Legendele trandafirilor

Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au fost incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care a țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor si de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecţiunea, desăvârşirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.

  

Creștinii asociază trandafirii roşii cu sângele pierdut de Iisus Hristos răstignit pe cruce sau cu Sfântul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea ar fi strâns acest sânge. În multe dintre legendele creștine trandafirul era considerat ca fiind un mesager divin trimis de Dumnezeu sau de Sfânta Fecioară Maria oamenilor – celor credincioși sau celor păcătoși – atunci când vroiau să își arate bunăvoința.

Una dintre aceste legende este cea a Sfintei Doroteia: “Sfânta fiind condusă în fața proconsulului Fabriciu, acesta a voit s'o forțeze să-și abjure credința creștină și să se închine zeilor păgâni. Dar Doroteia a refuzat spunând: “Sunt gata să sufăr toate torturile acestea și o fac pentru Iisus Hristos, mirele meu, lângă care voi duce viața veșnică; în grădina lui voi culege fructe delicioase și trandafiri minunați". Tiranul o condamnă la moarte și ea, fără să se emoționeze, merse la supliciu cu bucurie. Un tânăr păgân Theofil îi zise atunci cu ironie: “Trandafiri și fructe, iată lucruri ce nu pot exista acum nici aici, nici în altă parte, fiind iarnă, dar pentru că tu te vei găsi în mijlocul atâtor minunății în cer, trimete-ne și nouă fructe aurii și flori ca focul". Capul Dorateiei căzu surâzând dar în curând Theofil își regretă ironia. Depărtându-se de locul execuției, Theofil a întâlnit un înger îmbrăcat în alb care i-a întins un coș în care ducea trei mere roșii şi trei trandafiri și care i-a spus: "Precum a făgăduit, Sfînta fecioară Doroteia ţi-a trimis acestea din Raiul Mirelui său".

Sf. Elisabeta de Turingia (cunoscută și ca Sf. Elisabeta a Ungariei) este eroina unei alte legende frumoase  în care trandafirii au un rol important. Elisabeta era o prințesă bună și iubitoare față de săraci: avea obiceiul să dea mâncare celor flămânzi care băteau la uşa ei, să se îngrijească de cei bolnavi, să plătească datoriile celor săraci. Pleca de multe ori pe ascuns din castelul ei din Wartburg însoțită de slujitoarele sale ca să ducă ascunse sub mantie pâine, carne, ouă sau făină pentru a le împărți săracilor. Într-una din zilele în care cobora în sat însoțită de doamna sa de onoare  încărcată cu merinde pentru cei sărmani, Elisabeta s-a întâlnit cu soțul ei care se întorcea pe neașteptate de la vânătoare. Acesta, văzând-o împovărată, a vrut să vadă ce ascunde sub mantie. Mare i-a fost însă mirarea atunci când desfăcând matia soției sale a văzut că sub aceasta “nu se ascundeau decât cele mai frumoase roze albe și roșii ce văzuse vreodată, și aceasta într'un sezon când nu existau flori.” Trandafirii sunt și astăzi prezenți în reprezentările iconografice al Sf. Elisabeta, fiind un simbol al caritătii ei.

Românii cred și ei că trandafirul este împăratul plantelor. O veche poveste spune că după ce a creat lumea, Dumnezeu a chemat “toate lemnele” pentru a-și alege conducătorul.  Dumnezeu a îmbiat mai întâi vița de vie să ocupe această demnitate, dar aceasta a refuzat “deoarece ea face poamă şi din poama ei se face vin, care e pentru toată trebuinţa, şi aşa are ea destulă greutate pe capul său și nu poate să mai ia şi grijile împărăţiei.” Mai apoi a fost invitat măslinul să fie împărat peste plante, dar acesta a refuzat și el: “deoarece şi el e de toată trebuinţa, spre exemplu când se face vreun pom sau vreo masă întru pomenirea celor morţi, trebuie să fie şi măsline atât în pom, cât şi la masă”. Văzând acestea „a îmbiat Dumnezeu pe Trandafirul de câmp cu titlul de împărat al lemnelor. Trandafirul de câmp a primit bucuros, şi de atunci a rămas el împărat peste toate lemnele câte se află pe faţa pământului”.

Tocmai de aceea “au Românii obiceiul să pună în seara spre Sân-Gheorghe rămurele verzi de trandafir la ferestrele caselor şi'n glii pe stâlpii porţilor şi-a portiţelor, pe capetele streşinelor de la case, pentru că de dânsul, şi prin urmare de casă, nu se poate apropia nici un spirit necurat. Ba, mulţi Români îl plantează în livezile lor, pentru că Trandafirul de câmp e binecuvântat de Dumnezeu şi are dar de la dânsul să depărteze toate relele. Când un copil mic nu poate umbla, deşi e destul de vârstnic pentru aceasta, Românii despică una din ramurile mai groase ale Trandafirului de câmp, fără însă a-l smulge din pământ, şi petrec copilul de trei ori prin această despicătură. Apoi leapădă cămaşa de pe copil şi aruncând-o pe Trandafir o lasă acolo pentru totdeauna. Poporul crede că peste câteva zile copilul va umbla cum se cade”.

