Pasiențe

Avem cu toţii în minte imaginea domnişoarelor din alte vremuri care, grăbite şi îmbujorate, făceau pasienţe. De reuşita acestora îşi legau împlinirea unor dorinţe (“Mă iubeşte?... Nu mă iubeşte?...”). Sau imaginea severelor doamne în vârstă care aşezate la măsuţa din faţa şemineului beau un ceai şi făceau pasienţe în timp ce supravegheau cu o privire dominatoare salonul. Mulţi dintre noi credem despre pasienţe că sunt doar îndeletniciri pentru trecerea timpului şi pentru recreere. De cele mai multe ori este aşa. Există însă şi pasienţe care nu pot fi rezolvate decât cu multă răbdare şi logică. Iar celor care cred că vorbim despre un joc destinat doar doamnelor o să le spun că Napoleon îşi petrecea timpul în timpul prizonieratului rezolvând pasienţe şi că una dintre acestea, a fost “inventată” chiar de împărat și îi poartă numele. Am cules pentru voi din presa de la începutul secolului trecut reguli pentru câteva pasienţe - unele mai uşoare, altele mai grele. Cu gândul că cine nu a făcut nicodată pasienţe ar trebui să facă măcar o încercare:

CADRILUL
(cu un joc complet de 52 de cărţi)

Se amestecă jocul de cărţi, se taie şi apoi se trag cărţile una după alta până se iveşte o Damă, care se aşează în locul indicat în figura alăturată. După ce s-a isprăvit, în modul arătat, cu aşezarea Damelor, se procedează la fel cu plasarea cărţilor de 6 şi 5 , în locurile de asemenea indicate în figura alăturată. Pe cărţile de 6 se aşează apoi, pe măsură ce se ivesc, în ordine ascendentă şi după culoare, cărţile de 7, 8, 9 până la valet. Pe cărţile de 5 se aşează, în ordine descendentă şi tot după culoare, cărţile de 4, 3, 2 , As şi Rigă. Pasienţa e reuşită când Rigii şi Valeţii sunt dispuşi în cerc în jurul damelor. Dacă după trei încercări successive cu cărţile (stosurile)  rămase nu se ajunge la acest rezultat, pasienţa nu a isbutit. (“Gazeta Ilustrată” – 10 noiembrie 1912)



CEASUL
(cu un joc complet de 52 de cărţi)

După ce s’au amestecat şi tăiat cărţile, se fixează culoarea din ale cărei cărţi urmează să se facă primul cerc; se alege de pildă caro ca în figura alăturată. Se trag cărţile una după alta şi cele de caro care se ivesc se aşează pe locul indicat. Îndată ce se iveşte o carte de altă culoare de aceiaşi valoare cu una din cărţile din cerc, ea se pune peste aceasta din urmă. Trebuie însă să se observe că, întotdeauna, o carte neagră (pica sau trefla) să vie peste una roşie (caro sau coeur), adică: pe un 6 de caro vine un 6 de pică sau de treflă; pe un 6 de pică sau treflă, vine în urmă, un 6 de coeur. La sfârşitul jocului, trebuie să se afle câte 4 cărţi pe fiecare din locurile însemnate în cerc, toate 4 cărţi de aceiaşi valoare şi alternând în culoare precum am arătat. Şi atunci pasienţa e socotită ca reuşită. După prima tragere a cărţilor, se poate face, la nevoie, o a doua, dar nu mai mult. Pasienţa aceasta se poate juca şi cu două jocuri de câte 52 de cărţi. Pacheţelele formate în cerc trebuie să fie din câte 8 cărţi, tot în ordine alternantă în ce priveşte culoarea. Pentru reuşita ei se pot face două trageri suplimentare a cărţilor din stosul eventual rămas. (“Gazeta Ilustrată” – 24 noiembrie 1912)


SUBSTITUIREA
(cu un joc complet de 52 de cărţi)

Din pachetul de cărţi amestecate şi tăiate se formează întâi două rânduri de câte 6 cărţi, numărându-se, în primul rând, de la 1 la 6, iar în al doilea rând de la 7 la Damă (ca în figura alăturată). Cartea a 13-a, acoperită, se pune deoparte. Apoi, se pune peste fiecare din cele 12 cărţi ale celor două rânduri câte una nouă, iar cartea a 26-a se pune acoperită, peste a 13-a aşezată în dreapta. Se urmează aşa până ce se formează 13 pacheţele a 4 cărţi. Din pacheţelul numerotat cu 1 se ia cartea de deasupra şi se pune cu figura în sus sub pacheţelul care, după numerotaţie, corespune valorii ei; de exemplu, un 6 sub pacheţelul care poartă numărul 5, un as sub pacheţelul indicat cu numărul 1, o damă sub pacheţelul 12. Din pacheţelul sub care s’a aşezat cartea luată de la alt pacheţel, se scoate cartea de deasupra care se aşează, în modul deja arătat, la locul corespunzător valorii ei. Dacă se iveşte un rigă, el se aşează deoparte, în stânga, iar în locul lui se ia o carte din pacheţelul de 4 cărţi acoperite din dreapta şi se pune sub pacheţelul corespunzător valorii ei. Pasienţa nu e socotită ca reuşită decât atunci când cărţile de deasupra ale celor 12 pacheţele din cele două rânduri sunt dispuse în ordinea consecutivă de la As la Damă fiecare pacheţel conţinând patru cărţi de aceiaşi valoare, iar Rigii formează al 13-lea din stânga. (“Gazeta Ilustrată” – 17 noiembrie 1912)



OROLOGIUL
(Cu două jocuri complete de 52 cărţi)

Din unul din cele două jocuri scoţi asul, 5, 9 de caro, 2, 6, 10 de treflă, 3, 7, valetul de coeur, 4, 8 şi dama de pică; aceste carţi le aşezi după cum arată figura. Scopul acestei pasienţe e de a face cu aceste cărţi de bază familii în ordine ascendentă care să se încheie cu cărţi având valoarea însemnată cu cifre romane pe marginea figurii. Ca la toate pasienţele se taie pachetul şi se scot cărţile ce se potrivesc; e de observat că rigii sunt excluşi, aşa că după damă urmează imediat asul. La ivirea rigilor, aceştia se aşează înăuntrul cadranului aşa cum e însemnat pe figură cu cărţi albe. Cărţile se pot trage de trei ori. (“Gazeta Ilustrată” – 7 septembrie 1913)





CASTELANA
(cu două jocuri de câte 52 cărţi)

Se scot aşii şi se aşează pe două şiruri orizontale, spre a servi de cărţi de bază. Blocul se amestecă,  apoi se formează 4 pacheţele a 12 cărţi, care se aşează, deschis, desupra şirului superior al aşilor. Restul cărţilor se dispune în semicerc, grupate în 12 pacheţele. În primul pacheţel de la stânga trebuie să se afle toţi de 2, în al doilea toţi de 3, în al treilea toţi de 4 şi aşa mai departe, astfel că al doisprezecelea pacheţel să cuprindă toţi rigii. Scopul acestei pasienţe este de a forma, cu cei opt aşi de bază, 8 familii ascendente, terminate cu rigii. Ne servim întâi de cărţile din cele 4 pacheţele mai mari dispuse deasupra şirurilor de aşi; se întrebuinţează întâi cărţile de deasupra, iar prin asta devin utilizabile cărţile care urmează. Numai după ce nu se mai iveşte, în cele 4 pacheţele, nici o carte care să poată fi întrebuinţată, face uz de cele 12 pacheţele aşezate în semicerc. Pasienţa e reuşită, dacă am putut întrebuinţa toate cărţile din toate pacheţelele aşezate deasupra şirurilor de aşi şi în semicerc, iar cu aşii am putut constitui 8 familii ascendente încheindu-se cu rigii. (“Gazeta Ilustrată” – 7 septembrie 1913)





Citește mai mult... »

Regii au fost şi ei copii: Carol al II-lea

De foarte multe ori, relatările unor întâmplări din copilăria unor viitori regi sunt foarte interesante. Destinele lor viitoare pot fi întrezărite în preocupările, în cuvintele sau în jocurile lor preferate. La fel cum în fotografiile pruncilor regăseşti trăsături ale adultului de mai târziu, în atitudinile sau poznele din copilărie regăseşti germenii comportării lor ulterioare. Reportajele din presa interbelică despre copilăria viitorului Rege Mihai I mi se par o dovadă în acest sens. La fel mi s-au părut și relatările unor întâmplări din copilăria viitorului Rege Carol al II-lea.  Le-am găsit într-un reportaj semnat Alex F. Mihail și publicat în numărul din 3 iunie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”: "Despre „micul principe Carol”, aproape fiecare bucureştean, mai bătrân, are amintiri. Cine nu l-a întâlnit pe trotuar, prin grădinile publice sau chiar în tramway! Uneori lua vreun vagon la Cotroceni sau la podul Sf. Elefterie, stând deobicei în picioare, pe platformă - şi plătind un bilet, ca orişicare pasager. Venea astfel până în strada Brezoianu; aici cobora şi o lua pe jos până la palatul din Calea Victoriei, unde locuia regele Carol I-iul."

Doi viitori regi: Principele Ferdinand și Principele Carol (stânga)
Viitorul Rege Carol al II-lea în brațele tatălui său - Regele Ferdinand (dreapta)
Un adevarat român

"Bătrânul se bucura foarte mult, când îl vedea sosind pe neaşteptate. Dealtfel nu se mira prea mult, căci el însuşi avea obiceiul să umble pe jos, pe Calea Victoriei, prin grădina Cişmigiu şi - în timpul expoziţiei jubiliare - prin Parcul Carol. Într’o zi îi dădu micului principe o sumă de bani, de altfel nu prea mare, ca să-şi cumpere câte ceva. Fiind curios să ştie cum întrebuinţase nepotul său banii, ceru să vadă obiectele cumpărate. Spre surprinderea lui, Suveranul constată că tânărul principe ştiuse, cu puţini bani, să facă importante cumpărături.
- „Bravo!” - îi spuse, plin de mândrie, foarte mulţumit de buna chibzuială şi de simţul practic al nepotului său.
Dorind să afle preţul fiecărui obiect, în parte, rămase totuşi nedumerit, deoarece cheltuiala întrecea cu mult suma de bani, pe care copilul o avusese la dispoziţie.
- „Am rămas dator restul...” - explică acesta cu candoare.
- „Acuma văd că eşti un adevărat român!!” — ar fi spus râzând regele."

Primul galop

"Eram soldat, de sentinelă la un post din curtea palatului de la Cotroceni. De după un colţ de clădire apăru prinţul, pe acea vreme un copil de vreo şase ani. Călărea un
cal mic, pe care-l ţinea de frâu un lacheu. Făcură astfel înconjurul curţii, la pas, de câteva ori, trecând prin faţa mea. Admiram copilul, care avea o ţinută splendidă de călăreţ. De altfel, ascultător, era foarte atent la poveţile ce i se dădeau.
- De ce ţii calul de frâu? - spuse principele la un moment dat adresându-se lacheului. Asta mă cam plictiseşte. Doar nu-i nici o primejdie... Calul merge la pas... D-ta poţi rămâne mai la o parte să te odihneşti.
Convins, lacheul desfăcu cureaua de care ţinea calul. În clipa următoare, principele dădu pinteni animalului.
- Apoi, nu ne-a fost aşa vorba! Opriţi! Alteţă!! - exclamă lacheul speriat.

Principele Carol împreună cu Regina Maria 
și cu Regele Ferdinand
Dar calul se şi avântase în galop mare... Lacheul cam burtos, începu să alerge gâfâind, chemând disperat în ajutor alţi lachei. Zadarnic! Călăreţul sprinten tăiase curtea în diagonală şi acum sbura pe poartă afară, peste câmp. În urmă, un număr de lachei ieşiră pe poartă alergând într’o cursă disperată. Prințul, după ce făcu un ocol mare pe câmp, se întoarse râzând în curtea palatului, fără să-l fi putut ajunge nimeni. Aci îşi opri brusc telegarul, aşteptând cu mâna în şold. Toţi lacheii, asudaţi şi roşii la faţă îl inconjurară, deconcertaţi, deabia ţinându-şi răsuflarea.
- Ei! Ce v’aţi speriat aşa? V’am arătat că ştiu să călăresc, ca să nu mai ţie nimeni, zadarnic calul de frâu!..."

Principe... la înălţime

"A doua zi, mă aflam în tabăra de la Cotroceni a reg. VI „Mihai Viteazu”. Era anunţată inspecţia „principelui moştenitor” Ferdinand. Acesta sosi într’o caleaşcă, împreună cu „principesa moştenitoare” Maria şi micul principe Carol. Întru întâmpinare ieşiseră la un podeţ al taberei, colonelul Boerescu, comandantul regimentului, însoţit de ofiţerii superiori. Deodată, înainte de a se opri caleaşca, micul principe sări sprinten jos din trăsură şi alergând spre colonel îi strigă:
- D-ta ştii să te urci într’un pom?... Eu ştiu...

Principele Carol al II-lea elev la Școala Militară
Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, înainte ca principele Ferdinand şi principesa Maria să fi avut timpul de a trece podeţul sau să-l fi putut opri cineva, mica Alteţă se şi afla în vârful unui copac al aleii. Colonelul şi ofiţerii stăteau acum smirnă, cu mâna la chipiu, uitându-se când la perechea princiară moştenitoare când la Alteţa din vârful copacului."

Pasionat de filatelie

"Mi-l mai aduc aminte pe principele Carol şi ca filatelist. Crescuse mai mare şi vizita Palatul poştelor. Se uitase la diferitele maşini din ateliere, ceruse multe explicaţii şi încercase să lucreze cu unele unelte. Dar mai cu seamă l-au interesat mărcile poştale. Cunoştea mărcile diferitelor ţări vechi şi noi, colecţiile celebre, ştia să aprecieze mărcile rare şi a avut o adevărată bucurie când directorul poştei de pe atunci i-a făcut cadou un album cu mărci poştale (…)".

Principele Carol
 elev al Școlii Militare
Sursa: articolul “Regele Carol pe când era copil” - semnat Alex F. Mihail - publicat în numărul din 3 iunie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”.

           


Citește mai mult... »

Ella Negruzzi – prima femeie avocat din România

Deşi astăzi pare greu de crezut, în urma cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a cucerii dreptul de a activa în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor. Prezenţele feminine în lumea justiţiei – femeile avocat, procuror sau judecător – sunt astăzi obişnuite. Acum un veac însă, într-o lume dominată politic, economic şi social de către bărbaţi, lupta unei femei – Ella Negruzzi - care încerca să îşi facă din avocatură o profesie năştea polemici aprinse în societatea românească. Ea continua lupta dusă anterior de Sarmiza Bâlcescu, românca căreia – deşi a fost prima femeie doctor în drept din Europa – nu a i s-a acordat niciodată dreptul de a pleda în instanţă.


Elena (Ella) Negruzzi (n. 1876, Hermeziu, jud. Iaşi – d. 1949, Bucureşti) a fost fiica scriitorului şi omului politic Leon C. Negruzzi. A urmat cursurile Facultăţii de drept din Iaşi şi, în urma absolvirii acestora, a solicitat în anul 1913 să fie admisă în baroul Iaşi. "Gazeta Ilustrată" din 27 aprilie 1913 consemna astfel evenimentul: "prin admiterea d-nei Ella Negruzzi în baroul Iași, s'a deschis în România o nouă carieră femeei. Avem și noi o femeie avocat. Greu a fost numai începutul,- nu va trece mult și imitatoarele se vor număra cu zecile. Înscrierea în barou a d-nei Ella Negruzzi - căreia îi urăm din toată inima isbândă în nobila misiune de a apăra pe cei slabi și desmoșteniți - o putem considera ca definitivă. Căci, nu încape îndoială, Curtea de apel, sesizată de protestarea unui număr de avocați din Iași, va respinge apelul, confirmând hotărârea consiliului de disciplină. Gestul avocaților în chestiune, oricât ar fi el de lipsit de cavalerism, e foarte explicabil: e manifestarea instinctului de conservare, îmboldit de teama ca femeea să nu-i dispute bărbatului și locul din pretoriul justiției."

Prima femeie avocat
Ella Negruzzi în "Gazeta Ilustrată" din 27 aprilie 1913 

Deşi acceptată într-o primă fază, cererea d-nei Ella Negruzzi de a fi primită în baroul Iași a fost respinsă la Curtea de apel – motivul invocat fiind acela că neavând dreptul de a vota, fiind femeie, nu putea fi nici să profeseze în calitate de avocat. Decizia baroului din Iaşi a născut polemici aprinse în societatea românească. Părerile erau împărţite. Presa vremii consemna pe larg evenimentul şi dezbătea „cazul d-nei Ella Negruzzi”. Am ales pentru voi câteva pasaje dintr-un articol semnat de G. Ranetti şi publicat de revista “Furnica” în anul 1914. Marele publicist critica – cu umor bineînţeles – respingerea cererii formulate de Ella Negruzzi de a fi primită în barou: Curtea de Casaţie secţia I a respins recursul doamnei Ella Negruzzi contra deciziei Curţii de Apel de la Iaşi care anulase înscrierea sa în baroul local. Va să zică bărbaţii sunt politicosi şi galanţi cu damele numai în tramvai, unde le cedează locurile lor pe bancă cu plăcere (şi încă ş’atunci când ele sunt tinere şi nostime!) sau prin saloane, unde nici un reprezentant al sexului mustăcios n-ar comite crima de-a ieşi pe uşă înaintea unei cuconiţe (ah, pardon… après vous madame!); dar când e vorba să recunoaştem meritele unei femei, dreptul ei elementar de a’şi întrebuinţa şi valorifica în lupta vieţei talentul, cultura, munca, spre a se putea hrăni şi a fi în acelaşi timp folositoare societăţii, atunci noi bărbaţii îi opunem un non possumus absolut. Şi, mă rog, pentru ce? (…)Dacă s’a dovedit de atâtea ori că femeile pot fi scriitoare geniale (rugăm pe madam Smara să nu crează că ne permitem să facem aluzie la dumneaei), savante ilustre, medici eminenţi, etc., de ce oare n’ar fie ele’n stare să profeseze şi avocatura, mai cu seamă că – pe lângă studiile uşurele ce necesitează – principala calitate ce se cere unei persoane în aceasta carieră e tocmai marele defect ce-l atribuim noi femeilor: limbuţia. Pentru ce nu ?“(articolul “Cazul D-nei Ella Negruzzi” – semnat Tarascon – “Furnica” din 13 februarie 1914)

Au urmat aproape şase ani de procese până când Ella Negruzi şi-a câştigat dreptul de a pleda în instanţă, devenind astfel prima femeie avocat din România. A profesat ca avocat în barourile Iaşi, Covurlui (Galaţi) şi Bucureşti. Ella Negruzzi a fost întreaga sa viaţă o militantă activă pentru acordarea de drepturi sociale, economice, politice sau culturale femeilor. Mai mult decât atât, Ella Negruzzi a fost în perioada interbelică un avocat eminent dar în acelaşi timp şi un om politic activ, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, fiind una dintre primele femei alese în funcţia de consilier local în Bucureşti. Vă propun în încheiere un interviu acordat în anul 1933 reporterului W. Şerban al revistei “Ilustraţiunea Română” de către Ella Negruzzi cu ocazia “Jubileului de 10 ani al femeii-avocat”

LA D-NA ELLA NEGRUZZI

“Cine nu cunoaşte acest nume? Îndrăzneala de a pătrunde în avocatură, într'o vreme când femeia era încercuită de graniţe trasate de prejudecăţi stârnea comentarii răutăcioase pe toate buzele. Lupta care a dus la izbândă a fost dârză. Un suflet mare se afirma, croind o largă pârtie pentru cele care vor urma. Soneria cochetului apartament din str. Cometa 13 vibrează prelung. Mărturisesc că încerc oarecari emoţii. O tânără subretă cu chipul voios deschide fără întârziere. Intru în vestibul. Dintr'o cameră alăturată răspund voci vesele, întovărăşite de triluri de râs. Vasăzică prima noastră femeie avocat nu e o specialistă pedantă, în creierul căreia tronează numai textele de legi ? O uşă se dă în lături şi maiestuosă, cu chipul totuşi încărcat de blândeţe şi comunicativitate, apare patroana casei.

D-na Ella Negruzzi - fotografie din revista
 "Ilustraţiunea Română" (22 februarie 1933)

- Ce doriţi d-voastră ?
Îi explic scopul vizitei.
- Sunt mulţumită că şi presa ia parte la jubileul nostru.
Într'o cameră caldă, luminoasă, tapetată cu covoare ce odihnesc privirea, d-na Ella Negruzzi prinde a depăna amintirile:
- Înscrierea în barou am făcut-o în 1923 la Iaşi, fiind admisă de comitetul de disciplină cu majoritate de voturi. La debut, Burada, primul preşedinte, a ţinut un frumos discurs. Debutul l-am avut alături de maeştrii Dissescu şi Take Ionescu în procesul Amira, având ca adversar pe dl. Rosenthal.
- Aţi avut emoţii?
- Foarte mari.
Educaţia primită acasă juca un rol important. Emanciparea femeii era în concepţia multora de atunci, ceva utopic. Vremurile s'au schimbat. Astăzi abia ne putem da seama de rolul important pe care-l are o femeie, ca apărătoare. Orice s'ar spune de lipsa de logică a femeii, totuşi fiind mai sentimentală şi mai subiectivă, se identifică cu cauza într’atât, încât găseşte în sufletul ei motivele temeinice pe care să-şi sprijine apărarea.
- Cariera întâmpină greutăţi ?
- Destul de mari. În primul rând din cauza unel concurenţe adesea neloiale şi poate şi din cauza mândriei, care caracterizează pe femeie... Ea nu cere... Clientela trebuie să-i se propună.
- Aş dori să-mi povestiţi o întâmplare anectodică de la bară.
D-na Negruzzi surâde.
- La debut, pledând contra d-lui Rosenthal,  domnia sa a spus: Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti...
- Ce credeţi despre viitorul femeii avocat?
- Neavând mari posibilităţi să se manifeste la bară, ea îşi îndreaptă activitatea spre secretariat. Acele tinere avocate care se disting, se pun ele singure în valoare.
Stau doar de căteva minute alături de această demnă luptătoare a cauzei feminine şi cutele sincerului ei suflet s'au şi deschis. Capăt siguranţa că'n el nu întâlneşti cotituri sau asperităţi. Îţi explici atunci de ce femeile năpăstuite, bogate sau sărace, spre ea se îndreaptă.”

(articolul “Jubileul de 10 ani al femeii-avocat” – semnat W. Şerban – “Ilustraţiunea Română” din 22 februarie 1933)


Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.


Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)


18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:
- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.
El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.
- Ne ducem la fund, mi-a spus el.
Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.


Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:
- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.
Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmpărat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.
Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.
Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.
Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.
Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.
Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.
Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.
Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:
- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps
August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.
Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.
Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.
Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.
După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.
Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.
Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:
- Rumanski! Ruznanski!
Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »

Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”



“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.”(1) Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convigerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.”(2) Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Martiriul

Istoria martiriului familiei lui Constantin Brâncoveanu este una foarte bine cunoscută: bănuit că s-ar fi aliat în secret cu alte țări creștine și că uneltea împotriva turcilor, dar și pentru că sultanul vroia să pună mâna pe marile averi ale acestui domn, pe care îl numeau “Altin-Bey" (“Prințul  de aur”), Constantin Brâncoveanu a fost arestat în anul 1714, cu o zi înainte de Buna Vestire. A fost dus la Țarigrad (Constantinopol) și închis în închisoarea Edicule (“Cele șapte turnuri”).


Martiriul Brâncovenilor - Constantin Lecca
Ziua de 15 August 1714, o duminică, a fost hotărâtă pentru omorârea nefericitului Brâncoveanu și a copiilor săi. Încărcați de lanțuri și păziți de slujitori turci, ei au fost duși înaintea sultanului Ahmet al III-lea, care aștepta într'un foișor împodobit lângă mare. În jurul său erau toți miniștrii puterilor europene aflați la Țarigrad, și căpeteniile turcești. În apropiere sta călăul, cu iataganul scos din teacă. Din porunca sultanului, imbrohorul cel mare întreabă pe Brâncoveanu să răspundă unde și-a ascuns averile și dacă se leapădă de legea creștină și trece în legea turcească. Numai așa puternicul padișah îl va lăsa cu zile; altfel îl va ucide și pe el și pe copiii lui. În acest timp, Doamna Maria, soția lui Brâncoveanu, și fetele, plângeau de ți se rupea inima. Brâncoveanu răspunse atunci sultanului:
- Împărate, altă avere decât aceea ce mi-ai luat-o nu mai am; cât pentru legea creștinească, de ea nu mă leapăd; în această lege m'am născut și am trăit, în această lege vreau să mor eu și feciorii mei. D-zeu să răsplătească fiecăruia după faptele lui!

După aceea sultanul îl mustră pe Brâncoveanu pentru necredința lui față de Poartă, și dete poruncă să înceapă uciderea. Osândiții la moarte îngenunchiară și făcură o scurtă rugăciune. Un cronicar al vremii spune că atunci când călăul s'a apropiat de ei, cu iataganul în mână, Brâncoveanu crezând că pe dânsul îl va tăia mai întâi, zise fiilor săi cu glas tremurător:
- Fiii mei, iată, toate averile și orice am avut am pierdut, să nu ne pierdem încai sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei! Și nu băgați seama de moarte, priviți la Hristos mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi, și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați nici nu vă clătiți din credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta. Feții mei, încă o dată vă zic: stați cu curagiu! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puțin să ne mântuim sufletul și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!
Dar hainul de împărat poruncise ca întâi să fie uciși copiii, ca astfel chinul părintelui lor să fie si mai grozav. Pieriră unul câte unul: Enake Văcărescu, cumnat și credincios boier al lui Brâncoveanu, și cei patru copii ai Domnului: Constantin, Ștefan, Radu și Mateiu, acesta din urmă în vârstă numai de 16 ani. Când a fost să taie pe Mateiu, bietul copil, înspăimântat, rugă pe sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Dar nefericitul său tată îi dete curaj să înfrunte moartea și-i zise:
- Mateiaș, Mateiaș! Mai bine de o mie de ori mori în legea ta creștină decât să te faci păgân turc!
Copilul, încurajat de aceste inimoase cuvinte, strigă gealatului:
-  Vreau sa mor creștin. Lovește!
Omorâtorii trecuseră prin toate chinurile pe sărmanul nostru domn Brâncoveanu: chinuri pentru mărturisirea de averi închipuite; chinuri pentru lepădarea de legea creștină; chinuri ca părinte și om. Îi venise și lui rândul acum să scape prin moarte de această viață amară și să le arunce în obraz chinuitorilor săi tot disprețul său. Brâncoveanu își roti ochii în jurul său și văzând aproape pe soția cu fetele și cu un nepoțel, începu să strige de mânie:
- Aceasta e soarta tuturor acelora care au nenorocirea de a se naște ca să slujească unui tiran!

Familia lui Constantin Brâncoveanu (Mănăstirea Hurez)
Înălțându-și ochii rugător spre cer, de unde vine mila și îndurarea, el își puse liniștit capul pe tăietor. Și călăul sbură dintr'o lovitură acel îmbătrânit cap, care vreme de 25 de ani strecurase prin toate furtunile mult încercata noastră țară. O priveliște mai tristă dar și o pildă mai vie de tărie și de curaj în fața morții ca uciderea lui Brâncoveanu nu cred să mai fie, oricât de bogată este în crime și în fapte de tărie istoria omenirii. Brâncoveanu și fiii săi ar fi putut să scape cu viață, dacă ei s'ar fi turcit, așa cum le cerea cu stăruință sultanul; dar ei au păstrat până la sfârșit sufletul neîntinat de legea turcească și au murit ca niște adevărați martiri ai credinței strămoșești. Capetele celor uciși au fost purtate în sulițe prin oraș și apoi au stat trei zile la poarta cea mare a seraiului; iar trupurile fără viață au fost aruncate în mare, din porunca marelui vizir Ali-bașa.”(1)


Povestea osemintelor Sf. Martir Constantin Vodă Brâncoveanu

Trupurile morților au fost pescuite de niște pescari greci și îngropate la mănăstirea Calhi (notă: Mănăstiriea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki), nu departe de Țarigrad. Doamna Maria cu nepotul său, cu nora și cu ginerii au scăpat cu viață, plătind vizirului 50 mii taleri, împrumutati cu camătă prin prieteni credincioși casei lor, și au stat în surghiun în Asia Mică trei ani, și de abia după moartea veninosului Ali-bașa s'au întors în patrie. În 1720, Doamna Maria a adus în țară și osemintele soțului ei, în biserica Sf. Gheorghe Nou; deasupra mormântului său este o candelă, pe care cuvintele săpate în metal prețios amintesc piosului creștin că acolo jos, sub lespedea de piatră împodobită cu flori, zace trupul aceluia care a fost odată

Brâncoveanu Constantin,
Boer vechi și Domn creștin,

a cărui viață bogată în fapte bune a stins-o răutatea de fiară a oamenilor.”(1)
 
Candela Mariei Brâncoveanu
Într-adevăr, era cunoscută existența în biserica Sf. Gheorghe Nou din București a unei lespezi de marmură albă, împodobite cu un chenar format din ghirlande de flori și pe care erau săpate o reprezentare alegorică înfăţişând moartea având coasa în mâna dreaptă și un fir de crin cu trei flori în mână stângă, pe care este săpată stema Ţării Românesti. Lespedea nu avea însă nici un însemn care să dovedească că sub ea ar fi fost înmormântate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Descoperirea din anul 1914 a unei candele din argint filigranat pe care este inscripționat cu litere chirilce textul: ”această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)” a constituit o primă dovadă că în mormântul din biserica Sf. Gheorghe Nou au fost depuse osemintele domnitorului. Expertiza osteologică făcută în decembrie 1932 de către prof. dr. Mina Minovici şi de prof. dr. Francisc Rainer - au atestat faptul că sub lespedea de marmură fără pisanie se află osemintele voevodului Constantin Brâncoveanu.(4)

Reînhumarea osemintelor

În 21 mai 1934, conform unei hotărâri a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost organizată în București o ceremonie impresionantă cu ocazia reînhumării osemintelor voevodului martir Constantin Brâncoveanu. Fastul evenimentului a fost consemnat - în cuvinte și în imagini - într-un articol publicat de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 30 mai 1934): “Națiunea, recunoscătoare, a ținut să reînhumeze rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu, după cum se cuvenea. Rămășițele fostului domnitor au fost transportate la Patriarhie, unde s'a oficiat un serviciu religios la care au luat parte M. S. Regele Carol al II-lea, Marele Voevod Mihai, principele Nicolae și întreg guvernul. Biserica era reprezentată prin Î. P. S. Patriarh Miron Cristea, înconjurat de episcopi, arhierei, protopopi, precum și de toți preoții, călugării și călugărițele din București și delegați din întreaga țară. După oficierea serviciului religios, Patriarhul Miron Cristea a evidențiat într’o impresionantă cuvântare, marele sacrificiu făcut de Constantin Brâncoveanu pentru creștinism. Pe tot cuprinsul cortegiului se găseau piedestale pe care se aflau talgere în care ardea tămâie, ce înmiresma drumul pe care trecea cortegiul cu rămășițele martirului creștinătății. Și astfel, după mai bine de trei sute douăzeci de ani, poporul român a cinstit cu recunoștință memoria unuia dintre cei mai nobili domnitori, care de s’ar fi lepădat de credința strămoșească, nu ar fi avut de suportat chinurile de nedescris, ce i-au fost hărăzite lui.”


În încheierea discursului rostit cu ocazia ceremoniei Î. P. S. Patriarhul Miron Cristea spunea: “Ne închinăm deci și ne vom închina vecinic în fața osemintelor lui, ce acum stau în fața noastră. Și vom urma în veci îndemnul sufletului său, care în aceste clipe zburând deasupra noastră, ne conjură pe toți, tineri și bătrâni, bărbați și femei, boieri și țărani și toate generațiile următoare, zicându-le: Să știți c’a murit creștin Brâncoveanu Constantin. Deci creștinească și românească să rămână această țară, pentru care s’au adus atâtea jertfe, în frunte cu un rege bun român, bun creștin și fiu al Bisericii sale, acum și pururea și în veci vecilor Amin! (3)



Câteva luni mai târziu, în ședinţa Sfântului Sinod din data de 30 noiembrie 1934 prezidată de Patriarhul Miron Cristea, a fost lansată ideea canonizării domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest act de canonizare avea să fie finalizat în anul 1992. Candela originală a Mariei Brâncoveanu, care s-a aflat 45 de ani în custodia Muzeului Național de Istorie a României, a fost reașezată deasupra mormântului fără nume al lui Constantin Brâncoveanu în 9 august 2016.


Surse:

(1) articolul “Uciderea lui Vodä Brâncoveanu” – semnat Gr. Teodossiu – revista “Albina” – numărul din 17-24 August 1914
(2) articolul “Reînhumarea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu” – revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 30 mai 1934
(3) articolul “Solemnitățile comemorării lui Constantin Brâncoveanu” - ziarul “Adevărul” – numărul din 22 mai 1934
(4) articolul “Mormântul cu moaştele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu” – semnat de Preot Paroh Dr. Emil Nedelea Cărămizaru



Citește mai mult... »