O lume care merge anapoda (cu umor despre crizele de ieri și de azi)

Motto:

Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
(Mihai Eminescu – Glossă)

Criza economică mondială datorată pandemiei de Covid-19 este dublată acum de efectele devastatoare ale războiului din Ucraina. De multe decenii nu a mai fost atâta incertitudine pe plan internațional. Inflație, stagnare economică, criză energetică și alimentară sunt cuvintele auzite tot mai des. Experții de azi afirmă că suntem de abia la începutul crizei și că perspectivele sunt dintre cele mai sumbre. Deși se spune că “este o greșeală să descrii furtuna din vârtejul ei”, ajutat de un amuzant dialog de ieri “asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv”, citit în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 1 iunie 1933), vă propun să încercăm să ne lămurim de ce crizele se succed periodic în “lumea nostră anapoda” (citește și Lista principalele crize economice din ultimul secol adăugată la sfârșitul articolului):

Citește mai mult... »

Românii şi "iarba diavolului"

Tutunul a început să fie cunoscut în Țările Române începând cu secolul al XVII-lea, chiar în epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci și de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit la sfârșitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite și lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea, românii au început să fumeze și țigări de foi sau țigarete.

Citește mai mult... »

Periferiile se amuză (animație în Ferentari)

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit să plecăm într-o vizită insolită printr-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică, iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei interbelice “Realitatea Ilustrată”. De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este luat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era încă neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vâltoarea evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie). În mai 1940 însă, viața curgea încă aproape normal în lumea mahalalelor de la periferie. Să ne amestecam așadar împreună “prin mulțimea îmbrăcată de duminică, venită aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și gurițe”:

Orchestra de trompetiști

Citește mai mult... »

Frunzuliţă de trifoi, nu e criză e crizoi !

Pentru că prea suntem mult prea încrâncenați în zilele astea și pentru că trebuie să ne mai și destindem uneori o să vă invit să citiți o amuzantă poezioară publicată de revista "Realitatea ilustrată", în numărul din 13 iulie 1933. Subiectul? Criza economică. Se pare că oamenii trec, dar că rămân crizele. Sau revin, cum vreți să spuneți. Cele două caricaturi publicate în revista "Furnica" pe la începutul secolului trecut îmi dau și ele dreptate...

CRIZĂ!...

Frunzuliță de trifoi,

Nu e criză… e crizoi,

Vai de alții, vai de noi,

Talpa ruptă, punga sloi!!!

Dar... problema e banală...

Să oftezi de-o pungă goală…

Fiind-că'n lumea amorală,

Criza'i cea mai sfântă școală !

Numai criza… numai  criza...

Pe vieți aplică viza!

Ea creiază și deviza,

Și auto-analiza!

Te deprinde cu de toate!

Cel ce nu ştie să’înoate…

A'nvățat a da din coate,

Și-a  pus creierul pe roate!...

Pune mintea'n consumație,

Și pe om în comparație,

Criza stimuleaz'o nație

Duce la civilizație!

S'a sfârșit cu echivocul

Când era la preț norocul,

Și dădeau toți cu ghiocul!

Omu-i azi! Nu dobitocul!!

S'au dus vremile'nvechite,

Când trăiai pe nemuncite...

Pe saltele vătuite,

Și cu icre tescuite!

Într'a “Domnului grădină",

Criza-i grație divină!

Ea alege și desbină

Grâulețul de neghină!!

S'a sfârșit cu mura'n gură,

Cu sclavia prin procură...

Cu halva și prăjitură,

Și viteji de umplutură!...

S’a sfârșit cu rămășagul!

Astăzi ți-e mai mare dragul,

Dacă te lovești cu pragul...,

Știi ce-i plopul și ce-i fagul!!

- Cum, d-le măcelar, mărești prețurile din zi în zi?
- Doamne ferește, cucoană.
- Eu văd că azi vinzi mai scump ca ieri.
- Mai scump ca ieri, dar mult mai ieftin ca mâine!
("Furnica" - 26 aprilie 1912)

Când aveai în buzunare...

Siguranța sunătoare...

Te așezai cu burta'n soare,

Nu-ți păsa că țara moare!

Dar de când cu “șomereala",

Parcă’i altfel socoteala!...

Rămân boii pe tânjeală,

Iese omul la iveală!!

