Una dintre cele mai mari metehne ale României
de azi nu și-a găsit încă soluţia. Dezastrul plecărilor în străinătate continuă.
Să nu credeți însă că emigrarea masivă reprezintă o mare problemă pentru
societatea românească doar începând cu anul 1989. Totul a început acum mai bine
de un secol. Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a
înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Mulți românii
– iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat
- au luat atunci drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist
drum al dezrădăcinării, un drum care avea să-i transforme în numai câteva
săptămâni din ţărani asupriţi în “cetăţeni
liberi ai celei mai democratice republici”. Principalele cauze pentru care
românii își părăseau la începutul secolului al XX-lea căminele
din România erau menționate de Ion Iosif Schiopul în studiul său “Emigrarea în America
scrisă de unul care a fost acolo”, publicat în anul 1914 de “Biblioteca
Poporală a Asociațiunii”: „Fără îndoială, una dintre pricinile de
căpetenie ale emigrării este sărăcia, greutățile mari și multe cu care are să
lupte țărănimea noastră acasă. La această sărăcie s’a mai adăogat, apoi, și vitregia vremilor și răutatea oamenilor. În cântecele
noastre poporale în care emigranții noștri își varsă amarul despărțirii, mereu
întâlnim vorba sărăcie:
‹‹Firicel de salumastră,
Vai săraca țara noastră
Nu-i în stare să ne ție
Că-i plină de sărăcie!›› (1)
Odată luată decizia emigrării, familiile românești își începeau pregătirile
pentru plecare. Preotul Ion Podea – paroh într-o cumunitate românească din
orașul american Farrel pe la 1900 - povestea : “Când se pregătiau cei
dintâi țărani români de plecare, în căsuțele lor erau plângeri și tânguiri.
Plângeau părinții, plângeau copii, plângeau rudeniile și vecinii și jelea tot
satul. Mergeau mai întâi la cel mai apropiat oraș, unde își cumpărau ‹‹haine nemțești››, peste cari încingeau cureaua,
îmbrăcau pieptarul de oaie, își luau pălăria sau căciula obicinuită, își
încărcau desăgile sau sacul cu merindea, îl puneau pe umeri și după un ‹‹Doamne
ajută!›› luau drumul peste Pesta la Viena, unde îi aștepta agentul care îi trimitea
la Brema sau Hamburg. (…)Cu chiu, cu vai, cu trenuri piedute și vapoare de
mărfuri, de multe ori ajungeau în America numai după luni de zile.” (1)
 |
1913: Vapor care ducea emigranți
europeni în America |
Insula lacrimilor
Sfârșitul călătoriei și acostarea vaporului în portul New York nu însemna
însă și sfârșitul calvarului. Pentru foarte mulți dintre dezrădăcinați calvarul
abia începea:
“Emigranții, istoviți și sdrobiți cu
totul de lunga călătorie, de boala de mare, de care nu scapă nimeni, de traiul
rău pe vapor – apropiindu-se de New York – zăresc încă din mari depărtări clădirile americane uriașe; trec pe lângă statuia “Libertății” (o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie), și intră apoi
în port. Călătorii din clasa întâi și a doua trec pe pământ american îndată ce
s’a oprit vaporul, iar cei din clasa a treia
trec cu vaporașe mai mici pe un ostrov numit ‹‹Ellis Island››, unde se află o vamă
americană numită ‹‹Castle Garden››.
 |
1920: Vaporul trece pe lângă Statuia Libertății
"o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie"
|
Ajunși pe Ellis
Island, emigranții trec mai întâi unul câte unul pe dinaintea unui medic, care îi
cercetează așa mai ușor. Printre gratii de fier ajung la alți doi medici cari
sunt rânduiți pentru vizita de ochi; ajung
apoi la vizita poliției, unde sunt ispitiți dacă nu sunt cumva fugari sau chemați cu contract
în America. Cei ce trec peste toate vizitele acestea ajung în sala de așteptare
unde-și schimbă banii și-și scot biletul de tren până la orașul unde vreau să
călătorească. Cei pe care medicii nu i-au aflat deplin sănătoși sunt duși
înaintea unui nou sfat de medici cari îi cercetează din creștet până în tălpi.