Surse:

- articolul “Legenda trandafirului” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din  4 noiembrie 1931

- articolul “Botanica poporală română – Trandafirul de câmp” – autor S. Fl. Marian – publicat în “Albina Carpaților” din 30 iunie 1879

Citește mai mult... »

Un divorț în anul 1806

“Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!" – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. “Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

Nuntă pe la 1800

Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. “Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: “Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: “Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.” Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autoritățiilor laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul abia către sfărşitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorţ în România este...  căsătoria.

Un divorț în anul 1806

Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: “Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.” În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupân Dumitrache:

Jupâneasă de la începutul
secolului al XIX-lea

“Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.” Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: “găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. Nu a trecut însă un an și “netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”

Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.

Citește și:  Divorțul în Bucureștiul interbelic

Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în “Convorbiri literare” numărul din 1 iulie 1891

Citește mai mult... »

Revolta domnițelor în alb

Mare zarvă a provocat în protipendada bucureșteană a anului 1817 un pitac al lui Vodă Caragea: “Că afară de domnițe și de beizadele nici o altă cucoană, oricât de ingliudiusită și din protipendadă ar fi, nu are voie să mai poarte straie și cumașuri de mătăsărie albă. Adică nici aclazuri, nici catifele, nici croazele de vopseaua asta nu mai sunt îngăduite cu nici un chip jupânițelor. Decât numai domnițelor Ruxandra, Ralu și Smaranda, precum și luminăției sale bezadea Constantin.”

Stradă din București în vremea lui Vodă Caragea

O asemenea ofensă nu mai fusese nicicând adusă duducilor și jupâneselor din Țara Românească și nu putea să nu zgândăre orgoliul cucoanelor din înalta societate: “Multe neînțelegeri familiale au urmat în casele boierilor noștri din pricina acestui nesocotit pitac al lui Vodă Caragea. Jupânițele își acuzau soții de slăbiciune față de Vodă, care destul jecmănea poporul, ca să nu se mai amestece în treburile muierești.” Teama de surghiun era însă mare și ca urmare boierii încercau din răsputeri să își liniștească jumătățile scandalizate și pe îndureratele fiice. Primul eveniment monden avea să agite însă și mai mult spiritele încinse:

Clădirea teatrului  de la Cișmeaua roșie

“Peste câteva zile, la teatrul de la Cișmeaua roșie se reprezenta în elinește „Mânia lui Achile”. Juca și domnița Ralu, așa că la reprezentație asista și Vodă, care nu lipsea de la nici una din reprezentațiile date de fata lui iubită. Sute de lumânări de ceară (nu de seu ca de obicei) fuseseră împrăștiate prin sală. Cu toate  acestea, toate duducile și jupânițele aflate în sală sunt triste și amărâte, fiindcă nimeni nu le ia în seamă în rochiile lor cât de elegante, de catifea imonie, de canavăț similiu, de beroză în vărguțe, de mătase liliachie sau pătlăginie, când în loja lui Vodă îți ia ochii albeața alcazului cu care erau înveșmântați și beizadeau Constantin și surorile lui Smaranda și Ruxandra. Iar pe scenă într’un rol de păstoriță troiană, domnița Ralu e numai o spumă de dantelărie albă.“

Umilința jupâneselor a fost așadar totală. O adevărată revoltă a avut loc prin casele boierilor Filipești, Slătineni, Dudești, Golești și Samurcași în acea seară. Iar boierii nu au scăpat de gura bietelor duducuțe decât făgăduind în mod solemn că vor cere lui Vodă retragerea pitacului cu pricina. Boierii și-au uitat făgăduiala – jupânițele însă nu:  “Mai multe zile la rând, vorniceasa Tarsița Filipescu, soția lui Iordache Filipescu, a cutreierat casele jupânitelor prietene și, într'o bună zi, într'o sfântă Duminică cu vreme frumoasă de credeai că e primavară, pe podul Mogoșoaiei nu mai puteai trece de înghesuiala caretelor de Viena care plimbau duducile, de la palatul Brâncoveanului până la casele Golescului. Dar iată că, parcă la un semn, în toate britcile și săniile, duducilor au început a li se părea prea cald. Toate au scuturat de pe umeri malotelele de vopsea întunecată, care le-au căzut mototol la picioare, și au rămas toatele numai în sulupuri de alcaz alb, de se vedeau numai rochii de mătăsării albe.

Dinspre cealaltă parte a uliței venea tocmai sania domniței Ralu, înconjurată de arnăuți și ciohodari. Și era domnița înveșmântată numai în vopsea albă! Când s'au întâlnit caleștile, cea a domniței cu cele ale duducilor înveșmântate numai în vopseaua interzisă, s'a schimbat Ralu la față și a poruncit arnăuților să se întoarcă spre curtea nouă. Până seara, caleștile duducilor victorioase, strălucitoare de frumusețe, de salupurile de tot felul dar numai albe, s'au plimbat pe Podul Mogoșoaiei, călcând astfel, prin cea mai pașnică revoluție cunoscută în istorie, porunca lui Vodă.”

