Genica Missirio – un român celebru pe marile ecrane franceze

Aceste prime fraze ale articolului “Celebrul artist de cinema Genica Missirio la București” – publicat în numărul din 10 aprilie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată” – mi-au stârnit curiozitatea:

“Cine n’a admirat în filmele proiectate la noi, pe Genica Missirio, pe celebrul artist de cinematograf, care a stârnit admiraţia lumii întregi prin silueta lui fină, prin mimica lui neîntrecută de prim-amorez, prin supleţea lui de sportsman select? Genica Missirio - care nu-i decât compatriotul nostru, Eugeniu Mitirliu - s’a înapoiat în țară, după 12 ani de şedere în Franţa, înapoiere de scurtă durată, de câteva săptămâni numai, pentru a-şi revedea familia şi patria.”  

 

Ca urmare, am căutat informații despre acest actor român – foarte popular în lumea cinematografului francez interbelic:

---

---

Eugeniu Mitirliu alias Genica Missirio

 

Genica Missirio – pe numele lui adevărat Eugeniu Mitirliu – s-a născut în Craiova, în 9 martie 1895. În anul 1913 tânărul craiovean a plecat la studii în Franța. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent de cavalerie și-a întrerupt șederea în Franța pentru a se alătura armatei române pe câmpurile de luptă. După terminarea războiului Genica Missirio s-a reîntors la Paris, unde a urmat cursurile Facultății de Drept. 

“Dar destinul viitorului avocat a urmat un alt curs; evoluția cursurilor de schimb, care au devenit rapid dezastruoase pentru punga tânărului, l-au determinat în curând să-și întrerupă studiile pentru a-și începe cariera în cinematograf, așa cum i s-a făcut propunerea.” (cf. articolului dedicat actorului de origine română Genica Missirio, publicat în revista pariziană “Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926) 

Genica Missirio în "Realitatea Ilustrată" (stânga și dreapta)
În centru - prima parte a articolului publicat în revista pariziană Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926

---

---

Genica Missirio - despre România și cinematograf

 

Povestea anilor de început ai carierei de actor este evocată chiar de Genica Missirio în continuarea interviului publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:  

„Am vorbit cu Missirio despre transformarea extraordinară a Bucureștilor, despre viața care devine din ce în ce mai occidentală, de bucureștencele frumoase, de teatru și de... cinematograf. Ultimul capitol al conversației noastre, transportă dintr’o dată pe Genica, într’o lume de visuri.

- Cinematograf! Ce sbucium! Ce viață! Astăzi este „en vogue" cel vorbitor, dar am convingerea că se va reveni la frumoasele filme mute, în care cuvântul ți-l dau mimica, gesturile, silueta, cadrul, natura. Pentru cânt și vorbă avem teatrul, avem opera, concertele.”

Genica Missirio în presa franceză interbelică:
Comœdia (29 martie 1926), Le Petit Parisien (18 februarie 1927)
Oran spectacles (29 martie 1930) și Cinéa (15 iulie 1923)

Genica Missirio - debutul pe marele ecran

 

În continuarea interviului actorul român își amintea zilele care "au fost cele grele și mai ales triste"" din cariera sa:  

„Debuturile în cinematograf au fost grele și mai ales triste. Zile întregi am pășit pragul marilor case de cinematograf franceze și în fața acelorași figuri amabile, în fața saltarelor tixite de fotografii, în fața eventualilor concurenți, primeam invariabil același răspuns:

- Foarte bine - ne vom gândi la d-ta. Îți vom scrie!

Și... așa au trecut luni de zile, plecând totdeauna cu speranța...

 

Îmi voi aminti totdeauna de primul fior, de marea mea bucurie, când am fost angajat pentru primul film, la Casa “Gaumont”. De această zi este legată întreaga mea carieră. Prima mea figurație trebuia să cristalizeze întregul meu viitor în cinematograf. Am apărut sub regia lui Poirier (notă: Léon Poirier - regizor, scenarist și producător de film francez), în filmul “Le penseur” (notă: film realizat în anul 1920), care trebuia să-l consacre - atât pe el cât și pe André Nox (notă: Abraham-Andre Nonnez Lopes - comedian francez din perioada filmului mut, cunoscut sub pseudonimul André Nox). Într’o scenă de ansamblu, între zeci de figuranți, mă străduiam, pe cât era posibil, să par cât mai în largul meu într’un studio – unde intram pentru prima oară. Cei care cunosc cinematograful vor înțelege bucuria mea când mi s’a spus că am fost ales pentru a face un “prim plan”... Și succesele au urmat...

 
Am luat parte la turnarea filmului “Atlantida” (notă: „L'Atlantide”, film franco-belgian mut regizat de Jacques Feyder, turnat în anul 1921), unde am avut un mic rol de debutant. Aci, sub regia lui Feyder și alături de artiști consacrați, am pătruns o mare parte din secretele acestei arte. După doi ani, am interpretat două roluri importante în filme în care am fost mult remarcat. Curând după aceasta mi s’a încredințat rolul principal din filmul “Margot” după nuvela lui Alfred de Musset. Am jucat alături de Gina de Palerme. Mi s’a spus că am redat cea mai reușită siluetă de adevărat husar, din timpurile napoleoniene...

 

De atunci succesele mele s’au tot urmat unele după altele și câteva din filmele unde am “turnat” știu că au venit și în România. Ultimele două filme în care am jucat sunt “Madame Recamier”, unde am redat pe impetuosul Lucien Bonaparte, alături de Marie Bell și “Figaro”, după trilogia lui Beaumarchais - unde am avut rolul sinistrului intrigant. Păcat că aceste două filme, n’au venit în România.”

