O oră cu prințesa Martha Bibescu

Prințesa Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889 – d. 28 noiembrie 1973) a fost incontestabil o femeie frumoasă, talentată și cultă – una dintre cele mai admirate personalități ale aristocrației europene a secolului XX. Admirată pentru talentul literar sau bârfită pentru numeroasele sale aventuri amoroase, prințesa Martha Bibescu a fost mereu o prezentă fascinantă în viața publică europeană. Frumusețea și inteligența ei sclipitoare au impresionat personalități precum Marcel Proust, Winston Churchil, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupery. Nu o să încerc să fac o biografie a talentatei scriitoare franceze de origine română. Nu e nici locul aici și nici rolul meu. O să redau doar un interviu acordat de Martha Bibescu în anul 1936 revistei “Ilustrațiunea Română”. Un interviu care ne dezvăluie câteva amănunte interesante din biografia și din personalitatea prințesei:  

Martha Bibescu acordând  interviul  reporterului "Ilustrațiunii Române"

“Seară de decembrie plumburie. Cer întunecat și trist. Mașina pătrunde greu prin ceață. Farurile luminează o șosea rar străbătută de care, cu imense clăi de fân. Întuneric profund. Frig. Până și radiatorul mașinei a înghețat.

- Mai e mult până la Mogoșoaia?

- Mergeți la castel, la Domnița noastră?

- Da.

- Poftiți să vă arăt drumul!

Un țăran de prin partea locului ne conduce până la poarta castelului. Tabloul se schimbă brusc. O alee bine luminată ne arată calea, un lacheu stilat deschide o usă de fier forjat. Ne împresoară miros de ambră. Două drapele se înclină din înaltul scării de marmură, spre noi. Ne înclinăm spre ele. Sunt steagurile lui Bibescu Vodă. Străbatem câteva săli cu arhitectură de palat voevodal. Pașii lacheului abia îndrăznesc să atingă mozaicul auriu. Flori albe în vase și alte flori în vaze înalte, dau un aer primăvăratec și se prind cu flăcările jucăușe din cămin, să strice atmosfera solemnă a încăperii. Solemnă e numai clipa când lacheul anunță:
- Prințesa, vine îndată.

Prințesa Martha Bibescu

Într’adevăr, doamna Martha Bibescu nu se lasă așteptată. Apariție împletită din vis și lumină. Mlădioasă și fină, autoarea volumelor “Pays des saules", “Catherine-Paris" și “Perroquet vert" pentru a nu reaminti decât de cele mai cunoscute, se așează pe o banchetă din fața căminului, ne oferă cu un gest grațios o bomboană, apoi ne vorbește simplu, într’o limbă armonioasă, românească presărată cu arhaisme, care în gura ei au un farmec deosebit.

Martha Bibescu nu e o inactuală, deși trăiește într’un castel îndepărtat, la adăpost de larma vieții cotidiene, cu micile ei cancanuri și sinuozități. E la curent cu tot ce se petrece în afară și înăuntrul țării. Urmărește tot ce se scrie, cunoaște toate manifestările vieții culturale de la noi și de aiurea.

- Am început să scriu la vârsta de 18 ani - își deapănă molatec Prințesa firul amintirii - în urma unei călătorii făcute în Persia. Primul meu volum se intitula: “Cele opt paradise” și a fost premiat de Academie (notă: e vorba de volumul ”Le Huit Paradise” apărut în anul 1908 și premiat de Academia Franceză). Au urmat apoi “Povestea celor mai mari bucurii din lume”, “Izvor", “Catherine-Paris", “Papagalul verde" ș.a.

- Cu "Izvor" a venit și consacrarea ?

- Cartea a fost tradusă în mai toate limbile. Dar eu nu aș putea spune nimic despre nici una din lucrările mele. Cum pot să știu ce valoare are produsul inspirației mele, spontane, pure, netulburată de nici o veleitate? Criteriul cel mai bun e interesul pe care îl stârnește. Sacrificiile material pe care le fac editorii, încrederea pe care o au în rezultatele reale ale operelor ce sprijinesc, ecoul în rândul cititorilor și al publicului. lată balanța cu care măsor eu greutatea unei opere literare. Cum aș putea altfel să mă judec singură, obiectiv, fără părtinire?

Palatul de la Mogoșoaia - proprietate a prințesei  Martha Bibescu (1936)

Spre deosebire de alții, Prințesa Bibescu recunoaște că izvorul inspirației sale e pur românesc:

- Scriu în limba franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat, măritată Lahovary, în urma pierderii unui copil și-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, pe când eu aveam numai vârsta de cinci ani. Așa se explică de ce limba în care îmi exprim gândurile e cea franceză. Sunt convinsă că asta nu poate aduce decât servicii unui scriitor de origine românească. Scriind într’o limbă universală, poți fi tradus și citit în lumea întreagă, înlesnind astfel cunoașterea spiritului autohton, de către cei care nu-ți știu limba. Și cred că toți tindem spre universalitate... “Catherine-Paris", de pildă, e singura carte neamericană, reținută de “Biblioteca ambulantă" care alege anual numai 12 lucrări. Neputând fi tradusă, nu ar fi devenit atât de populară încât americanii să-și schimbe un proverb al lor “Când o americană a fost bună pe acest pământ va intra în paradis", cu “va intra în Paris". Se știe că eroina romanului “Catherine-Paris" iubește Parisul ca pe-o ființă omenească, socotindu-l paradisul ei pământesc.

