Cuza, statuia şi oltenii

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost fără îndoială iniţiatorul primelor reforme importante care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Legile care au finalizat procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea averilor mănăstireşti (1863), reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor(1864) nu au fost însă pe placul unor părţi importante şi influente din societatea românească şi au dus în cele din urmă la constituirea “monstruoasei coaliţii” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866. Această adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea ţării. O dovadă este şi povestea mai puţin ştiută a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care se află azi în faţa Palatului Primăriei Municipiului Craiova.

Statuia lui Cuza în piaţeta dintre hotelurile

Minerva şi New-York

Iniţiativa amplasării unei statui a Domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Piaţa Unirii din Craiova a aparţinut deputatului de Dolj Mişu Pop–Lăcriţa, subscripţia publică pentru strângerea de fonduri în acest scop fiind iniţiată în anul 1912: “Iniţiativa ridicării statuii lui Cuza Vodă pe una din pieţele centrale ale Craiovei aparţine d-lui Mişu Pop–Lăcriţa, fost deputat de Dolj de mai multe ori, care a ţinut să arate recunoştinţa oltenilor pentru faptele măreţe ale marelui Domnitor, faţă de operele sociale de covârşitoare importanţă ca: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor şi perfectarea desrobirii țiganilor, care deşi fusese legiferată au câţiva ani mai înainte de un alt Domnitor român, din cauza împotrivirii unor cercuri interesate, prea influente, nu fusese aplicată. (…) Pentru aceste umanitare şi categorice reforme sociale, se ştie că Domnitorul Cuza şi-a atras ura unei bune părţi din protipendada ţării, stăpânită încă de idei sociale refractare, cu toată influenţa şi împotrivirea celor care determinaseră revoluţia de la 1848. Această ură împotriva primului Domnitor al Principatelor Unite, s-a perpetuat până acum câţiva ani, făcând timp îndelungat ca nobila iniţiativă a d-lui Mişu Pop-Lăcriţa să nu se poată realiza mai curând. Oltenia lui Tudor Vladimirescu, primul care a ridicat steagul dreptăţii sociale cu pandurii lui recrutaţi din Gorj, Dolj, Mehedinţi şi Romanaţi, a avut în acelaşi timp şi pe marii latifundiari care natural erau potrivnici reformelor desăvârşite de Cuza Vodă, purtându-i pică ani îndelungaţi după dispariţia lui. Din această cauză, tocmai în capitala Olteniei, iniţiativa d-lui Pop s'a izbit de adversitatea unei bune părţi a oficialităţilor, aşa încât aproape întreg costul lucrării a fost suportat personal de iniţiator, de rude şi de prietenii lui apropiaţi.”

Ținând cont de dificultăţile întâmpinate de iniţiator în strângerea fondurilor necesare pentru ridicarea statuii, sculptorul italian Raffaello Romanelli a fost de acord să toarne în bronz doar o copie a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, al cărui autor a fost de asemenea, moumentul din Craiova urmând să fie realizat fără să aibă în faţa soclului figurile alegorice și ale oamenilor politici din vremea lui Cuza care completează monumentul din capitala Moldovei. Deşi finalizată în anul 1912, statuia lui Cuza nu a fost amplasată într-o piaţă din capitala Olteniei decât câteva decenii mai târziu. Articolul “Odiseia unei statui a lui Cuza-Vodă”, publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 19 februarie 1937 – consemna: “Statuia a fost lucrată în atelierele artistului de la Florenţa. Adusă la Craiova, seria dificultăţilor a culminat prin opunerea oficialităţilor de acum un sfert de veac, care n'a voit să îngăduie aşezarea monumentului în Piaţa Unirii, adevăratul centru al Craiovei. Cel mai nimerit loc, atât prin numele ce-l poartă, cât şi prin putinţa de perspectivă ce da statuii. Toate stăruinţele iniţiatorului de a obţine pentru statuia Domnitorului Unirii locul central cuvenit au rămas zadarnice. Urgisirea memoriei primului reformator al operelor sociale din ţară continua sub această formă. D. Mişu Pop a depozitat statuia într’o remiza din curtea locuinţei d-sale din strada Sf. Dumitru în aşteptarea înlăturării urgiei faţă de memoria lui Cuza, aşteptare care s'a prelungit zeci de ani.”

Nici măcar în remiza din curtea locuiţei deputatului Mişu-Pop Lăcriţa statuia Domnitorului nu avea să aibă parte de linişte. Aventura acesteia avea să continue în timpul Primului Război Mondial: “Statuia lui Cuza Vodă de la Craiova a avut parte şi de urgia trupelor germane cotropitoare, în timpul Marelui Război, care au ridicat bronzul statuii socotindu-l bun pentru confecţionat arme de război şi l-au transportat în Germania, comiţând unul din cele mai odioase sacrilegii din Oltenia. Ecoul acestei mârşăvii a ajuns până în Moldova, unde dl. Mişu Pop se găsea ca ofiţer de cavalerie. D-sa a solicitat imediat şi a găsit un binevoitor sprijin în Primul Ministru de atunci, Alexandru Marghiloman, care a intervenit categoric pe lângă feld-mareşalul Mackensen, obţinând astfel readucerea statuii lui Cuza Vodă la Craiova.”  (Nu pot să nu remarc “eleganţa” oficialităţilor germane din acele vremuri în ceea ce priveşte rezolvarea acestei probleme şi să nu o compar cu reacţia unei alte puteri europene în cazul Tezaurului României).

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Craiova
- în medalion Mişu Pop-Lăcriţa -

Demersurile făcute pe lângă oficialităţile Craiovei de a fi acordat un loc în care să poată fi amplasată statuia Domnitorului Alexandru Ioan Cuza au continuat încă aproape două decenii. Autorul articolului menţionat consemna: “Statuia a mai rămas în remiza d-lui Mişu Pop încă vreo 19 ani, pentru că solicitările iniţiatorului de a i se da locul de cinste, într'o piaţă centrală, nu-şi găseau rezolvare. Anul trecut (notă: 1936), actualul primar Const. Negrescu a pus capăt urgisirii statuii lui Cuza, oferind un alt loc central, în piaţeta dintre hotelurile “Minerva” şi “New-York", unde monumentul a fost aşezat, soclul fiind făcut din piatră din Gura Văii, pe cheltuiala primăriei. Este drept, statuia n'are spaţiul necesar unei bune perspective, locul piaţetei fiind restrâns, dar punctul este central şi mult frecventat şi se poate numi tot loc de cinste.”