Afrontul adus domniței Ralu era prea mare însă prea mare pentru ca lucrurile să rămână așa: “De cum a ajuns la Curte, spărgând sfatul lui Vodă, domnița Ralu a cerut pedepsirea duducilor care au înfruntat-o, călcând cu nerușinare porunca domnească. Vodă avea el alte griji, dar de amarnica Ralu nu putea scăpa atât de ușor. De aceea, a doua zi, logofătul spătăriei citea la răspântii un nou pitac al lui Vodă, în care poruncea zapciilor agiei “unde or întâlni duduci cu veștminte albe să le despoaie și să aducă hainele rupte la Curte”. De frică, nici o duducă nu a mai ieșit în rochii de vopsea albă, dar nici domnița Ralu nu s'a bucurat prea mult de înfrângerea revoltei. Primind vești rele de la Stambul, într’o bună zi, Vodă Caragea cu domnițele și beizadeaua, au fugit rușinos peste munți. Blestemul duducilor îl ajunsese pesemne!“

Citește și:  Războiul malancoavelor

Sursa: articolul “Pe vremea lui Caragea – o revoltă a bucureștencelor” – semnat “I.I.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 6 ianuarie 1937

Citește mai mult... »

Lăsați copiii să meargă la școală !

De ieri: Un articol din perioada interbelică considera abandonul școlar ca fiind o problemă majoră a societății românești din acele timpuri. Din păcate, părăsirea timpurie a sistemului de învățământ este și astăzi – după aproape 80 de ani de la apariția articolului “Lăsați copiii să vie la școală” publicat în 15 septembrie 1937 de revista “Realitatea Ilustrată” - o tară la fel de importantă a societății românești. De azi: O știre publicată în 11 octombrie 2018 de revista Capital: ÎNGRIJORĂTOR: Aproximativ 70.000 de copii nu s-au mai înscris la școală. Școala a pierdut urmele a 70.000 de copii, în doar doi ani. Atât este diferenţa între numărul copiilor născuţi în 2011 şi 2012 şi numărul celor care au devenit apoi elevi, în anii şcolari 2017-2018 şi 2018-2019. 

În fiecare an, în România de azi, peste 50.000 de copii români abandonează şcoala. Conform datelor de la Eurostat, România a ocupat în anul 2014 locul 26 între cele 28 de state ale Uniunii Europene în ceea ce privește abandonul școlar. Același studiu spune că rata abandonului școlar în România a trecut în 2014 de 18%, cu peste cinci procente mai mult decât în Bulgaria (12,9%) sau Ungaria (11,4%). Doar Malta și Spania au rate ale abandonului mai mari, în timp ce sistemele educative europene care pierd cei mai puțini elevi se găsesc în Croația (2,7%), Slovenia (4,4%) și Polonia (5,4%). Rata tinerilor care au părăsit școala prematur în România a fost de 19,1% in 2015 si de la 18.5 % în 2016. Vom vedea în cele ce urmează că în zilele noastre cele mai importante cauze care conduc la abandonul școlar sunt aceleași ca și în anul 1936: dificultățile materiale ale părinților și necesitatea intrării timpurii a copiilor pe piața muncii.

Începe școala...

Una dintre cauzele principale ale abandonului școlar este conform UNICEF ROMÂNIA intrarea pe piaţa muncii: “Fie că este vorba de lucrul ca zilier, de activităţi regulate ca barman, de prostituţie sau cerşetorie, prezenţa pe durata semestrelor şcolare în astfel de activităţi aducătoare de venit constituie elemente de risc ce se soldează aproape mereu cu renunţarea prematură la educaţie. O soluţie pentru cei care au nevoie să muncească ar putea fi promovarea unor modele comune din ţările vestice, şi anume implicarea liceenilor ce au nevoie de resurse pentru a se întreţine în activităţi aducătoare de venit pe perioada vacanţelor, având o durată scurtă ca număr de ore pe zi, precum cele de baby-sitting pentru o seară.”

Un dialog dintre reporterul interbelic Lory Panaitescu-Zătreni – autoarea articolului publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – și Mitică a lui Corbeanu, un adolescent din perioada interbelică, ne confirmă că și acum 80 de ani “intrarea pe piaţa muncii” era una dintre cauzele importante care duceau la renunțarea la continuarea studiilor:

Viață de picolo...

“- Câţi ani ai Mitică?...

- Merg pe treişpe la Vinerea Mare...

- Aşa... Eşti om mare acuma...

- Ihă...

- Şi ce o să-ţi dea taică-tău de Vinerea Mare?...

- Nic (nimic)... Ce să-mi dea... Că nici n'o să fiu acilea... Plec la oraş că începe şcoala...

- la te uită !.. Pleci la şcoală la oraş...

Băiatul râde de naivitatea mea.

- Nu cucoană.... Mă duc să slujesc la crâşmă... Fusei şi anu' trecut...

- Dar tu n-ai terminat şcoala, Mitică...

- Ttt…

- Cât a mai rămas să faci?

- Păi... nu ştiu.

- Cum se poate să nu ştii?.. la spune, cât a mai rămas?

