Tina Eilers: O româncă pe marile ecrane interbelice

Deși este menționată în istoria filmului drept o actriță germană născută la Brno (1910–1983), Tina Eilers a fost, în realitate, românca Auguste Fotescu.

Tina Eilers (fotografia din stânga
cu autograf în limba română pentru
cititorii revistei "Ilustrațiunea Română")

În ciuda carierei sale de succes la Berlin, unde a jucat alături de nume mari ale scenei și ecranului, actrița și-a păstrat legătura cu țara natală. Acest lucru este confirmat de interviul de colecție acordat revistei „Ilustrațiunea română” în octombrie 1935.

---

---

„Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…”

Iată în continuare textul integral al acestui interviu, care surprinde întâlnirea reporterului român cu actrița, în pretențiosul Berlin interbelic:

“Un cuvânt românesc, într'o țară străină și într'un cerc unde nu găsești nici picior de român, te impresionează, mai mult decât și-ar putea închipui cineva. Ascultam într’un grup de “stele" și “stelișoare" istorioarele gingașe pe care ni le servea, drept aperitiv, grațioasa și frumoasa Marta Eggerth, când, pe neașteptate, un glas cristalin îmi atrase atenția:
- Sunteți din București?
Doi ochi catifelați, vioi și jucăuși, care mă căutau printre prietenele fermecătoarei blondine, mă făcură să cunosc pe compatrioata noastră, Tina Eilers."

„Tina, româncuța noastră"

 

Numele „Tinei” era deja pe buzele tuturor; ea era „româncuța” care reușise să cucerească scenele de comedie ale unui Berlin extrem de exigent. Publicul o cunoștea drept „străina” talentată care strălucise pe ecrane alături de celebrul tenor italian Tino Pattiera, însă puțini avuseseră ocazia să o descopere dincolo de luminile rampei. Deși reputația o preceda, autorul articolului nu o cunoscuse personal până în toamna anului 1935, când i-a luat un interviu pentru săptămânalul „Ilustrațiunea română”:

"Din primele cuvinte, Tina pe care o impresionează atât de mult graiul matern, nu și-a putut ascunde nesfârșita bucurie pe care o simte, ori de câte ori vorbește cu cineva din "patrie"…
- Nu am nici o bucurie mai mare și nu mă simt niciodată mai fericită, decât în ziua în care, este drept odată pe an, pășesc pe pământul țării mele, în Transilvania mea, unde mă duc să-mi văd părinții. Aștept întotdeauna ziua plecării cu înfrigurare, și în lungul răstimp, de la an la an, îmi alin dorul, “grăind" românește cu româncuțele care se abat pe aci.
Ne-am împrietenit mai curând decât mi-aș fi putut închipui și strecurându-ne cu voioșia copiilor care se furișează spre locul de joacă am pornit spre locuința compatrioatei mele. Locuința Tinei, ca mai toate locuințele artiștilor, este un mic muzeu de lucruri de artă rânduite cu gust și cu distincție.
- Am auzit că ultimele succese pe care le-ați avut în cinema v-au ispitit și că veți abandona teatrul pentru ecran...
Tina râse cu poftă.
- Bine că n'ați scris așa ceva. Este desigur o născocire. Scena îmi este atât de dragă, încât chiar dacă cinematograful mi-ar oferi o glorie pe care n'am putut-o visa, n'aș putea-o abandona... Dacă am putut divorța de soțul meu, ofițer în armata română, pe o asemenea chestie, rămânând credincioasă scenei, pentru care simt toată atracția și căreia îi consacru dragostea mea, cu atât mai greu mi-ar veni să fac acest sacrificiu pentru cinema."

Tina Eilers în “Ciocolatiera"

Cu privirea luminată de mândrie, Tina a început să depene amintiri despre triumful său de la „Künstlertheater”. Rolul din „Ciocolatiera” nu fusese doar o simplă interpretare, ci o adevărată piatră de hotar, o „mare creație” care îi demonstrase forța artistică într-un mediu extrem de competitiv. Reflectând asupra acestui succes, artista sublinia:

"- Dv, adăogă Tina, vă dați seama că o româncă, în definitiv o “străină", a obținut asemenea succes în comedie, cu destule greutăți... Ultimul rol de succes a fost în “Spiel am Bord" cu Nikolaewa. Chiar astăzi dimineață, mi s'a cerut de la un alt teatru să joc o comedie anume scrisă pentru “genul" meu. Am refuzat oferta, pentru că trebuie să joc într'un film.
- Atunci rezultă că vă împletiți dragostea și arta între teatru și cinema!
- V'am spus destul de clar. Și ecranul îmi oferă destule recompense morale și materiale. Dar obiectivul meu este teatrul, pentru că, oricâte progrese ar face tehnica ecranului, teatrul rămâne teatru, prilej de interpretări pe care numai el ți le poate oferii...
- În țară ați jucat?
- Nu. Doar în copilărie, pe când nu visam că voi deveni artistă. Am făcut conservatorul la Viena, apoi mi-am completat studiile la Berlin. Am fost mereu prinsă de angajamente la teatrele de aici. Dar într'o zi ... voi veni și la București. Poate atunci să pot sta mai mult…”

Destinul de după război

Deși a fost o prezență constantă în filmele germane până în 1944, Tina Eilers a renunțat la cariera de actriță de film după încheierea războiului. A rămas însă în universul celei de-a șaptea arte, lucrând ca „actor de voce” (dublaj) până la sfârșitul vieții.

Filmografie selectivă:

• Die Stimme der Liebe (debut, Vocea iubirii, 1933)
• Ein Kind ist vom Himmel gefallen (1933)
• Eine Nacht in Venedig (O noapte la Veneția, 1934)
• Boccaccio (1936)
• Weißer Flieder (Liliac alb, 1939)
• Was wird hier gespielt? (1940)
• Mein Herz gehört Dir (1944)

Destine românești pe scenele și ecranele lumii

Tina Eilers este doar unul dintre numeroșii artiști români care au cucerit scena și ecranul la nivel internațional. Vă invit să explorați și alte povești impresionante ale românilor care au făcut istorie la Paris sau la Hollywood:

• Silly Vasiliu: Vedeta Alhambrei de altădată – O prezență sclipitoare a scenei pariziene, adesea celebrată pe coperțile revistelor de epocă.
• Bob Curwood: Actorul născut într-un "sătișor" de lîngă Brașov -Născut Ioan Balaș, actorul și-a clarificat originile într-o scrisoare emoționantă trimisă în 1930 revistei „Realitatea Ilustrată”. 
• O româncă vedetă a filmului mut: Eliza la Porta – O incursiune în epoca de aur a cinematografiei, unde farmecul românesc a cucerit publicul internațional.
• Un român la Hollywood: Actorul Edward G. Robinson – Povestea fascinantă a artistului care a definit imaginea „gangsterului” în istoria filmului american.

Sursa: Articolul “Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…” – semnat „m.” - publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea română” din 23 octombrie 1935.

---

---

Continuarea

Arcul de Triumf: Un monument care a supraviețuit timpurilor

 

„Se dărâmă Arcul de Triumf?” Dacă ați fi răsfoit revista „Realitatea Ilustrată” în dimineața zilei de 24 iulie 1932, titlul de pe prima pagină v-ar fi tăiat, probabil, respirația.

Reporterul L. Miron consemna, cu o doză de resemnare, sentința primăriei: celebrul monument de pe șoseaua Kiseleff urma să fie pus la pământ. După zece ani de existență precară, Arcul de Triumf ajunsese să fie etichetat oficial drept un „anacronism arhitectonic”. Primăria Capitalei nu mai vedea în el un simbol al victoriei, ci "o simplă șandrama care trebuia să dispară în cel mai scurt timp” pentru a elibera peisajul bucureștean de o prezență devenită stânjenitoare.

Continuarea

Toamna interbelică: Povești, inundații și capricii ale modei

Frumusețea toamnei interbelice

A venit toamna. Din nou. La fel ca odinioară, când învăluia satele și orașele României interbelice în farmecul ei inconfundabil: un amestec vibrant de frunze ruginite, parfum de must și ploi nesfârșite, care transformau adesea străzile în adevărate canale venețiene.

 

Frumusețea și necazurile toamnei interbelice

Privind în urmă, ce s-a oprit oare în loc și ce s-a schimbat ireversibil? Te invităm să descoperi răspunsul printr-un colaj plin de farmec și nostalgie, cules direct din paginile presei interbelice.

