Nimic
nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată, în intimitatea
propriului cămin. Dar cafea nu se bea dintotdeauna. Dacă aveti
puțin timp și o cafea bună la îndemână, o să vă spun acum câteva dintre
poveștile cafelei:
Prima cafenea (“cahvenea”) din București s-a deschis în anul 1667 și a fost proprietatea unui fost ienicer - pe numele lui Kara Hamie - și se afla cam pe locul unde este acum palatul Băncii Naționale. Încetul cu încetul cafeaua și cafenelele au devenit o prezență comună în peisajul Capitalei. Bineînteles, cafenelele au devenit și “locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpânirii". Acest lucru nu era pe placul conducătorilor și ca urmare printr-un pitac de la 1782 “se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legatură cu domnia sau stăpânirea turcească”.
Perioada
de glorie a cafenelelor a fost în cea de a doua jumătate a secolului al
XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. În cafenelele vestite ale vremii,
asemeni celei deschise de polonezul românizat Fialkowski pe strada
Câmpineanu de azi, se întâlneau cele mai reprezentative figuri ale orașului:
actori, diplomați, profesori, artiști, scriitori sau juriști. “Fialkowski
nu mai era o cafenea ci ajunsese o adevarată instituție” nota Constantin
Bacalbașa. Și tot el constata că “aci atâția poeți tineri și scriitori, la cari
începuse a le miji talentul și mustățile, au sorbit șvarțuri cu un pic de rom,
capuținere și au scos pe nas rotocoale de fum”. Scriitori precum
Caragiale, Macedonski sau N. Filimon, actori vestiți dintre care amintesc doar
pe Grigore Ventura, C.I Nottara, Petrache Liciu sau Ion Livescu. "își făceau
veacul” la Fialkowski. S-au
deschis mai apoi la fel de vestitele cafenele Capșa, Terasa Otetelișanu,
Rigler, Kubler, High Life, Cafe de Paris și atâtea altele. Cafeneaua
Capşa a fost însă, de departe, cea mai faimoasă. Înfiinţată de Grigore Capşa în
anul 1891, Capșa a fost un important spaţiul cultural şi politic al societăţii
bucureştene. În prima perioadă, până la Primul Război Mondial, aici obişnuiau
să vină Alexandru Ghica, Radu Văcărescu, Mişu Văcărescu (Claymoor) și de
asemenea scriitorii şi gazetarii politici George Lahovary, Nae T. Orăşanu,
Cincinat Pavelescu etc.
Cafeaua
servită în aceste celebre cafenele nu era doar o simplă cafea: se putea alege dintre diferitele variante ale aromatei licori: șfarț, turcească,
capuținer, mazagran sau vestitul marghiloman. Pentru că sunt convins că v-am
stârnit curiozitatea, o să vă spun și câteva dintre rețete:
ȘFARȚ
- era cafeaua neagră (numele provine din germanul "schwarz") mai
subțire, fără caimac și fără adaus de lapte, făcută dupa moda germană a vremii.
CAPUȚINERUL
- o cafea cu lapte, dar cu mai multă cafea decât lapte.
TURCEASCĂ -
cafea neagră dar cu mult caimac (spuma groasă si aromată o deosebea de șfarț).
Un proverb turcesc descrie cafeaua turcească astfel: “Cafeaua trebuie să fie
neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea.” Cafeaua turceasca se
bea încet, fiind însoțită de un pahar cu apă sau cu lichior de mentă. În
cafeaua turcească nu se adaugă niciodată frişcă sau lapte.
MAZAGRAN
- băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată
în care se introduceau bucățele de gheață.
MARGHILOMAN -
având o întreagă istorie în spate, această denumire care poate părea
unora dintre voi ciudată, face referire la un tip de cafea considerat ca fiind
o specialitate românească. Cu o aromă deosebită, datorată unei rețete pe
masură, aceasta se fierbea în ibrice așezate pe nisip încălzit cu cărbuni și se
servea în cești foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de
"filigeană". Rafinata şi celebra băutură, veche de mai mult de o sută
de ani, se prepara astfel: se fierbeau la foc mic 70 ml. de coniac, 30 ml. de
apă şi două linguriţe de zahăr. Când clocotea, se adaugau trei linguriţe de
cafea. Se lua ibricul de pe foc și se acoperea trei minute "ca să se lase
zaţul". Se turna amestecul în ceaşcă şi se savura cu înghiţituri mici.
Se
părea că nimic nu se mai putea inventa privitor la prepararea cafelei. Nu a
fost așa: inginerul italian Pavoni a patentat primul model de espressor și
conceptul de preparare al cafelei a început să se schimbe radical. Prin
folosirea presiunii aburului se intensificau parfumul și aroma cafelei. Espresso a
devenit băutura preferată a funcționarilor și a muncitorilor care, dimineața în
drum spre locul de muncă, se opreau pentru câteva minute într-o cafenea ca să
bea o cafea cremoasă și tare care urma să-i energizeze pentru întreaga zi.
Pâna
în epoca modernă însă nu puteai să ai privilegiul de a putea să prepari un
espresso adevărat în intimitatea propriului cămin. Asta era o adevărată
problemă: cafeaua preparată la ibric nu are parcă savoarea unui espresso. Din fericire
nimic nu e de nerezolvat. Au început să fie concepute „aparate de făcut cafea din ce în
ce mai performante” și din ce în ce mai accesibile publicului larg. Azi ne
putem prepara cafeaua acasă, espresso-urile moderne fiind proiectate astfel încât să ne servească specialitatea de cafea preferată la o simplă apăsare de buton.
Surse:
- „Din Bucureștii de ieri” (George Potra – 1990)
- „Bucureștii
romantici” (Iuliu Moisil – 1935)