Rog apoi pe grațioasa gazdă să facă “le tour du propriétaire" și ochii mei avizi nu mai pot cuprinde atâtea frumuseți ale trecutului, reînviat de mâinile fine, ca două porumbițe albe și totuși atât de energice, ale Prințesei. Se pare că o zână bună a redeșteptat castelul adormit, populându-l cu relicvele străbunilor celor două familii de martiri și eroi. Iată portretul lui Brâncoveanu, pus la loc de mare cinste, iată și fresca familiei Brâncoveanu de la mânăstirea Horezul, căpătând viață de culori și de lumini picturale, grație broderiei d-nei Nora Steriade. Ici, buzduganul lui Bibescu-Vodă, colo, sabia de soldat a celuilalt Bibescu, înrolat ca simplu soldat în războiul de la ‘77. Epoletul însângerat, mantia ciuruită, capelele purtate pe arșița sau ploile câmpului de luptă, sunt evocările unor vremi de glorie, car nu pot fi tăgăduite.

1931- Prințul Valentin Bibescu  după ce a depus o coroană de flori
la mormântul Eroului Necunoscut

În linie descendentă, prințul Valentin Bibescu urmează calea trasată de străbunii săi, folosindu-se de mijloacele pe care i le pun la îndemână ultimele descoperiri ale epocei noastre. Cariera aviatică a prințului e, fără îndoială, o continuare în timp a dinamismului moștenit. Întrebată cum se împacă firea ei contemplativă cu acest dinamism, Martha Bibescu răspunde:

- Ador avionul. Cea mai bună dovadă e ultimul meu roman, scris în avion.

Ne întoarcem la secolul de care ne îndepărtaseră hrisoavele, pergamentele cu peceți și paftale, culese cu îngrijire de prin poduri colbuite, de mâna ctitoriței muzeului de mâine.

Prințesa Martha Bibescu (dreapta)
  la Londra în anul 1938 -  primită  de către contesa de Oxford-Asquit

- O țară care nu are cultul trecutului, nu poate avea tradiție.

Din acest respect pentru tradiție a răsărit din ruine castelul minune de la Mogoșoaia, pentru care secolele viitoare vor trebui să poarte recunoștință scriitoarei cu renume mondial, care în loc să se complacă în reuniuni mondene, strânge în castelele de la “Mogoșoaia" și “Posada" comori pentru viitorime. Un pictor tânăr lucrează, în sala de recepții, la copiile unor tablouri vechi. Colecțiile castelului se completează și se vor completa, atâta vreme cât va trăi zâna cea bună, activă, iubitoare de frumos.

Visul feeric s'a sfârșit. Afară ninge cu fulgi mari. Mașina se pierde din nou în noapte. Închidem ochii. Sub pleoape, din povestea celor 1001 de nopți, n'a rămas decât chipul prințesei, luminat de flăcările căminului, care se amuză să deseneze în jurul capului ei o aureolă aurie.”

Martha Bibescu - pe lacul Mogoșoaia

Palatul de la Mogoșoaia a fost primit în dar de Martha Bibescu de la soțul ei, prințul Valentin Bibescu. Îndrăgostită de acest loc, Martha Bibescu a investit toţi banii obţinuţi din vânzarea cărţilor sale "Isvor, ţara sălciilor" şi "Catherine-Paris" pentru a-l restaura. Prinţesa a părăsit palatul abia după venirea comuniştilor la putere şi după ce a primit garanția că, după confiscare, clădirea urma să fie trecută pe lista monumentelor istorice UNESCO. Voi mai adăuga -  în final - doar o informație: Academia Franceză i-a conferit Marthei Bibescu în anul 1954 "Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă" și că un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei a ales-o ca membru. În 1962 a fost decorată cu Legiunea de Onoare. Martha Bibescu a murit la Paris în 28 noiembrie 1973, la vârsta de 87 de ani. 

Sursa: articolul “O oră cu prințesa Martha Bibescu” – semnat “S.C.” – “Ilustrațiunea Româna” din 5 ianuarie 1936 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Mandravela – răspântia blestemată

În Bucureştiul de altă dată erau câteva “puncte de referinţă”, cunoscute – cel puţin după nume – de toţi locuitorii capitalei. Unul dintre aceste locuri era Mandravela, o mahala de la capătul Bucureştiului (situaţă undeva pe la intersecţia şoselelor Olteniţei şi Văcăreşti din zilele noastre). Două cârciumi, o tutungerie şi o gheretă la care se vindeau fructe marcau “răspântia blestemată”. Aici se termina Bucureştiul – mai erau doar câteva magherniţe insalubre răsărite de prin porumbiştea plină de gunoaie. Cu toate astea, Mandravela era o mahala celebră a timpului. Iar Ion Dragomir – reporterul revistei “Ilustraţiunea Română” - a colindat locul şi ne-a oferit un instantaneu luat în anul 1935 al acestui loc aparte din Bucureştiul de altă dată:

  

Cârciuma "La Mandravela"

“(…) Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două drumuri funeste. Primul, duce spre puscărie; celălalt, spre casa de nebuni şi ţintirimul “Trei coceni" al cărui nume a fost schimbat în “Trei trandafiri" de văduvele tinere, neconsolate să ştie că răposaţii făuritori de iluzii matrimonial zac sub o ţărână atât de prosaic botezată. Când am trecut întâia dată pe la Mandravela, era într'o dimineaţă, doi cetăţeni, cu ochii tulburi şi părul vâlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un ţigan gras şi răguşit.

