Horia Şerbănescu intervievat la “cinci ani și jumătate”


Horia Şerbănescu (n.16 martie 1924 – d. 19 septembrie 2010) a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari artişti ai teatrului românesc de revistă. El s-a identificat practic cu existența acestui gen teatral începând cu anul 1929, an în care a fost lansat de Constantin Tănase, pe scena celebrului "Cărăbuș". Deși știam despre longevitatea pe scenă a marelui actor, am fost surprins atunci când, răsfoind un număr din 30 ianuarie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”, am găsit un interviu acordat de micul-mare artist. Surprins, pentru că Horia Traian Șerbănescu avea pe atunci doar “cinci ani și jumătate”. Deși era încă un copil în anul 1930, Horia Șerbănescu jucase deja în trei piese importante și debutase pe scena Teatrului Național din București. Nu trebuie să ne mire așadar prezența micului copil-minune în biroul directorial din redacția „Realității ilustrate”. Nici rumoarea pe care a stârnit-o prezența unui “domn atât de important”:

“Păcănitul mașinilor s'a întrerupt, sbârnâitul telefonului s'a oprit cu un sughiț, iar membrilor redacției le-au înțepenit maxilarele de mirare. O domnișoară dactilografă și-a revenit și, stăpânindu-și emoția, întreabă:
- Domnul?
- Doresc să vorbesc eu domnul director!
- Domnul director?
- Da, într'o chestiune… personală.

- Personală! – domnișoara dactilografă exprimă cuvântul cu o intonație reverențioasă pentru domnul de “cinci ani jumătate", care dorește să vorbească cu domnul director, într’o chestiune personală.
Domnul este introdus; dar violându-se eticheta obișnuită, pătrunde în cabinetul directorial urmat de toți redactorii, dactilografele, oamenii de serviciu, inclusiv vizitatorii incidentali.”




Interviul

Horia Șerbănescu pe scena
 Teatrului Național în anul 1929
O intrare atât de spectaculoasă în scenă nu putea să preceadă decât un interviu de excepție:

- Îmi permiteți să mă prezint: Horia Traian Șerbănescu, artist la Teatrul Național. Am jucat în piesele “Rodia de aur", “Institutorii" și “Înșir’te mărgărite". În “Rodia de aur" am jucat rolurile lui “Statu-Palmă și Barbă-Cot", iar în “Institutorii" rolul lui Maxim Györman și acum aș dori să joc într'un film românesc. Da ce? Numai în străinătate sunt copii cari să poată juca în film și la noi nu sunt? Eu vreau să joc în film și astfel să duc faima țării...
Domnul director și-a revenit și, după un efort eroic, întrerupe cascada vie a cuvintelor (chiar dacă învățată pe de rost ca un rol):
- Anume ce să duceți?
- Faima! Să duc faima țării și peste…
- Mă rog, ce e faima? – întrebă domnul director cu o naivitate prefăcută.
- Faima?! - și pentru prima dată domnul Horia Traian Șerbănescu este nedumerit:
- Ce o fi aia faimă?
După o matură și nu mai puțin sprintenă gândire, spune cu siguranță:
- Faimă?... Nu știu ce e aia!
Gheața obișnuită a interview-ului s'a rupt, iar “domnul artist" al primei noastre scene redevine copilul senin, care îmbină într'un pitoresc mișcător naivitatea și inteligența.
- Ia vino'ncoa.
Se apropie încrezător și privirile-i cată la mine fără teamă.
- Vrei să te lași interviewat?
Mă privește puțin neliniștit.
- Mmmm-da!
Și în privirile-i expresive citesc neliniștea față de… poate… noua pedeapsă.
- Uite, puiule, eu o să te întreb și tu o să-mi răspunzi, ăsta-i interview-ul. Vrei?
Oftează ușurat:
- Da.
- Cum ai spus că te cheamă?
- Horia Traian Șerbănescu.
- Așa? Dar acasă cum îți spune?
- Nicușor.
- Bine Nicușor. Acuma spune-mi mie, ce vrei tu de la noi?

