altfel se “curtează” o femeie pe nisipul moale în costumul ispititor de baie, altfel se comportă bărbatul față de ea în salonul populat, la ceaiurile-bridge. Un singur fapt rămâne identic, oricare ar fi locul și împrejurarea: femeia vrea sa fie cucerită; cucerită cu răbdare, cu dovezi de abnegație și de prietenie și câștigată la momentul potrivit. Nu există femeie adevărată care să se simtă ofensată când un bărbat o dorește.”

Dar să nu lăsăm vorbele să ne îndepărteze de subiect. Dau acum cuvântul redactorului interbelic:


Cum se cuceresc bărbații

“E locul să spunem că una dintre slăbiciunile bărbaților este aceea că se cred totdeauna puternici; nu există om mai ușor de cucerit decât acela căruia îi cunoști vanitatea. Puțină lingușire inteligentă și neobservată: victima se crede învingător și capitulează cu sentimentul de cuceritor irezistibil. Dacă există mulți bărbați care au o “metodăîn a cuceri femeile, arătându-se blânzi, răbdători, atențiosi, plini de bună voință și de sentimentalism de circumstanță până reușesc să obțină ceea ce vor, ei pot fi la rândul lor jucăria acelorași viclenii, căci femeia – mai mult decât bărbatul – cunoaște arta mimetismului, știe să se adapteze împrejurărilor și simte, prin instinctul ei mai sigur, ceea ce place bărbatului asupra căruia și-a oprit atenția fără să i-o arate.

Experiența bărbaților este desigur mai încercată; ei au prilejul de-a cunoaște în intimitate tot felul de femei; dar tocmai această trecere unilaterală de la unele la altele îl lipsește de spiritul de observație și de analiză. Ei se mulțumesc cu victoria ușor dobândită și nu se îngrijesc prea mult de păstrarea obiectului cucerit. De aceea, de îndată ce se află în fața unui caz mai complicat al unei femei care nu vrea, atunci, fie că renunță prea curând, fie că se arată de o stângăcie fără seamăn, iar dacă reușește e fiindcă este dorit la rândul lui.

Femeia mai stăruitoare în amănunte și mai insinuantă, atunci când își pune în gând să cucerească pe cineva, nu renunță la zilnica și anevoioasa luptă care isbutește să învingă pe nesimțite cele mai dârze rezistențe. Armele ei sunt deosebite de ale bărbaților. În general cuceresc acele femei care se arată doritoare de un sprijin moral și sufletesc. Bărbatul găsește lângă acestea un fericit prilej de autoadmirație. Cavalerismul ce-l poate dovedi în asemenea ocazii îl flatează și-l mulțumește. Devine recunoscător persoanei care-i dă, cu nevinovată grație, ocazia de-a se înălța în proprii săi ochi. Astfel se explică atâtea trainice legături dintre doi oameni de condiții sociale diferite și atașamentul bărbaților de persoanele plăpânde și supuse.

Totuși, nu este greu de deosebit pe bărbatul care dorește să fie dominat. Temperamentul lui va fi subjugat de femei autoritare, voinice și gălăgioase. Impresia puterii, ce emană de la femeia activă și stăpânitoare, va face pe aceaști bărbați sclavi supuși la picioarele ei.

Îmbrăcămintea femeii joacă un rol principal în cucerirea bărbatului. Bărbatul cel mai insensibil la forme și culori, neatent la amănuntele pentru care femeia cheltuiește bani și imaginație, simte prin instinct că cochetăria varietății de toalete și mai ales parfumurile obsedante i se adresează lui. Nestatornicul va fi înfiorat la fiece înfățișare nouă a femeii care i se află în cale; senzualul va reacționa la mirosurile stăruitoare și la croielile deosebite ce vor avantaja formele ispititoare și liniile curbate și tainice ale trupului. Sgârcitul va calcula la cât se ridică întreținerea acestei femei risipitoare. Și fiindcă sgârcenia se trădează la cea ma banală ocazie, femeia va ști să-i folosească neliniștea vorbind în prezența lui cu o bună prietenă despre ieftinătatea extraordinară a acestui cupon de mătase, cusut de ea însăși.