-  Zi-i, mă gaşpere! - urla unul din cheflii. Că mâine mă 'ntorc iară la 411.

Erau doi proaspeţi ieşiţi din puşcărie, care-şi sărbătoreau eliberarea. Două ore mai târziu, retreceam pe la Mandravela în celălalt sens. În faţa cârciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs. Am văzut uniforme de poliţie şi o ambulanţă a salvării.

-  Ce s'a întâmplat? 

- Ia, doi proaspeţi scăpaţi de la “411". Au petrecut de ieri dimineaţă, pe neîntrerupte. Pe urmă, s'au luat la ceartă. Unul din ei a “inţepat" pe celălalt. N'a avut săracul parte de libertate.

Compătimirea mergea către cuţitar, nu către cel cu maţele sfârtecate. Totuşi, mi-e drag să, petrec la Mandravela, mai ales Dumineca. Am prilejul să leg cunostinţă cu oameni cât se poate de interesanţi. Aşa, de pildă, aci m'am împrietenit cu Titi Menghină, spaima Văcăreştilor.

La un pas de încăierare...
la Mandravela

Era într'o după amiază. Beam liniştit un păhărel de vin roşu ronţăind alune americane, când un om tânăr, ca de vreo treizeci de ani, lat în spate cât un garderob şi ciupit de vărsat veni, însoţit de o femeie destul de frumuşică şi grozav de împopoţonată, şi se instală alături de mine, la o masă. Mă uitam când la bărbat, când la femeie, ca unul care n'are ce face şi nu mai ştie încotro să-şi arunce ochii. Ea, mândră de atenţia pe care mi-o stârnise, prinse a zâmbi, privindu-mă şăgalnic cu coada ochiului. Deodată bărbatul care “prinsese mişcarea" se scoală cât era de mare, face un pas spre mine şi mă întreabă din vârful buzelor, fără să descleşteze dinţii:

- Îţi place, șefule?

- Cine să-mi placă? 

- Dumneaei, face el, arătând cu capul spre femeie.

Deţinuţi muncind la construcţia
Şoselei Văcăreşti în anul 1935

Nu ştiu de ce, îmi amintii atunci că cimitirul “Trei coceni" se află numai la doi paşi şi cu instinctul prăzii încolţite de fiară, răspunsei tocmai ceea ce bărbatul nu se aştepta să, audă:

- Îmi place! Seamănă leit cu Marlene Dietrich. Să-ţi trăiască!...

El se uită la mine lung, mă uitai şi eu la el, dar ceva mai puţin lung. Până ce, isbucni în râs şi-mi izbi una peste umăr de mă clătinai pe picioare:

- Bată-te să te bată, sfrijitule!... Îmi place că eşti “înfipt"... Vino să-ţi prezint pe Ditrichoaia...

Şi trăgându-mă spre masa lui, ordonă femeei:

- Zi “bonjur" la domnul... E d'ai noştri.

Am rămas la masa lui Titi Menghină până spre miezul nopţii. Când m'am despărţit, m'a sărutat pe amândoi obrajii, jurându-mi ritos:

- Când oi avea vreo socoteală cu careva să mi-l spui. Vreau să bag pe unul în spital, în cinstea ta, sfrijitule!...

Aviz celor cari-mi poartă sâmbetele… “

  

Sursa: articolul “Mandravela – răspântia blestemată” semnat Ion Dragomir – publicat în “Ilustraţiunea Română” numărul din 30 octombrie 1935 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

SFATURILE STRĂBUNICII

Am luat legătura de curând cu străbunica noastră care se ascundea sub drăguțul pseudonim “Blondina” în paginile revistei “Moda Nouă Ilustrată”. Am făcut aceasta prin intermediul rubricii „Sfaturi utile” pe care  o semna prin anul 1907 în paginile publicației dedicate frumoaselor și harnicelor doamne și domnișoare. O să vă spun așadar câteva dintre sfaturile primite. Sunt convins că după ce veți citi aceste sfaturi veți da fuga la drogherie să vă procurați toate cele necesare: terebentină, amoniac, apă oxigenată, indigo, gaz  sau… săpun de fiere de bou. Lăsând la o parte gluma: unele dintre sfaturile “străbunicii” sunt simple, utile și rapide. Chiar dacă uneori sunt amuzante. Pentru cârcotași am presărat prin articol câteva toalete romantice la modă. Tot în 1907, bineînțeles…

Toaletă de moar subțire încrustată cu dantelă (stânga); Costum taieur din postav negru (mijloc); Costum taieur din postav gri (dreapta)

CUM SE SCOT PETELE DE CAFEA, VIN ROȘU ȘI FRUCTE

Un farmacist mi-a dat următoarea rețetă pentru petele de cafea, vin roșu și fructe, chiar când nu mai sunt proaspete de tot: udați locul pătat cu o bucată de vată muiată în apa oxigenată, clătiți-o cu apă rece și întindeți pe frânghie până a doua zi.