Primul autograf
- Vreau să joc într'un film românesc.
- Așa!? Dar, tu ai mai văzut vreun film jucat de un copil: un băiețel așa ca tine?
- Da, cu Jackie Coogan! (citiți așa cum e scris: așa se exprimă prietenul nostru).
- Dar Sonny-boy, ai văzut?
- Aha! Filmul sonor. Cu băiețelul acela…
- Ai putea juca la fel ca el?
- Oho! Și mai bine! - ne răspunde cu o siguranță categorică tânărul nostru interviewat.
- Bine, dar tu ești mic. Ce vârstă ai?
- Cinci ani și jumătate. Peste două luni împlinesc șase!
Nici nu-mi trece prin minte să îndrept greșeala.
- La școală mergi? Știi tu să scrii și să citești?
- Nu, dar știu să mă iscălesc.
Îi dau un creion și  cu o mânuță nesigură schițează un Horia hieroglific. Astfel am obținut primul autograf.
- Ia spune-mi Nicușor, n'ai vrea să-mi declami și mie ceva din rolul tău?
- Din Statu-palmă sau din Barbă-cot?
- Cum, sunt două roluri? Și le-ai jucat pe amândouă?
- Păi domnul Sahighian, regisorul, a văzut că Liviu nu spune așa bine, și atunci…
- Care Liviu?
- Băiețelul care-l juca pe Statu-palmă, că eu jucam pe Barbă-cot. Și atunci am jucat eu și pe Statu-palmă; e un rol mai mare.
- Așa! Dar fotografii ai?
- Am.
Și după ce le scoase din buzunar, îmi puse un teanc în față.
- Spune-mi, care vrei să ni le dai nouă?
Îmi aleg la întâmplare una.
- Nu asta cu Barbă-cot. Asta cu Statu-palmă. Aș vrea să apară în revistă.
De abia acuma pricep eu că ăsta-i rolul lui favorit.
- În Barbă-cot spuneam puțin. Dar în Statu-palmă vorbesc mult.


În ochii copilului se citește dragostea nețărmurită pentru scenă. Sunt impresionat. Cât va mai dăinui dragostea aceasta?
- N'ai vrea să ne spui și nouă ceva din rolul tău?
Se codește puțin. Nu din timiditate. Face câțiva pași înapoi și cristalul glasului său răsună între pereții cenușii. Ne explică părțile care îi par obscure pentru noi:
- Știi, asta o spun Măscăriciului (un personagiu din “Rodia de aur" N. R.) dar n'a fost balaur. Era un cărăbuș.
- Dar în “Institutorii" ce rol joci?
- Al lui Maxim Györman. Dar nu e așa frumos. Spun mai puțin ca în rolul lui Barbă-Cot. În Statu-Palmă spun mult.
- Eh! Statu-Palmă: asta-i lovitura! Bine Nicușor, dar cu filmul cum rămâne? Mai joci?
- Daaaaaaaaaaaa!
- Dar o să trebuiască să mergi cu vaporul. Știi ce e aia vapor?
- Nu știu, dar am auzit eu de vapor.
- Uite, Nicușor, vaporul e o barcă mare, mare de tot, cu mașinării.
- Așa? Atuncea merg.
- Uite, o să trebuiască să pleci în America!
- Plec.
- Dar cu mama și cu tata ce faci?
O secundă gândeste nedumerit. Apoi cu desinvoltură:
- Dar ce, o să-i iau codiță după mine?
- Uite, dragă, întâi o să facem niște filme aici în România, la București și la Sinaia. Știi, “Realitatea Ilustrată" alege cea mai frumoasă fată și la concurs o să se facă un film și o să-ți dăm și ție un rol. Vrei?
- Vreau! - răsună ca o jubilare în cameră.”


Între timp s-a răspândit în redacția “Realității Ilustrate” vestea prezenței micului-mare actor al Teatrului Național. Redactorii, dactilografele, lucrătorii tipografi își găsesc pretext să intre în “biroul directorial”. Nu trece mult și“O domnișoară dactilografă îi aduce la cunoștință că e așteptat în vestibul de o persoană.
- O doamnă? - întreabă el cu seriozitate. Atunci e mămica!
- Poftește-o înăuntru, Nicușor.
Dar mămica e grăbită și nu poate primi invitația.
- Trebuie să plec. La revedere!
Dă mâna tuturor fără excepție și, ca în poveste, Statu-Palmă-Barbă-Cot nu mai e.
Statu-Palmă-Barbă-Cot a plecat.
- La revedere! Să mai vii pe la noi, Nicușor!"

