Vasile Alecsandri și Elena Negri (povestea de dragoste)

Vasile Alecsandri s-a născut în 21 iulie 1821 într-o familie boierească din Moldova. Primele studii le-a făcut în casa părintească îndrumat de călugărul maramureșean Gherman Vida. A urmat apoi cursurile pensionului francez al lui Cuşnim. Între anii 1834 și 1839  și-a continuat  studiile la Paris.   

 

Vasile Alecsandri și Elena Negri

  

În perioada pariziană, după câteva încercări nereușite de a face carieră în domeniul medicinei, în cel juridic sau în inginerie, Vasile Alecsandri s-a dedicat literaturii. A revenit în țară în anul 1840, după o lungă călătorie făcută în Italia.

Continuarea

La o mănăstire de maici: Povești din tainițele mănăstirii Viforâta

În călătoria noastră prin România de altădată, îl însoțim pe reporterul Ion Tic, trimisul revistei „Ilustrațiunea Română”, într-o vizită documentară întreprinsă în primăvara anului 1934 la o mănăstire de maici situată în imediata apropiere a Târgoviștei.

Îl regăsim pe jurnalist la poarta mănăstirii Viforâta, o construcție de o simplitate impunătoare care, după cum consemna reporterul interbelic, „își scaldă albul imaculat al varului în ultimele raze de soare”. Lăcașul, ce poartă dublul hram al Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie) și al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, îi dezvăluie imediat drumețului caracterul său arhaic.

Continuarea

Minunatele fast-fooduri interbelice: În vizită la un "bufet automat"

Motto:

Hol de marmură și nichel
Încrustat în Municipiu,
Și bazat pe cel mai simplu
Și mai cunoscut principiu:
Te oprești, respiri puțin
Și din automatul galben
A început să curgă vin...
(‘Dimineața” – 15 iunie 1931)

Deși termenul de „fast-food” ne pare o invenție modernă, bucureștenii anilor '30 cunoșteau deja fascinația serviciului rapid și a consumației „la minut”. 

Apariția „bufetelor automate” în Capitală a reprezentat o adevărată revoluție urbană, transformând radical modul în care oamenii mâncau, interacționau și se raportau la bacșiș. Într-o lume în care clienții se împărțeau între localurile luxoase de pe Calea Victoriei și baruri populare în care totul costa 7 lei, aceste „automate” au fost oglinda unei societăți grăbite, dornice de inovație și modernitate.

Continuarea

Soluții de altădată pentru o casă curată

În România de azi, tot mai mulți oameni susțin adoptarea soluțiilor ecologice de dezvoltare și protejarea naturii. Mulți dintre noi ne opunem proiectelor care au un impact negativ major asupra mediului. Din păcate, de cele mai multe ori, această atitudine „pro-mediu” rămâne doar la nivel declarativ. Atunci când suntem puși în situația de a adopta un comportament cu adevărat prietenos cu mediul, renunțăm ușor la principiile declarate.

Un exemplu la îndemâna oricui este rezistența la tentația de a folosi cele mai „eficiente” produse de curățenie. Fiecare activitate, de la spălatul geamurilor sau al faianței până la îndepărtarea petelor, pare să necesite un produs special. Uităm adesea că aceste produse conțin un amestec de substanțe periculoase sau agresive pentru mediu. Le folosim, ignorând că avem la dispoziție soluții la fel de eficiente, mai ecologice și, nu în ultimul rând, mai ieftine. Oțetul, sarea de bucătărie, bicarbonatul de sodiu sau chiar oul și zeama de lămâie sunt, de multe ori, răspunsul la problemele noastre casnice.

Pentru a promova aceste soluții, am căutat prin „carnețelul străbunicilor” – mai exact, la rubrica „Sfaturi casnice” a revistei „Moda Nouă Ilustrată” din anul 1907 – câteva „sfaturi eco” de la începutul secolului trecut. Acestea demonstrează că respectul față de natură și ingeniozitatea mergeau mână în mână.

---

---

Continuarea

Povești din Teke: Un pelerinaj interbelic la Mecca Dobrogei

În fiecare primăvară panglicile albe ale șoselelor dobrogene din Cadrilaterul - altădată românesc - erau asaltate de “caravana nesfârșită de căruțe cu caii ce bat panglica încolăcită și albă a șoselii”. 

 

 

Mulțimea interbelică de credincioși români, bulgari, turci, armeni se îndrepta la fiecare început de mai spre Teke, un micuț sat pierdut în “mirifica vale a Batovei”.  