Deşi îşi găsise în sfărşit un loc în capitala Olteniei, urgisita statuie nu a avut parte de o inaugurare oficială. A stat acoperită mult timp în scuarul dintre Hotelul Minerva, Hotelul New York şi strada Mihail Kogălniceanu, “fiind desvelită” într-un mod cu totul original de “forţele naturii”: “Însă, dacă urgia oficialităţii locale a fost înfrântă, statuia mai are multe de îndurat, pentru că de un un an şi jumătate nu i se poate fixa data inaugurării, făgăduită pentru 24 ianuarie din anul trecut (notă: 1936) şi amânată mereu. Încă nici recenta aniversare a Unirii n'a fost folosită pentru desvelirea simbolicului monument, după cum se aşteptau craiovenii, pe bună dreptate, la scurgerea a mai mult de un sfert de veac de când s'a produs iniţiativa d-lui Mişu Pop-Lăcriţa. Astfel, au trecut 27 de ani, poate vor mai trece câţiva, pentru ca statuia să aibă parte de solemnitatea oficială a desvelirii, pentru că desvelirea în fapt s-a produs în urma unei vijelii mai recente, bronzul întruchipând figura măreaţă a lui Cuza Vodă rămânând în văzul tuturor ca o ultimă dreptate ce i-au acordat elementele naturii, fiindcă dreptatea oamenilor este mai greu de câştigat.”

Ce nu ştia reporterul din anul 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată” era faptul că vremurile de urgisire ale statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza se apropiau de sfârşit: monumentul a fost inaugurat oficial în anul 1939, iar un an mai târziu a fost mutat în centrul oraşului Craiova, pe latura dinspre nord a grădinii "English Park" – parc care a purtat mult timp numele de “Parcul Unirii” - în faţa actualului Palat al Primăriei. 

Sursa: articolul “Odiseia unei statui a lui Cuza-Vodă” – semnat “F.” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 19 februarie 1937

Citește mai mult... »

Carol și Elena – Dragoste în exil

În articolul anterior -  ‹‹Carol și Elena – Idila››  - am citat primele dezvăluiri ale Elenei Lupescu din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – dezvăluiri date publicității cu ajutorul trustului de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Astăzi urmează un al doilea articol din această serie, publicat pentru publicul din România în aceiași “Ediție specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927:

‹‹ Oriunde, eu și Carol, am fost în decursul iernii 1926, fuga noastră era vestită totdeauna prin ziare. Se publicau poveștile cele mai fantastice și toate erau crezute. La Veneția – paradisul dragostei și al poeților – am găsit o clipă de odihnă. Adesea ne furișam noaptea târziu, când nu mai era nimeni care să ne spioneze, ca să facem o plimbare pe canalele mai dosnice ale Veneției, în gondolele conduse de oameni care habar nu aveau cine suntem. În legănarea bărcii nevinovate, sub razele reci ale lunei, pluteam fără scop și fără destinație, turburând arareori liniștea nopții cu câte o vorbă două, de abia șoptită, ambii cuprinși în suflet de pacea pe care o inspiram unul altuia și care este cea mai dulce formă a prieteniei omenești.

Prințul spunea: „Înțeleg că sunt țapul ispășitor. I-am dezamăgit: știu că mă vor numi laș și dezertor, mă vor deplânge ca pe unul care cutreieră fața pământului, ca pe un alungat, fără familie și fără țară!” La acestea îi șopteam: “Poți să te înapoiezi; nu încerca să îndrepți singur lucrurile, se vor îndrepta de la sine. Oricând te poți reîntoarce, dacă socoți că e bine. Nu te necăji.” El niciodată nu răspundea la aceasta și o simțiam bine că el se necăjește, fără să spună vre’o vorbă. „Dânsa suferă”, spunea el, și eu știam că se gândește la mama sa, Regina Maria. Știam și eu că dânsa suferă și că Prințul meu nu poate face nimic spre a-i alina întristarea. De aceea, cea mai mare parte din timp tăceam și prin tăcere îl făceam să înțeleagă că îi împărtășeam grijile. Nimeni nu se poate încrede în intrigile meschine care înconjură tronul. Lumea dinafară nici nu bănuiește cât de multiple sunt aceste conspirațiuni.

DORINŢA DE A RĂMÂNEA ASCUNŞI

De la Veneţia, care a însemnat pentru noi amândoi pace și romantism, Carol şi cu mine am plecat la Nizza, Monte Carlo și Cannes. Ne-am amestecat în lumea de petrecere a Cazinoului şi am încercat să ne pierdem pe noi şi toate grijile noastre pe mesele de joc, pe plajele și prin cafenelele de lux. Dar totdeauna ochii iscoditorii ne urmăreau şi limbile viclene cleveteau. Eram însetaţi de dorinţa arzătoare de a ne izola, ca să fim numai noi amândoi, doi inşi care se iubeau într’adevăr, şi care voiau să se ascundă de ura şi învălmășagul lumii. Un prieten ne-a considerat odată că am fi în „luna de miere”. Am zâmbit cu amărăciune, gândindu-mă la această caracterizare a timpului pe care îl petreceam în atâtea griji. Totuşi noi aveam iubirea. Nimeni nu ne-o putea răpi.

„Să încercăm la Biarritz”, a sugerat odată Prinţul.

Ideea a fost bună, pentru că pe coasta Bască am putut să ne pierdem în lumea de spanioli, francezi, italieni, greci şi argentinieni. Am locuit la Hotel Palace şi petreceam ceasuri întregi pe ţărmul mării. Amândorura ne place baia de mare şi aici am căpătat cei doi câini, ai noştrii, perechea minunată de Schnauzer-Pincers, pe care îi avem cu noi la Neuilly. De fapt, avem o familie numeroasă de câinii care mă iubesc şi mă privesc fără mustrare în ochii lor. Câinii au însuşirea să te înţeleagă cu inima, şi nu judecă după legile şi calapoadele omeneşti. Sunt o adâncă mângâiere pentru mine.

Cea mai multă vreme am stat la Biarritz. Când a sosit primăvara şi a început să fie prea cald şi cei mai mulţi oameni plecau în ţinuturile de la nord, am fost cuprinşi de dorinţa să ne întoarcem la Paris. „Să mergem şi să ne adăpostim într’o casă liniştită, departe de mulţime, şi să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor...”. Această idee a venit de la Prinţul meu, dar n’aş putea fi sigură că nu am exprimat şi eu aceeaşi dorinţă. „Da...” şi de fapt nu ştiu care dintre noi a dat acest răspuns. Astfel „luna noastră de miere” a luat sfârşit.