Genica Missirio în pelicula "Margot"
pe  prima pagină din "Comœdia" (8 mai 1922)

Satisfacțiile cinematografului

 

Succesele repurtate pe acran au adus și admirația fanilor: 

“- Îmi aduc aminte de prima scrisoare pe care mi-a trimis-o, din necunoscut, o admiratoare... Mă impresionau de asemenea mult afișele colorate cu clișeul meu lipite pe zidurile Parisului și mai ales am fost impresionat, când mi-am văzut numele pe ecranul operei din Paris. Cea mai mare satisfacție o aveam însă - spune Genica Missirio - atunci când mă gândeam că departe, în țara mea scumpă, înconjurată de lume și necunoscuți, doi ochi - ochii mamei mele – puteau să mă privească.”

Cariera actorului francez de origine română a fost una de excepție. Cele 16 pelicule turnate, precum și articolele publicate în presa pariziană a acelor ani - dedicate artistului sau filmelor în care a jucat  – uneori pe prima pagină - sunt dovezi de necontestat. 

 

Din păcate, asemeni multora dintre colegii săi actori din epoca de aur a filmului mut, Genica Missirio nu a reușit să facă trecerea către “cinematograful vorbitor”. Nu am găsit nici un fel de informații despre destinul actorului de după 1930, anul publicării interviului acordat revistei “Realitatea Ilustrată”. 

Le Petit journal (16 septembrie 1925) - sus
Le Populaire (7 martie 1929) - jos

Genica Missirio - filmografie

 

Figaro (1929),  Madame Récamier (1928),  Poker d'as (1928),  Le chemin de la gloire (1927), Napoléon vu par Abel Gance (1927),  Belphégor (1927), Le prince Zilah (1926), Le soleil de minuit (1926), L'espionne aux yeux noirs (1926),  Le cavalier de minuit (1924),  L'affiche (1924),  Vidocq (1923),  La bouquetière des innocents (1923), Margot (1922), Les ailes s'ouvrent (1921),  L'Atlantide (1921).

O retrospectivă a succesului

 

În epoca de aur a cinematografiei și a teatrului, artiștii români nu au fost doar simpli spectatori, ci protagoniști care au cucerit Parisul, Berlinul și strălucitorul Hollywood. Astăzi, vă propun o retrospectivă a celor mai fascinante destine care au pornit din România pentru a scrie istorie în arta universală:

• Artiști români care au scris istorie pe scenele lumii

Continuarea

Hipnoza: Un mijloc alternativ de terapie a sufletului

O scurtă istorie a hipnoterapiei

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o perioadă în care hipnoza a început să se impună ca fiind un mijloc alternativ de terapie a sufletului. Practicată încă de acum 3000 de ani de doctorii egipteni sau cu multe secole în urma de magii Persiei, de fachirii hinduși sau de yoghinii indieni, hipnoterapia a devenit cu adevărat o știință abia începând din anul 1884, o dată cu publicarea de către doctorul francez Hipolyte-Marie Bernheim a studiului „Sugestia în stare hipnotică și starea de veghe”.

Deși acceptată cu greu la început, hipnoterapia a fost acceptată în timp de savanți de renume - cei mai cunoscuți dintre aceștia fiind Freud, Pavlov, Broca sau Prince - ca fiind o metodă alternativă de tratare a bolnavilor. Astăzi hipnoterapia începe să fie utilizată din ce în ce mai intensiv în întreaga lume. Vrei să îți schimbi comportamentul? Vrei să te lași de fumat? Vrei poate să îți vindeci acrofobia? Hipnoterapia poate fi astăzi o soluție.

Hipolyte-Marie Bernheim

---

---

Hipnoza în presa interbelică: Cronica anului 1929

Iată cum erau prezentate succesele noii științe în presa românească a anului 1929:

“Publicul se deprinsese să "vadă pe scenă, experiențele de hipnotism practicate de diverșii profesori în științe oculte". Parte din ele erau trucuri practicate de oameni abili, care făcuseră o meserie din aceste exhibiții. Puțini la număr știau că în clinicile din străinătate și chiar la noi în țară, medici cu renume, lucrează pe acest teren și au ajuns la rezultate fericite. Au ridicat hipnotismul la rangul de știință, numai prin munca și perseverența lor. Nenumărate sunt cazurile de vindecare în tratarea bolilor nervoase prin hipnoză, atunci când tratamentul lor prin medicamente n'a dat nici un rezultat. Dacă am porni de la teoria unui medic german, care a susținut că ‹‹minciuna›› este o boală nervoasă și că prin hipnoză se vindecă, am putea marca încă un aport considerabil adus în domeniul medical.

Hipnotismul a adus reale servicii și criminalogiei. Adevărat este că în multe cazuri mediul în somnul hipnotic a indus în eroare autoritățile; dar aceste cazuri izolate n'au descurajat pe cercetători. Profesorul psiholog Dr. Leopold Thoma, a pornit de la premiza că fața este oglinda sufletului. Orice stare sufletească imprimă pe obraz urmele ei. Mulțumirea sufletească se reflectează pe fața omului, supărarea la fel lăsând urmele bătrâneței.”

---

---

Studii de caz: Transformări vizibile prin hipnoză

Primul caz: Depășirea doliului

“O tânără fată a cunoscut un domn pe care'l iubea mult și cu care se logodi. Amândoi erau foarte fericiți. Logodnicul moare într’un accident. Fata nu’și mai găsea liniștea, nici odihna cu toate că nu'i lipsea nimic. Începuse să se ofilească - fața căpăta crețuri din ce în ce mai accentuate. A fost supusă unui tratament hipnotic.