Noi, cei de azi, știm și răspunsul la întrebarea ușor malițioasă a redactorului revistei “Realitatea ilustrată: “Cât va mai dăinui dragostea aceasta?Horia Șerbănescu urma să fie o prezență importantă timp de 8 decenii pe marile scene ale țării, în studiourile de radio, pe marile și pe micile ecrane.


Citește și articolele: Agepsina Macri-Eftimiu și Leny Caler



Citește mai mult... »

Obiecte magice: “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat”

În poveștile care ne-au fermecat copilăria, “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat” erau două dintre obiectele magice folosite de eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul unor cântece minunate. Poveștile nu ne-au dezvăluit  însă secretul dobândirii acestor obiecte cu puteri supranaturale. Am găsit aceste “secrete” în două numere din anul 1927 ale revistei “Comoara satelor”:

Iarba fiarelor

“Iarba fiarelor”, planta misterioasă pomenită în multe dintre basmele românilor, avea puterea de a deschide orice lacăt sau zăvor. Ea avea de asemea darul de a-l face invincibil pe cel care o deținea în fața cuțitelor, săbiilor sau gloanțelor. Iosif Dumitrescu, învățător în Bistrița în anul 1927 - ne dezvăluie secretul dobândirii acetui obiect magicCăutăm pui de arici, îngrădim împrejurul lor cu un gard de nuiele în așa fel încât să nu poată ieși și să plece mai departe, nici părinții lor să nu treacă la ei. Când ariciul își vede puii în primejdie, caută să-i scape. Dacă vede însă că totul e în zadar, atunci se duce și caută prin iarbă, până găsește “iarba fiarelor”. Cu aceasta vine și atinge gardul, care cade jos la pământ și astfel puii devin liberi. Ariciul ia după aceea “iarba fiarelor” și o înghite. Cine taie atunci ariciul, v-a găsi în burta lui “iarba fiarelor”, pe care o va lua și o va pune sub unghia de la degetul mic de la mână. Acel om va avea o putere de neînchipuit și se poate opune chiar “contra glonțului de pușcăși va putea să sfărâme ziduri de fier. Orice lacăt, prin atingerea cu degetul  în care se află “iarba fiarelor”, se sfărâmă. Se zice că bandiții – hoții cei mari – au iarba fiarelor.” (Iosif Dumitrescu - învățător din Bistrița – în “Comoara satelor” nr. 9-10 din anul 1927).



Fluierul fermecat

Iată ce trebuie să faci dacă vrei să ai un fluier fermecat, un instrument cu care să poți cânta atât de frumos încât atunci când îl vei pune la gură “să joace pietrele, să stea apele și frunzele de pe copaci să te asculte”: Să te duci la un meșter și să-i ceri să-ți facă un fluieraș potrivit. Să te păzești numai ca de foc să nu care cumva să-l pui, tu ori meșterul, în gură. Mai pe scurt, să stai lângă el până ți-l gătește. Dacă ți l’o gătat, îl iei frumușel și-l înfunzi cu smoală la un capăt și la toate bortele. Cauți după aceea o capră roșie, o mulgi și torni laptele în fluier și îl înfunzi și la celălalt capăt. După ce ai făcut trebușoara asta, aștepți până la cântatul cocoșului de miezul nopții și te duci cu el la o răspântie de drumuri afară din sat. Măsori cu pasul șapte obrațe (notă: veche unitate de lungime egală cu 26,76 m) din răspântie, te dezbraci frumos în chelcăluța goală, te pui jos cu fața în sus și-ncepi a săpa cu un cuțitaș, cu mâinile la spate, o gropșoară cam cât o încăpea fluierul tău. Pui fluierul în groapă, îl astuchi și praștia acasă, după ce ai făcut mai întâi trei mătănii cu fața spre răsărit. A treia noapte te duci, tot pe acea vreme, te dezbraci iar și tot cu mâinile la spate îl desgropi. Dacă l’ai dezgropat, îl desfunzi și bei laptele din el și pe urmă îl pui la gură și ce cântec ți-a veni în gând, acela ți-l zice. Că de nu-i ști a cânta batăr din gură, cu fluierul ăsta cânți așa de minunat orice cântec de joacă și chietrele.