SFAT CONTRA PETELOR PRODUSE DE FRUCTE PE MÂINI

Curățind merele și perele, se înegresc degetele; petele cele negre dispar, frecând mâinile cu coaja ce am curățit-o. Urmele dispar apoi frecând degetele cu zeamă de lămâie. Laptele călduț scoate de asemenea petele de fructe de pe degete.

CUM SE SCOT PETELE DE ULEI DE PE GEAMURI

Nimic nu-i mai urât decât un geam cu pete de ulei. Dacă petele sunt proaspete, udați geamul și frecați-l cu cretă. Dacă petele sunt vechi, frecați-le uscate cu o bucățică de argint. Repetați de mai multe ori această operațiune înainte de a spăla geamul, în caz că el a fost tare pătat. (Moda Nouă Ilustrată – 5 martie 1907)

Toaletă de seară  din crep de Chine albastru garnisită cu volane
de dantelă albă (stânga); Rochie pentru domnișoare de plumentis roz reiat cu  dantele (mijloc); Toaletă de vizită cu jupa cloș de postav havan și bolero dublu
de catifea asortată (drepta)

PENTRU A SCOATE PETELE DE CERNEALĂ DE PE ȚESĂTURI

Dacă pata e proaspătă, tamponați-o cu vată îmbibată în lapte; dacă e veche, vărsați pe stofă câteva picături de lapte și frecați cu vată; repetați de mai multe ori această operațiune. Spălați-o apoi cu apă și cu săpun (de preferat săpun de fiere de bou), apoi cu apă curată, ștergeți-o cu o pânză uscată și călcați-o acoperind stofa cu o pânză curată. (Moda Nouă Ilustrată – 15 martie 1907)

PENTRU A DA LUCIU MESELOR LUSTRUITE

Se dă luciu meselor cu o fiertură călduță de drojdie de cafea (zaț). Veți freca bine cu o cârpă moale pentru a usca lichidul, apoi cu alta foarte uscată veți mai freca odată pentru a’i scoate luciul. Rufele uzate sunt foarte bune pentru a freca cu ele mobilele de lemn lustruit.

REDAREA ALBEȚEI FILDEȘULUI

Obiectele de fildeș se îngălbenesc iute sub influența aerului și a soarelui. Pentru a le conserva mai mult culoarea albă, trebuie să le ungem cu pensula cu o cantitate de terebentină incoloră. Se freacă apoi foarte ușor cu o perie moale, redându-le astfel luciul lor dinainte. (Moda Nouă Ilustrată – 5 aprilie 1907)

CURĂȚIREA OGLINZILOR ȘI GEAMURILOR

Există pentru curățirea oglinzilor și a geamurilor mai multe procedeuri, unul tot așa de bun ca și celălalt:

1. Pisați subțire o bucată de indigo, luați din acest praf pe o cârpă moale udată. Frecați oglinzile și geamurile și spălați-le apoi cu apă curată.

2. Ștergeți geamurile și oglinzile cu o cârpă muiată în gaz. În acest caz veți scăpa și de murdăria muștelor, care nu se vor mai apropia de geamuri sau oglinzi.

3. Creta dizolvată în apă e iarăși foarte bună pentru aceasta precum și alcoolul.

CURĂȚIREA MUȘAMALEI

Pentru a reda luciul mușamalei de pe jos, care a fost ștearsă prea des, puneți să se încălzească ulei, muiați o flanelă în acest ulei, frecați cu putere supafața mușamalei, până își recapătă luciul. (Moda Nouă Ilustrată – 5 iunie 1907)

Revistele “Moda Nouă Ilustrată” au fost răsfoite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Trei români la Hollywood

Edward G. Robinson
cap de afiş la Werner Bros

Am avut surpriza de a descoperi, răsfoind  presa interbelică, povestea unor români care au avut ceva de spus în lumea filmului. Bob Curwood, Tina Eilers, Eliza la Porta și Lisette Verea sunt doar trei dintre românii care au avut cariere notabile pe marile ecrane ale lumii. Astăzi un alt articol din “Ilustraţiunea Română” – şi o altă mare surpriză pentru mine. De data asta vom afla împreună nu despre o singură vedetă originară din România ci despre trei români care au făcut carieră în cetatea filmului de la Hollywood în prima jumătate a secolului al XX-lea. Şi despre un Oscar. Dar pentru că vreau să aveţi şi voi parte de aceeaşi surpriză, vă voi spune mai multe despre cei trei români doar după ce veţi citi articolul “O bucureşteancă vedetă la Hollywood” - publicat în numărul din 28 august 1935 al “Ilustraţiunii Române”:

Edward G. Robinson

“(…) Există şi bucureşteni autentici la Hollywood, bucureşteni născuţi şi crescuţi pe malurile Dâmboviţei. Poate că vă veţi mira că celebrul “actor dramatic american" Edward G. Robinson, care obţine actualmente un succes formidabil la Paris şi la Londra în “Tot oraşul vorbeşte" (Toute la ville en parle), este bucureştean. S'a născut în Capitală, în ziua 'de 12 Decembrie 1893, şi-a făcut studiile în ţara, spre a le urma apoi în Statele Unite, unde a fost mânat de “dorul de ducă” care se manifestă atât de puternic la adolescenţi. Edward G. Robinson vorbeşte curent româneşte şi citeşte zilnic ziarele sosite din ţară. 