Continuarea

Povestea românului care a doborât un Zeppelin

În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze. 

 

Traseul urmat de Zeppelin
în noaptea de 26 spre 27 septembrie 1916 (stânga)
Scipione Şerbănescu în anul 1933
(conductor de tramvai, centru), Scipione Şerbănescu românul
care a doborât un Zeppelin în anul 1916 (dreapta)

 

Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii – survola și bombarda Bucureștiul:  

“Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung. (...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” (“Adevărul” - numărul din 27 august 1916)

Acest prim atac nu s-a soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele bisericilor au alarmat populația.  

Continuarea

Raoul Gunsbourg: Povestea uitată a unui bucureștean legendar

Un anunț publicat în noiembrie 2022 de celebra Operă din Monte Carlo a trecut aproape neobservat în România:

„Anul acesta marchează centenarul morții Prințului Albert I de Monaco și, pe bună dreptate, Opera din Monte Carlo aduce un omagiu unuia dintre primii săi directori, Raoul Gunsbourg, care a fost numit în această funcție de Prințul Albert I în 1892. Gunsbourg a pus în scenă premiera mondială a operei «Damnația lui Faust» de Berlioz la Opera din Monte Carlo pe 18 februarie 1893, ceea ce a plasat Principatul Monaco în centrul culturii europene.” (1)

Puțini români știu însă că celebrul director al renumitei instituții culturale, Raoul Gunsbourg, s-a născut în București. Am descoperit această informație și mai multe amănunte fascinante din biografia compozitorului citind un articol captivant din presa interbelică. 

 

Titlul articolului interbelic din Realitatea Ilustrată
portretul maestrului și afișul premierei mondiale a operei
"Damnațiunea lui Faust" din 1893

 

Continuarea

Tina Eilers: O româncă pe marile ecrane interbelice

Deși este menționată în istoria filmului drept o actriță germană născută la Brno (1910–1983), Tina Eilers a fost, în realitate, românca Auguste Fotescu.

Tina Eilers (fotografia din stânga
cu autograf în limba română pentru
cititorii revistei "Ilustrațiunea Română")

În ciuda carierei sale de succes la Berlin, unde a jucat alături de nume mari ale scenei și ecranului, actrița și-a păstrat legătura cu țara natală. Acest lucru este confirmat de interviul de colecție acordat revistei „Ilustrațiunea română” în octombrie 1935.

---

---

„Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…”

Iată în continuare textul integral al acestui interviu, care surprinde întâlnirea reporterului român cu actrița, în pretențiosul Berlin interbelic:

“Un cuvânt românesc, într'o țară străină și într'un cerc unde nu găsești nici picior de român, te impresionează, mai mult decât și-ar putea închipui cineva. Ascultam într’un grup de “stele" și “stelișoare" istorioarele gingașe pe care ni le servea, drept aperitiv, grațioasa și frumoasa Marta Eggerth, când, pe neașteptate, un glas cristalin îmi atrase atenția:
- Sunteți din București?
Doi ochi catifelați, vioi și jucăuși, care mă căutau printre prietenele fermecătoarei blondine, mă făcură să cunosc pe compatrioata noastră, Tina Eilers."

„Tina, româncuța noastră"

 

Numele „Tinei” era deja pe buzele tuturor; ea era „româncuța” care reușise să cucerească scenele de comedie ale unui Berlin extrem de exigent. Publicul o cunoștea drept „străina” talentată care strălucise pe ecrane alături de celebrul tenor italian Tino Pattiera, însă puțini avuseseră ocazia să o descopere dincolo de luminile rampei. Deși reputația o preceda, autorul articolului nu o cunoscuse personal până în toamna anului 1935, când i-a luat un interviu pentru săptămânalul „Ilustrațiunea română”:

"Din primele cuvinte, Tina pe care o impresionează atât de mult graiul matern, nu și-a putut ascunde nesfârșita bucurie pe care o simte, ori de câte ori vorbește cu cineva din "patrie"…
- Nu am nici o bucurie mai mare și nu mă simt niciodată mai fericită, decât în ziua în care, este drept odată pe an, pășesc pe pământul țării mele, în Transilvania mea, unde mă duc să-mi văd părinții. Aștept întotdeauna ziua plecării cu înfrigurare, și în lungul răstimp, de la an la an, îmi alin dorul, “grăind" românește cu româncuțele care se abat pe aci.
Ne-am împrietenit mai curând decât mi-aș fi putut închipui și strecurându-ne cu voioșia copiilor care se furișează spre locul de joacă am pornit spre locuința compatrioatei mele. Locuința Tinei, ca mai toate locuințele artiștilor, este un mic muzeu de lucruri de artă rânduite cu gust și cu distincție.
- Am auzit că ultimele succese pe care le-ați avut în cinema v-au ispitit și că veți abandona teatrul pentru ecran...
Tina râse cu poftă.
- Bine că n'ați scris așa ceva. Este desigur o născocire. Scena îmi este atât de dragă, încât chiar dacă cinematograful mi-ar oferi o glorie pe care n'am putut-o visa, n'aș putea-o abandona... Dacă am putut divorța de soțul meu, ofițer în armata română, pe o asemenea chestie, rămânând credincioasă scenei, pentru care simt toată atracția și căreia îi consacru dragostea mea, cu atât mai greu mi-ar veni să fac acest sacrificiu pentru cinema."

Tina Eilers în “Ciocolatiera"

Cu privirea luminată de mândrie, Tina a început să depene amintiri despre triumful său de la „Künstlertheater”. Rolul din „Ciocolatiera” nu fusese doar o simplă interpretare, ci o adevărată piatră de hotar, o „mare creație” care îi demonstrase forța artistică într-un mediu extrem de competitiv. Reflectând asupra acestui succes, artista sublinia:

"- Dv, adăogă Tina, vă dați seama că o româncă, în definitiv o “străină", a obținut asemenea succes în comedie, cu destule greutăți... Ultimul rol de succes a fost în “Spiel am Bord" cu Nikolaewa. Chiar astăzi dimineață, mi s'a cerut de la un alt teatru să joc o comedie anume scrisă pentru “genul" meu. Am refuzat oferta, pentru că trebuie să joc într'un film.
- Atunci rezultă că vă împletiți dragostea și arta între teatru și cinema!
- V'am spus destul de clar. Și ecranul îmi oferă destule recompense morale și materiale. Dar obiectivul meu este teatrul, pentru că, oricâte progrese ar face tehnica ecranului, teatrul rămâne teatru, prilej de interpretări pe care numai el ți le poate oferii...
- În țară ați jucat?
- Nu. Doar în copilărie, pe când nu visam că voi deveni artistă. Am făcut conservatorul la Viena, apoi mi-am completat studiile la Berlin. Am fost mereu prinsă de angajamente la teatrele de aici. Dar într'o zi ... voi veni și la București. Poate atunci să pot sta mai mult…”

Destinul de după război

Deși a fost o prezență constantă în filmele germane până în 1944, Tina Eilers a renunțat la cariera de actriță de film după încheierea războiului. A rămas însă în universul celei de-a șaptea arte, lucrând ca „actor de voce” (dublaj) până la sfârșitul vieții.

Filmografie selectivă:

• Die Stimme der Liebe (debut, Vocea iubirii, 1933)
• Ein Kind ist vom Himmel gefallen (1933)
• Eine Nacht in Venedig (O noapte la Veneția, 1934)
• Boccaccio (1936)
• Weißer Flieder (Liliac alb, 1939)
• Was wird hier gespielt? (1940)
• Mein Herz gehört Dir (1944)

Destine românești pe scenele și ecranele lumii

Tina Eilers este doar unul dintre numeroșii artiști români care au cucerit scena și ecranul la nivel internațional. Vă invit să explorați și alte povești impresionante ale românilor care au făcut istorie la Paris sau la Hollywood:

• Silly Vasiliu: Vedeta Alhambrei de altădată – O prezență sclipitoare a scenei pariziene, adesea celebrată pe coperțile revistelor de epocă.
• Bob Curwood: Actorul născut într-un "sătișor" de lîngă Brașov -Născut Ioan Balaș, actorul și-a clarificat originile într-o scrisoare emoționantă trimisă în 1930 revistei „Realitatea Ilustrată”. 
• O româncă vedetă a filmului mut: Eliza la Porta – O incursiune în epoca de aur a cinematografiei, unde farmecul românesc a cucerit publicul internațional.
• Un român la Hollywood: Actorul Edward G. Robinson – Povestea fascinantă a artistului care a definit imaginea „gangsterului” în istoria filmului american.

Sursa: Articolul “Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…” – semnat „m.” - publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea română” din 23 octombrie 1935.

---

---

Continuarea