---

---

Continuarea

Un articol de sezon cu parfum de bulion

Toamna de altădată

În alte timpuri, nu foarte de mult și nu peste tot trecute, lăsarea toamnei peste satele, târgușoarele și peste mahalalele marilor orașe, era vestită și de un parfum dulce și suav care se ridica de prin mai toate curțile gospodăriilor: mirosul de bulion. Pentru că nici lelea Ioana, nici coana Marghioala nu concepeau să le prindă iarna cu rezervele de conserve și de murături necompletate. Și între aceste minunății de conserve făcute acasă, bulionul ocupa poate locul cel mai important. 

 

E drept că unele cucoane mai simandicoase începuseră deja să folosească conservele cu bulion cumpărate de la prăvălie (dovadă vechile reclame cu care asezonez articolul), dar gustul lor nu se putea compara cu cel al bulionului făcut acasă, nu-i așa? 

---

---

Continuarea

Sfârșit de sezon (umor interbelic)

Prin intermediul celebrei reviste Furnica, facem o incursiune spumoasă în lumea umorului interbelic pentru a descoperi cum se întorceau românii de la băi: peripeții de vacanță și planuri de viitor, satire savuroase despre sfârșitul sezonului estival. Cronicarii de altădată ne oferă un tablou la fel de amuzant pe atât de actual despre finalul verii.

Dacă lăsăm la o parte pălăriile cu boruri late, tramvaiele de altădată și ortografia de epocă, descoperim că românul de la sfârșitul vacanței din 1929 seamănă izbitor de mult cu cel de azi. Privind în oglinda timpului, paralelele sunt savuroase:

Continuarea

Copilăria Mărioarei Ventura în amintirile maestrului C.I. Nottara

Maria Ventura (născută la 13 iulie 1886 sau 1888, București – decedată la 3 decembrie 1954, Paris) a fost una dintre marile actrițe ale României și o personalitate de renume european, care a strălucit atât pe scenele teatrelor românești cât și pe cele franceze. 

Maria Ventura (stânga)
mama sa, Lea Fanșeta Vermont (centru)
maestrul C.I. Nottara (dreapta)

Cunoscută în țară sub numele de Mărioara Ventura, iar în Franța ca Marie Ventura, ea a reprezentat un adevărat fenomen al artei dramatice, fiind prima femeie care a pus în scenă o piesă la celebra Comedia Franceză („Ifigenia” de Racine, în 1938). Cu o carieră clădită pe o muncă titanică, un temperament vulcanic și un talent de o plasticitate unică, Maria Ventura a fost distinsă de statul francez în anul 1935 cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare.

Continuarea

Principesa Ileana: Deziluzia copilei cu ochi albaștri

Citește prima parte aici:  Principesa Ileana – o poveste de dragoste

Anunțul logodnei Domniței Ileana cu contele Alexandru „Lexel“ de Hochberg – „șarmantul conte cu alură de star de cinema” – a fost intens dezbătut în societatea românească. Majoritatea românilor adoptaseră deja noul cuplu princiar, iar vitrinele atelierelor fotografice din București erau pline de chipurile celor doi logodnici.

 

 

Totul părea pregătit pentru viitor, inclusiv o croazieră în Egipt alături de Regina Maria, unde „Lexel” urma să li se alăture sosind cu un vapor englez. Însă, o informație venită de la Berlin avea să schimbe totul.  

Continuarea

1935: România a învins Polonia la fotbal cu 4–1

3 Noembrie 1935. Terenul O. N. E. F.

Într-o după-amiază de toamnă târzie a anului 1935, în prezența a două zeci de mii de oameni, echipa de fotbal a României, repurta cea de a doua victorie din carieră asupra Poloniei.

„O victorie pe care prestigiul foot-ballului nostru o cerea, cu imperativul cu care muribundul cere oxigen. O victorie frumoasă, obţinută în condițiuni contra cărora nici o obiecţie rațională nu se va putea ridica. Dar — totuşi — o victorie care nu ne mulțumește, integral...

"Polonezii păşesc surâzători pe teren.
Nu ştiu ce-i aşteaptă!" (stânga)
"Dobay se pregăteşte să lovească cu capul." (dreapta)

Echipa României — formată în majoritate din jucători bucureşteni — şi-a făcut datoria. A fost trimisă pe teren pentru a învinge. Şi a învins. Mai uşor decât se aştepta. Mai categoric. Dar fără acele clipe de pericol care purifică o victorie, fără acea superioritate care o eternizează.”

Continuarea