Cei care au cea mai mică greșeală trupească care ar putea să le îngreuneze
munca, sunt opriți a rămânea în America. Poliția îi duce în Casa de deportare,
pe care emigranții noștri cu drept cuvânt au numit-o ‹‹Casa plângerii››. Aici
se află întotdeauna zeci de femei, copii mici cari plâng cerând de mâncare de
la maicele lor înecate și ele în plâns;
feciori juni și fete mari și bărbați în toate vârstele cari își plâng și
puținul noroc ce-l avuseseră înainte de plecare. Bărbații despărțiți de copiii
și nevestele lor își petrec ziua în o sală mare, iar noaptea își frâng oasele
pe niște paturi cu trei rânduri, fără perină la cap și fără așternut – ca
paturile făcătorilor de rele în temnițe. Așa chinuiesc zile și săptămâni
de-arândul până ce vaporul care i-a adus în America îi duce înapoi.
 |
| Emigranți în așteptarea controlului medical de pe Insula Ellis (1913) |
Pentru
acești nenorociți – și numărul lor este mare, căci autoritățile americane nu
glumesc când e vorba de legi – începe o nouă viață și mai amărâtă ca la venire.
Dacă până în America pe vapor au fost prost hrăniți, siliți să steie câte 10-20
într’o cameră mică, iar cei mai mulți să doarmă unde pot, pe podelele goale, fără
să aibă cu ce să se acopere – tot omul își poate închipui ce trai vor fi având
la întoarcere, când vaporul îi duce pe degeaba. Mâncarea e și mai proastă ca
înainte; banii cu cari la venire își mai
puteau cumpăra câte ceva sunt pe sfârșite; năcăjiți și amărâți
sufletește, boala de mare îi doboară și mai mult. La cea mai mică vijelie – și
nu trece zi fără vijelie – toți sunt siliți să coboare în încăperile din
adâncurile vaporului, unde nu pătrunde lumina, iar aerul intră numai pe niște
ferestruici îndosite. Iar dacă vreunul cade înfrânt de atâta trudă și nenoroc
și moare, îl ridică oamenii de pe vapor în taină, noaptea, îl așează într’un sac de care leagă nește greutăți, și-l lasă să cadă în mare, tot noaptea,
nejelit de nimeni, neștiut de nimeni!...” (1)
Două decenii mai târziu, articolul “Insula lacrimilor” (publicat în numărul
din 20 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”)
consemna: „În preajma portului New-York există o mica insulă înscrisă
pe harta geografică sub numele: Insula Ellis. Totuși, nici un cetățean al
Statelor-Unite nu numește această insulă altfel decât cu binemeritatul ei
supra-nume de: Insula Lacrimilor. Într’adevăr această insulă,
insula carantină a portului New-York, a fost udată poate de cele mai multe și
cele mai amare lacrimi din lume, lacrimi de emigranți și lacrimi de expulzați.
 |
| Emigranți care așteaptă să li se hotărască soarta (1935) |
Insula
Ellis și-a început trista ei misiune de insulă-carantină încă înainte de război
(notă:
înainte de Primul Război Mondial), când afluența
înfometaților, a prigoniților și a aventurierilor amenința Statele-Unite ca un
adevărat pericol. Statele-Unite, care din anul 1820 până în anul 1917
deschisese larg porțile unui număr de 37 milioane de emigranți (dintre care 32
milioane de europeni) hotărî la un moment dat să-și mai reducă din elanul său
ospitalier. Orice emigrant, înainte de a păși în mult visatul Eldorado, trebuia
să treacă prin purgatoriul insulei Ellis. Cel mai greu examen al vieții lor,
examenul de admitere care le deschidea drumul unei noi vieți. Câți dintre cei
cari au pornit într'un voiaj chinuit peste țări și mări n'au fost nevoiți să
refacă acest drum, după ce și-au dat tributul de decepție și descurajare Insulei
lacrimilor!... Hârtii găsite în neregulă, formalități greșit îndeplinite,
pleoape trădând o boală de ochi, o febră dubioasă, amenințând să contamineze întreaga
Americă cu cine știe ce microb satanic... iată câteva exemple din coșmarurile examenului
carantinei din “Ellis Island”. După război, insula
lacrimilor cunoscu puțină liniște, grație unui nou sistem al admiterii intrării
în Statele-Unite. Cei cari doreau să plece acolo se supuneau unei examinări a
consulatului respectiv din propria țară.
 |
| New York-ul văzut de pe Insula lacrimilor (1935) |
Dar
iată că de câțiva ani, Insula Lacrimilor începe să se animeze din nou, de o
nouă armată de disperați, prizonieri ai imenselor hale de mâncare și culcare,
victime ale crizei mondiale. Efectul acestei crize a fost, nu numai strângerea
aproape până la refuz a șurubului emigrărilor, dar și un altul și mai
dezastruos, acela al expulzărilor din Statele-Unite. La cea mai mică abatere de
la legile statului, străinii tolerați ani de zile, ajunsi chiar la frumoase
situațiuni, primesc într’o bună zi ordinul de a părăsi America. Și
dacă în felul acesta americanii cred că soluționează într'o infimă măsură problema
șomajului, în schimb tragedia Insulei Lacrimilor crește în chip desnădăjduitor.