- Un an...

- Ei, tot ai făcut ceva... Şi când pleci?

- Acu!... Să scrie taica de la oraş, că dacă rămân mă ia la şcoală...

- Şi ţie nu-ţi place la şcoală?...

- Ba îmi place... Da' trebuie să fac de bani...

- Iei bani mulţi la crâşmă?

- Iau... adică îi ia taica...

- Şi ce faci tu acolo?

- De toate... Nu e greu... Da' nu prea dormim că ne sculăm de noapte şi facem de culcat tocmai pe la unșpe-douășpe dupe înserat...

- Dar... în ce loc e crâşma aia?...

- Nu ştiu...

- Cum se poate să nu ştii? Vai de mine, Mitică, păi tu eşti deştept... Să zică aşa un prost, nu tocmai tu...

- Pă strada Măgurele...

- Ştii si numărul?

- 37...

 -Bravo, Mitică!...

Sunt mii de Mitică al lui Corbeanu în judeţ şi în toată ţara, zeci de mii: unii cu un an rămas, alţii cu doi şi alţii cu trei. Din cele 7 clase cât are învăţământul sătesc, nici jumătate din copiii care păşesc peste pragul celei dintâi nu ajung în băncile ultimei.”

Vasile lustragiul

Modelul educaţional oferit de părinţi (cel mai adesea, elevii care ajung să renunţe la educaţie provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt clase) precum și încrederea scăzută în educaţie sunt semnalate de UNICEF ROMANIA  ca fiind și ei factori importanți care duc la abandonarea studiilor. Care era situația în perioada interbelică  aflăm din același articol publicat în anul 1937:

“Cauzele sunt multiple. În primul rând trebuie înscrisă pasivitatea ţăranului - de multe ori rezistenţă făţişă - în a-şi trimite odrasla la „şicoală", — cum zice el.

— Că doar nu-i trebuie carte ca să vadă de vite...

În ciuda progresului, ruralul consideră şcoala un lux şi o sarcină. Copilul, lipsind de-acasă, îl frustrează de un ajutor real pe care conta. Şi, în plus, e un atac discret la punga lui subţire, căci e silit să-i cumpere cărţi. E partea cea mai gravă: să scoată el din nodul ştergarului banul lui muncit şi adunat cu răbdare în zile de lipsuri şi de trudă ca să-l dea pe cărţi şi pe caiete, e o adevărată tragedie, un chin, o smulgere din făgaşul raţionamentului pe care şi l-a însuşit de la bătrâni, cu care se identifică în marea masă a celor mulţi şi asemenea lui şi pe care numai „domnii" nu îl inţeleg.

Pe de altă parte progresele copilului sunt lente şi se vădesc părinţilor abia după ani de aşteptare. E şi normal să fie aşa, căci micul ţăran, când vine la şcoală, trebuie format din toate punctele de vedere. Nu e vorba numai să-i pui abecedarul în mână şi să-l inveţi a ceti; trebuie să-i frămânţi sufleţelul şi mintea ca pe un aluat, cu străşnicie şi stăruinţă, în aşa fel încât, cu toate că acasă este altfel, şcoala să-i dea o structură intimă nouă şi o înfăţişare exterioară deosebită. Învăţătoarea de pildă socoteşte un mare succes când elevul sau eleva ajunge să înlocuiască pe “Fă, doamnă…" cu un termen mai ales şi pe ,,tu" cu dumneata. Părinţii însă, ei înşişi puţin eclectici în expresii, nu preţuiesc asemenea roade. În fine, când după trei-patru ani, odrasla scrie şi citeşte mai mult sau mai puţin bine, o trag de la şcoală să înveţe să fie om, adică plugar.”

Despre încrederea părinților anului 1936 în sistemul de învățământ același articol spune: “Se întâmplă, foarte adeseori din păcate, ca micuţii să facă 7 ani de şcoală şi rezultatul să fie aproape nul. Nu din pricina lor, nu e vorba de capacitatea lor de pricepere. Copilul, fie chiar şi cel mai greu de cap, sfârşeşte totuşi prin a-şi forma bagajul de cunoştinţe cerut dacă dascălul ştie şi vrea să stăruie. Școala însă nu le poate da nimic, căci n’are zestrea utilă, n’are aparate de experiență, n’are laborator, n’are teren de aplicație, n’are nici măcar dascălul de specialitate, acel the right man in the right place imperativ al timpului nostru. Și atunci?... Cursul complementar menit să dea roade atât de frumoase e de fapt o vreme irosită zadarnic și un prilej de înveninare a raporturilor dintre copii și săteni. (…) Se pune însă întrebarea: Ce ai făcut tu, Stat, ori tu, iniţiativă particulară pentru ca învăţământul supra-primar să fie atrăgător şi de folos pentru viitorii cetăţeni de mâine?  Tu, legiuitor, ai pus în lege: „De la promulgarea acesteia în timp de 5 ani, absolut toate şcoalele primare să aibă 7 clase"..., dar nu te-ai îngrijit şi de mijloacele necesare pentru înfăptuire. Ai lăsat în grija învăţătorilor închipuindu-ţi că entuziasmul lor realizează opera.