 

Pe plaja din Biarritz

Am venit la Paris şi am găsit această casă. A fost nevoie de mult curaj spre a ne afişa în faţa lumii, ca o pereche de îndrăgostiţi - un soi de sinceritate eroică, căci ne dădeam seama că vom fi priviţi ca nişte oameni care păcătuiesc împotriva precedentelor sociale. Între timp s’a stârnit o adevărată furtună pentru noi, şi avalanşe de mustrări veneau furioase împotriva noastră, din România. Carol - niciodată nu voi putea insista destul - nu are acea însuşire aleasă care se numeşte tact. Dânsului îi repugnă să se ascundă îndărătul unei măşti de cuvinte ticluite şi de maniere dibace. Pentru dânsul aceste subterfugii înseamnă ne-onestitate. Toată viaţa lui a suferit de această lipsă de „savoir faire”.

Intrigi și bârfe...

Astfel, în urma nesfârşitelor dojeniri, Carol s’a oţelit şi sub impulsul mâniei a renunţat la drepturile sale la tron. După cum am mai spus, Primul Ministru Brătianu, care caută să stăpânească România, nu are nevoie de un om cu voinţă ca Prinţul Carol. Partidul său voieşte să-l scoată din linia de succesori ai tronului. Pentru a’şi atinge acest scop, dânşii trebuie să rupă orice legătură între Carol şi familia sa. Dânşii i-au otrăvit mintea, înfăţișând „afacerile de iubire ale lui Carol” şi chipul în care el îşi „înjoseşte ţara”. I s’a dat ordinul să se înapoieze imediat la Bucureşti şi să semneze abdicarea sa. Dânsul a refuzat aceasta. Emisarii guvernului au promis că, dacă el va semna abdicarea, dânşii se obligă să ţină secret acest act mai multe luni, în timpul cărora el va avea timp să se răsgândească. Carol a semnat. Promisiunile au fost călcate în picioare. Imediat s’a anunţat în public actul, în vreme ce trimişii au căutat să interpreteze greşit, atât sentimentele lui Carol către familia sa, cât şi pe ale familiei sale către Carol.

„AM FOST LĂSAŢI ÎN PACE“

Din clipa semnării am fost lăsaţi într’o pace relativă. Aveau acum în mână ceea ce doreau - renunţarea sa la tron. Ceea ce mai rămânea de făcut pentru complotiștii din intuneric era să continue să prezinte, într’o lumină proastă, purtarea lui Carol, să-l arate ca nepăsător şi ingrat faţă de interesele României, precum şi viața sa „desfrânată” cu mine la Neuilly. Dintre pereţii muţi ai vilei noastre încerc să trimit lumii acest mesagiu de simplu adevăr.

Vila din Neuilly

Mulţimea trece prin faţa casei noastre şi priveşte îndelungat la dânsa, închipuindu-şi scenele care se petrec înlăuntru, perechea veselă care se desfătează în dragostea nepermisă, într’o atmosferă sensuală - o femeie îndrăzneață, rea, care a înlănţuit şi ţine în ghiarele ei ascuţite un Prinţ de neam regesc, exilat din ţara sa, o victimă a dragostei!

Cât de deosebite sunt faptele!

În casa noastră se găseşte puţină veselie, afară doar când suntem în disperare şi încercăm să râdem şi să glumim, spre a nu ne cufunda prea mult în marea întristării. Actualmente trăim la fel cu cu mii de tineri căsătoriţi, înconjuraţii de respect, fiindcă au fost fost binecuvântaţi de biserică şi au aprobarea societăţii.

Menagiul nostru este simplu. Avem trei servitori: camerierul care totodată conduce şi automobilul lui Carol, când nu şi-l conduce singur, o cameristă şi o bucătăreasă, toţi trei români. Am avut un bucătar francez, dar ne place bucătăria românească - ostropel de pui, plăcintă cu carne şi altele asemenea - şi n’am putut învăţa vre’un bucătar francez să ni le facă, poate pentru că parizienii socot că arta lor culinară e cea dintâi în lume. Noi însă ţinem la bucătăria noastră din ţară.

CAROL ŞTERGÂND TACÂMURI

Când am închiriat vila, nu ne-am putut găsi servitori. Timp de şase săptămâni nici nu am avut vre'un slujitor şi Prinţul, împreună cu mine, făceam toate treburile casei. Eu nu sunt o gospodină rea - mama mea s’a îngrijit de aceasta - şi cu plăcere am văzut de curăţenie, am şters praful, am pregătit mâncarea și am spălat vasele. Prinţul mă ajuta cu voie bună, făcându-şi toată partea lui de lucru, în facerea paturilor, măturatul odăilor, ştergerea tacâmurilor şi a farfuriilor şi deschizând uşa dacă suna cineva. Dacă, cu umerii săi largi, lovea vre’un vas, sau cu degetele neobişnuite, strica vre’o farfurie, râdeam amândoi şi eram mândră de dânsul, cum ar fi fost oricare femeie când îşi vede bărbatul că-i sare într’ajutor. Comandam tot ce ne trebuia la telefon, dar uneori mergeam singură să târguiesc carnea, fructele şi legumele, după cum ar fi făcut oricare soţie de funcţionar. Îmi  plăcea aceasta. Şi dacă n’aş fi urmărită cu atâta insistenţă aş face-o şi acuma.

Ce lucru minunat este să iubeşti şi să descoperi aceasta în viaţa intimă! Nu am gusturi extravagante; Carol nici el. Îi place autoturismul şi sborul, dar în afară de aceste două sporturi costisitoare, socot că dânsul ar putea trăi fericit, cu 12 mii de dolari pe an, în America.

PRINŢUL PLĂTEŞTE 265 DOLARI CHIRIE PE LUNĂ

Întrucât mă priveşte pe mine, şi desigur mă vor crede toate femeile, declar că mai bucuros aş fi femeia iubită a unui om sărac, într’o casă mică și a noastră, cu perdele albe curate, cu o mică grădină în jurul ei, în tovărăşia copilaşilor şi a căţeilor, care să se joace iarna în preajma focului, decât să fiu o regină nefericită - şi numai Dumnezeu ştie că toate reginele sunt nefericite.