Expulzații așteaptă acolo pașapoartele care le îngăduie intrarea... în propria
lor patrie, patria-mumă, care astăzi nu se bucură de înapoierea fiilor ei risipitori.
Insula
Lacrimilor este astăzi scena pe care se petrece cea mai
semnificativă, cea mai caracteristică dramă a epocii noastre. Scenele tragice
se țin lanț: se despart pe veci prieteni, se despart frați, părinți de copii,
de acei cari, împinși de nevoile vieții, au știut să dobândească la timp
cetățenia țării care îi hrănea. Se despart, plângând cele mai dureroase lacrimi
pe insula Ellis, acei cari nu s'au putut desprinde de țara de origine.
 |
| Români transilvăneni în carantină pe insula Ellis (1935) |
Un
tânăr român plecat de multă vreme din țara unde își lăsase logodnica, nu putu
să-și aducă ființa iubită lânga el deoarece legea emigranților nu-i îngăduia
intrarea în America. Într'o bună zi, tânăra fată își procură un pașaport, și cu
toate amenințările repatrierii ei de la porțile New-Yorkului, se îmbarcă pentru
Statele Unite. Pe Insula Lacrimilor o aștepta logodnicul ei. O cununie
celebrată în ritm american îi acordă permisiunea imediată de a păși în țara
mult dorită.
Cele
mai ciudate lacrimi au fost însă desigur vărsate de un camarad, care a făcut
cea mai puțin amuzantă vizită Insulei Lacrimilor: Pleca spre Statele-Unite
într'un voiaj de plăcere. La vizita medicală pe care a avut grijă s'o facă la
consulatul american, i s'a atras atenția că are ochii puțin injectați și să se
supună unui tratament, pentru a nu avea dificultăți la debarcarea în Noul Continent.
- În
tot timpul traversării, îmi povesti camaradul, mă priviam din sfert în sfert de
oră în oglindă, examinându-mi starea ochilor mei. În primele zile o găseam
perfectă. Dar cu cât mă apropiam mai mult de țintă, mi se părea că ochii mei
sunt mai roșii. În ultimele zile, cuprins de o adevărată panică, am început
să-mi picur în ochi tot felul de doctorii... Starea ochilor mei se înrăutățea
din sfert în sfert de oră. Ori de câte ori mă uitam în oglindă. Îmi picam
picături cu frenezia cu care morfinomanul își face înțepături de morfină...
Ne-am apropiat de New-York. Coborâm pe Ellis Island. Emoția examinării mă face
palid ca lămâia. Paloarea mea scoate și mai mult în evidență roșeața ochilor...
Aud deodată ca prin vis: “Interzis de a intra. Boală gravă de ochi.”... Și cu acești ochi nu mi-a fost dat decât să văd silueta
statuii Libertății și să vărs pe Insula Lacrimilor cele mai înciudate lacrimi
cari s'au vărsat vreodată.” (2) Pentru cei trecuți prin furcile caudine ale Insulei Eliis “visul american” putea să înceapă. Dar
acest vis nu era întotdeauna unul fericit, poate pentru că: “Este libertate multă în America; robia sângeroasă de mai nainte s’a șters, dar în locul ei a
venit o nouă robie, ce-i drept mai puțin sângeroasă, dar tot atât de grea: robia banului.”
Povestea emigranţilor români din America sau
de aiurea este o poveste parcă fără sfârşit. Este povestea celor care se
despart de o ţară care nu a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască cetăţenii. Rezolvarea
acestei probleme e însă într-atât de simplă încât reporterul ziarului “Tribuna” a reușit să o
concentreze într-o singură frază: “Scadă
guvernul dările şi facă să înceteze blăstămăţiile, atunci nu vor merge atâţia
în America!” (“Tribuna” 2/15 februarie 1907)
Surse:
(1) Ion Iosif Schiopul – “Emigrarea în
America scrisă de unul care a fost acolo” – publicată de “Biblioteca
Poporală a Asociațiunii” – Sibiu, martie 1914
(2) articolul “Insula lacrimilor” – publicat în
revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 20 februarie 1935