Lăsați copii să meargă la școală!

Este adevărat că, în majoritate, învăţătorii fac învăţămantul complet; însă strădania lor e fără rezultate, căci nu se poate face curs supra-primar fără personal anume pregătit, fără săli înzestrate cu tot confortul, fără biblioteci potrivite nevoilor satului, fără ateliere practice regionale, fără câmp de muncă şi şi experienţe agricole, fără unelte; - în fine fără întregul arsenal care, mânuit de oameni pregătiţi şi inimoşi, să dea rezultate vădite, asigurând programul şi făcând ca şi părinţii să capete încredere în şcoală.”

Voi încheia repetând îndemnul reporterului interbelic, atât de actual și astăzi:

“Lăsați copiii să meargă la școală !”

Pentru că “smulși de la lumina ce o primeau, copiii uită repede tot sau aproape tot ce au învăţat. Mintea lor fragedă care începuse a se deprinde cu cărările drepte ale judecăţii, prinde iar obiceiul şmecheriei ocolite şi a supunerii prefăcute. (...) Şcoala neterminată nu i-a putut transforma pe deplin. Nu sunt nici larve, nici fluturi. Le-a dat aripi, dar nu pot zbura. Abia de pot face un salt, din când în când, ca să cadă pe o floare sau pe un spin.”

Surse:

- articolul “Lăsați copiii să vie la școală” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni - publicat în 15 septembrie 1937 de revista “Realitatea ilustrată”;

- articolul “Abandonul școlar timpuriu: cauze și posibilități de prevenire” publicat pe http://www.unicef.ro

Citește mai mult... »

Pietre de leac

Arsenalul terapeutíc utilizat în evul mediu era format în principal din extracte de plante sau din produse de origine animală. Produsele chimice se foloseau mai rar. Este de remarcat însă că în acea perioada “terapeuții” atribuiau proprietăți curative unui număr mare de pietre prețioase. Dr. Pompei Gh. Samarian menționa în lucrarea “Medicina și farmacia în trecutul românesc”: “Pietrele rare, nestimatele, fac parte din arsenalul therapeutic al acelor vremi, pentru că se credea că au anumite proprietăți curative. Această credință n'a fost numai la noi, ci la toate popoarele. Episcopul Marbod din Montpellier (+1123), a scris o carte întreagă despre calitățile vindecătoare a vreo 60 de pietre rare sau pietre scumpe. Pravilistul bisericesc citează câteva nestemate din cele 12 care împodobesc pe Efud (un simbol din îmbrăcămintea preoțească) și care au proprietăți minunate contra unor boale; acestea sunt: sardion, topazias, smaragdul, antraxul, zafirul, aspis, yacintul, ahatis, ametisos și hrisolitul.”

* Citește și: Practici barbare în medicina evului mediu

Sardionul sau vaviloneana: "lucește ca focul și ca sângele, luminoasă, cu putere dohtorească de vindecă... umflături și la rănile carele se fac de fier, ungând cu dânsa ranele și umflăturile". Sardionul, cunoscut azi sub denumirea de onix (sardonix), este utilizat de practicienii metodelor alternative de terapie pentru tratarea rănilor deschise infectate sau pentru regenerarea pielii în zonele afectate de infecții (prin acoperirea acestora cu comprese umezite cu apă energizată cu onix). Onixul este de asemenea folosit pentru creșterea capacității de concentrare și a încrederii în sine.

Onix roșu

Topazias: "piatră scumpă care iaste mai roșie decât Antroca și se face la un oraș ce se cheamă Topazi în India. Care Pazie, o freacă dohtorii pe o grease și dacă o freacă nu iase dintr'ânsa rușală, ce rămâne în zeama aceia ca laptele, adecă albastră, de aceea cei ce o freacă împlu vase cât vor, și cât de o ar freca nici imprejurul ei, nici la cumpănă scade, nice nemica, numai ce stă tot într'un chip ș'au fost și nu se strică, și acea apă ce iase dintr-ânsa când o freacă, iaste foarte de folos la ochi când dor, încă și la cei ce înebunesc, adecă care'și ies din minte, numai cum li-o va da să bea se tămăduiește". Topazul este o piatră semiprețioasă incoloră dar care are poate fi întâlnită într-o mare varietate de culori: galben, maro, verde, albastru, roz, roșu. Varietatea la care se referă textul citat este topazul rosu provenit din India. Practicienii de azi ai terapiei cu ajutorul cristalelor consideră că topazul, atunci cand este purtat în timpul somnului, alungă coșmarurile. Tot despre topaz se crede că ajută pe cel care îl poartă să se elibereze de stres, de furie sau de depresie. Deasemenea topazul stimulează metabolismul și îmbunătățește digestia. Este benefic în cazul bolilor de sânge, al hemoragiilor, al gutei sau al bolilor de ficat, de rinichi și de vezică biliară.