Criza naște energii!

Cere... autonomia!

Când învinge sărăcia…

Unu e mai mult ca mia!...

Criza, multe-o să invente...

Va descoperi talente,

Minți deschise, eminente,

Criza, va creea curente!

Deci sistemul cu oftatul

Să-l mai dăm la necuratul

Să'nflorească rezultatul

Sus cu viața, cu luptatul !!!

(semnat IONIȚĂ  DELATEATRU)

- Mizerabilo, când te-am luat n'aveai nici cămașe şi acum 
drept răsplată mă'nșeli cu băcanul  de vizavi... Pentru ce?...
- Pentru o litră de zahăr, bărbate!
("Furnica" - 30 iunie 1915)

Citește mai mult... »

Destinul trist al unei regine

Nu toate visele împlinite ale fetițelor orfane care își doresc să devină regine au un final fericit. Ne-o dovedește destinul Nataliei – domnița Dudu cum i se spunea acasă – o fetiță născută într-o veche familie de boieri din nordul Moldovei. Natalia s-a născut la Florența în 15 mai 1859. A rămas orfană de mică. A fost crescută de unchiul ei Constantin Moruzi și de soția acestuia, prințesa Catinca. Micuța Natalia Keșco și-a petrecut copilăria în Moldova, la Bujor, apoi la conacul din Dănuțeni (pe malul Prutului, dincolo de Stânca Roznovăneștilor), dar și în Iași (orașul bunicilor), la Odesa (locul în care au fost înmormântați părinții ei) sau în Viena (orașul de suflet al familiei). Domnița Dudu a fost una dintre multele fetițe care visau să devină regine. Încă din copilărie, la toate întrebările despre ce își dorea să ajungă, răspundea la fel: "Voi crește mare și voi fi regină". Visul i s-a îndeplinit dar, după cum avea să mărturisească mai târziu, "coroana nu i-a adus fericire".

Natalia Keșco - Regina Natalia a Serbiei 
 nepoata Marghioliței Roznovanu

Natalia Keșco - după ce și-a desăvârșit educația într-o mănăstire catolică - a fost lansată în lumea mondenă a Vienei. Aici frumoasa moldoveancă l-a cunoscut pe prințul sârb Milan Obrenovici (descendent și el al unei familii din Moldova – fiind fiul Mariei Obrenovici - amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza). Acesta a fost fermecat de frumusețea Nataliei. Gurile rele afirmau însă că prințul ar fi fost vrăjit nu doar de frumusețea basarabencei ci și de bogățiile ei nenumărate. Natalia Keșco, care avea doar 16 ani, s-a căsătorit cu prințul Milan Obrenovici în Catedrala din Belgrad, în 17 octombrie 1875.

“Mireasa s-a prezentat într’o rochie albă, închisă, purtând în păr o mică coroană de mărgăritare. (…) Când soții urmau în timpul ceremoniei pe Mitropolit, trena Domniței s’a încurcat, din cauza unui servitor mai neîndemânatic; sora mai mica a Nataliei a scos lumea din încurcătură, eliberând trena rochiei, și cu mândrie a dus-o mai departe. Totuși, s’a observat acest semn prevestitor de nenoroc pentru Domniță.”

Regele Milan și Regina Natalia 

Un an mai târziu, în 14 august 1876 – la doar 17 ani – Natalia a născut un băiat, Alexandru. La 6 martie 1882 Serbia a devenit regat iar Natalia regină. Foarte repede Natalia Obrenovici a aflat că viața de regină nu este una lipsită de griji. Soțul ei “schimba tot așa de des miniștrii ca și amantele”. Scandalurile amoroase de la Curtea Regală din Belgrad făceau în acea vreme deliciul periodicelor europene. Natalia mărturisea că ”nu mai putea ascunde lacrămile sub masca unui surâs”.

Natalia Keșco Obrenovici

Un bal pe care Regele Milan Obenovici a vrut să-l deschidă dansând cu o curtezană a produs un scandal imens la Curtea de la Belgrad și s-a încheiat cu despărțirea Nataliei de soțul său. Regina Natalia a părăsit Serbia împreună cu fiul ei Alexandru, pe care urma să îl crească departe de soțul său, în Franța și în Germania. Ea avea dreptul să locuiască în Serbia doar pe timpul verii. Milan Obrenovici a făcut însă în așa fel încât un nou Mitropolit al Serbiei (numit chiar de el în acel an) să confirme divorțul cerut de Rege. O delegație a regelui l-a luat cu forța pe fiul Nataliei, prințul moștenitor Alexandru, din brațele mamei sale și l-a readus în Serbia.