Dar Edward G. Robinson nu este singurul bucureştean din Hollywood. O tânără vedetă de cinema este de asemeni o fiică autentică a capitalei noastre. Ea îşi ascunde numele adevărat sub pseudonimul Tala Birell. Nici data naşterii nu vrea s'o dea publicităţii, cum fac dealtfel toate vedetele ecranului. Totuşi Tala Birell n'ar avea nici un motiv să-şi ascundă vârsta. E foarte tânăra, poate chiar prea tânăra, pentru o străină care a izbutit în foarte scurt timp să se impună la Hollywood. Tala Birell este fiica unui petrolist din Bucureşti. Mama ei era poloneză. Cu toate acestea, ea a fost crescută în România şi a urmat cursurile primare şi liceul la Bucureşti. După terminarea liceului fata a plecat în străinătate să studieze arta dramatică. Părinţii fiind oameni bine situaţi, au putut satisface acest capriciu.

Tala Birell

Tala Birell izbuteşte să se introducă în lumea teatrală vieneză, dar nu prin poarta principală ci prin scara de servici. Este figurantă, apoi treptat, treptat i se dau mici roluri fără importanţă. În cele din urmă este primită de Max Reinhardt, care o utilizează în teatrele sale, mai ales în provincie. Marlene Dietrich, fiind reţinută la Berlin de un angajament cinematografic, Tala Birell o dublează într'o piesă de teatru, cu care face un lung turneu în întreaga Germanie. Apoi se întoarce la Viena. Presa începe să-i publice fotografiile, marile  reviste ilustrate înfăţişează publicului rochiile pe care le poartă. Tala Birell ajunge o personalitate în lumea teatrală mondenă.

Tala Birell
în "Ilustraţiunea Română"

Într'o vacanţă pleacă la Londra, unde se întâlneşte cu Conrad Veidt, care o recomandă unui producător de filme englez. Aici îşi face debutul pe ecran, după care e invitată la Hollywood, pentru rolul din "Nagana". “Nagana" obţine un succes neaşteptat. Tala Birell este comparată cu Greta Garbo, o Garbo mai tânără, mai voluptoasă. Criticii americani o ridică în slava cerului, profetizându-i o carieră stralucită. Tala Birell este asaltată cu propuneri. Marile case de filme vor să-şi asigure colaborarea ei cu orice preţ. Tala Birell este turburată de acest succes, prea mare pentru vârsta ei. În cele din urmă se hotărăşte: va rămâne la Hollywood. Nu prea se împacă cu producătorii de filme, care nu vad în dânsa decât o femeie fatală, dar se resemnează şi continuă să apară în roluri de “vampă". În filmul muzical “Un vis în doi” i se dă rolul unei vedete de cinema, un personagiu care ironizează pe Greta Garbo. Regizorul a avut aceasta idee din cauza asemănării ei cu marea stea scandinavă.

Tala Birell în "Ilustraţiunea Română"

Un film de aviaţie, “Air Hawks", în care apare alături de regretatul aviator Wiley Post, e un nou succes pentru bucureşteanca noastră. Urmează apoi “The Captain Hates the Sea" cu John. Gilbert, un film realizat de regizorul Lewis Millestone, care după cum se ştie este originar din Basarabia. Ultimui ei film este “Noaptea visurilor mele", unde apare alături de Lilian Harvey şi Tullo Carminati în regia lui Victor Schertzinger, regisorul celebrei Grace Moore.

Tala Birell
în "Ilustraţiunea Română"

Tala Birell vorbeşte curent româneşte. N'a uitat şi nici nu va uita limba ei părintească. Dacă ai făcut liceul la Bucureşti, desigur că nu te poţi lepăda de limba română, chiar dacă trăieşti numai printre străini şi eşti considerată drept vedetă americană. Tala Birell are câteva foste colege de şcoală la Bucureşti, cu care este în corespondenţă. Ar putea să scrie în franceză, dar după cum e şi firesc, ea întrebuinţează româna. Ea nu-şi ascunde originea. În studiouri s'a întălnit cu  Edward Robinson. Nu ştia că e şi el bucureştean. Mare i-a fost surprinderea când “colegul ei american" a scos într'o pauză de filmare, un ziar românesc din buzunar. Imediat, cei doi bucureşteni au început să vorbească româneşte, spre mirarea întregului studio. Una din fostele colege ale Talei Birell a întrebat-o dacă mai revine 'vreodată în ţară. “Poate" - i-a răspuns vedeta - când cariera mea artistică va fi încheiată. Până atunci mi-e imposibil să plec din America. Dealtfel am obţinut şi cetăţenia Statelor Unite. Cu toate acestea nu voi uita niciodată ţara depărtată în care am copilărit, oraşul în care m'am născut şi am făcut primii paşi în viaţă".