Figura No. 1 ne arată pacienta în momentul adormirei: pe fața ei se poate lesne vedea urmele unei adânci suferințe.

Figura No. 2 ne-o prezintă în momentul trezirei din somnul hipnotic. Câtă schimbare, mulțumire desăvârșită, fața descongestionată.”

Al doilea caz: Refacerea estetică și emoțională

“După o durere mare o fată tânără, îmbătrânită înainte de vreme, supusă tratamentului hypnotic. Priviți rezultatele:”

Viitorul hipnozei: „Aranjarea sufletului”

“Dar ceva mai mult: nu numai că se întineresc fețele prin acest tratament, dar se modifică sufletul. Cum în Anglia copiii sunt supuși unei operațiuni pentru extirparea apendicelui se prea poate ca în viitor să fie supuși unui tratament hypnotic pentru “aranjarea sufletului”. Vom ajunge a forma sufletele în laborator și atunci desigur că omenirea va fi mai bună și va ajunge la forme mai perfecte.

Privit pe vremuri cu neîncredere, astăzi hipnotismul, a ajuns un factor de care medicina ține seama atât în ceia ce privește psihiatria și mai ales cu privire la rezultatele practice demonstrative, care l'au așezat în rândul celor mai însemnate cuceriri ale științei moderne. Nu va trece multă vreme și el va atinge țeluri nebănuite până în present. În nenumărate facultăți și laboratorii speciale, se lucrează pe acest tărâm de aproape un deceniu; iar literatura privitoare la această știință sporește pe zi ce trece.”

Descoperă un geniu român uitat al psihologiei: Nicolae Vaschide

Dacă ești pasionat de istoria psihologiei și de figurile marcante care au pus bazele științei minții, te invit să descoperi povestea fascinantă a lui Nicolae Vaschide. Acest articol explorează viața și cariera remarcabilă a unui român genial, care a reușit să se impună în mediul academic parizian la începutul secolului XX. Vei afla cum cercetările sale vizionare în domeniul psihologiei experimentale și al somnului au contribuit la înțelegerea mecanismelor profunde ale conștiinței umane, lăsând în urmă o moștenire intelectuală ce merită cu prisosință redescoperită astăzi. 

Continuarea

Poveștile unor iubiri regale și ale unor drame uitate

Trecutul nu este doar o înșiruire de date și evenimente politice, ci un țesut dens de emoții umane, iubiri pătimașe și drame cutremurătoare. Uneori, poveștile care au avut loc „de ieri” ne ajută să înțelegem mai bine prezentul. 

Vă invit să redescoperim împreună câteva dintre cele mai fascinante și tulburătoare povești care au unit destine sau le-au frânt sub povara destinului.

---

---

Iată o selecție de articole despre iubiri legendare și dramele care le-au însoțit:

• Vasile Alecsandri și Elena Negri (povestea de dragoste) – O cronică a unei iubiri pline de sensibilitate, marcată de un final neașteptat și dureros.

• Principesa Ileana – o poveste de dragoste: O dramă la Curtea Regală a României – O privire intimă asupra zbuciumului interior și a provocărilor vieții de palat.

• Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu - Idila – Povestea unei relații controversate care a schimbat cursul istoriei României interbelice.

• Maruka Cantacuzino – iubirea gravă și definitivă a lui George Enescu – O incursiune în viața unuia dintre cei mai mari muzicieni ai lumii și legătura sa profundă cu prințesa Cantacuzino.

• O nuntă de vis de altădată – O întoarcere în timp spre strălucirea și eleganța ceremoniilor de altădată.

  ---

  ---

• Povestea prinţului Chichibu şi a prinţesei Floare de cireş – O idilă exotică ce a captat imaginația publicului în 1928.

• Prințesa și “voievodul țiganilor” – O poveste despre limitele impuse de rangul social și rebeliunea inimii.

• Povestea tulburătoare a unui copil furat (1936) – O dramă umană care a marcat opinia publică a acelor vremuri.

• Tragicul sfârșit al Prințesei Zăpezilor: Regina Astrid a Belgiei (1905-1935) – Destinul unei regine iubite, curmat mult prea devreme într-un mod dramatic.

• Destinul trist al unei regine: Natalia Obrenovici, regina care a copilărit în Moldova – O poveste melancolică despre o regină a cărei viață a fost strâns legată de spațiul românesc.

Fiecare dintre aceste articole deschide o fereastră spre lumi apuse, în care dragostea și suferința se împleteau într-un mod unic. Sper ca aceaste lecturi să vă poarte într-o călătorie emoționantă. Vă invit să citiți sau să recitiți aceste povești și să descoperiți nuanțele unor vieți care continuă să ne fascineze și astăzi.

Continuarea

Moda interbelică în vacanță: Ținute de plajă, călătorie și rochii de seară

 

Atunci când Eva i-a întins lui Adam mărul păcatului, a făcut-o, fără îndoială, cu o grație desăvârșită. De atunci și până astăzi, această armă plină de drăgălășenie însoțește femeia în drumul ei prin lume, iar toaletele au rămas cele mai de preț aliate ale sale. Din păcate – sau poate din fericire – noi, oamenii, suntem teribil de nestatornici în gusturile noastre. Nimic nu ne place în mod continuu și necondiționat; adorăm schimbarea, variația, inovația. Așa a apărut Moda: capricioasă, fascinantă și mereu în transformare. 

 

Și pentru că suntem în perioada premergătoare concediilor, vă propun să aruncăm împreună o privire în geamantanul unei doamne din vara anului 1931. Ceea ce vom descoperi acolo s-ar putea să vă fie de mare ajutor și vouă, doamnelor și domnișoarelor de astăzi, care vă pregătiți deja trusoul de călătorie. 