Voi încerca acum să zugrăvesc, în cuvinte, casa noastră „plină de păcate” şi o zi oarecare din viaţa noastră „destrăbălată”. Prinţul Carol plăteşte chirie 80 mii de franci pe an pentru vila sa din Neuilly. Cred că aceasta reprezintă cam 265 dolari pe o lună, în banii voştrii, americani. Este o casă simplă şi era parțial mobilată când am ocupat-o. Am mai adus şi noi câteva lucruri personale - cărţi, tablouri, tapiţerii, bibelouri, lucruri salvate din prăbuşirea casei mele de mai înainte, inclusiv un piano mare. Am brodat un şal cu motive româneşti, pe care l’am întins peste piano şi pe care aşez fotografiile pe care le preferă Carol: copilaşul său Mihai, Regina Maria, fratele său Nicolae, surorile sale şi tatăl său mort, Regele Ferdinand. Mai am atârnate nişte colivii de păsări în faţa ferestrelor odăii de culcare, de unde o pereche de canari ne înveselesc cu cântecul lor, şi o draperie simplă încreţită.

Vila noastră se găseşte pe Bulevardul Binneau, în fundul curţii, şi un zid de piatră desparte grădina din faţa vilei de trotuar, având o poartă de fier care se deschide pe un drum pietruit, care conduce la verandă. Avem un salon, o bibliotecă, o sufragerie, toate la parter, cu bucătărie, cămară şi toate celelalte dependinţe în partea dinapoi, pe unde se poate ieşi în grădină şi la garaj. La etaj avem 6 camere - apartamentul nu se deosebeşte cu nimic de camerele hotelelor obişnuite în care locuiesc călătorii comuni, cu familiile lor. Carol primeşte lunar, din România, bani, venituri ale imobilelor, castelelor şi moşiilor sale, moştenite de la tatăl şi unchiul său.

Rareori ne sculăm dis de dimineaţă, fiind obişnuiţi să ne culcăm târziu, dejunul îl luăm în camera mea  - cafea cu brioşe (un fel de cozonac) şi fursecuri. Aceasta, de obicei, cam pe la amiază. Ne îmbrăcăm apoi spre a primi pe vizitatori. Câteodată, de dimineaţă, ieşim şi mergem călare la „Bois de Boulogne”. Vara trecută am jucat din când în când tennis, anul acesta ne lipseşte însă energia necesară. La început, eram vizitaţi de puţini oameni. Acum vizitatorii s’au înmulţit, în mare parte aviatori români, printre care Carol are mulţi prieteni. Ne place să avem oaspeţi, dar noi nu ne ducem la nimeni. Prinţului îi place să facă lungi călătorii cu automobilul şi să călătorească.

„EU NU MĂ PLÂNG"

În timpul după amiezii ies uneori la plimbare cu câinii şi mă joc în fiecare zi cu dânşii în grădină, căci sunt atât de drăguţi. Adesea avem la masă oaspeţi aleşi, din numărul restrâns de amici care ne iubesc şi care nu vin ca să ne spioneze şi să ne critice. Printre aceştia este un scriitor francez, un deputat din Franţa şi o artistă româncă: Elvira Popescu - care actualmente uimeşte Parisul. Nu ne obosim jucând cărţi, îndeosebi bridge. Partidele noastre se termină noaptea târziu. După aceea mâncăm, cu puţin vin, dar cu multă voie bună. Nu discutăm chestiuni grave şi nici afaceri politice, despre care Carol se opreşte să vorbească de când aceasta l’a înstrăinat de familia sa Regală.

 

"Perechea minunată de Schnauzer-Pincers,
pe care îi avem cu noi la Neuilly"

Acei care îl numesc pe Carol încăpăţânat, rigid şi sfidător, ar trebui să-l vadă serile acasă, fericit, între prietenii săi, simplu, binevoitor, iubitor şi făcând tot ce poate spre a nu intrista pe prietenii săi cu grijile sale. Ceea ce îi lipseşte lui Carol este o mamă iubită, care să-l inţeleagă. Şi uneori sunt în situaţia ca să-l tratez, ca şi când ar fi un copil, iar eu mama sa. Încerc să-i îndrept gândurile şi conversaţia și,  în oarecare măsură, mă ascultă. Aceasta a dat naştere poveştilor despre “influenţa

mea” şi „acapararea mea vicioasă“ asupra sa. Este natural ca mulţimea să fie pornită împotriva unei femei care s’a devotat din iubire, încercând să mângaie pe un om, în nenorocire.

Nu mă plâng. Eram de la început pregătită la sacrificiu şi la suportarea oprobiului public pentru Carol. Sunt gata să înfrunt orice adversitate ce mi s’ar pregăti. Între acestea pentru mine e o fericire să fiu cu Carol, care este un om al culturii şi un gentleman adevărat. Ce se numeşte un gentleman? Un om de creştere aleasă, cu consideraţie, îndrăzneală şi fidelitate în principiile sale. Aceasta e ideea mea despre un gentleman şi aceasta este Prinţul Carol.

Îi plac cărţile ştiinţifice. Îmi amintesc de o seară, care a urmat unei zile de grele încercări, în care toate se păreau că au mers pe dos. Dânsul şedea în odaia din etaj, tăcut, descurajat, cu totul abătut, ţinându-şi capul în mâini, în semiobscuritatea lămpii de masă. Servitorul a adus un pachet, care pentru mine nu prezenta nici un interes şi l-am lăsat nedesfăcut. Ochiul obosit al lui Carol a căznit asupră-i şi, desfăcând pachetul, s’a înviorat ca electrificat. M’am apropiat să văd ce-l poate interesa atât de mult. Şi ce era? Nimic alta decât două volume, scrise de un aviator francez, asupra mecanicei, pilotajului şi construcţiei aeroplanelor. Carol a stat până la trei dimineaţa, absorbit de ele, nepăsător la tot ce-l înconjura, inclusiv la mine.

Citeşte mult şi englezeşte, gazete şi reviste. Adesea îl invidiez văzând cât de bine stăpâneşte o limbă de care eu am atât de puţină cunoştinţă. Îmi place literatura românească, istoria ţării mele şi folklorul; citesc uneori şi nuvele franţuzeşti. Îmi place, în mod deosebit, Maurice Dekobra. Acasă, în mod obişnuit, vorbim cu Carol franţuzeşte, limbă care poate fi socotită drept grai de societate în România. Toţi românii cu educaţie vorbesc franceza, germana şi uneori engleza. Engleza pe care o vorbeşte Carol e foarte frumoasă. Câteodată stă cu mine de mă învaţă englezeşte.

Viaţa noastră e atât de liniştită! Hotărât că nu suntem fluturi sociali, eu nu mai mult decât Carol.››

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927

Citește mai mult... »

Carol și Elena - Idila

În jurul relației dintre regele Carol II-lea și Elena Lupescu s-au țesut multe legende. Societatea românească a fost - și este încă – foarte categorică în a judeca povestea de dragoste dintre cei doi. Majoritatea românilor au fost profund indignați de legătura extraconjugală a viitorului rege, care își părăsise familia și renunțase la tron în decembrie 1925 și care trăia în Franța, sub numele de Carol Caraiman, alături de iubita lui.