Atenție însă: dobândirea fluierului fermecat te expune la mari pericole. Dracii își doresc și ei mult un așa instrument minunat, așa că vor încerca să te ispitească: Cum ai început a cânta, ai să auzi în urma ta trăsnind și fulgerând, cai și căruțe care ți se va năzării că dau buzna peste tine și draci răcnindu-ți la ureche să te ferești, că te smonesc (notă: ispitesc) cu bani și alte scumpeturi, doar te-o pune păcatul să le răspunzi sau să te uiți în urmă. Cum îi face o mișcare ceva, te și pocesc: îți iau o mână ori un chicior. Tu s’o ții coardă’nainte, căutând, până’i trece de cele șapte obrațe, că pe urmă nu mai auzi nimica și’ai scăpat teafăr. Acum a doua noapte să nu te culci până n’or cânta cocoșii de miezul nopții și de te-or striga, să nu răspunzi, că aista ți’i leacul. Gheavolul umblă’ntr-acela timp să te amăgească cumva și să puie camca pe tine. A treia noapte tot așa. Într’a patra noapte or să vie să te întrebe:
- Mă ista, mă cutare, cum vrei tu să cânți? Toate cântecele de pe lume sau numai de jumătate sau pe sfert?
Tu să-i spui că pe jumătate ori pe sfert, numa pe toate să nu zici, că rămâi mort pe loc, dar așa le-ai tăiat haudacu.” (spusă de Grigore a Mariei din Hârtoape, comuna Lespezi, jud. Fălticeni - publicată  în “Comoara satelor” nr. 2 din anul 1926).


Citește aici despre mai multe datini, obiceiuri și tradiții românești: DATINI


Citește mai mult... »

Poveste din Tuzla: Fântâna Nehibéi

Vă invit să ne continuăm împreună călătoria prin locurile pline de farmec ale României Mari de altădată. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – oraşul pictorilor, am citit câteva dintre legendele Cavarnei și poveştile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre  femeile cu crucea tatuată  în frunte din Cadrilaterul românesc. 

Case din Tuzla în anul 1932
Astăzi vom face împreună o vizită în Tuzla tătărască a anului 1932, însoțiți fiind de reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română”. Nu ne va fi ușor însă să aflăm poveștile acestor locuri. Ali Mustafa, birjarul care ne duce spre aceste locuri ne atenționează că “vizita la ai lui nu este tocmai ușoară, pentru că sătenii tătari, deși blajini, sunt cam sălbateci și nu se amestecă cu orășenii nici măcar în vorbă; că un aparat fotografic într’un sat uitat în fundul Dobrogei, ar face o adevărată revoluție și că dacă vreau să iau note și fotografii trebuie să fiu gata de fugă.” Ne apropiem totuși, plini de curiozitate, de această veche așezare și de bordeiele ei pitorești făcute din lut frământat cu paie: Iată Tuzla tătărască. În bătaia soarelui, bordeiele par bulgări de aur mat pe care o mână nevăzută i-a modulat în zeci de forme curioase. Dintr'un cuptoraș de pâine - mai toate locuințele au asemenea cuptorașe - un pui de tătar țâșnește ca o lăcustă din iarbă: a sărit drept în brațele unei femei cu șalvari. Copilul râde satisfăcut. A trecut primejdia “albilor". Femeia cu șalvari, în ușa bordeiului, contrariată de vizita noastră destul de bizară și de inexplicabilă, prinse puiul la sân, în timp ce, din ochii ei de pisică, ne aruncă fulgerul unei priviri de mânie.” Trecem în grabă pe lângă “geamia-degetar – cea mai mică geamie din țarăși ne lăsăm apoi pașii să ne poarte spre singurul loc în care vom putea afla poate, poveștile locului:

"Geamia-degetar" din Tuzla, cea mai mică geamie
 din România interbelică
În loc de cârciumă, tătarii Tuzlei au, după obiceiul turcilor, o cafenea. O minusculă și plăcută cafenea într’o căscioară în a cărei tindă la mese odihnesc ciolanele câtorva bătrâni... În cafeneaua lui Cadâr-Veli, maestrul filigeanelor, fiecare tătar are dreptul să doarmă pe scaun cât poftește; aici, ca într’un creier mic de pește, viața pulsează somnolent, în reveriile unui aer încărcat de visuri și de… pilaf. Nimic din clocotul vieții; o cafea, două, trei, o duzină de țigări. Tuzla tătărască și-a lărgit orizontul, dincolo de mare, în lumea visurilor și a poveștilor orientale. Totuși, în cafeneaua lui Cadâr-Veli, tătar și el din partea locului, am putut auzi istorioare trăite în acest colțișor tătărăsc uitat în preajma mării; aici, în minuscula cafenea a satului, Satulă, Amet și Manu, bâtrâni tătari, mi-au povestit întâmplări din viața satului în care românii și bulgarii nu se amestecă cu nici un chip.
(…) Satulă și Amet, bătrânii mei pe care-i lăsasem dormind, nu s'au deșteptat încă. Ali îi trezește cu destulă dibăcie. Este o întreagă artă să-i trezești fără să se supere. În cele din urmă tătarul cu barba albă se deșteaptă, deschizând alene un singur ochi cu care mă privea cu neîncredere și cu dispreț…
- Ei, Satulă, spune-mi ce a fost Nehibé?
Surprins de un amănunt atât de precis pe care nu-l putea cunoaște un simplu drumeț, Satulă mă măsură de sus până jos...
- Atuncea știi…
- Nu, nu știu povestea. Dar l-am văzut pe Arif plângând…”

Fântâna blestemată

Satulă oftă, se propti mai bine pe cotul pe care dormise până atunci și începu:
- Dacă Alah ar fi fost pe pământ când a murit Nehibé, ar fi plans și el. Nehibé era cea mai frumoasă fată a satului. Arif umbla zadarnic după comori, câtă vreme Alah îi dăruise una cum n'a avut vreodată un tătar: o fată cu părul de mătase neagră, cu ochii care scânteiau ca stelele, cu trupul mlădios ca trestia. Dar Arif era un păcătos. Lângă fântâna pe care o vezi astăzi, era o alta de care se slujeau numai tătarii noștri. Sfătuit de necuratul, Arif începu să umble cu buruieni și farmece, pentru a descoperi o comoară în peretele fântânii.

La cafeneaua satului, bâtrânul Satulă povestește
 misterul fântânei blestemate...
Sătenii văzură, cu groază, cum după miezul nopții Arif, însoțit de o babă și de un cocoșat, vrăjeau apa fântânii din care se ridicau limbi de foc. În sat se petreceau lucruri misterioase pe care nici cadiul, nici hogea, nici bătrânii nu și le puteau explica. Până într’o zi, când o nenorocire lovi bordeiul lui Arif.

Frumoasa Nehibé merse pentru întâia oară la petrecere, la Tatlageac. Acolo văzu din întâmplare un marinar creștin care o fermecă cu privirea. Marinarul dispăru repede, de teama tătarilor care nu permiteau amestecul altora în petrecerile lor. În inima fetei se aprinse însă un foc nepotolit care îi suci mințile. Părinții o păzeau destul de bine. Aisé, o bună prietenă, îi mijloci prin farmece să poată vedea, în fiecare seară cu lună, icoana marinarului în apa fântânii. Într’adevăr, Nehibé șezând la fântână, vedea în luciul apei chipul iubitului, căruia îi spunea tot ceea ce inima ei îndurerată putea să-i vorbească. Câteodată cânta, cum numai dragostea ei neștiutoare și curată putea să cânte… Oamenii ascultau de departe cântecele minunate, pe care nu le mai auziseră vreodată; cântece de durere și de dragoste, pe care o putere misterioasă i le inspira...