Una din șansele ei de-a cuceri - dar aceasta nu depinde de dânsa – este asemănarea timbrului ei cu acela al unei alte femei, care a însemnat o etapă în viața acelui bărbat. O voce plăcută, cristalină, cu intonații calde și cu știința dicțiunii exercitată, va atinge la sigur nervii bărbatului emotiv.

Originalitatea și svăpăiala contribuie la captivarea unui bărbat blazat. Rezistența calculată stimulează dorința dar o și poate răci. Bărbatul va cădea desigur în cursă, când două femei își manifestă fățiș rivalitatea pentru același om. El va alege sau… le va dori pe amândouă.”



Cum se cuceresc femeile


“Cum vrea femeia fie cucerită?... Căci în definitiv asta este dorința fiecăreia, și a aceleia care îndreaptă toate armele de seducere în mod fățiș, ca și a celor ce sub un aspect de impusă seriozitate, așteaptă ocazii mai deosebite pentru a’și trăi micul roman de dragoste. Romantismul secolului trecut, care a ridicat-o la rolul de sfinx sau de zeiță, a otrăvit mentalilatea multor femei, care refuzau “să se dăruiască” să “dea totul” bărbatului care-i plăcea; ea rămânea doritoare dar neclintită la înălțimea pe care au cocoțat-o moraliștii contemporani, iar bărbatul, aprins și intimidate, nu știa cum s'o atace. De aceea, în clipe de nestăpânire, o fura. Astăzi, fugile se înfăptuiesc de comun acord, după lungi și chibzuite calcule bugetare care banalizează și zădărnicesc dorința pătimașă.

Stăruința îndelungată, alternanțele dintre dorință și indiferență, par să dea cele mai bune rezultate. Totuși, bărbatul care are naivitatea să creadă cuvântul de refuz al femeii, neținând seama de expresia ei din acea clipă, de înfiorarea ce se transmite prin privire, a pierdut ocazia momentului hotărâtor. Acel nepriceput riscă să rămână un dezamăgit.

Unii afirmă că brutalitatea le-a dat cele mai bune rezultate. Se pare că sărutarea dată pe negândite a reușit să grăbească multe consimțiri. Atât că o sărutare greșit aplicată și dată la un moment neprielnic riscă să strice jocul pentru totdeauna. Femeia prețuiește sentimentul bărbatului după nebuniile ce este în stare să le săvârșească pentru dânsa. Ea nu se mulțumește ca bărbatul să-i dea inima, ci vrea să-l vadă dăruindu-i tot timpul și neglijându-și interesele. Totuși, bărbații cu înclinații patologice, au cele mai mari șanse de reușită. Femeia se apropie de aceștia cu tot sufletul, în dorința de-a aduce îndreptare și fericire în viața unor nenorociți. Căci dăruirea este suprema putere a femeii, care-și cheltuiește pe această cale surplusul de sentimente.

De asemenea o femeie este totdeauna plăcut impresionată când bărbatul care-o dorește își schimbă de dragul ei felul de viață; dacă din fumător ce e refuză țigara, dacă din neglijent îmbrăcat ce e dă zilnic atenție exteriorului său, dacă omul leneș se pune pe muncă. E destul ca femeia să simtă puterea înrâurirei sale asupra bărbatului care-o dorește, pentru ca rezistența ei să dispară pe zi ce trece. Căci mai presus de cerințele simțurilor, femeia este stăpânită de un complex de sentimente sufletești și celebrale ce trebuiesc flatate, mulțumite și cuceite prin răbdare, bunătate și blândețe."

Surse:

- articolul “Cum vrea femeea să fie cucerită?...” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 28 iulie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
- articolul “Cum se cuceresc bărbații” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 4 august 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”.


Citește mai mult... »