În perioada interbelică, eram deja în plină epocă a deplasărilor rapide cu trenul sau cu automobilul. Aceste minuni moderne ofereau avantaje nenumărate pentru drumul către cochetele „locuri de vilegiatură”, dar veneau și cu un dezavantaj major: spațiul pentru bagaje devenea din ce în ce mai limitat. Vrând-nevrând, frumoasele vremii au fost silite să se adapteze acestei strâmtorări, alegând cu o grijă aproape chirurgicală piesele ce urmau să-și facă loc în faimoasele lor „valise”.

---

---

Cum trebuie să te îmbraci în călătorie

De îndată ce soarele devinea insuportabil, doamnele și domnișoarele timpului nu mai aveau decât un gând: cum s'o șteargă mai repede din București. Și o porneau gonind pe șosele cu automobilul, dându-se, cu trup și suflet, periculosului și amețitorului joc al vitezei. Era sublim, dar un sentiment chiar atât de puternic nu le putea împiedica pe gingașele făpturi să rămână totuși cochete. Ținuta adoptată pentru a brava pericolele care pândeau la fiecare curbă constituia o preocupare importantă:

„Găsim foarte șic un costum compus din fustă bej și bluză din dantelă de lână, fie ton pe ton, sau... Mica vestă cu rever taior e confecționată dintr'o stofă de lână lucioasă, bej sau castanie.

Celebra fustă pantalon
ideală pentru călătoriile cu automobilul

Cordonul e larg, castaniu, sau, dacă vreți o notă îndrăzneață, din piele lăcuită roșu deschis. Bereta bej sau roșie. De asemenea și ecosez-ul dă efecte tinerești plăcute. Se poate pune vestă ecosez cu fustă dintr'o culoare, sau vestă dintr'o culoare cu fustă ecosez. Sfătuim soluția cea de a doua pentru cucoanele cari nu sunt prea înalte și cari au spetele și coapsele largi.

Mantoul lung își păstrează adeptele fidele, cari îl decretează drept cel mai practic, și poate că au dreptate. În acest caz, trebuie aleasă, fără ezitare, redingota, care înregistrează în acest sezon un nou succes. Ca să-i dați o notă personală, o puteți dota cu rever-uri foarte largi. Detaliile buzunarelor și ale mânecilor trebuie studiate amănunțit, astfel ca niciodată redingota să nu aibă aerul de a fi luată gata. Tăieturile și efectele nasturilor joacă aci un rol însemnat. Cele două rânduri de nasturi trebuie plasate destul de sus, adică pe locul normal al taliei.” (Ilustrațiunea Română, 1 iulie 1931)

---

---

Eleganța lejeră a zilelor de vară

Din trusoul pe care îl pregătea o doamnă respectabilă nu trebuia să lipsească nici hainele lejere, destinate plimbărilor pe faleză sau orelor petrecute la soare. Revistele de modă insistau pe faptul că o garderobă de vacanță reușită se baza pe versatilitate, pe materiale ușor de întreținut și pe o ingenioasă geometrie a culorilor, în care albul și negrul făceau legea:

„Ușoarele rochii pentru plajă n'au fost niciodată mai plăcute ochiului ca în acest an, nici mai tinerești, cu mânecile lor scurte, sau pelerinițele cari acoperă partea de sus a brațului, au bolerourile cari fac rochia mai portabilă în diverse ocazii. Mai trebuie de asemenea menționate culorile vii, cari joacă și ele un rol important în actuala garderobă, bineînțeles și albul, devenit clasic.

Pălărie de pai albastru cu roz (stânga)
Pălărie combinată din satin și pai (centru)
Rochie de după amiază din organdi alb
cu efecte din dantelă și pelerină (dreapta)

Trebuie să mai semnalăm cu această ocazie că culorile vii merg perfect cu o puțină incursiune de alb la cravată sau la guler; iar fondul alb offeră un câmp ideal notei tranșante a unei culori sau negrului. Acest ultim efect e tot ce se poartă mai nou, și temele posibile din îmbinarea negrului cu alb dau loc la interpretări originale, neavând cât de puțin ideea de semi-doliu. Efectul opunerii unei culori vii albului se mai obține și în deosebirea dintre rochie și jacheta ce o întovărășește, aceasta din urmă fiind de un albastru închis, roșie, sau castanie roșiatecă. E unul din corolarele acestei legi a contrastelor, omniprezentă în modă. În acest caz, jocul unei jachete sau unui bolero de tonuri diferite va da putința de a reînnoi cu ușurință un costum.

Toate țesăturile de bumbac și anumite de mătase, lavabile sau nu, concurează la compunerea rochiei de sport, a cărei fustă se menține destul de comodă prin pliseuri și tăieturi transversale. Numeroase exemplare din aceste țesături: crep, șantung, etc., există dintr'o culoare, sau imprimate. Trebuie să recunoaștem că imprimatul posedă un farmec deosebit, căruia e greu să-i reziști de îndată ce revine sezonul cald.