Când dragostea înfierbântă și mai tare nevinovata ei minte, prietenele ei mai mari, Momrié și Zila, încercară să-i arate primejdia drumului. Dar totul fu în zadar. Nehibé nu mai trăia decât pentru apa fântânii în care vedea, în fiecare seară, chipul ispititor al marinarului care-i cucerise inima... Acolo își trăia traiul, dusă cu gândurile într'o altă lume, până la miez de noapte, când duhurile rele care aprindeau comoara o alungau. Chinurile ei ar fi ținut până cine știe când, dacă într’o seară nu s'ar fi întâmplat nenorocirea care i-a curmat firul vieții.

"La arman" în Tuzla interbelică
Nehibé auzea pentru prima oară, din adâncul apei, glasul fermecat al marinarului. O chema ispititor o voce dulce, tremurătoare, care repeta cuvinte de dragoste... O putere nebănuită o atrăgea în adâncul fermecat al apei, unde un blestem adusese chipul ispititor al iubitului ei. Ce s'a întâmplat este lesne de ghicit. Când Arif sosi după miezul nopții să reia farmecele, găsi în apa fântânei corpul neînsuflețit al fiicei sale… Am văzut-o și eu atunci la fântâna blestemată pe Nehibé, cu părul despletit, în bătaia razelor de lună. N'avea nimic din înfățișarea înecaților; părea că doarme, cu surâsul încremenit în colțul gurii… În timpul povestirei, Satulă deschise și al doilea ochi. De sub genele lui mici, roase ca de molii, se rostogoliră două lacrimi…”

Trista poveste a frumoasei Nehibé se termină aici. S-a lăsat seara și părăsim plini de regret Tuzla tătărască. Am mai rămâne poate dacă… “amintirea unei tătăroaice care, cu câteva ceasuri mai înainte, ne amenințase cu un cuțit dacă mai trecem pe acolo, nu mi-ar fi adus aminte de prevăzătoarea recomandație a lui Ali: să fim gata de fugă".

Citeşte şi:


Sursa: articolul “Într’un sat de tătari” – semnat de Ion Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 21 septembrie 1932



Citește mai mult... »

Legendele trandafirilor


Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care au țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor si de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecţiunea, desăvârşirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.
  
Creștinii asociază trandafirii roşii cu sângele pierdut de Iisus Hristos răstignit pe cruce sau cu Sfântul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea ar fi strâns acest sânge. În multe dintre legendele creștine trandafirul era considerat ca fiind un mesager divin trimis de Dumnezeu sau de Sfânta Fecioară Maria oamenilor – celor credincioși sau celor păcătoși – atunci când vroiau să își arate bunăvoința.

Una dintre aceste legende este cea a Sfintei Doroteia: “Sfânta fiind condusă în fața proconsulului Fabriciu, acesta a voit s'o forțeze să-și abjure credința creștină și să se închine zeilor păgâni. Dar Doroteia a refuzat spunând: “Sunt gata să sufăr toate torturile acestea și o fac pentru Iisus Hristos, mirele meu, lângă care voi duce viața veșnică; în grădina lui voi culege fructe delicioase și trandafiri minunați". Tiranul o condamnă la moarte și ea, fără să se emoționeze, merse la supliciu cu bucurie. Un tânăr păgân Theofil îi zise atunci cu ironie: “Trandafiri și fructe, iată lucruri ce nu pot exista acum nici aici, nici în altă parte, fiind iarnă, dar pentru că tu te vei găsi în mijlocul atâtor minunății în cer, trimete-ne și nouă fructe aurii și flori ca focul". Capul Doroteiei căzu surâzând dar în curând Theofil își regretă ironia. Depărtându-se de locul execuției, Theofil a întâlnit un înger îmbrăcat în alb care i-a întins un coș în care ducea trei mere roșii şi trei trandafiri și care i-a spus: "Precum a făgăduit, Sfînta fecioară Doroteia ţi-a trimis acestea din Raiul Mirelui său".

