Cuza, statuia şi oltenii

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost iniţiatorul primelor reforme importante care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Legile care au finalizat procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea averilor mănăstireşti (1863), reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor (1864) nu au fost însă pe placul unor părţi importante şi influente ale societății românești şi au dus - în cele din urmă - la constituirea “monstruoasei coaliţii” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866. Această adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea ţării. O dovadă este şi povestea mai puţin ştiută a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care se află azi în faţa Palatului Primăriei Municipiului Craiova.

Statuia lui Cuza în piaţeta dintre hotelurile
Minerva şi New-York

Iniţiativa amplasării unei statui a Domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Piaţa Unirii din Craiova a aparţinut deputatului de Dolj Mişu Pop–Lăcriţa, subscripţia publică pentru strângerea de fonduri în acest scop fiind iniţiată în anul 1912: “Iniţiativa ridicării statuii lui Cuza Vodă pe una din pieţele centrale ale Craiovei aparţine d-lui Mişu Pop–Lăcriţa, fost deputat de Dolj de mai multe ori, care a ţinut să arate recunoştinţa oltenilor pentru faptele măreţe ale marelui Domnitor, faţă de operele sociale de covârşitoare importanţă ca: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor şi perfectarea desrobirii țiganilor, care deşi fusese legiferată au câţiva ani mai înainte de un alt Domnitor român, din cauza împotrivirii unor cercuri interesate, prea influente, nu fusese aplicată. (…) Pentru aceste umanitare şi categorice reforme sociale, se ştie că Domnitorul Cuza şi-a atras ura unei bune părţi din protipendada ţării, stăpânită încă de idei sociale refractare, cu toată influenţa şi împotrivirea celor care determinaseră revoluţia de la 1848. Această ură împotriva primului Domnitor al Principatelor Unite, s-a perpetuat până acum câţiva ani, făcând timp îndelungat ca nobila iniţiativă a d-lui Mişu Pop-Lăcriţa să nu se poată realiza mai curând. Oltenia lui Tudor Vladimirescu, primul care a ridicat steagul dreptăţii sociale cu pandurii lui recrutaţi din Gorj, Dolj, Mehedinţi şi Romanaţi, a avut în acelaşi timp şi pe marii latifundiari care natural erau potrivnici reformelor desăvârşite de Cuza Vodă, purtându-i pică ani îndelungaţi după dispariţia lui. Din această cauză, tocmai în capitala Olteniei, iniţiativa d-lui Pop s'a izbit de adversitatea unei bune părţi a oficialităţilor, aşa încât aproape întreg costul lucrării a fost suportat personal de iniţiator, de rude şi de prietenii lui apropiaţi.”



Craiova

Ținând cont de dificultăţile întâmpinate de iniţiator în strângerea fondurilor necesare pentru ridicarea statuii, sculptorul italian Raffaello Romanelli a fost de acord să toarne în bronz doar o copie a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, al cărui autor a fost de asemenea, moumentul din Craiova urmând să fie realizat fără să aibă în faţa soclului figurile alegorice și ale oamenilor politici din vremea lui Cuza care completează monumentul din capitala Moldovei. Deşi finalizată în anul 1912, statuia lui Cuza nu a fost amplasată într-o piaţă din capitala Olteniei decât câteva decenii mai târziu. 

Citește mai mult... »

Bucureștiul sub camuflaj

Suntem în luna februarie a anului 1941. România, încă neutră, se pregătea de intrarea în război. Intrase deja în vigoare “ordonanța camuflării”, conform căreia orașele noastre trebuiau să se scufunde în întuneric deplin începând cu ora 8 seara. Mai mult decât atât, pomenita “ordonanță a camuflării” interzicea și circulația pietonilor sau a automobilelor pe străzile Bucureștiului după ora 1 noaptea. Mihail Sebastian surprindea în jurnalul său, în 11 februarie 1941, imaginea primelor seri ale Bucureștiului sub camuflaj: "Atmosferă de război, de mobilizare generală. Orașul e parcă și mai întunecat decât aseară. Doar câteva rare felinare mai ard. Vitrinele sunt acoperite cu perdele mari, cu hârtii albastre; toate ferestrele sunt oblonite. La 9 seara e pustiu. Câțiva trecători aleargă după taxiuri, care trec grăbite, fără să oprească. Mașinile cenușii germane sunt cele mai pline de noroi. Vin de la drum lung și pornesc la drum lung. Soldații nemți, care până acum se plimbau agale, ca într-un oraș de vacanță, sunt grăbiți, îngândurați. În tramvaie, pe stradă, se vorbește mereu de un posibil bombardament englez. Dar - lucru ciudat - nu văd nici un fel de îngrijorare; mai mult chiar: un fel de curiozitate animată, ca pentru un spectacol în pregatire."

Cei din urmă pietoni la ora 1 din noapte

“Ordonanța camuflării” reprezenta "o mare problemă" pentru petrecăreții Capitalei, clienți fideli ai restaurantelor obișnuite să rămână pline până în zori: -Ei, și după ora 1, ce trebuie să faci? – întreabă un provincial venit în Capitală să strecoare câteva petreceri nocturne printre alte câteva imaginare interese. Omul nu întelege cum poți fi obligat să te culci la o oră la care de obicei vinul începe să te poarte spre hotarele visului de alcool și, mai ales, cum poate fi sancționat pentru vina de a fi stat dincolo de îngăduința celor două ace ale ceasornicului care, o clipă, au arătat: unu noaptea”. Bucureștenii puteau să accepte îmbrăcarea în straie cernite a străzilor Capitalei. Dar prevederea care interzicea “plimbarea sub clar de lună” era considerată un adevărat sacrilegiu…":

Citește mai mult... »

Întâlnirea Reginei cu Țara

Prinţesa Elisabeta Paulina Otilia Luisa de Wied, cea care urma să devină în 1881 prima regină a României, “s'a născut în Castelul din Neuwied la 29 Decembrie 1843, când «Die Glocken klangen und bangen Den Mittag ein», după cum chiar ea spunea într'o poezie”. A fost copilul cel dintâi al principelui Hermán şi al principesei Maria de Wied, născută principesă de Nassau. Familia principilor de Wied este una dintre cele mai vechi din Germania, ascendenţii ei coborând până prin secolul al XII-lea și “odrăslind în cursul vremii bărbaţi iluştrii, care au făcut cinste patriei-mume ca prelaţi, soldaţi, literaţi, oameni de ştiinţă şi artişti. Un bunic al M. Sale Reginei a fost un naturalist pasionat, o bunică poetă şi artistă în pictură. Tatăl Carmen Sylvei era pricepător destoinic în ale filosofiei şi iscusit mânuitor al penelului. Aşa că multe din calităţile Augustei poete se explică, în parte, şi prin cunoscuta lege a eredităţii.”


Prințesa și-a petrecut copilăria și adolescența “la Castelul din Neuwied, situat pe ţărmul fermecătorului Rhin, împrejmuit de unul din cele mai pitoreşti ţinuturi ale Germaniei”. Scriitorul și omul politic Octavian Codru Tăslăuanu sintetiza într-un articol publicat în revista Luceafărul” (numărul din 15 ianuarie 1904) povestea primilor ani din viața viitoarei Regine: “Aici şi în Castelul de vânătoare Monrepos, pe care Carmen Sylva l-a eternizat în volumul de poesii «Mein Ruh», a crescut mica principesă. În mijlocul naturii cu aer liber, printre florile sălbatice din poienile pădurilor, sub frunzoşii copaci legănaţi de cântecul paserilor, ascultînd murmurul răspicat al izvoarelor de munte, alintată de poveştile ce le repetă copiilor bătrânul Rhin cu Nereide ispititoare, şi-a trăit primii ani din copilărie Doamna de mai târziu a Românilor. Atmosfera severă şi obiceiurile patriarhale ce stăpînesc, prin tradiţiune, viaţa monotonă în familiile princiare, nu se potriveau cu firea impulsivă, neastâmpărată şi contradictorie a frumoasei copile cu ochi albaştrii, care s'amesteca cu drag în jocurile nevinovate ale tovarăşelor ei din sat - păcat care n'a rămas nepedepsit - şi rătăcea voioasă prin pădurea din dosul Castelului Neuwied şi prin codrii din Monrepos, însoţită de fidelul ei Mentor. (…) Educaţia M. Sa şi-a făcut-o în casa părintească, având de instructori femei şi bărbaţi cuminţi. Cunoştinţele şi le-a îmbogăţit prin dese călătorii în Anglia, Francia, Elveţia, Italia, Rusia şi Suedia. A petrecut timp mai îndelungat la curtea din Berlin - unde s'a întîlnit pentru prima oară cu tânărul principe Carol de Hohenzollern. Se povesteşte că alergînd odată, după obiceiul Ei, pe scări la vale, era să se prăbuşească dacă n'ar fi cuprins-o în braţe principele.”


Povestea nunții Prințesei de Wied cu Domnitorul Carol al României și a călătoriei către țara de adopție este relatată în continuarea articolului publicat în 1904 în revista „Luceafărul”: “Anul 1869 împlini visul unei femei şi idealul unui neam. Norocul, întovărăşit de voinici de nuntă, bătu la poarta castelului din Neuwied, care de multă vreme n'avuse parte de zile vesele. Principesei Elisabeta îi sosi un mire mândru şi voinic, venit din ţările albastre ale răsăritului, şi toamna, când copacii, prietenii Ei, îşi scuturau verdeaţa ofilită, la 15 Noiembrie, se porni alaiul de nuntă, care însenină cu făclii de fericire şi voie bună tot cuprinsul ţinutului, îndrăgit de stăpâna lui, ce acum pleca departe, departe. Feciori de împăraţi, crai mulţi din multe părţi, crăiese mari şi oameni din neam ales au fost părtaşi, ba cu graiul, ba cu slova, la bucuria însurăţeilor, urându-le zile bune şi roditoare în vlăstare. La 15 Noiembrie plecară, după grelele clipe ale despărţirii udate de lacrimi, spre ţara Domnitorului Carol, pe care Principesa Elisabeta n'o cunoştea, numai din auzite. În Viena fură întîmpinaţi cu multă dragoste de curtea împărătească. De aici, pe vaporul ‹‹Francisc-Iosif›› au plecat, însoţiţi de murmurul lin şi maiestos al apei, pe Dunăre la vale. Ajunşi la Porţile-de-Fier, străjile ce păzesc cu credinţă şi cu severitate pleşuvă hotarul ţării lui Mircea cel Bătrân, unde apa se sbuciumă strâmtorată de pumnii colţuroşi ai pietrii, vaporul se furişează domol printre năpraznicile stânci, iar Doamna cu gând străin clipeşte nedumerită din genele-i frumoase, roindu-i în minte tainele Rhinului rămas acasă.”



Citește mai mult... »

Destinul tragic al unei actrițe de comedie: Nora Piacentini

Una dintre marile vedete ale teatrului românesc din perioada interbelică a fost - fără îndoială - actrița Nora Piacentini (n. 1905 – d. 1945). Iată cum o caracteriza teatrologul F. O. Fosian în volumul "87 artiști bucureșteni": „… întruchiparea în carne și oase a celebrei vedete a desenului animat Bety Boop… În plus un farmec personal, un haz copios, o actriță care posedă la superlativ arta de a amuza spectatorii. E o apariție de ghiduș svăpăiat, de ștrengariță, de drac împielițat… De la cocotele pe care le-a interpretat la "Teatrul Vesel" – cocotele de hilariantă realizare - până la profesoara din "Ionescu G. Maria" și de la aceasta la "Kiki" – recenta ei mare creație – Nora Piacentini a parcurs etape grele, pe care le-a învins cu succes…”.

Maeștri teatrului românesc
Nora Piacentinii alături de celebrii
Stroe și Vasilache - 1938

Citește mai mult... »

Instantanee de iarnă (interbelică)

Abia acum a venit cu adevărat iarna! Și se zburlește din nou la noi - cu ger și cu zăpadă. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii“...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (1) Cât de mult ne-am schimbat noi? Cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim? Sunt întrebări la care vă las să răspundeți:

O căruță cu “un cal putere” luptă din greu cu troienele

De pe o stradă laterală o ceată de țigănuși năvălește cu strigăte barbare:
- Idiție specială! Completarea guvernului! Crima din strada Compoduci!
Foile cu miros proaspăt de tipar trec din mână în mână, ca un stol de porumbei pestriți. Din toate străzile curg șuvoaie negre de lume care se îndreaptă grăbite spre casă. Tramvaiele cu ciorchini de oameni atârnați la uși fac un zgomot asurzitor de fiare vechi. Automobile, pe roți de untdelemn, duc în cutia lor lucioasă de catifea și puf o lume nepăsătoare. La un colț de stradă doi negustori ambulanți se ceartă cu un agent al poliției comunale. Cutiile lor cu acadele și Nu mai plânge Baby" zac răsturnate în mijlocul drumului. Un ambulant cu păr de cărbune și un puf de mustață pe buze, plânge peste marfa răvășită și nu se mișcă din loc. În jurul lor se adună mulțimea curioasă.

Vânzătorul de acadele și de...
Nu mai plânge Baby"

- Ce s'a întâmplat?
- Un accident!
- Un furt!
- Au prins pe complicele lui Brandabura!
- E un anarhist!
- I-au găsit bombe în buzunar!
- A vrut să împuște un comisar!
Iar în mijlocul mulțimei, băiatul cu Nu mai plânge Baby" privește înfricoșat în jur, și-și apără cu brațul capul ciufulit.

Lemnele: o preocupare continuă în timp de iarnă 

Lângă bucătăria restaurantului de lux, zace în zăpadă un bătrân fără picioare. Prin ușa de serviciu ies aburi calzi de mâncare și invalidul roade un codru de pâine. Un ajutor de bucătar aruncă afară resturi de mâncare. Bătrânul se târăște până la grămada de gunoi, caută cu degetele înfrigurate și aruncă hrăpăreț în traistă toate comorile găsite.În stradă un copil cu un corn în mână s'a oprit la o vitrină, unde un chip de prestidigitator transformă cu o baghetă magică un bilet de loterie într'un șir lung de hârtii noi de-o mie. 

Măturători ai Primăriei, strângând zăpada
pe o stradă a Bucureștilor (sus)
 iarna la o periferie a Capitalei (jos)

Ceasul luminat arată o oră, învăluită în ceață. Localurile s'au închis toate. Străzi pustii. Siluete rebegite de frig. Felinare strâmbe cu lumini oarbe. Rar, la distanțe mari, din casele negre clipesc ochi de ferestre luminate. În dosul unui geam trece o siluetă diafană de femeie. La o încrucișare de drumuri se sudează liniile tramvalului. Cerul înourat și amenințător se luminează violet. Lucrătorii par spectre în lumina verde a electricității. Un sergent cu glugă se încălzește la mangalul unui negustor de fructe. Lampa cu acetilenă pâlpâie, agonizează, se stinge într'o rafală de vânt.



- Nu vii eu mine, puiule?
O fantomă de femeie apărută de după un gard face un gest lubric cu mâna.  De undeva latră un câine. Fulguiește. Sergentul fluieră prelung. Statuia din mijlocul pieței îl arată cu un braț acuzator.” (2)

Bucuriile iernii

Surse:

(1) fotoreportajul Iarna”  publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931
(2) articolul Simfonie citatină” – semnat Ion M. Ieșanu - publicat în revista Ilustrațiunea Română” – numărul din 17 ianuarie 1934


Citește mai mult... »

Un actor român la Hollywood: Bob Curwood

Bob Curwood, un important actor american din perioada filmului mut, a fost de naţionalitate română. Bob Curwood, pe numele său adevărat Ioan Balaş, s-a născut - după cum singur mărturiseşte într-o scrisoare adresată în anul 1930 revistei “Realitatea Ilustrată” - în anul 1899 “într-un sătişor de lângă Braşov” (nu Buzău - aşa cum apare în majoritatea biografiilor). În perioada 1927 – 1930 a jucat pentru celebrele studiouri “Universal Pictures Corporation” într-un număr important de producţii hollywoodiene – majoritatea scurt metraje – dintre care amintesc: Ridin'Wild (1927), The Battling Buckaroo (1927), The Dangerous Double (1927), The Scrappin'Fool (1927), The Death's Head (1928), The Secret Outlaw (1928), A Romeo of the Range (1928), Ridin'Leather (1929), Playing False (1929), Cowboy Pluck (1929), Days of Daring (1929), The Ranch Foreman (1929). Voi rezuma pentru voi două articole dedicate actorului american de origine română Bob Curwood, articole publicate în presa interbelică:

Bob Curwood - un actor român la Hollywood

Citește mai mult... »

Despre viața și moartea lui Mihai Eminescu


    Câteva amănunte din viața și despre moartea lui Mihai Eminescu, așa cum au fost consemnate în articolul “Eminescu”, semnat de Corneliu V. Botez, publicat în România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889 (am păstrat forma și ortografia originală):



 „Eminescu s'a stins. Eminescu nu mai este. Cam acestea au fost dureroasele cuvinte cu care presa Romînească a respîndit ştirea morţii nefericitului poet, care atinsese vîrsta de 39 de ani.
   Parcă natura şi-a pus toată mintea să-l facă mai presus de orice muritor prin simţirea şi profunda cugetare, cu care lа înzestrat.
   Moartea lui Eminescu a produs o impresiune tristă pentru presă şi-o adevărată pierdere care încearcă literatura Romînească.
   Eminescu zace în întunecosul mormînt, dar voinţa lui n’a fost ascultată şi defunctul a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.
   Într'o poezie întitulată „Mai am un singur dor" el a cerut să fie înmormîntat la mare:

Iar de voi fi pământ,
În liniştea sărei
Sapaţi-mi un mormânt
La marginea mărei.

   Această dorinţă a sa e manifestată şi'n altă poezie cu titlul „O! Mamă":

Iar dacă împreună va fi ca să murim
Să nu ne ducă'n triste zidiri de ţintirim,
Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu.

   Cum vedem e clar şi categoric.
   Dacă onor. Guvern a luat asupra-şi toate spesele înmormîntărei, e o datorie scumpă pentru el, ca cel puţin la moarte să'ndeplinească o dorinţă din cele mai arzătoare a nepieritorulul poet.



   Eminescu a trăit într'un cerc isolat şi de puţină lume cunoscut, de mai puţină lume încă priceput.
   După datele şi notiţele adunate din gurile oamenilor şi ziare, voi căuta să'l înfăţişez înaintea D-voastră cât se poate mai exact.
   El s'a născut în Botoşani la anul 1849.
   Şi-a făcut studiile în Cernăuţi şi de aici la Blaj, Viena şi Berlin, unde a studiat filosofia predată de Dürrind.
   Mai multe rînduri a fost funcţionar, apoi revizor şcolar şi în sfârşit bibliotecar, profesor de limba Germană, pe care o cunoştea la perfecţiune şi de Geografie la şcoala comercială din Iaşi.
   Ca prim-redactor al Timpului, şi-a făcut un nume nepieritor.
   A mal scris, pe vremea Junimiştilor, în Romînia Liberă şi în Fântâna Blanduziei.
   Coroana care strălucea prin frumuseţă, pe sicriul lui Eminescu, era a Societăţii Studenţilor Universitari Unirea”, şi a presei Capitalei, unde şi „Romînia Literară" şi-a depus obolul său.
  Eminescu a trecut din lumea celor vii cu corpul, căci cu spiritul nu mai trăia de mult în ziua de 16/25 Iunie, la orele 4 dimineaţa.

Eminescu - Luceafărul - 1883
Primele strofe din "Luceafărul",
așa cum au fost publicate în anul 1883
în Almanahul "România Jună"


    Iată câteva amănunte pe care le dă Naţionalul în privinţa morţii lui:
   Cu 15 zile înaintea încetării din viaţă, doctorul Şuţu a început a se îngriji de sănătatea luceafărului poeziei române, căci Eminescu începu a merge din ce în ce mai rău.
   La 16 Iunie dimineaţă el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimită d-rul Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate: doctorul întrebându-l cum se simte, Eminescu răspunse că are dureri în tot corpul, care îi căşunează mult rău.
   Din nenorocire.... aceste momente lucide, n'au ţinut mult, căci după o jumătate de oră, bietul Eminescu începu din nou să aiureze.
   D-rul Şuţu căută să-l liniştească şi poetul se duse să se culce.
   Nu trecu nici o oră, când d-rul Şuţu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins.... fără nici o suflare.
   Doctorul Şuţu, făcu cunoscut această ştire tuturor prietenilor săi şi membrilor consiliului de familie.
   Corpul său a fost îndată transportat în o altă cameră a ospiciului, în apropierea biuroului d-rului Şuţu. Stetea întins pe un pat şi era învelit cu un zăbranic.
   Faţa-i era foarte slăbită şi avea mai multe sgîrieturi, cari au provenit din causa mâncărimei ce suferea.
   În urma dorinţei d-lui Titu Maiorescu, s'a procedat la autopsia cadavrului lui Eminescu.
   S'a constatat spune Constituţionalul, că creerii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate că erau în stare de îmuere (ramoliţie)
   Emisferul stâng singur cântărea 595 gr., cel drept, 555, fără cerebel.
   Această greutate de 1400 grame e unică în felul ei. Creerul lui Schiller cântărea cu câteva grame mai mult.
   Partea psihică a creerilor era aproape total ulcerată, în emisferul stâng chiar şi cea psicho-motrice; membranele creerilor injectate şi aderente. Circomvoluţiunile mult desvoltate şi adânci. Inima în stare de hipertrofie pasivă cu degenerare grăsoasă a ţesutului muscular; la rădăcina aortei s'a constatat începutul unui proces ateromatos, iar valvulele inimei erau intacte. Degenerarea grăsoasă s'a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesăturile ficatului, care bine înţeles era puţin hipertrofiat. Splina în stare hiperemică şi de degeneraţie.
   Moartea i-a provenit, precum se zice, din o lovitură de piatră în cap, asvîrlită de un alt nebun.
   Și dacă Eminescu în viaţă n'a crezut în nimic, totuşi s'a găsit de cuviinţă a se respecta dogmele bisericeşti şi a fost aşezat pe catafalc în biserica Sfîntului Gheorghe.
   Corul vocal al D-lui Bărcânescu a cântat câteva imnuri, îi mai cetiră veşnica lui pomenire, vorbe care pentru prima dată au făcut să treacă un lung fior în sufletul meu, şi-l scoaseră afară.
   Cortegiul funebru a mers pe dinaintea Academiei şi de acolo pe Calea Victoriei, s'a îndreptat urmat de o grămadă de lume către Cimitir.
   Între discursurile cari s'au ţinut, e de însemnat al d-lui Maiorescu, Laurian şi tînărulul Calmuschi.
   În biserică a ţinut d. Ventura un panegiric scurt, cu desăvîrşire banal.
   Între altele a zis că „lacrimile noastre care curg, de soarele strălucitor se vor prejace în rouâ, care se va răspîndi în lumea întreagă!
   Bine a zis Eminescu:

Iar de-asupra tuturora, s'o'nălța vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră.....

   Tristă a fost viaţa poetului şi neregulată peste măsură.
   Şi dacă era nepăsător de tot ce-l împrejura, nu era mai păsător de el.
   Aşi putea chiar zice, că abuzurile nu puţin au contribuit ca să-i mănânce zilele.
   Când a înebunit întîiaşi dată, a fost la baie. Una din maniile sale era de a bate cu băţul peste turnura cucoanelor.
   În casa de sănătate a D-rului Şuţu, strîngea petricele de pe jos pe care îşi închipuia că-s galbeni şi le dădea doctorului ca recunoştinţă pentru îngrijirile ce-i aducea.
   Nebunia lui era blândă şi timidă. Totă ziua, se zice, că recita versuri pe din afară din Omer, aiura din Cicerone şi Tacit, ori scria, scria mereu versuri unei cântăreţe de astă iarnă a coloseului Opler.
   Dacă în scrierile sale Eminescu plutește într'o sferă cu totul deosebită de a celor alţi muritori, în relaţiile sale cu oamenii era bun şi peste măsură simpatisat.
   Ca patriot, Eminescu poate e singurul patriot! Dacă viţiile nu i-ar fi veştejit fruntea şi ar mal fi trăit, Eminescu ar fi ajuns aşa de departe, încât distanţă de veacuri lаг fi separat de noi. Geniul i-a fost fatal şi acela care a întrunit la un loc tristeţea şi veselia Romînului, cel la fire schimbător, îndărătnicia şi sarcasmul cel mai muşcător, a trebuit să se stingă în balamuc la 39 de ani, în urma sa lăsând jalea şi doliul în inima tuturor celora care s'au adăpat cu
lăcomie din isvoarele scrierilor sale.

Sursa: articolul “Eminescu”, semnat de Corneliu V. Botez, publicat în România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889).

Citește mai mult... »

Herculane – băile uitate ale lui Hercule

Izvoarele tămăduitoare din Herculane au fost descoperite de legionarii împăratului Traian – cei care le-au numit “Băile sfinte ale lui Hercule” (“Ad aquas Herculi sacras”). Devastate în timpul năvălirilor barbare, băile din Herculane au fost refăcute şi modernizate - începand din anul 1734 - de guvernele austriece, maghiare şi apoi de cele româneşti. Localitatea cu un climat temperat şi bogată în ape minerale tămăduitoare a reprezentat până acum câteva decenii una dintre cele mai importante staţiuni turistice balneare din Europa. Vă invit astăzi să dăm o raită prin (cea care a fost) “cea mai high-life dintre staţiunile noastre climaterice şi balneare”. Pentru că Herculane a fost cu adevărat, timp de mai multe secole, o staţiune cu renume european. Ca să vă convingeţi, vă invit să citiţi un savuros articol scris de Marta D. Rădulescu şi publicat în anul 1933 în revista “Realitatea Ilustrată”:

1933

“Am avut norocul să cresc între domni învăţaţi şi pricepuţi într’ale economiei politice, care mi-au sădit în minte axioma că întreprinderile Statului sunt prin definiţie şi iremediabil prost conduse. Iar băile Herculane sunt întreprindere de Stat…  De aceea când, autoritar, dictatorul familiei a hotârit să petrecem o lună acolo, m'am crispat ca şi când ar fi trebuit să iau o doctorie amară: eram sigură că am sä dau peste cea mai sinistră desordine şi cea mai cumplită scumpete, căci după celelalte toate, localitatea e cea mai “high-life" dintre staţiunile noastre climaterice şi balneare. Am sosit seara pe alei curate, luminate de becuri electrice şi de… o profuziune de licurici cum n'am mai văzut în viaţa mea. Pe fondul negru al pădurii, ca o serbare de lampioane jucăuşe sau ca o ploaie de stele filante, roiau milioanele de licurici.
- Asta-i în cinstea noastră desigur. Salutări de la spiritul lui Oslea.

Interbelic

La Hotelul Carol, curat ca un salon, un portar de casă mare, galonat şi bine crescut, ne conduce pe săli răcoroase, pe lângă o minusculă fântână arteziană între coloane, în apartametul curat ca un pahar care ne aştepta. În antecamera şi în odaia largă mobilată, de o eleganţă vetustă, mi se părea că sunt în casele bunicii: aceleaşi scrinuri şi toalete portative de mahon rococo, aceleaşi şifoniere.
- Ca acasă…
- Hotelul datează de mai bine de o sută de ani şi era destinat “high-life"-ului ungar. Pe aici nu venea pe vremuri decât lumea cea mai select şi bogată a vechii  monarhii. Exclusivist prin selecţie şi prin preţuri.
- Brr…  Să ştii că ne ruinăm. Şi încă ai luat cameră la parterre.

Hotelul Carol
Herculane - hotelul Carol

Arunc grabnic ochii pe placatul din ramă şi nu-mi cred ochilor. O sută de lei! Mai ieftin ca la un mare hotel bucureştean, la preţuri de favoare. Teoriile mele nu se potrivesc. O madamă curată, zâmbitoare şi politicoasă ca o subretă, îmi pare si mai neverosimilă la un hotel... al Statului. Totală contradicţie cu teoriile de acasă. Dar să nu ne grăbim. Să vedem ce ne mai asteaptă mâine. Se anunţă regim de ploi. Noroc că am luat maşina de scris şi o doză masivă de resemnare anticipată.
- Aici plouă mai puţin decât oriunde - ne asigură madama.
- Şi totuşi îmi pare că a şi început…
- Nu domnişoară. E Cerna.
Mă deştept cu soarele care pătrunde în trâmbe fine orizontale prin jaluzele vechi de lemn. Prin geamurile deschise pătrunde discret un parfum de flori şi de pământ reavăn. Deschid. Un tablou de vis. Dincolo de grădinile în floare cu alei îngrijite, sub cerul de smalţ albastru, se profilează apropiate, abrupte metereze înalte de stânci albe şi roze de calcar spre care se catărâ pădurea deasă de brazi şi de fagi tineri.
- În cercetare, repede! - comand eu nerăbdătoare.

Hotelul Dacia 1933
Hotelul Dacia şi sanatoriul militar

Întâi parcul. Cele două mari hoteluri, Carol şi Ferdinand, vaste şi ajurate de verande, încadrează de-a dreapta şi de-a stânga parcul mic, în pantă, cu fântâna lui tâşnitoare. În fund se profilează cazinoul, tot în stil, şi veranda care le leagă. O singură notă distonantă în eleganţa sobră: Birtul cu aspect de cârciumă din josul terasei. Asta e de la “Zece mese". E “pata de ulei”. Impresia de curăţenie şi ordine civilizată nu se desminte. În administraţia generală simplă şi culantă, în orânduirea băilor, în minunatele promenade îngrijite ca un salon. În câteva zile am străbătut în lung şi în lat aleile minunate ale pădurilor de fag şi de tei, am urcat abrupturile de o parte şi de alta până la chioşcurile spânzurate la cinci-şase sute de metri deasupra băilor. De acolo de sus se vede toată armonioasa alcătuire a acestei bijuterii de staţiune balneară.

Casinoul si parcul
Casinoul şi parcul

Băile Herculane au păstrat prin veacuri străvechiul renume al isvoarelor fierbinţi, vindecătoare de reumatisme şi de alte metehne. E drept că apele acestea minunate nu miros tocmai a parfum Coty: au un vag iz de ridiche şi de ouă clocite. Dar aici stă poate una din tainele puterii lor binefăcătoare şi în radioactivitatea lor. Apele vin din adâncime, de la câteva sute de metri cel puţin, unde o fostă lavă consolidată  dar fierbinte încă, fumegă de mii de ani, încălzind isvoarele genuine. Povestea - mie îmi sunt foarte dragi poveştile - spune că însuşi Hercules, care căpătase un straşnic reumatism, şi-ar fi scăldat voinicele mădulare în apele binecuvântate. Pentru a întări această mitică afirmaţie, care constituie şi un invidiat blazon de nobleţe, un Hercules de bronz, cu tradiţionala măciucă pe umăr, stă de strajă în faţa sanatoriului militar, sfidând invaliditatea pensionarilor şi ascultând impasibil muzica militară, pe când un porumbel obraznic îl decorează regulat, cu graţioasă ireverenţă. Neelegant e soclul de piatră, în care turteşte nu mai puţin de patru capete stâlcite de lei care scuipă apă în patru lighienaşe de bărbier, ca de acolo să alimenteze bazinul de piatră cu peştişori anemici. Alegoria? Ce legătură este între Hercules şi peştişorii invalizi? S’o explice cine vrea... Dar dincolo de mitul întruchipat în statuie, statele de serviciu ale fântânilor juvenţei, vechi de două mii de ani, stau înscrise în fragmentele de ex voto romane, încrustate pios în pereţii promenadei, acoperite, de la punte şi în urmele de apeducte, din drumul umbrit de tei.

Turism interbelic

Populaţia pestriţă a vizitatorilor e împărţită în straturi puţin permeabile. Sus în hotelurile noastre - Carol şi Ferdinand, precum şi în câteva vile luxoase şi scumpe plutocraţia cosmopolită şi pretenţioasă. La mijloc, în hotelurile mai modeste, lumea de rând civilo-militară - micii burghezi şi plutonierii majori. Aceştia cu localurile lor, cu băile lor…  Dar cei mai interesanţi sunt vizitatorii ţărani, de la vechea baie Hercule, care fac sudaţie în plin aer, cu ţoalele în cap, afară din staţiune, pe aleile lăturalnice… (…) Pe vârfuri şi înălţimi, agăţate de cline de piatră, chioşcuri simple te îmbie la odihnă şi-ţi indică în acelaşi timp locul cel mai potrivit de unde să admiri príveliştile minunate. Pentru cei mai sedentari “excursia" cea mare e la chioşcul din pădure. Popicăria hodorogită, cu bile invalide şi cu birtul “cu grătar special". Dar şi aici protipendada vine cu trăsura.

Reporter Marta D. Rădulescu
Reporterul-turist Marta D. Rădulescu

Publicul acesta “select" are însă alte distracţii: La Cazino joc de Bulă. Deseori de un efect terapeutic uimitor. Mulţi pacienţi îşi scurtează cura la Herculane, după câteva seri. Şi sus e un templu al Fortunei, unde doamne decoltate şi “juni-amorezi" de diferite vârste, joacă  “chemin de fer". În sala de bal a cazinoului, un model artistic în genul său, e dans în fiecare seară. Din când în când, de două ori pe lună cel puţin, se dă acolo un bal la care de fiecare dată se alege o Miss cu nume variat – “Miss Herculane", “Miss Cerna", etc. şi... câte un Missoi. Missele sunt prin definiţie nepoate de general şi sunt alese cu componcţiune şi disciplină de tinerii ofiţeri subalterni. Miss Hercules, spune tradiţia, e obligată să joace o rumba cu statuia lui Hercules. Din gentileţe, acesta deleagă să-i ţină locul pe profesorul de dans din localitate, Marcel Ionescu, cu care are o vagă asemănare.

Hotel Carol (1925)
Herculane - Hotel Carol (1925)



De altfel viaţa de aici nu este câteodată lipsită de peripeţii: o tânără domnişoară frumuşică şi plină de nerv, care pierduse de curând, în imprejurări necunoscute pe alesul inimii, a fost eroina unei drame unice în genul său. Duduia, dolentă ca Dido, se plimba pe malul Cernei cu un frumos ofiţer, care se străduia s'o consoleze. Dar tânără, sătulă de viaţă, ajunsă pe podul de peste bulboaca Cernei, îl intrebă cu un gest dramatic:

Podul Cerna

- Şi zici că aici se poate îneca un om?
- Desigur domnişoară. Are şapte metri.
- Atunci… Adio… 
Şi "huştiuluc”  în Cerna, ca un ghem de dantelă roz, de la o înălţime de trei etaje. Spaima cavalerului responsabil. Dar Cerna, clementă pentru ambii eroi, rostogoleşte de câteva ori pe tânăra sinucigaşe şi o depune apoi tandru pe ţărm, cu braţele ei de spumă. Fericit. ofiţeraşul aleargă, o înfâşoară în manta, o duce la hotel şi… dispare, fără ziua bună, nu numai din hotel dar şi din localitate, sătul de romantism şi aventuri. Seara, frumoasa sinucigaşe, dansa zâmbitoare un Fox, ca şi cum nimica nu s'ar fi'ntâmplat. Era vindecată. Recomandăm reţeta şi altora, în aceaşi situaţie.

Sursa: articolul “Băile Herculane” - semnat Marta D. Rădulescu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 17 august 1933 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor. Fotografiile: din articolul citat şi din colecţia Bibiotecii Digitale Naţionale.


Citește mai mult... »