Flori, mici figuri geometrice, puncte și virgule de mărimi diferite, înfloresc în culori vii pe un fond în genere alb. Rochia din crep imprimat e desigur de ținută mai elegantă decât rochia dintr'o culoare; ea e creată pentru sport și se acomodează cu tăietura „tailleur”. Combinarea aceleiași țesături în două tonuri diferite contribuie de asemenea la realizarea unuia din aceste efecte ale contrastului, atât de căutate. De exemplu, jacheta va fi din crep cu buline negre pe fond alb, pe când fusta va fi din crep cu buline albe pe fond negru.” (Ilustrațiunea Română, 22 iulie 1931)

Pe plajă: Marea revoluție a costumelor de baie din lână

Luna iunie adusese deja temperaturi venite parcă din apropierea ecuatorului. Pentru cei rămași în oraș, băile de aer, de soare sau de bazin reclamau o garderobă adaptată noilor mentalități. Nu mai era de ajuns ca prin cura însorită să se caute odihna; cine se respecta trebuia să apară pe nisip exact așa cum dicta ultimul capriciu al modei. Și ce drum lung se parcursese de la toaletele de mare de pe vremuri – sufocate de bumbac, mătase și fuste lungi – până la libertatea costumelor cu pantaloni scurți și bluză colantă! În vara lui 1931, marea revoluție de la ștranduri aducea în prim-plan o noutate absolută: costumele de baie de lână.

„Ultima hotărâre a înaltului areopag al dictaturii modei s'a pronunțat pentru... Da, da! Costume de baie de lână. Mirarea d-voastră e desigur legitimă, dar nu aveți dreptate. Nu cunoașteți calitățile ascunse cu cari lâna a reușit să bată în acest domeniu celelalte materiale. Găseați că e admisibilă lâna la ciorapi, la rufăria de corp; iată și argumentarea pentru încetățenirea lânii în costumul de baie:

Costume de baie in 1931

Lâna are proprietatea de a menține o normală căldură a trupului; ea mai are și efectul de a înlocui unsoarea trupului pe care o practică înotătorii și frecventatorii plajei. Lâna mulează corpul, dându-i acestuia forme grațioase, grație cu care e dotată. Imboldul noii mode a venit din America, dar Europa a preluat-o repede, și astăzi toate fabricile vechiului continent sunt puse la punct pentru a satisface noua necesitate.

Modelul frecvent și simplu e pentru bărbați: pantalonași din lână neagră, bluza de culoare deschisă cu un mic ornament; costumul feminin se compune din tricoul lipit pe corp, larg despicat în spate.” (Ilustrațiunea Română, 17 iunie 1931)

Pentru a asculta muzică pe terasă

În articolele de modă ale timpului era adesea vorba de ținuta care trebuia arborată pentru a asculta ardentele declarații de dragoste pe terasa vreunui cazinou, în timp ce în depărtare mările plângeau și cerul părea că freamătă de atâtea stele. Dincolo de romantism, elegantele vremii se concentrau pe mantourile de seară, ca și când de ele ar fi depins cucerirea inimii unui Făt-Frumos. Pentru a întovărăși indispensabila și rituala rochie albă, se opta pentru micul mantou asortat, atât de strâmt încât părea crescut laolaltă cu rochia. Când bugetul impunea limite, fantezia devenea cel mai bun aliat pe timp de seară:

„Cu sau fără blană. Aceasta e în funcție de economiile cari au fost fructuoase, sau dezastruoase, realizate asupra bugetului de acasă... Dar, de bună seamă că trebuie să ne gândim că rochia albă nu poate fi îmbrăcată în fiece seară. Atunci?... Atunci suntem silite să îmbrăcăm un alt mantou, asortat la cealaltă rochie — rochia de muselină. Sau, dacă suntem econoame, nu ezităm. Micul mantou alb îl vom înlocui printr'un scurt bolero, cu răscroiala gâtului scobită înăuntru, cu mâneca fie jumătate, fie lungă, fie scurtă, deoarece actualmente fiecare dintre noi poate să-și dea curs liber fanteziei. Preferăm să fie din catifea portocalie, verde migdală, sau geranium (roșu-mușcată). În aceste culori se va potrivi și cu cele două rochii pomenite mai sus, cu condiția să fie întovărășite de pantofi asortați.

Rochii prezentate cu ocazia evenimentului „Ziua modei”
organizată la Hipodromul Băneasa în 1931:
Rochii create de d-na Maria Fărcășanu (stânga)
O splendidă creație a Casei Paneth Jene (dreapta)

Pentru rochiile imprimate se schimbă treaba. Acolo e suficient să ai un bolero din același material, necăptușit bineînțeles, chiar dacă ar fi vorba de o muselină atât de fină încât pe lângă ea pânza de păianjen ar părea țesătură vulgară. În efectul imprimatelor e de dorit ca starea finanțelor să îngăduie o adăugire de blană, fie și neautentică. Aceasta trebuie pusă în special la mâneci, acolo unde se termină, la cot sau mai sus. La răscroiala gâtului nu e necesară, întrucât aceasta trebuie să fie scobită rotund, descoperind întreaga ceafă, pe care încep să se agite primele smocuri din părul care se lasă din nou lung. Negru e tot ce poate fi mai delicios pentru o blondă, contrastând cu nuanța aurie a coafurii.” (Cléo, Ilustrațiunea Română, 2 septembrie 1931)

Rochiile de seară: Eleganța perfectă

Ceea ce le plăcea cel mai mult doamnelor în vacanță nu era doar odihna sau bucuriile călătoriei prin noi peisagii, ci mai cu seamă evadarea din viața zilnică și posibilitatea de „aventură”. Cine putea ști dacă într'o seară, pe o terasă de cazinou, nu aveau să facă cunoștință, ca în romanele pentru fete de pension, cu eroul pe care-l vor iubi? Pentru acest prinț îndepărtat își alegeau toaletele și țineau să strălucească, pentru că marea clipă se putea ivi oricând. Dacă pentru zi erau suficiente costumul sport sau pijama, seara impunea o perfectă eleganță:

„Ceea ce ne trebuie sunt voalurile, muselinurile, imprimatele sau tonurile cari se potrivesc cu lumina de seară. Ca fond pentru imprimate, totdeauna negrul, sau, dacă preferați în acest an, verdele, verdele de salată. Deasupra, o întreagă gamă amețitoare de galben-lămâie, portocaliu-capucin, roșu-bazin (sau bramand) sau albastru, roz și alb. Într'un singur ton: alb, turquoise, capucin, tango, portocaliu, verde închis.

Rochie elegantă din organdi (stânga)
Ținută pe plajă (centru)
Costum de seară din
crêpe georgette verde deschis (dreapta)

Șoldurile trebuie strânse bine jos, astfel ca amploarea lor să nu se desemneze decât deasupra genunchilor. Decolteurile arată o fantezie încântătoare. Iată, de pildă, o rochie ai cărei umeri erau prinși cu o legătură ușoară și uniți în mijlocul spatelui printr'un nod suplu, cu capetele atârnânde. Decolteul acestui model se despică foarte jos la spate. Altele, mai ușoare de purtat, sunt prevăzute cu o mică pelerină, mobilă sau nu, care formează un început de mâneci în susul brațelor. Dacă e mobilă, ea se va lega printr'un nod simplu. În special la imprimate, se va pune peste rochie o mică vestă foarte scurtă din aceeași țesătură, bineînțeles nedublată. Acest soi de bolero va trebui să fie foarte ajustat, foarte lipit pe talie și să se oprească imediat dedesubtul acesteia. El va fi fără guler, sau cu reveruri mari, sau se va încheia tot cu un nod suplu, pentru a se lega în jurul umerilor.

Bascele sunt de un efect nostim pentru fericitele cari sunt destul de înguste în șolduri pentru a-și putea permite această modă. Micile mâneci balonate, cari se umflă începând de la umăr spre a se strânge înspre cot, au un farmec arhaic cert. Dar par puțin cam excentrice. Preferăm rochiile despre cari am vorbit mai sus, cari sunt fără a putea fi zeflemisite de profanii în ale modei.” (Ilustrațiunea Română, 8 iulie 1931)

Moda la cazinou: Cele patru rochii indispensabile

Seara era încântătoare când o petreceai acasă, stând de vorbă cu prietenii sau citind într-un fotoliu comod. Devinea însă mai greu când te aflai la băi și locuiai la hotel; era aproape imposibil să stai închisă în odaie înainte de miezul nopții, iar să lenevești în hol era de-a dreptul plictisitor. Rămânea doar Cazinoul, singurul loc unde se puteau alunga gândurile negre. Acest stabiliment pretindea zilnic frumoase rochii de seară, iar pluralul era cu totul intenționat! O garderobă de seară studiată se compunea în chipul următor:

„În primul rând, o rochie neagră. Aceasta e de neapărată lipsă (indispensabilă). Ea va fi purtată cel mai des, de preferință când dispoziția nu va fi extraordinară, sau când purtătoarea ei va fi decis că în acea seară „n'are gust să se mai îmbrace”. Muselina și dantela, bine asortate, sunt în special recomandabile.

În al doilea rând, o rochie imprimată. E tot atât de indispensabilă ca și rochia neagră. Fondul deschis, dacă vreți, dar sunt de preferință fondurile întunecate, cari te fac mai subțirică. Modelele de rochii imprimate sunt mai variate decât ale rochiilor negre. Imprimeurile permit foarte frumoase efecte de decolteu cu noduri torsade, extrem de tinerești și plăcute ochiului. Aceste modele pot fi și combinate, parte dintr'o singură culoare, dar atunci trebuie luat în seamă ca întregul să nu capete aerul unei rochii refăcute, impresie ce survine adesea, chiar dacă costumul e rezultatul compoziției dintre două stofe diferite.

În al treilea rând, dacă ești mai subțirică, o rochie de organdi foarte colorată, până la volane, evoluând în voaluri și rușe, câteodată improvizând efecte minunate de noduri din catifea neagră.

Aceste prime trei rochii sunt indispensabile. O a patra poate însă să o înlocuiască pe cea de-a treia, dacă vârsta și corpolența o cer. Aceasta ar putea fi de crêpe de saten alb, roz punctat sau de culoarea șampaniei. E o rochie de mare ținută, foarte decoltată în spate, bine studiată în detaliile panourilor și ale dârelor. Convine femeilor... puțin trecute (dacă există vreuna?) sau femeilor foarte înalte, foarte frumoase, foarte maiestuoase.” (Ilustrațiunea Română, 5 august 1931)

Fie că înfruntau praful șoselelor în redingote bej, fie că își unduiau siluetele în rochii negre din muselină pe terasele cazinourilor, elegantele anului 1931 știau un lucru sigur: vacanța nu era un motiv pentru a abdica de la statutul de „făptură gingașă și cochetă”. Privind astăzi în geamantanul lor de acum aproape un secol, nu putem să nu remarcăm că, dincolo de capriciile țesăturilor din lână sau ale bulinelor contrastante, adevărata armă a Evei interbelice a rămas aceeași: o grație absolută, atent studiată, capabilă să cucerească lumea... sau măcar faleza de la Constanța.

Îți recomand să citești și articolele:

• “Moda în vacanță” (de ieri și de azi)
• Sprâncenele femeilor frumoase: Îngrijirea sprâncenelor de-a lungul timpurilor
• Belle Époque și tradiție românească: Modă și stil la sfârșitul secolului al XIX-lea
• Modă în vremuri de război

Voi, doamnelor și domnișoarelor de astăzi, ce piese din „valiza” anului 1931 ați lua în următorul concediu?

Continuarea

O oră cu Agatha Bârsescu: Fascinanta poveste a unei actrițe geniale

Agatha Bârsescu (1857–1939) nu a fost doar o actriță, ci o prezență absolut magnetică și, probabil, cea mai mare tragediană din istoria scenei românești. Cu o carieră internațională impresionantă, ea a lăsat în urma ei aplauze de neuitat pe marile scene ale Europei și Americii, dar și o poveste de viață fascinantă.

 

Agatha Bârsescu: Anii de studiu și primele succese 

 

S-a născut într-o familie de militari, în Bucureşti, la mijlocul secolului al XIX–lea. În biografiile găsite de mine se menţioneaza 1867 ca fiind anul naşterii. Actriţa preciza însă în memoriile sale:  

“Sunt născută în Bucureşti, strada Radu Vodă no. 11, anul… Da, anul nu’l ştiu precis şi nici nu vroesc să-l ştiu, fiindcă nici nu importă.” 

Copilăria şi-a petrecut-o la Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său a fost numit şef de garnizoană. Agatha Bârsescu îşi aminte: 

“Mă jucam de-a paparuda cu nişte copii de ţigani, pe moviliţa din dosul casei noastre. Toată ziulica zburdam, ţopăiam şi cântam, până ce într-o bună zi am fost dusă la pensionul din Sibiu. La 8 ani am pus capăt voioşiei mele de copilă.”  

La pensionul din Sibiu viitoarea actriţă a învaţat limba germană, care o va ajuta mai târziu să devină una dintre stelele scenelor vieneze.

---

---

A urmat prima perioada vieneză din viaţa Agathei Bârsescu: anii petrecuți în pensionul unei şcoli de maici, “Ursulien Kloster”. A revenit în ţară pentru a urma cursurile “Conservatorului de artă dramatică” din Bucureşti. În această perioadă a fost angajată a Teatrului Naţional şi a jucat primele sale roluri: în feeria “Fata aerului”, Casilda din “Ruy-Blas” şi Fetiţa din comedia “Pe malul gârlei”. 

 

Agatha Bârsescu: în timpul studiilorla Viena (stânga)
în perioada în care juca la Burgtheater din Viena (centru)
în plină glorie (dreapta)

 

Actrița s-a reîntors la Viena, unde a luat ore de canto şi de germană. În anul 1881 a fost admisă la şcoala dramatică a Conservatorului din Viena. Au urmat imediat angajamente semnate cu marile teatre germane şi austriece: “Deutsches Theater” din Berlin şi “Burgtheater” din Viena. Pe scena celei mai importante scene vieneze a vremii, Agatha Bârsescu a debutat la doar 17 ani în rolul Hero – rol care i-a adus actriţei şi primul mare succes din carieră. Iată un extras din cronica apăruta în 23 noiembrie 1883 în “Neue Freie Presse”:

“O tânără fată care abia a părăsit şcoala dramatică, a păşit pentru prima dată pe scenă, şi nu pe o scenă din Graz sau Linz, ci pe podeaua fiebinte a Burgtheaterului, şi nu pentru a recita câteva vorbe, ci într’un rol mare, care predomină o piesă întreagă, şi nu într’o limbă maternă pe care a învăţat-o acasă la mama ei ci într’o limbă pe care şi-a însuşit-o încetul cu încetul! Şi această fetiţă, face o impresie atât de puternică, încât la ultima cădere a cortinei, fiecare trebuie să mărturisească: Aicea e un talent puternic şi real care trebuie reţinut bine, căci este un noroc găsit pentru Burgtheterul nostru din ce în ce mai sărăcit de talente. Domnişoara Bârsescu aparţine deci Burgtheaterului. E o onoare pentru ea şi un noroc pentru Burgtheater.”   

---

---

Acesta a fost primul mare succes. Au urmat multe altele, într’o carieră de mai bine de o jumătate de secol. 

 

Agatha Bârsescu: în Magdade Sudermann (stânga)
în "Romeo și Julieta" (centru)
în rolul preferat: Medeea (dreapta)

O oră cu Agatha Bârsescu 

 

Ne va spune continuarea poveștii chiar Agatha Bârsescu – intervievată în anul 1931 de Maia – reporter al revistei “Ilustraţiunea Română”:

“Iaşi! O cameră la hotel Traian. Cum intri îţi dai seama că ai păşit în locuinţa unui artist. Nimicuri de preţ aruncate ici şi colo, diferite tablouri care înfăţisează pe tragediană în rolurile create de ea; fotografiile artiştilor celebri, însoţite de autografe tot atât de celebre; coşuri şi coşniţe de flori uscate - omagii necunoscute pentru o seară de încântare - toate vorbesc de o glorie artistică cum puţine au fost. Priveam atentă o fotografie mai de demult ce înfăţişa pe Agatha Bârsescu în rolul ei preferat, Medeea - când simţii pe cineva intrând în cameră. M'am întors... şi în faţa mea o aveam pe “maestră”, pe însăşi creatoarea “Medeei" demonice.

Înaltă, maiesioasă, cu ochii blânzi, din a căror privire ghiceşti bunătatea, cu părul argintat la tâmple, Agatha Bârsescu părea în lumina palidă a amurgului o marchiză scoborâtă dintr'un tablou din veacul al XVIII-lea. Nu îndrăzneam să-i mărturisesc scopul vizitei fiindcă auzisem că nu-i place sgomot în jurul persoanei sale: de aceea, când ea singură începu să-şi depene firul amintirilor, am mulţumit providenţei că m'a scăpat din încurcătură.

- Să nu te aştepţi, că îţi voi face o biografie a mea, începu Agatha Bârsescu povestire - fiindcă trebuie să-mi răscolesc amintirile copilăriei, şi ele, ori şi cât, îţi produc în suflet un regret dureros pentru timpurile cari nu se vor mai întoarce nici odată. Atât pot să-ţi spun, că am întâmpinat foarte multe greutăţi până ce mi-am văzut visul de a juca pe scenă. Am avut mult de luptat cu familia. Părinţii mei făceau parte din înalta societate a Bucureştiului, un unchi al meu era ministru de război şi când am intrat în Conservator toate rudele mi-au considerat gestul, ca cea mai mare ofensă adusă întregii familii. După terminarea Conservatorului la Bucureştii, relevându-mă într'un rol din comedia lui Oldnescu-Ascanio: “Pe malul gârlei", am plecat la Viena pentru completarea studiilor.

Isabelle din Judecătoruldin Zalameea de Calderon (stânga)
în revista"Familia" - 8/20 ianuarie 1895 (centru)
în perioada în care era profesoară la Iași

Acolo, am cunoscut adevăratele succese ce le poate visa o artistă. În urma debutului în Hero - aveam şaptesprezece ani atunci - am fost angajată la Burgtheater şi timp de şapte ani, vienezii mi-au răsplătit munca, cu dragostea şi entuziasmul lor. Îmi aduc aminte de splendidele seri, când întreaga elită şi însuşi împăratul Frantz Josef veneau la Burgtheater să mă vadă în rolurile mele preferate: Sapho, Medeea, Mary-Stuart. Natural, că primirea caldă ce mi se făcea a fost un puternic imbold de a munci şi persevera. După cei şapte ani petrecuţi la Viena, am început să întreprind turnee în principalele capitale ale Europei, dar cu toate angajamentele ce mi se propuneau, mă întorceam iarăşi în oraşul meu iubit: Viena! De el mă leagă atâtea amintiri frumoase încât e naturală dragostea ce i-o păstrez.

- Maestră, ştiu că şi în America v'aţi bucurat de aceleaşi succese!

- Da, la New-York am jucat pe Medeea şi sala lui “The People's Theatre" clocotea de entusiasmul românilor şi englezilor, căci am jucat în amândouă limbile. Apoi la Chicago şi Filadelfia mi-au făcut o primire tot atât de călduroasă. În 1923, dorul de ţară m'a făcut să mă reîntorc acolo unde mi-am petrecut anii copilăriei.

- Faptul că aţi călătorit atât şi aţi dus o viată variată, îmi închipui că v’a lăsat multe amintiri ?

- Oh ! Aş putea să scriu un volum întreg Cele mai dragi însă sunt acele legate de prietenia mea cu Carmen Sylva (notă: Regina Elisabeta a României). Îmi aduc aminte şi acum de seara când am cunoscut-o. Se reprezenta “Ullranda", piesa scrisă de Ea, în care jucam rolul principal. Sala era neîncăpătoare pentru tot ce avea Bucureştiul mai distins! Asista întreaga familie regală. Probabil că am plăcut Carmen Sylvei, deoarece mai târziu, de câte ori avea nevoie de mine, mă chema de ori şi unde aş fi fost.

- Dar Viena, oraşul consacrării dv.?

- Vienezii sunt oameni adânc cunoscători ai artei, extrem de entuziaşti în ceea ce priveşte teatrul Nu fusesem de mult la Viena şi credeam că după o absenţă de atâţia ani, publicul m'a uitat. Dar într'o seară, acum patru ani, aflându-mă în vesela metropolă austriacă, m'am dus la Raimundtheater să asist la reprezentaţia unei colege. Cum am intrat în loje, publicul m'a recunoscut imedial şi a ţinut să mă salute cu ropote de aplauze. Gestul acesta m'a mişcat până la lacrimi... Acestea sunt singurele mulţumiri ce îi mai rămân unui artist: să ştie că cei pentru care şi-a închinat viaţa nu-l uită!

- Şi după ce aţi cunoscut atâtea succese în Europa şi peste Ocean, cum vă simţiţi în oraşul nostru tăcut şi retras?

- Mă simt bine fiindcă sunt între ai mei. Şi apoi moldovenii, cu obişnuita lor fire primitoare, mi-au întins braţele cu drag. Dar fericirea mea e când mă aflu printre elevi la Conservator şi când văd că munca mea nu e zadarnică. Mi-e drag rolul de profesoară şi îndrumătoare a viitorilor reprezentanţi ai clasicismului. Şi dacă mai am o dorinţă, e aceea de a revedea Viena. Viena tinereţii mele!

Şi Agatha Bârsescu rămase cu ochii aţintiţi în lumina roşiatică a jarului din cămin. Acolo, în pâlpâirile focului îşi revedea toată viaţa de strălucire, cu bucuriile, dar şi cu suferinţele ei - viaţa de artist!”

Agatha Bârsescu a murit în anul 1939 şi este înmormântată în cimitirul Eternitatea din Iaşi. Pe piatra ei funerară stă scris: 

„Aici odihneşte geniala tragediană, Agatha Bârsescu, gloria neamului românesc care a ilustrat teatru până la desăvârșire în țară și străinătate."

O retrospectivă a succesului

În epoca de aur a cinematografiei și a teatrului, artiștii români nu au fost doar simpli spectatori, ci protagoniști care au cucerit Parisul, Berlinul și strălucitorul Hollywood. Vă propun o retrospectivă a celor mai fascinante destine care au pornit din România pentru a scrie istorie în arta universală:

• Artiști români care au scris istorie pe scenele lumii

Surse:

- articolul “O oră cu Agatha Bârsescu” – semnat “Maia” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” - numărul din 12 Martie 1931;

- Agatha Bârsescu – “Memorii din Germania, Austria, Ungaria, America şi România”

 

Continuarea