Sf. Elisabeta de Turingia (cunoscută și ca Sf. Elisabeta a Ungariei) este eroina unei alte legende frumoase  în care trandafirii au un rol important. Elisabeta era o prințesă bună și iubitoare față de săraci: avea obiceiul să dea mâncare celor flămânzi care băteau la uşa ei, să se îngrijească de cei bolnavi, să plătească datoriile celor săraci. Pleca de multe ori pe ascuns din castelul ei din Wartburg însoțită de slujitoarele sale ca să ducă ascunse sub mantie pâine, carne, ouă sau făină pentru a le împărți săracilor. Într-una din zilele în care cobora în sat însoțită de doamna sa de onoare  încărcată cu merinde pentru cei sărmani, Elisabeta s-a întâlnit cu soțul ei care se întorcea pe neașteptate de la vânătoare. Acesta, văzând-o împovărată, a vrut să vadă ce ascunde sub mantie. Mare i-a fost însă mirarea atunci când desfăcând mantia soției sale a văzut că sub aceasta “nu se ascundeau decât cele mai frumoase roze albe și roșii ce văzuse vreodată, și aceasta într'un sezon când nu existau flori.” Trandafirii sunt și astăzi prezenți în reprezentările iconografice ale Sf. Elisabeta, fiind un simbol al caritătii ei.

Românii cred și ei că trandafirul este împăratul plantelor. O veche poveste spune că după ce a creat lumea, Dumnezeu a chemat “toate lemnele” pentru a-și alege conducătorul.  Dumnezeu a îmbiat mai întâi vița de vie să ocupe această demnitate, dar aceasta a refuzat “deoarece ea face poamă şi din poama ei se face vin, care e pentru toată trebuinţa, şi aşa are ea destulă greutate pe capul său și nu poate să mai ia şi grijile împărăţiei.” Mai apoi a fost invitat măslinul să fie împărat peste plante, dar acesta a refuzat și el: “deoarece şi el e de toată trebuinţa, spre exemplu când se face vreun pom sau vreo masă întru pomenirea celor morţi, trebuie să fie şi măsline atât în pom, cât şi la masă”. Văzând acestea „a îmbiat Dumnezeu pe Trandafirul de câmp cu titlul de împărat al lemnelor. Trandafirul de câmp a primit bucuros, şi de atunci a rămas el împărat peste toate lemnele câte se află pe faţa pământului”.

Tocmai de aceea “au Românii obiceiul să pună în seara spre Sân-Gheorghe rămurele verzi de trandafir la ferestrele caselor şi'n glii pe stâlpii porţilor şi portiţelor, pe capetele streşinelor de la case, pentru că de dânsul, şi prin urmare de casă, nu se poate apropia nici un spirit necurat. Ba, mulţi Români îl plantează în livezile lor, pentru că Trandafirul de câmp e binecuvântat de Dumnezeu şi are dar de la dânsul să depărteze toate relele. Când un copil mic nu poate umbla, deşi e destul de vârstnic pentru aceasta, Românii despică una din ramurile mai groase ale Trandafirului de câmp, fără însă a-l smulge din pământ, şi petrec copilul de trei ori prin această despicătură. Apoi leapădă cămaşa de pe copil şi aruncând-o pe Trandafir o lasă acolo pentru totdeauna. Poporul crede că peste câteva zile copilul va umbla cum se cade”.

Surse:

- articolul “Legenda trandafirului” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din  4 noiembrie 1931
- articolul “Botanica poporală română – Trandafirul de câmp – autor S. Fl. Marian – publicat în “Albina Carpaților” din 30 iunie 1879



Citește mai mult... »

Un divorț în anul 1806

“Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!" – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. “Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

Nuntă pe la 1800
Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. “Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: “Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: “Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.” Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autoritățiilor laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul abia către sfărşitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorţ în România este...  căsătoria.

Un divorț în anul 1806

Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.” În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupân Dumitrache:

Jupâneasă de la începutul
secolului al XIX-lea
Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.” Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: “găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. Nu a trecut însă un an și “netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”




Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.


Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în “Convorbiri literare” numărul din 1 iulie 1891


Citește mai mult... »