Voi încerca în încheiere să vă dau câteva informaţii succite despre cei trei români pomenţi în articol. Informaţii găsite pe site-uri de specialitate… străine:

Edward Goldenberg Robinson – s-a născut la Bucureşti în 12 decembrie 1893. A avut o carieră importantă la Hollywood – întinsă pe parcursul a aproape 6 decenii, între 1916 şi 1972. Edward Goldenberg Robinson a fost inclus de Institutul American de Film în lista celor mai mari actori americani ai secolului XX. A murit la Los Angeles în 25 ianuarie 1973.

Tala Birell – s-a născut la Bucureşti în 10 septembrie 1907. A debutat pe scenă şi pe marele ecran la Viena. După o scurtă perioadă petrecută în Anglia pleacă la Hollywood pentru un rol în filmul “Bringing Up Baby”. Urmează o carieră de succes în filmul american – filmografia ei însumând mai mult de 40 de titluri. A murit în 17 februarie 1958.

Tala Birell

Lewis Milestone - a fost un regizor american de film, de două ori câştigător al premiului Oscar pentru producţiile „Doi cavaleri arabi” (1927) şi „Nimic nou pe frontul de vest” (1930). S-a născut în 30 septembrie 1895 într-o familie de evrei din Chişinău (numele lui adevărat - Lev Milştein) şi a emigrat în Statele Unite ale Americii în anul 1912. Dintre filmele regizate de Lewis Milestone mai amintesc „Ocean’s Eleven” (1960) şi „Revolta de pe Bounty” (1962). A murit la Los Angeles în 25 septembrie 1980.

Lewis Milestone - regizor originar
din Chişinău - de două ori laureat
 cu premiul Oscar

Citește mai mult... »

Capitala contrastelor

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume cu lumini dar și cu umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc alcătuita din micii patroni, meseriași, din muncitori și funcționari, dar și cu lumea mahalalelor, diversă și pestriță și ea. Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala. Un fotoreportaj publicat în anul 1935 de „Realitatea Ilustrată” evidențiază tocmai o parte a acestor contraste care frapau călătorii străini care ne vizitau capitala:

Contraste bucureștene
colibe și zgârie-nori

“Capitala noastră nu este încă un oraș de un milion de locuitori cum s'a crezut multă vreme după război până ce serviciul recesământului ne-a făcut dovada uimitoare că toată aglomerația de pe malurile amândouă ale Dâmboviții nu depășește vre-o șase sute de mii de suflete. Dar viteza cu care s-a transformat dintr-un oraș de provincie într-una din impunătoarele metropole ale continentului, este într-adevăr de legendă și trebuie să-și afle asemănare numai în rapiditatea de civilizare a Japoniei, de-acum o jumătate de veac. De pe urma acestei repeziciuni Bucureștii zilelor noastre au rămas cu vreo câteva contraste, unele triste, altele comice, toate izbitoare, fatale la o atât de violentă ciocnire de timpuri și moravuri, într-un singur punct. Noi, bucureștenii, ne-am cam obișnuit cu ele și nu le prea băgăm în seamă; călătorul străin le observă însă numaidecât și așa se face că o seamă de reporteri occidentali au prezentat Capitata noastră uneori în culori și linii de satiră.

Limuzine și căruțe
pe străzile capitalei

Numărul block-housurilor a crescut în ultimii ani până la a cuprinde cartiere și bulevarde întregi unde suprafețele de ziduri în înălțime devin tot mai dese, iar cerul deasupra tot mai strâmtat. Stilul actualelor construcții în care predomină linia dreaptă și multiplicația ei în cub, pătrat și dreptunghiuri, creează într-adevăr și numaidecât o armonie clasică, luminoasă, de oraș nou foarte mare. Alături însă, adică chiar peste drum, după vechea datină a mahalalei bucureștene, gospodina, pe frânghii bine înnodate la capete și sprijinite în pari a întins rufe! La încrucișările mai de seamă ale Căii Victoriei, te îmbie canapelele moi și scaunele confortabile ale unor cafenele cu perdele de muselin și atmosferă luxoasă. Dar n'a dispărut nici cafeneaua din fundul unei curți, alături de un zăplaz și de șopronul unde se fierb ceaiurile și cafelele!

Rufe la uscat
 alături de noile blocuri 

Între aceste contraste circulă cu pas marțial uniformele de sezon ale ofițerilor noștri, strânși în curele ca în ajun de mobilizare și cu figurile sculptate dur de o liniștită energie lăuntrică, specific europeană. Dar tot atât de specifică, însă orientală, e masa birtului economic, care adastă în stradă pe clientul atras de fumul usturător al grătarului cu patricienii mustoși. O doamnă în muselinuri albe și umbreluță pictată trece grațios pe asfaltul străzii; pe același asfalt calcă opincile cu nojițe ale țăranilor în porturile lor de Daci străvechi, coborâți în Capitală din văgăunile munților Carpați. Pe dinaintea columnelor Atheneului, în cel mai pur stil atic, își târăsc șalvarii și fesul, doi balcanici – imagine vie a Bucureștiului de-acum un veac, când pe uliți se vedeau numai fustanele!

 

Cafenele luxoase
 și cafele-taverne

Pe străzile largi, pe bulevardele mărginite de zgărie-nori, ar trebui să circule numai automobilele, asa cum se vede la Paris și la Londra. La noi se văd încă birjile - și uneori chiar cârduri de vite. Pe o uliță lătularnică, uneori numai la câteva sute de metri de palatele americane ale Capitalei, te lovești de cocioaba cu fereastra joasă, împrejmuită de un gard de pari jumătate putreziți de ploi.