“În cele mai multe cazuri, când dragostea este adevărată, dar împrejurările sunt vitrege, suferinţa cea mai mare o îndură femeea. Eu, Elena Lupescu, sunt socotită în lume drept o curtezană, ca multe altele, fără scrupule, o sirenă egoistă, pentru ale cărei mângâieri un Prinţ de neam regesc a renunţat la tronul său. În interesul acestui om, cât şi pentru justificarea mea, m’am hotărât să scriu adevărul în această chestiune.” Așa își începea mărturisirile Elena Lupescu – dezvăluiri din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – publicate de trustul de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Articolele publicate în “New-York American” și “Los Angeles Examiner” au fost imediat preluate de presa europeană. Revista “Realitatea Ilustrată” – care apărea în acei ani la Cluj – nu putea să rămână indiferentă. În “Ediția specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927 publica ample extrase din articolele care făceau senzație în ziarele americane:

“Faptele cunoscute sunt că: acest Carol, născut Prinţ de Coroană al României,  țară care după război s’a intregit, a fost întărită şi civilizată de unchiul său, Carol I, şi apoi de tatăl său, Ferdinand I, care a murit de curând – trăieşte în exil împreună cu mine, intr’o vilă de la Neuilly, într’unul din faubourgurile

Parisului.

Învinuiri de complot

Zizi Lambrino

Sunt arătată drept ‹‹acea evreică cu părul roşu, Magda Lupescu››, iar căminul nostru e numit ‹‹Vila misterioasă a unei iubiri neîngăduite››, în care ‹‹se complotează împotriva României.›› Voi încerca să restabilesc adevărul.

Carol a semnat abdicarea la tron în ianuarie 1926. Aceasta n’a fost, după cum presupune lumea, o dezertare laşă, făcută cu sânge rece, de la îndatoririle sale ca Prinţ de coroană şi moştenitor al tronului unei ţări care-şi pusese întrânsul toate nădejdile de viitor. Pasul său l-a făcut în împrejurări insuportabile, create de falsificările şi intrigile duşmanilor săi. Intrigile acestea s’au urzit ani dearândul, încă din timpul căsătoriei morganatice a lui Carol cu Zizi Lambrino - o incursiune romantică de tinereţe, care s’a sfârşit cu o căsătorie, deoarece Carol era prea cinstit şi prea cavaler ca să facă altfel - el a fost hărţuit, ameninţat, silit, terorizat şi pus într’o situaţie insuportabilă, pentru un om de o voinţă tare, impulsivă, ca a sa şi de un caracter rigid.

Brusc și fără tact

Prințul Carol

Acestea sunt însuşirile lui Carol. Este brusc şi adesea lipsit de tact. Îi lipsesc răspunsurile prompte şi e sfios în manifestările sale. Decât să argumenteze sau să se pună într’o situaţie penibilă, preferă să recurgă la acţiune. Îl cunosc, de aceea vorbesc, căci prietenia dintre Prinţul Carol şi mine durează de multă vreme, şi-l cunosc mai bine decât însuşi mama sa, Regina Maria. Nimeni nu mă poate înşela în ceea ce priveşte pe Carol.

Ne-am întâlnit încă de copii în România. Asta a fost cu multă vreme înainte, căci acum eu sunt de 28 de ani, iar Carol de 34. Sunt născută la Bucureşti, tatăl meu fiind român şi mama mea rusoaică. Tatăl meu era chimist. Nu suntem evrei, deşi s’a spus că suntem. Am prieteni foarte iubiţi printre evrei şi dacă aş fi evreică aş fi mândră de aceasta. M’am întâlnit pentru prima oară cu Prinţul Carol în casa administratorului de la una din moşiile Regelui. Într’o zi, tatăl meu m’a luat şi pe mine la un ceai cu Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol I, care era cunoscută sub numele de ‹‹Carmen Sylva - Regina poetă››. Regina Elisabeta adora copiii. Unica ei fetiță a murit în vârstă de 4 ani şi inima Reginei era plină de duioşie pentru copii. Era foarte iubitoare faţă de mine şi a trimis să-mi aducă ciocolată. Și când s’au adus bomboanele Prinţul Carol, care stătea în apropiere, a luat cutia ca să mi-o prezinte el. Dânsul era de 15 ani, iar eu de 9.

- De multă vreme am vrut să te cunosc - a spus dânsul. Ai un păr atât de frumos!

Elena Lupescu

Această intervenţie bruscă şi acest compliment copilăresc era caracteristic Prinţului meu. Inima sa este atât de bună, dar nu ştie totdeauna să se exprime. Cu toate acestea complimentul mi-a plăcut mult, căci părul era una dintre vanitățile mele. M’a costat multă durere de cap. Mi-a părut bine când s’a născocit moda părului scurt. Acum port părul bubikopf, nu scurt băieţeşte; la ceafă puţin mai lung. Am surâs tânărului Prinţ şi dânsul m’a îmbiat să deschid cutia.

- Mănâncă! – a spus dânsul, cu felul său rece şi brusc, întinzându-mi cutia de ciocolată cu un gest energic.

Am luat o bomboană, dar nu apucasem s’o mănânc, când Carol mi-a oferit alta. Am ezitat. Atunci dânsul a apucat o bomboana cu două degete şi mi-a pus-o în gură.

- Nu mai vreau alta – am spus eu.

- Ba da, mănâncă! - a insistat dânsul.

Era încăpăţânat, şi a stăruit, spunând:

- Vreau s’o mănânci şi pe asta.

Nu înţelegeam pe atunci ce înseamnă această insistență, şi m’am supărat. Mândră, m’am uitat încruntat la dânsul, şi am împins cutia de bomboane, şi nimic nu m’ar fi putut, hotărî să mai iau una.

De câte ori n’am râs împreună de acest episod al bomboanelor de atunci. Îl cunosc acum atât de bine! Dar atunci nu puteam să înţeleg dedesubtul acestei maniere brusce a sa; care nu era altceva decât dorinţa de a prelungi şederea, oferindu-mi bomboanele una câte una. Prefera această metodă, deoarece nu era obligat la conversaţie.

Greșit judecat

Bietul băiat! Cum l-am judecat de greşit! Şi câţi nu-l judecă şi astăzi greşit! Eu însă mai mult nu-l pot judeca astfel. În întâlnirile ulterioare cu Carol am învățat foarte multe, deşi uneori treceau luni şi ani când abia ne mai vedeam unul pe altul. Cu toate acestea între noi exista prietenia, şi simţeam că eu îl înţeleg pe acest om. Vedeam sub maniera brutală o inimă adevărată şi un caracter ferm.