Regele, Regina și Prințul Alexandru

În anul 1889, Regele Milan al Serbiei a fost silit să abdice. Alexandru, fiul acestuia și al Nataliei Keșco, la doar 13 ani, a devenit rege al Serbiei. Țara a fost condusă în acea perioadă de o regență, iar Natalia a primit dreptul de a se reîntoarce în Serbia. Doar pentru scurt timp. În urma unei legi adoptate de parlamentul sârb părinților regelui li s-a interzis șederea în Serbia. În noaptea de 6 mai 1891 Natalia „escortată de armată, a fost silită pentru a doua oară să părăsească copilul și țara.“ 

Doi ani mai târziu Regele Alexandru a preluat conducerea Serbiei și a redat drepturile luate mamei sale care s-a reîntors în țara sa de adopție după ce divorțul a fost anulat. Din păcate, din cauza unei legături a tânărului Rege cu doamna de onoare a Reginei Natalia, Draga Masin, între mamă si fiu s-a produs o nouă ruptură. Regele a devenit  foarte repede nepopular - datorită aroganței sale. În anul 1903, într-o noapte de iulie, o conspirație formată din ofițeri a pătruns în palatul regal și l-a asasinat. Regina Natalia Obrenovici a aflat știrea din ziare: “La Biaritz, din balcon - povestește Monseigneurul Vladimir Ghica – Regina Natalia aude strigătul vânzătorului de ziare. Iată, în fața ei, în salon, acest tânăr vânzător îi întinde gazeta. Încă doi pași și Regina cade sdrobită de durere.”

La reine Nathalie ex-reine de Serbie

După ce și-a pierdut fiul, Natalia Obrenovici s-a retras din viața publică. Ea și-a donat averea Universității din Belgrad și câtorva biserici și mănăstiri din Serbia. S-a convertit la catolicism în 12 aprilie 1902, în biserica sanatoriului Cazin-Perrochaud de la Berck-Plage din departementul Pas-de-Calais. Și-a petrecut restul vieții în Franța. În această perioadă a publicat la Paris volumul “Memoriile Nataliei – Regina Serbiei” și la St. Petersburg nuvela autobiografică ”Mama”. În primăvara anului 1941, Natalia Obrenovici a murit în St. Denis (Franța). A fost înmormântată în cimitirul din Lardy, o localitate situată la 37 km. sud-vest de Paris.

Sursa: Gheorghe Bezviconi - “Profiluri de ieri și azi”  - 1943

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism

Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiată. Jacques Menachem Elias a fost un important om de afaceri care și-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române. Donația a fost făcuta în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. 

Intrarea în spitalul Elias - 1939 (stânga)
Jacques M. Elias în "Realitatea Ilustrată" (dreapta)

Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii Regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului “Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului “Coroana României”. "Jacques M. Elias nu s'a însurat niciodată, permițându-și de asemenea prea puține bucurii în viață. Până la adânci bătrânețe — a murit în vârstă de 79 ani — s'a considerat mereu ca un fel de slujbaș al averii sale, un soi de administrator. Rețeta care l-a călăuzit pe  marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost:

„SĂ CHELTUIEȘTI MAI PUȚIN DECÂT CÂȘTIGI!”

Citește mai mult... »

Elvira Godeanu - privilegiul și osânda de a fi frumoasă

Elvira Godeanu a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe de teatru și de film pe care le-a avut România. Iată cum o caracteriza un contemporan, F.O. Fosian, în volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”:

“Actriță?... Mai puțin decât oricare alta, prin oroarea ei de publicitate, de podoabe, de cancanuri… Dar cu atât mai autentică artistă – prin pasiunea de a-și împlini un cât mai complet destin de femeie, pe scenă ca și în viață. Nu e veți întâlni hoinărind prin baruri, în partide de vagabondaj nocturn. Nu o veți surprinde nici în roluri de personagii anormale, cu pupilele înnoptate de cine știe ce nebulos extaz... Cu aceiași discreție cu care se derobează de la frivolitățile moderne, Elvira Godeanu refuză blufful și cabotinajul. Are privilegiul și osânda de a fi frumoasă – într-o vreme când s’a acreditat legenda că nu pot avea talent într’adevăr decât slutele sau desfiguratele - și are curajul de a-și afirma necontenit suveranitatea acestei grații feminine, prin creațiuni artistice în care se destăinuiesc uimitoare facultăți de transfigurare.” (1)

Elvira Godeanu - 1930

Elvira Godeanu s-a născut la București, în 13 mai 1904, dar și-a petrecut copilăria și adolescența la Târgu-Jiu. În anul 1921 s-a stabilit în București. După ce s-a pregătit în prealabil cu actorul Romald Bulfinski, în anul 1922, Elvira Godeanu a fost admisă la Conservator - secția de artă dramatică, în grupa lui Constantin Nottara. Despre această perioadă și despre debutul din anul 1926 marea actriță își amintea – într-un articol interviu publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:

Elvira Godeanu pe coperta 
revistei "Ilustrațiunea Română"
 din 26 octombrie 1932

“- La 16 ani, de acord cu părinții, m'am hotărât să urmez școala de canto. Am venit la București, însă o profesoară al cărei nume nu interesează, a avut bunăvoința să nu lase din prețul exagerat pe care mi-l ceruse ca să mă prepare pentru examenul de admitere la conservator. Și cum resursele nu-mi permiteau, m'am dus la dl. Bulfinski, un om cu o inimă de aur, care m'a ajutat. Vezi deci că doar întâmplarea a făcut să intru în teatru.

- Debutul?

- La Eforie. Un rol de subretă în “Magda", cu Agatha Bârsescu și Manolescu.

- Ați avut trac?

- Da. Era să scap tava din mână, când am intrat în scenă, așa tremuram.” (2)

Elvira Godeanu - 1932

A urmat consacrarea – datorită unor roluri memorabile jucate pe scena Teatrului Național din București. Primul triumf al Elvirei Godeanu a fost rolul Ducesei Tatiana Petrovna din comedia  “Tovarăși” de J. Deval: “temperamentul Elvirei Godeanu găsește cuceritoare accente de candoare alături de atitudini princiare: ce varietate de nuanțe, câtă profundă umanitate și ce vastă claviatură de expresie în acest rol de răsunător triumf!” 

Au urmat apariții pe scenă la fel de memorabile: “Frumoasă – negreșit – așadar interpretă “de drept” ori de câte ori trebuie să răsară la rampă în tunica ei de lumină blonda Elvira – fie în “Cassadra”, fie în “Atrizii”… Siluetă de dominatoare prestanță, disputată de regisori pentru aparițiile senioriale din “Napoleon”, “Regina Victoria”, “Ana Karenina”, “Evantaiul doamnei Wendermere” sau “Elisabeta, regina Angliei”…”. (1) Un rol de mare ținută rămas în memoria contemporanilor Elvirei Godeanu a fost și cel din piesa “Troilus și Cresida”, jucată pe scena Teatrului Național din București în anul 1936: “d-ra Elvira Godeanu, Cresida de-o răpitoare frumusețe, a exteriorizat de minune simfonia atât de greu de pătruns a sufletului strălucitoarei eroine troiene. George Vraca - Elvira Godeanu, iată un cuplu cu care s'ar mândri orice scenă din Apus.” (3)

Înainte de spectacol - 1936

Ușurința Elvirei Godeanu “de a trece fluid de la gest la grai, de la grai la cânt, la vers, la dans” era nu doar rezultatul unui mare talent ci și al trudei cu care își construia rolurile. “Elvira Godeanu muncește stăruitor: știu aceasta autorii și regizorii care o cer cu insistență ca interpretă. Munca tenace – iată secretul acestei existențe ferite de fanfarele kermesselor sau de omagiile saloanelor.” (1) Fiind convinsă încă din primii ani ai cinematografului că “posibilitățile pe care le oferă cinematograful sunt infinit mai mari decât teatrul” (2), Elvira Godeanu s-a lansat entuziastă și în aventura producției primelor filme românești. A debutat pe marile ecrane în filmul “Maiorul Mura” (1928) – alături de Victor Antonescu, Gheorghe Timică, Jean Georgescu și Marietta Sadova. Un an mai târziu a jucat în coproducția româno-austriacă “Povara”, o melodramă regizată de Jean Mihail și în care îl avea partener pe Valentin Valentineanu. În anul 1930 Elvira Godeanu a jucat în “Ciuleandra”, primul film sonor românesc, ecranizare a romanului omonim al lui Liviu Rebreanu. 

Elvira Godeanu în revista

"Realitatea Ilustrată" 

numărul din 3 octombrie 1939

Cel mai important rol însă a fost cel al Zoei Trahanache din ecranizarea comediei lui I. L. Caragiale “- "O scrisoare pierdută”.  Acestui film clasic românesc - produs în anul 1953 și regizat de Sică Alexandrescu -  îi datorează Elvira Godeanu – pe nedrept poate, ținând cont de nenumăratele roluri memorabile jucate pe scenele bucureștene - imaginea cu care a rămas în memoria iubitorilor de teatru și film: “Distincția pe care o aduce interpretarea Elvirei Godeanu în rolul Zoei este dată de pecetea de sentimentalism al unei maturități ce face de rușine pasiunea sau plictisul prin care femeia își justifică legătura sentimentală cu Tipătescu.” (4)

Elvira Godeanu în Zoe

Marea actriță s-a stins din viață în ziua de 3 septembrie 1991, la vârsta de 87 de ani. A fost înmormântată inițial în București, dar a fost reînhumată în anul 2015, cu onoruri militare, în cimitirul catolic din municipiul Târgu Jiu. În memoria ei, în vara anului 1993, a fost înființat Teatrul Dramatic “Elvira Godeanu” din Târgu Jiu.

Elvira Godeanu pe aripile unui avion 
la școala de pilotaj de la Băneasa - 1932 

Surse:

(1) F. O. Fosian - volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”

(2) Articolul-interviu “O seară cu Elvira Godeanu” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 iunie 1930

(3) Ion Golea - “Săptămâna teatrală” – rubrică din revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 octombrie 1936

(4) Elena Saulea – “Caragiale în viziunea autorilor de film”

Elvira Godeanu și Gerge Vraca - 1932

Citește mai mult... »

Căţelul pământului

Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.

Căţelul pământului

Conform legendelor însă, Cățelul pământului “este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăiește în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe fața lumii, și prin lătrăturile lui, dacă nu și prin mușcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeții rătăciți când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alții spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.” *)

Această credință este menționată de Mihai Eminescu în poezia “Strigoii”:

"În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră

Cățelul Pământului
Sub crucea de piatră."

Cățelul pământului speria și alunga chiar celelalte duhuri adunate prin locurile pe unde el hălăduia:

“Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră cățelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.”

(Lucian Blaga – “Duhuri și oglinzi”)

O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat încerca să deslușească motivul retragerii în subteran a acestei vietăți. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoțit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns și prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcați sărăcăcios, și-a asmuțit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat și a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Și-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăiește sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.

Orbetele mic

Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în studiul "Mitologie Română": "Cățelul pământului duce o viață subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor și troițelor de hotare. Are înfățișarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor și în pustietăți. (...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privința obolului (cerut de la morți), cu Charon, care pentru același obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deși deține atribute infernale. (...) Lătratul lui strident prevestește moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopții, între toaca din cer și cântatul cocoșilor. Din folclorul mitic cățelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilțuri în două biserici bucureștene - Sf. Ilie Rahova și Mielari."

Cățelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplator îl vede și este cel care prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevestește moartea. El controlează mormintele și mușcă morții de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântați respectându-se datinile:

„Trei zile și trei nopți de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Țâncul pământului și-l întreabă:

- Ce-ai venit peste mine?

Mortul îi răspunde:

- Am să plătesc!

Dar Țâncul pământului nu-l slăbește și trei zile și trei nopți la rând tot îl cihălește și-l trage de nas. A treia zi el zice:

- Plătește-mi!

Și mortul, de are un ban în mână, îl plătește; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.” *)

Țâncul pământului

Tocmai de aceea, prin Transilvania, “după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.

Voi încheia spunându-vă o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-plan: “Se zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:

- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă!

Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:

- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume.

Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” *)

Sursa:

*) Tudor Pamfile – studiul „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916)

Citește mai mult... »