Ofițeri, musulmani și țărani neaoși
pe strazile Bucureșțiului interbelic

Cine n'a urmărit cu ochiul fermecat piciorușele grațioase ale micuțelor bucureștence, cochete în ciorapi de mătase și pantofiorii de piele aleasă sau de pluș?... Și de câte ori, pe aceeași traiectorie, ochiul nu s-a lovit de picioarele goale ale unei slujnicuțe sau muncitoare?... Ca personagii de comedie, în care trebuie să joace roluri de pitoresc și contrast, pe străzile asfaltate ale Capitalei, adică în plin centru, slujnicele din Ardeal, Bucovina și Basarabia, fiecare în costumul regiunei, colorează și învie atmosfera în chip surprinzător. Și la câțiva pași numai de aceste reprezentante etnice, circulă slobode, surâzătoare, bucuroase de libertate, studentele cu părul în briză și cu geanta de intelectuale, pe dinaintea Universității, asemenea cu toate colegele lor de la Oxford și de la Paris, de la Sorbonna.

Piciorușe și... piciorușe

Nu se poate spune că birja bucureșteană, odinioară vehicul de lux, face o concurență prea mare automobilului. De câțiva ani au dispărut taxiurile răpănoase și s'au ivit, asemenea unor doamne de mare clasă, limuzinele adânci fermecate de muzica de radio. O preumblare la Șosea în asemenea vehicule este aproape o voluptate completă - deși sunt atât de dese întâlnirile, dacă nu chiar ciocnirile cu carul cu coviltir, tras de boi, îndemnați de țărani autentici. Circulația publică s-a perfecționat. Numeroase linii do autobuze dau Capitalei pe alocuri înfățișare hiper-civilizată. Tramvaiele cu cai au dispărut de mult, dar nu și “remorcile" cu bănci de lemn, atât de asemenea cu vagoanele de vite.

Domnișoare și... domnișoare

Cu toată osteneala edililor din ultimele decenii de a da Bucureștiului înfățișarea de mare oraș civilizat, moravurile orientale și mizeria extrem-orientală tot răzbesc la suprafață, ca semnele urâte ale unor boale ascunse, greu de lecuit. “Oltenii” - oamenii-catâri, în spinare cu cobilițe și coșuri încarcate de legume dau năvală din zorii zilei și pun stăpânire pe toate străzile Capitalei, răcnind ca niște apucați, zbierând ca niște criminali puși la tortură, stricând astfel liniștea străzilor celor mai ferite, pentru a câștiga mai puțin decât costul nutrețului unei vite. Erau pitorești odată, dar “Oltenii" au devenit de mult un coșmar al Capitalei, ca și clacsoanele automobilelor, încăpute pe mâna unor șofeuri halucinați de mecanică și de nesomn. lar la porțile parcurilor publice, unde scapără toate florile anotimpurilor în zilele cele mai frumoase ale Capitalei, te întâmpină pururi alaiuri de orbeți: ciungi, surdo-muți, orbi, copii părăsiți precum și mama zdrențăroasă cu un copil la țâță și altul ghemuit alături…”.

"Oltean"
 cu cobilița în spinare

Sursa: articolul “Oraşul contrastelor“ – semnat “A.” - “Realitatea Ilustrată” din 6 noiembrie 1935 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

O salată regală

Suntem deseori interesați să știm poveștile ascunse în spatele operelor de artă. Intrigile, poveștile de dragoste sau uneori dramele. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau... sculptura: ele devin parcă mai calde, mai familiare. Și uneori le zâmbim ușor complice atunci când le privim. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Altele ni le spun ghizii muzeelor cu un aer enigmatic - parca dezvăluindu-ne o taină.

Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele e povestea Monumentului Eroilor din Severin: unul dintre elementele importante ale Monumentului Eroilor din Drobeta Turnu Severin este Statuia Victoriei. Statuia a fost creată de sculptorul Teodor Burcă iar modelul care l-a inspirat pentru realizarea acesteia a fost  frumoasa Miss Romania 1932 - d-ra Liliana Delescu. O altă poveste este legată de statuia Reginei Elisabeta amplasată în parcul castelului Peleș. Creație a sculptorului Oscar Spaethe, lucrarea o reprezintă pe regina Elisabeta a României, la vârsta senectuţii, aşezată pe un şezlong, brodând. Varianta originală a lucrării a fost executată în marmură în anul 1911. Sculptura monumentală din parcul castelului a fost turnată în bronz de către I. Guran şi V. Popa în anul 1934, cu prilejul serbărilor prilejuite de semicentenarul castelului Peleş. Poate că povestea pe care o să v-o spun nu este una senzațională. Dar sunt sigur că atunci când voi revedea “Regina în jilț” din curtea castelului Peleș, o veți vedea cu ochii minții pe Carmen Sylva preparând sculptorului Oscar Spaethe o salată cu carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere și vin de Bordeaux:

"Regina în jilț" - în curtea castelului Peleș

„Pe vremea Regelui Carol I, sculptorul Oscar Spaethe a fost la Palatul Regal, un fel de „copil răsfățat". Atât Regele cât și Regina, îi apreciau foarte mult talentul, astfel încât multe opere de-ale artistului se află la loc de cinste și în Palatul din Calea Victoriei și în cel de la Cotroceni. D. Spaethe păstrează savuroase amintiri de pe vremea când îi poza romantica și buna Carmen Sylva, de la moartea căreia s'au împlinit douăzeci de ani (notă: articolul a fost publicat în anul 1936). Iată o întâmplare, când Spaethe s'a bucurat de onoarea ca prima Regină a României să-i prepare o salată:

O SALATA REGALĂ

   Nu voi uita niciodată ziua când marea Carmen Sylva mi-a făcut onoarea să-mi prepare o salată, o adevărată salată regală. Și iată cum:

   Într'o zi, lucrând la bustul Reginei, veni vorba de mâncăruri:

- Eu, Majestate, știu să fac fel de fel de lucruri bune am spus Reginei.

- Nu mă mir - îmi răspunse Regina pentru că și eu știu să prepar lucruri bune.

- Eu nu pot să-mi închipui că o regină știe să gătească!

- Și totuși o salată specială, invenția mea, mă pricep să fac. Vrei să-ți fac una, domnule Spaethe ?

   Eu am început să râd, dar Regina a continuat :

- Bine, mâine îți prepar e salată. Și adresându-se camerierului: Lupin, mâine să fie toate preparatele, pentru salata mea!

Regina Elisabeta a României

   A doua zi, găsesc pe o masă mare, alături de jilțul Reginei, farfurii cu fel de fel de lucruri: carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere, un bidon de undelemn și o sticlă de vin de Bordeaux. Priveam și nu înțelegeam. Mi-am spus însă că ceva tot trebuie să iasă din atâtea bunătăți, deși, drept să-ți spun, mă uitam mai mult la sticlă. Regina stătea în jilț și eu îi dădeam la îndemână lucrurile pe care mi le cerea. Voiam să-i ajut, dar ea mă oprea:

- Nu, eu fac salata! Acum gustă vinul și vezi dacă-i bun.

Gust vinul și văd că-i cel mai bun vin pe care l-am băut în viața mea.

- la o lingură de supă, îmi spuse Regina, și toarnă în castron două linguri de vin.

   Execut, adăugând :

 - Majestate, pun poate prea puțin vin! (gândeam ca în coșcogeamite castronul, două linguri de vin din acesta minunat, o să se piardă).

- Nu, eu fac salata! - repetă Regina. Dumneata amestecă mai bine!

După aceasta, acoperi vasul.

- Lupin, când pleacă domnul Spaethe, să-i duci salata la trăsură.

Sculptorul Oscar Spaethe
în "Realitatea ilustrată" - 1936

   Salata o aveam eu, dar mă gândeam cum să-i cer vinul. Lucram dar cu gândul la sticlă. Și-mi veni o idee genială:

- Nu știu dacă Majestatea Voastră cunoaște un proverb german: dacă-i dai dracului un deget, el vrea mâna toată.

- Îl cunosc, îmi spuse Regina, dar nu văd legătura.

Îmi luai curaj, ca să lămuresc lucrurile :

- Majestatea Voastră mi-ați oferit o salată din care puțini muritori sau desfătat. Dar m'ați pus să gust și din vin. Și vinul se complace admirabil cu salata, Majestate!

- Lupin, spuse Regina, nu uita să duci la trăsura domnului Spaethe și sticla de vin!

   Eu spusesem tovarășilor mei de cameră, că o să viu cu salata Reginei, dar când m'au văzut și cu sticla de vin, au început să cânte cu toții: “Trăiască Regele".

"Regina în jilț"
fotografie din "Realitatea Ilustrată"

   Bustul „Regina în jilț", l-am făcut în mai multe exemplare. Unul se găsește la Peleș, altul a fost dăruit de regină la un concurs de cântăreți de pe valea Rhinului și unul a fost trimis în America. Regina mi-a comandat apoi o duzină de reproduceri, pe care le-a dăruit doamnelor de onoare și aghiotanților.

REGINA ȘI BANII

   Carmen Sylva era de o candoare și de o sinceritate uimitoare. Aproape tristă, Regina mi-a spus într'o zi:

- Știi dumneata domnule Spaethe, că eu nu cunosc valoarea banului? Eu foarte rar am bani cu mine. Călătorind odată icognito la München, s'a întâmplat să intru în magazinul Littauer, ca să cumpăr mai multe lucruri. Cum nu cunoșteam moneda, la plată am scos geanta, rugând pe negustor să-și rețină costul. Cum mi-a mai lăsat încă vreo câteva monede, i-am spus să-mi dea pe ei alte mărfuri. Și închipuiește-ți, mi-a spus regina mirată, că negustorul mi-a dat încă multe lucruri frumoase.”

Bust al Reginei Elisabeta
realizat de Oscar Spaethe

Sursa: articolul “Cum a preparat Carmen Sylva o salată sculptorului Spaethe” – semnat Ioan Massoff – “Realitatea ilustrată” din 4 martie 1936 – citită din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare  “Lucian Blaga” Cluj Napoca

Citește mai mult... »