La vârsta de 16 ani m’am căsătorit cu un ofiţer român. Un timp scurt, am trăit fericiţi împreună, dar mai apoi ne-am dat seama că caracterele noastre se deosebesc prea mult şi gusturile diferă atât, încât o viaţă armonioasă era cu neputință. A venit însă războiul şi preocupările personale au trebuit să fie lăsate la o parte. Imediat tatăl meu s’a pus, dânsul şi activitatea sa, la dispoziţia guvernului. A mers pe front, unde l-a însoţit şi mama. Am fost şi eu împreună cu soţul meu. Toţi patru ne-am pus în slujba Patriei. Eu şi mama mea dădeam ajutor soldaţilor şi copiilor mici şi părăsiţi în urma groaznicelor evenimente care au urmat. Şi erau atât de mulţi cei fără ajutor! Copii şi soldaţi mureau ca muştele.

Reînoirea vechii prietenii

Prințul  s’a căsătorit cu Zizi Lambrino în timpul războiului. Bineînţeles că această căsătorie m’a interesat şi pe mine mult, deşi pe atunci gândul unei legături între Carol şi mine nu se născuse încă şi poate de aceea am considerat căsătoria sa cu sentimente altruiste, dorindu-i fericire. Când s’a terminat războiul am rămas împreună cu părinţii mei, socotind că eu şi bărbatul meu nu ne potrivim împreună, deşi eram foarte buni prieteni şi suntem încă. De comun acord, am hotărât să divorţăm, lucru care se face foarte uşor în România. Am intentat procesul de divorţ şi legea ne-a separat. Am rămas mai departe cu părinţii, făcând bineînţeles, din când în când, călătorii prin străinătate.

În decursul uneia dintre aceste călătorii, la Paris, s’a întâmplat că Prinţul Carol a venit să-mi facă o vizită. Era pe la începutul lunii Decemvrie 1925. Carol se înapoia de la funerariile reginei văduve Alexandra, din Londra, unde fusese trimis ca să reprezinte familia regală. Ne-am întâlnit la o recepţie, în casa unui ataşat al Legaţiunii române din Paris.

- Aş dori - a început vorba Prințul - să reînnoim vechea noastră prietenie, din zilele când eram în România.

Am observat că e foarte obosit şi deprimat, şi n’am putut să-i rezist. Răspunsul meu a fost din adâncul sufletului, fără alt gând decât acela de a mi-l face prieten.  I-am răspuns:

- Te aştept, mâine, la apartamentul meu.

Astfel au început a înmuguri în mine sentimente noi pentru băiatul sfios de odinioară care voia, cu de-a sila, să mă hrănească cu bomboane. În ziua următoare Prinţul mi-a făcut o vizită, acasă la mine, şi a fost cât se poate de corect cu mine, deşi afectuos.

Legături sufletești

M-am străduit să-l liniştesc pe Carol, să-l fac să se simtă bine în tovărăşia mea, amintindu-i de timpurile când dânsul era băiat de 15 ani iar eu eram în vârstă de 9 ani. Acum puteam să-l înţeleg mai bine. Femeile, în genere, nu pot să găsească pe Carol prea atrăgător. El nu are dibăcia pe care o au alţii de a linguşi, şi este prea sincer și brusc spre a fi un om de salon. Desgustat de faptul că prietenii săi îl judecă greşit, adesea e în stare, pe neaşteptate, să-şi schimbe toată activitatea, să lase un lucru baltă spre a se apuca de automobilism, de aviaţie sau de călătorii îndepărtate. Poporul îşi spune atunci: ‹‹Iar s’a sălbăticit: nu poți pune nici un temei pe dânsul››. Lucrul nu e adevărat, Carol nu este un fanatic şi te poti bizui totdeauna pe dânsul. Totdeauna e atent şi îşi iubeşte prietenii. E generos, binevoitor, loial și patriot. Dragostea sa pentru mine e blândă şi lipsită de egoism. Dacă ar putea să divorţeze de soţia sa, Prinţesa Elena a Greciei, Carol m’ar lua în căsătorie, la cea mai mică indicaţie a mea, că aceasta este datoria lui.

Când pentru prima dată s’au înodat între noi legături de dragoste, primul său gând a fost pentru mine şi la preţul pe care voi avea să-l plătesc. În mod sincer însă, declar că nu doresc o căsătorie morganatică. Şi eu îmi iubesc țara. ÎI iubesc şi pe Carol, dar recunosc obligaţiile sale faţă de poporul său. Căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino a fost o greşală a tinereţii. Să fiu eu oare a doua femeie, care să-l ducă la o greşala identică? Nici nu mă pot gândi la aşa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gând ideea unei căsătorii între noi…”.

Continuarea aici: Carol și Elena - Dragoste în exil

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927.

Citește mai mult... »

“Bal-Musette” interbelic

Vă invit să petrecem câteva ore într-un "club din alte vremuri”. Vom merge împreună la o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântate de celebrele jazz-banduri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând în perioada interbelică. Pentru aceștia “duminica era ziua feerică a libertăţii, când îşi puteau întrebuinţa timpul numai după fantezia lor”. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de un reporter interbelic pe care îl vom numi și noi “Rex”, pentru că așa își semna articolele publicate în paginile revistei “Ilustrațiunea Română”:

“- Dansați, domnișoară?

- Mersi.

Perechea începe să se învârtească în ritmul deochiat al unei armonici stridente, mânată diavolește de Costică Arapu, cel mai celebru armonist din Capitală. Cântă un fox-trot și perechile dansează un vals romantic amestecat cu o bătută autohtonă. Desigur ca aceasta nu se petrece nici la “Valadolid”, nici la „Bombonieră". 

Cum se fac cunoștințele...

Suntem în unul din cele mai renumite localuri populare, la “completul” unde dansează oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate. E o vastă baracă de scânduri, împodobită cu brad și foiță tricoloră. Lămpi electrice voalate de fumul gros al țigărilor luminează o mulțime de indivizi cari se sucesc pe loc, în timp ce, de pe un scaun din mijlocul localului, Costică Arapu nu obosește până dimineața cântând când din armonică, când din gură, când din ghitară. În jurul lui, fiecare dansează ce vrea și ce știe. Dintr'o singură privire, cuprinzi 20 de perechi cari dau din picioare, fiecare după fantezia sau știința ei în ale dansului. Se întâmplă uneori ca domnișoara să danseze într'un fel și cavalerul într'altul. Dar asta nu are nici o importanță în înghesuiala cea mare, unde niciodată nu știe cine te-a călcat pe bătătură.

Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 5 lei la intrare. Altă taxă nu se ia, nici consumații nu există. Când dansatorilor li se usucă gâtul din pricina prafului ridicat din podele, se reped până la cârciuma de peste drum, unde-și ung laringele cu o dușcă zdravănă de rachiu de izmă. Apoi, cu inima căptușită, vin să danseze mai cu foc. Cu cât crește numărul paharelor, cu atât crește și pasiunea dansului. Așa că, la o anumită ora, dansatorii se dedau la cele mai fantastice fantezii: umblă de-a bușilea, sar peste armonist, rămân prostiți în fața zidurilor de scândură sau se încaieră frumos, ca și cum ar dansa. Fără nici un gând rău, proaspeții veniți dansează între ei, bărbați cu bărbați, fete cu fete.

- Numai așa de “boală”, să se vadă cum știm noi să ne folosim picioarele.

După vreo oră, când oboseala picioarelor se ridică la cap ca o căldură binefăcătoare, relațiile dintre dansatori devin prietenești. Se petrece ca într’o  mare familie, în care sunt atât de multe rude, încât nu le poți cunoaște pe toate. Din “domnișoară” raporturile trec imediat la “Ileano”, ca să urmeze apoi un “Fă!” bărbătesc și o ciupitură măiestrită.

 

"Faimosul" Costică Arapu
încinge atmosfera

O fată timidă și chioară, deși a plătit intrarea, stă stingheră, rezemată de perete, ca să nu împiedice dansatorii. Ce-i drept, pe lângă că are un ochi cu albeață, mai are și gura strâmbă. Dar sub foița cu care și-a înroșit obrazul și buzele nu se cunoaște cât e de urâtă. Un taxator de la S.T.B. (notă: Societatea de Transport București), la fel de timid și el și fără pereche, o privește cu jind: cel puțin picioarele îi sunt întregi și are un bust cum nu au toate frumoasele de-aici. Cu toată timiditatea, S.T.B.-istul se apropie de fata proastă și chioară:

- Sunteți din București, domnișoară?

În contactul cu lumea din tramvaie, tânărul a învățat să vorbească așa cum se cuvine cu o domnișoară pe care nu o cunoști. De câte ori nu a fost el martor în tramvai la asemenea începuturi de idile, când domnul care a plătit biletul până la Obor coboară împreuna cu partenera întâmplător întâlnită, la Grădina Icoanei. Fata chioară, mândră că un tânăr cu uniforma atât de frumoasă îi adresase cuvântul, răspunse rușinată, privind cu ochiul sănătos spre picioarele ei strânse în pantofi cu șireturi:

- Nu, din Moldova!

- Aa! - se miră bucuros băiatul, deși știe că spune un neadevăr - Eu tot din Moldova sunt!

Idila se încheagă ușor. După câteva minute, chioara și setebistul dansează strâns, iar fata  își lasă romantic capul pe pieptul lui, pe care strălucește, pe o placă de metal, un număr impresionant. După dans, când rachiul devine un stimulent pentru țopăiala viitoare, perechea se întoarce exuberantă la “bal”, unde și ceilalți dansatori își ridicaseră entuziasmele la același diapazon.

 

În ringul de dans

Armonica lui Costică Arapu zicea acum o bătută autentică și năstrușnică, care furnica picioarele. Se ridicase praful ca un nor galben și dansatorii nu mai osteneau. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap, de la “o mamă, dulce mamă”, până la “am un lemn și patru bețe". Petrecerea la “balul” din Calea Moșilor e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într'o învălmășeală cumplită. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii se vor repezi în aer ca proiectilele, capetele vor suna lovite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală, ca muzica, ca rachiul, ca dansul.

În zori, un bătrân filosof mătură sala de dans de praf și de sânge. Clientela abia așteaptă seara, ca să reînceapă balul cotidian.”

Citește și: Carnaval: Excentricitățile Salomeei

Sursa: articolul ‹‹“Bal-Musette” bucureștean›› - semnat “Rex” – publicat în numărul din 22 ianuarie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »

Drame pe Dunăre

Ne-am început zilele trecute, însoțiți de publicistul N. Papatanasiu, vizita în lumea de altădată a Brăilei, oraș în care “viaţa portului s’a risipit, s'a stins” și în care se depăna pe atunci “un film, cu încetinitorul, obositor şi enervant.” În lumea aceasta amorțită, vestea că două vapoare își vor începe din nou peregrinările pe Dunăre părea că va readuce dinnou la viață portul și pe oamenii lui. Cu toate acestea: “În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.

     Citește aici prima parte a reportajului: Oameni din porturi

* * *

- Patera! - E glasul lui Dimitrachi.

- Ce este? - întreabă Barba Costa, trezit din gânduri, privind spre Dimitraki, care avenit pentru întâia oară la cafenea.

Vestea e cu adevărat extraordinară: Ernestinaşi și Ariadni pornesc mâine spre Silistra. Casa lor de cereale a hotărât să aducă o încărcătură de orz. Orzul are prețul în urcare. Vecinii de la mesele dimprejur au ridicat capetele. Știrea face într'o clipă înconjurul cafenelii. Dimitraki a vorbit prea tare.

Bărci în portul Brăilei

În trupul lui Barba Costa sângele svâcnește! Începe iarăși călătoria în susul fluviului, de-a-lungul porturilor, de-a-lungul malurilor înverzite de sălcii! Gândul lui reface călătoriile (atâtea!), revede chipuri de cunoscuți și prieteni.

- Mergem, Spiro! Pleci și tu! - rostește el.

Spiro sfârșește de silabisit o frază, apoi pune degetul drept zăloagă, dă din cap și pornește după Barba Costa.

- E, na pari o diàvolos! - (La naiba!) izbucnește el pe sub mustăți. Nu poate să vadă cum are să aranjeze cu Evridiki, în privința Aretiei. Asta îl îngrijorează, peste poate, pe capetan Spiro.

* * *

Şi călătoria în lungul fluviului începe aşa cum a depănat-o Barba Costa în priviri. Mai întâi, hârtiile la agenție, la vamă, la căpitănie. De asta au avut grijă oamenii d-lui Panopulos. Seara, totul era gata. Remorcherul Alice s'a apropiat de Ernestina și a acostat alături, duduind din motoare. Până a nu se lăsa pe deplin întunericul deasupra portului, a început o manevră puțin complicată. Ariadni trebuia scos dintre Clitemnestra și Ifigenia și lipit de Ernestina, care avea să-i fie tovarăș de drum. Parâmele au fost slăbite. Ariadni a fost legată la pupă, de Alice, care s'a pornit să întindă parâma de sârmă. Apoi, lăsat în cursul apei (șlepurile se leagă cu prora în susul fluviului) șlepul diriguit doar de cârmă, pe care o rotea grijuliu Spiro, s'a a lipit de Ernestina.