Topaz

Smaragdul: “este verde, iar puterea lui iaste de astâmpărare a setei și de'ași vedea fața într'ânsa ca într'o oglindă". Numele acestei pietre prețioase are la origine cuvântul grec “smaragdos” (piatră verde). Deoarece verdele său intens este culoarea primăverii, smaraldul este considerat ca fiind un simbol al tinereții veșnice, al dragostei și al reînvierii. Se crede că beneficiile pe care le aduce purtătorului sunt numeroase: ajută la regenerarea țesuturilor afectate de infecții, întărește sistemul imunitar, are un rol detoxifiant puternic. De asemenea există credința că smaraldul reglează funcțiile inimii, ficatului, pancreasului, rinichilor și ale glandei tiroide.

Smarald

Antraxul: “iaste oxiu roș... se face... la Africa. Și povestesc cum nu se află ziua, ce noaptea, că dă pară ca o făclie sau ca un cărbune iase scântei, și după un ceas iar se potolește, de aceea cunoscând-o ceia ce o caută că iaste aceia, merg la lumina ei și o află, iar dacă o află o iau, și când o țin și o duc, ori cu ce haine de o ar acoperi, zările ei tot ies afară, (de parcă ar fi vorba de radiu). Dimitrie Cantemir spune: Antraxul este piatra scumpă roșie, rubin mare.“ Rubinul (cunoscut în evul mediu si sub denumirea de antrax) era considerat ca fiind un simbol al puterii și al succesului. Practicienii cristaloterapeuti de azi cred că purtarea rubinului este benefică pentru ficat, inimă, splină, coloana vertebrală și pentru intestine și că ajută la rezolvarea problemelor de natură sexuală. Se crede de asemenea că rubinul stimulează circulația sângelui și că poate ajuta cu succes pe cei care vor să renunțe la vicii: la fumat, la cafea, la alcool sau la droguri.

Rubin

Zafirul: “iaste cam mohorât.., și când o freci să o amesteci cu lapte de muiere și ungi durerile carele sânt și se chiamă umflături, numai (de)cât se tămăduiesc.” În cele mai multe cazuri safirul este asociat cu culoarea albastră, dar el poate fi întâlnit și în varități de culoare galbenă, violetă, verde sau chiar portocalie. Despre safir se crede că stimulează funcționarea sistemului nervos și că ajută la reglarea funcționării glandei tiroide. Energia safirului este benefică în cazul problemelor cardiace apărute pe fond nervos și ajută la tratatea otrăvirilor și a mușcăturilor de insecte.

Safir

Aspis: “iaste în chipul smaragdului... iaste foarte de treabă la ceia ce'i lovesc năbădăicele, adică la ceia ce'i lovesc lovituri și cad jos de se tăvălesc și le merge spumele." (epilepsie !?). Denumirea sub care este cunoscut azi aspisul este aceea de jasp. Opac, de obicei roșu – poate fi și alb, galben, maro, verde sau chiar albastru – jaspul este o piatră karmică despre care se crede că ar aduce succes în afaceri, noroc la bani, bucurie și optimism. Din punct de vedere terapeutic despre jasp se crede că ar fi benefic în cazurile de reumatism, cancer, epilepsie sau al problemelor de auz. De asemenea adepții de azi ai terapiei cu ajutorul cristalelor consideră că jaspul este indicat să fie purtat de cei care suferă de afecțiuni ale stomacului, rinichilor, splinei, inimii sau ale ovarelor.

Jasp

Yacint: “se găsește și în Sciția, este bun la muerile celea ce vor să fete, ca să nască lesne.” Hiacintul este cunoscut azi și sub denumirea de zircon sau de diamant de Ceylon și se întânește în varietăți de culoare galbenă, roșie, roz, maro, verde, albastră, gri sau chiar neagră. A fost folosit de-a lungul veacurilor pentru alungarea vrăjilor, a blestemelor sau a deochiului. Practicienii cristaloterapiei recomandă azi purtarea hiacintului îndeosebi gravidelor pentru a avea o naștere ușoară. Ei cred de asemenea că hiacintul calmează crampele intestinale, că stimulează apetitul și că este un taliman care alungă toate tipurile de dureri.

Hiacint

Ametisos: “cine o va purta la dânsul, numai să i se atingă de trup, cât vin de ar bea, niciodată nu se îmbată.” Ametistul este o varietate de cuarț de culoare violet. Se crede despre ametist că absoarbe durerea și că protejează sănătatea aceluia care îl poartă. Este considerat de asemenea benefic în cazul insomniilor, în cazul bolilor de ochi, păr, stomac, ale sistemului nervos central, ale sistemului digestiv sau ale sistemului endocrin. Chiar și azi există credința că ametistul îi poate ajuta pe cei dependenți de alcool să renunțe la acest viciu.

Ametist

Hrisolit: “această piatră de o vei freca, tămăduiaște pre ceia ce au piatră, carii nu pot lăsa udul, așișderea și de durerea înfrângerei mădularului și de stomah, și de toate lucrurile pântecelui tămăduiaște". Cunoscut și sub denumirile de olivină sau de peridot, crisolitul este un cristal galben, galben-verzui, verde, măsliniu sau maroniu.Terapia cu ajutorul cristalelor recomandă crisolitul pentru a ajuta buna funcționare a inimii, a timusului, a plămânilor, a vezicii biliare și a splinei. Se crede de asemenea că mărește lactația în perioada de alăptare.

Crisolit

Ahatis: “putere de vrăcire ca aceasta are, că de va mușca pre om scorpia sau ohea, cum vei freca cu dânsa pre om la frunte, aciaș se tămăduiaște". Agatul este de asemenea o varietate de cuarț. Cele mai întânite agate sunt cele albastre sau verzi. Este recomandat să fie purtat în perioada unor mari tulburări emoționale, fiind un balsam al sufletelor îndurerate. Se spune despre acest cristal că ajută la remedierea problemelor sexuale și că stimulează fertilitatea. Agatul poate fi folosit și pentru a echilibra activitatea ficatului, rinichilor, vaselor de sânge, plămânilor, ganglionilor și timusului sau pentru scăderea în greutate.

Agat

* Citește și: Practici barbare în medicina evului mediu

Surse:

- Dr. Pompei Gh. Samarian - “Medicina și farmacia în trecutul românesc” – Tipografia “Cultura” – 1938;

- http://energiacristalelor.ro/

Citește mai mult... »

Povești cu anticari

Anticari de altădată pe Cheiul Dâmboviței 

Primul anticar

Primii anticari – numiți și “hârțogari” - au apărut pe la noi abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cel dintâi anticar a fost Aron Zwiebel, un bătrân negustor de mobilă care a devenit “vânzător de cărți vechi” datorită unei întâmplări: “A găsit, într-o zi, vreo câteva cărți vechi, printre care și una dintre cele dintâi tipărite sub domnia lui Matei Basarab, și a cărei valoare el nici nu putea s'o bănuiască. Peste câtva timp, un boier mare (povestea nu'i spune numele, dar se crede că ar fi fost chiar bătrânul Ion Brătianu) s'a dus pe la el, și văzând cartea aceea aruncată pe-o poliță, l'a întrebat cât cere pe ea.

- Douăzeci de galbeni! - i-a răspuns Zwiebel râzând, fiind convins că “hârțoaga" aceasta nu face nici un ban de cinci.

Dar mare nu i-a fost mirarea când boierul, foarte serios, după ce s'a mai uitat odată la carte, a scos și i-a dat cei 20 de galbeni ceruți, o sumă enormă pe atunci, ba chiar și pentru timpurile de azi! Înțelegând ce folos s'ar putea trage din comerțul cu “hârțoagele", comerț pe care nu'l exploatase încă nimeni în țara noastră, Zwiebel s'a lăsat de mobile și s'a apucat de anticărie. Treburile au mers bine, foarte bine chiar, așa că a fost nevoit să'și ia ca ajutoare pe fiul său Mendel și pe nepotul său Amen.”(1)

Pohl - un celebru anticar de altădată

Un alt anticar celebru a fost Leon Alcalay, cel care în anul 1864  “și-a făcut două dulapuri pe care le-a umplut cu cărți și le-a așezat în locul viran de la întretăierea Podului Mogoșoaiei cu bulevardul nou ce se deschisese de curând, numit mai târziu B-dul Elisabeta”(2). Interesant e faptul că celebrul librar și anticar de mai târziu a învățat să scrie și să citească abia după ce s-a apucat de afacerile cu cărți. Negustoria lui cu cărți a prosperat, astfel încât prin anul 1883 Leon Alcalay avea un întreg șir de librării și de anticariate în clădirea “Hotel de Boulevard”. Demn de interes este faptul că Leon Alcalay a editat și a publicat celebra serie de cărți ieftine din “Biblioteca pentru toți”, cărți pe care le-a răspândit în toată țara. În timp, concurența a devenit acerbă și în acest domeniu: pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe bulevard, între Universitate și Calea Victoriei, se înșirau una lângă alta, nenumăratele prăvălii și tarabe de scândură ale anticarilor. Iar în dialogul dintre anticari și cumpărătorii de cărți regula de bază era tocmeala:

“- Cât vrei, Pinath, pe cărticica aceasta?

- Asta e o carte bună. Costă un franc.

- Cu cinci parale o dai?

- Scoate 20 de bani și ia-o!”

Bibliofilul cleptoman

Un anticar celebru din perioada interbelică era Herman Pach. El își avea prăvălia deschisă în “Pasagiul Vilacros” la nr. 4. Despre el se știe că era – alături de fratele său Iuliu – unul dintre anticarii preferați ai lui Nicolae Iorga. „Într'o zi - îmi povestea anticarul Herman Pach - a venit pe la mine un oarecare domn, îmbrăcat cu o pelerină largă, un domn bine dealtfel, dar care, crezându-se neobservat, a “învârtit" o carte de valoare și a pus'o sub braț. Mie, drept îți spun, mi-era rușine de rușinea lui. De aceea, când el a vrut să plece (sub pretext că n'a găsit nimic interesant), ca să nu-i spun pe față că a furat, i-am spus:

Taraba unui anticar 

- Regret domnule, dar nu pot să vă dau această carte cu prețul oferit de d-vs.

- Cum? Nu poți s'o dai? - mi-a răspuns el tare intrigat. Nu poți s'o dai ?!?... Atunci, atunci… nici eu nu pot să dau mai mult! - și înapoindu-mi-o, a dat buzna afară pe ușă, fără ca să zică măcar “bună ziua"…”(1)

George Ranetti și anticarii

Anticarul Iancu Eskenasy-Cociu își avea prăvălia de cărți vechi în clădirea “Palace-Hotel” din bulevardul Elisabeta. Aici își vindea cărțile Gerorge Ranetti, celebrul umorist și redactor al revistei “Furnica”, în timp ce era student la… drept: “Ranetti, de mic dădea semne că are să fie un mare umorist. Asta se putea vedea din toate vorbele și faptele lui. Printre ciudățenille lui era și pasiunea pentru pistil (notă: pastă de fructe, uscată în formă de foaie groasă). De aceea, își vindea cărțile pentru a-și procura cu banii luați pe ele bunătatea preferată. Toată ziua mesteca la pistil, făcea versuri ce miroseau a băcănie, hoinărea cu alți ștrengari în loc să frecventeze mai asiduu facultatea de drept la care era înscris. Observațiile, și chiar păruielile părinților (ziceau gurile rele) nu ajutaseră la nimic.

"Casa anticarilor" - pe scuarul
 din spatele clădirii Grand-Hotel - 1934

-  Din ce-o să trăiești, când te’i face mare? - îi zicea uneori tată-său, disperat de lenevia lui Georgică.

- Din cărți! – îi răspundea acesta.

Imediat dovada: se ducea la anticarul Isac Eskenasy-Cociu și îi lăsa pentru câțiva lei toate cărțile lui de drept. Când însă îl lua tată-său la răfuială în serios, ori când începea mamă-sa să se vaite și să plânga (îngrijorată cum era de viitorul problematic al fiului ei), Georgică Ranetti se ducea îndărăt la anticar:

- Cociule -îi zicea – tătița, pentru că iar ți-am bazardat terfeloagele alea, mi-a făcut hai în cap și tobă din spate. Na-ți dar francul înapoi și fă același lucru față de mine, cu cărțile de ieri.

- Păi, le-am vândut, dragă Gică!

- Atunci… mă duc să-i spun să se scarmene iar la chimir, zgârcitul dracului!...

Peste cel mult o săptămână, prefăcea iarăși în pistil noile cărți pe care i le cumpărau părinții…”(1)

Arta de a fi anticar

Tot anticarul Herman Pach îi destăinuia ziaristului “Ilustrațiunii române” câteva dintre secretele negustoriei cu cărți: 

“- Nu sunt anticar de ieri de-alaltăieri – îmi mai spunea același negustor; de aceea pot să cunosc imediat pe amator, ba chiar ghicesc ce'l interesează și uneori aș putea chiar spune care-i e gradul de cultură. Clientul întâmplător, ocazional, se cunoaște prin felul de prezentare; "amatorul” însă, e foarte curios. Uite d-ta de pildă: Când intri în prăvălie, n'apuci să dai bună ziua, că ți-ai și aruncat ochii pe-un raft de cărți. Eu, la rându'mi, nu te slăbesc din ochi: te studiez... Zău! Ce ciudați sunteți d-vs. amatorii, toți!...

Anticariatul lui Herman Pach

Când găsiți o carte care vă interesează, fie că o căutați, fie dați peste ea din întâmplare, vă ghicesc după față, care e, în cazul acesta, o întreagă simfonie. Prin ochi vă trece un fel de fulger, gura face jocul mușcării buzelor… și-apoi stingeți focul din privire, faceți pe mortul. Suciți cartea, o răsuciți, o frunzăriți, o puneți la loc ca și cum n'ați vrea s'o luați, pentru a nu’mi atrage atenția asupra ei… Vă duceți la altele, apoi vă'ntoarceți iar la ea, o reluați cu dispreț, cu o strâmbătură, suflați praful de pe ea… Vă face scârbă! O cercetați mult, pe toate fețele, spre a vedea dacă nu-i lipsește ceva; și-apoi, după toate ferelile acestea, vă'ntoarceți încetișor, veniți cu ea'ntre degete, cu un aer, nu știu cum să'i zlc, ca și cum ați gândi: “O! Nu-i cine știe ce de capul ei! Totuși, o s'o iau ca să nu ies cu mâinile goale din prăvălia omului ăstuia, pe capul căruia am stat atâta timp!". Și'mi întindeți hârțoaga aceea, întrebându-mă (dar cu fața întoarsă spre altele și par'că cu gândul aiurea): "Cât ceri pe fleacul ăsta, domnule Pach ?". Dacă vă cer 70 de lei, oferiți 30. La 35 sau la 40 am făcut târgul. Iată, așa! Spune și d-ta dacă n'am dreptate!

A trebuit să recunosc că o avea!”(1)

Surse:

(1) articolul “Anticarii noștri” – semnat “Dt.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 19 iulie 1933

(2) George Potra – “Din Bucureștii de altădată”

Citește mai mult... »