În zori, plecarea. Manevra retragerii legăturilor o face Dumitraki. Parâmele care unesc cele două șlepuri cu remorcherul au fost legate de cu seară. Barba Costa stă în cabina înălțată a cârmei, (sto timòni). Remorcherul șuieră prelung, cu glas răgușit și se'ndepărtează încet. Parâmele se întind. O mică sguduitură. Vaporașule oprit o clipă pe loc. Pe coș se'nvolbură lințolii de fum. Helicele frământă apa Dunării, care oglindește zorii albăstrii. Un șuier scurt. Șlepurile înaintează. S.R.D. 326 și celelalte rămân în urmă. Decorul portului, împodobit cu lumini palide, se trage îndărăt, cu siluetele turnurilor de la fabrici, cu vaporașele și șlepurile priponite în ancore.

Cargobot încărcând cereale în portul Brăilei - 1937

Apoi, malurile se apropie, cu priveliștea mereu neschimbată a sălciilor verzi. Uneori, un sat. Mai târziu, în amiezi, Piua-Petri - un port mărunt. Pe înserat, popas în fața Hârșovei, un orășel împlinit între două dealuri albe, de calcar. Între două canarale, cum li se spune. Aici, Barba Costa a rămas în mai multe rânduri, pentru ca să încarce grâne. Are prieteni buni. După ce ancora e coborâtă, Barba Costa pornește cu barca spre port, ca să întâlnească pe Kirio Dimitri. Întâlnirea cu Kirio Dimitri e afectuoasă, ca între cunoscuți de demult. Seara se încheie, cu alți prieteni, la un restaurant, lângă pahare cu vin.

În zori, furtună. Dunărea e cu totul alta. Valurile se năpustesc în toate părțile, ca o învârtejire prin nămoluri. Dintr'un braț de apă, se ivește un remorcher negru cu brazdă roșie. Îl cunoaște Barba Costa. Stăpân e căpitan Ali, un cunoscut de demult. Roata cârmei se smucește în mâinile lui Barba Costa, dar el o ține bine. Remorcherul lui căpitan Ali s'a pierdut, în urmă, dimpreună cu aducerile aminte.

* * *

În clipa aceasta, pe șlepul de-alături, se aud glasuri care biruesc vântoasa și strigăte de ajutor. Barba Costa poate să vadă de-aci, de sus, pe Areti alergând cu părul învâlvorat pe punte, urmărită de Spiro, înfuriat, ca o gorilă. Scena se desfășoară cu o repeziciune de fulger. Nici cât ar pune cârma la babord, Aretia a și ajuns la prora șlepului, încalecă peste balustradă şi se asvârle în apă, între cele două șlepuri. Capetan Costa își întipărește expresia chipului Aretiei, de spaimă și amărăciune, ca pe-un clișeu. Închide ochii o clipă și imaginea nu se șterge. Îndată, se smulge din inerție și deschide ușa cabinei:

- Dimitraki! Dimitraki!

Dar Dimitraki e gata. A văzut și el pe fereastră împrejurarea. Aleargă pe Ariadni, scutură de umeri pe Spiro care pare un hăbăuc, se repede în casă, reapare și privește în urma șlepului. Barba Costa face și el la fel. Dâra de spumă de la pupa șlepului se pierde în valurile nămoloase. Trupul fetei nu reapare. Numai valuri, valuri, în culoarea lutului galben, dobrogean. Dimitraki ar voi parcă să deslege lotca șlepului și să se avânte prin valuri, în căutarea Aretiei. Ezită, însă. Ar fi o nebunie! - gândește Barba Costa. Așa vede și Dimitraki care revine pe Ernestina și urcă la cârmă:

- Ideş? (Ai văzut?) - întreabă fiul.

- Ne! (Da!) - spune Barba Costa și lasă în mâna lui Dimitraki roata de fier. Coboară și pătrunde în casa lui Spiro. Spiro a rămas, de piatră, pe un hambar. De pe vapor n'a observat nimic. Vântul șuieră și izbucnește mai tare. Dac'o să iasă fata la suprafață, au s'o pescuiască lipovenii! În odăița bătrânilor plânge, fără putere,coana Evridiki.

Șlepuri pe Dunăre - 1937

- To caimèno to coritzaki-mu! (Sărmana fetiță!) - repeta mama.

Plecarea din Brăila, neașteptată, deslănțuise drama. Cu voia mamei, Areti avea să rămână la niște prieteni. Dar Spiro se opusese. Areti trebuia să vină cu ei, la Silistra. Coana Evridiki nu înțelegea schimbarea în firea lui Spiro. Când aflase însă de la Spiro întâmplarea cu fata lui capetan Manoli, voința ei se anihilase. Trecuse de partea soțului. Areti, desnădăjduită, (lăsa în urmă un început frumos dedragoste) se revoltase. Dar bătrânii, de acord, o încuiaseră încabina ei. Socotind că în larg nu mai e nicio primejdie, o eliberaseră. Cearta izbucnise din nou. Și pe urmă, sfîrșitul îngrozitor...

— Areti! Areti! Coritzaki-mu! Coritzaki-mu! (Areti! Areti! Fetița mea! Fetița mea!)

* * *

La amiază, furtuna s'a potolit. Soarele s'a ivit, pe ceruri și pe ape. Malurile: înverzite de aceleași sălcii. Cerna-Vodă a rămas departe, cu podul alb. Popas, la Oltina, pe noapte. A doua zi, sfârșitul călătoriei, la Silistra. Decor ca'ntr'un tablou de Dimitrescu. Încep lucrările pentru construirea schelei. Cât mai repede, fiindcă remorcherul trebuie să plece, spre Brăila: numaidecât! În toiul alergăturii, Dimitraki îi aduce lui Barba Costa vestea că Spiro s'a spânzurat, într'un hambar. L-au găsit, adineauri. Bătrânul nu-și poate stăpâni o înjurătură, de necaz. Semn rău!

- Ton Keratà!...... și se'ndreaptă spre Ariadni.”

 ...ca'ntr'un tablou de Ștefan Dimitrescu

Sursa: reportajul “Oameni din porturi” – semnat N. Papatanasiu (prozator, critic literar şi publicist român – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »