Povestea “Ciocolatei Zamfirescu”


La sfârşitul secolului al XIX-lea, în România, ciocolata era un considerată un produs de lux, fiind de cele mai multe ori importată din Europa de Vest. Delicatesele nelipsite de pe mesele românilor cu stare erau şerbetul, dulceața și - într-o oarecare măsură - cafeaua. Cacaua se folosea încă destul de rar în cofetării. Compania Zamfirescu din Bucureşti a pornit la drum în anul 1840 cu o fabrică de lumânări, dar și-a diversificat producția în 1865, an în care a început să producă săpunuri de toaletă utilizând uleiuri de flori aduse din Provansalia. Trei decenii mai târziu (în 1889), compania Zamfirescu a început să fabrice primele batoane de ciocolată. În 1890 compania a lansat pe piață prima ciocolată cu lapte produsă în România.


Constantin şi Olimp Zamfirescu, adolescenţi fiind, au lucrat la început ca simple calfe în prima fabrica de ciocolată deschisă în București de francezul F. Bresson. Datorită vredniciei lor, cei doi ajung să cumpere, în anul 1898,  fabrica d-lui Bresson din actualul Bulevard Kogălniceanu nr. 38 şi să o dezvolte pe cont propriu. Cei doi fraţi furnizau la început ciocolata personal, mergând cu bicicletele până la Ploieşti, la Giurgiu sau în comunele mai mari din jurul Capitalei. Mai apoi, prin anul 1906, fabrica a început să se dezvolte şi să se modernizeze rapid, produsele fabricate aici ajungând să rivalizeze cu cele din străinătate.



Sediul fabricii a devenit curând prea mic pentru afacerea care se dezvolta cu avânt. Constantin Zamfirescu, care a rămas singur în această afacere, a cumpărat terenuri în Calea 13 Septembrie, unde a construit o nouă fabrică la începutul aniilor '20. În afară de fabrica propriu-zisă - care se întindea pe o suprafaţă de un hectar - au fost construite şi locuinţe pentru lucrătorii fabricii, acesta fiind unul dintre primele exemple de asumare a răspunderii sociale a unui patron faţă de angajaţi.

- Ia spune, domnișoară Marioaro: dacă'ți dă papa 30 de bani
și mama 20, cât face?
- 30 plus 20, e egal cu... 100...
- O sută ?!
- Da... o sută de grame ciocolată Zamfirescu!
(desen de A. Murnu - revista "Furnica" din 9 septembrie 1914)

După 1920, compania "Ciocolata Zamfirescu" a devenit principalul producător de dulciuri de calitate superioară din România. Recunoașterea deplină a venit în 1922, an în care Casa "Grigore Capşa" a acordat fabricii „Ciocolata Zamfirescu" dreptul de a se putea servi de numele de „Capşa SAR" pe etichetele produselor sale de ciocolată. Mai mult, în anul 1931, „Capşa SRL" a încheiat o convenţie prin care acorda firmei Zamfirescu dreptul de a vinde orice produs de ciocolată sub marca, ambalajul şi denumirea „Capşa".

- Eu sunt, bobocelule... deschide: am să’ți spui ceva foarte interesant!
- Minți, hoțule: iar te-ai îndopat cu ciocolată Zamfirescu!
(desen de F. Șirato – revista “Furnica” – nr. din august 1915)
Compania Ciocolata Zamfirescu”, furnizor al curţii regale, a deschis  magazine pentru desfacerea produselor sale pe Bd. Regina Elisabeta la nr. 34, în Calea Griviţei nr. 119, pe Lipscani nr. 87, pe Calea Victoriei, în Piaţa Romană, în Piaţa Rosetti, pe Strada Berzei, dar şi în Sinaia, acolo unde Constantin Zamfirescu era preşedintele Consiliului de Administraţie al hotelului Palace”. De asemenea, a deschis magazine la Iași şi la Chișinău.

Marca “Ciocolata Zamfirescu” a încetat să mai existe în 1948, an în care compania a fost naționalizată. A urmat comasarea ei cu alte două fabrici din București, reorganizare care a dus la constituirea Întreprinderii de produse zaharoase Bucuresti. După 1989  întreprinderea s-a transformat în societatea Excelent S.A. – azi Kandia Dulce S.A.




Citește mai mult... »

Străbunicul și "Ştirile de la ora 5"

Ştirile de tip tabloid sunt nelipsite azi de pe micile ecrane sau din paginile gazetelor - fie că ele apar în format clasic sau electronic - și fac deliciul publicului. De ce? Probabil pentru ele că ne satisfac plăcerea de a bârfi. De asemenea, știrile din categoria "senzaționalului" sau cele o care pun în prim-plan fapte care ar putea atenta la siguranţa noastră, au un impact garantat. Senzaționalul nu e însă o găselniţă a presei actuale. Acest tip de presă a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu primele ziare de mare tiraj. Începând din acei ani noi cititorii, fie că recunoaștem, fie că nu, reacționăm la articolele care ne dau informaţii despre crime, violuri, tâlhării, atentate sau altele de acest gen. Vrem sau nu vrem, le citim și dicutăm despre ele. Dacă nu am reușit să vă conving, poate că să o facă câteva știri culese de prin gazetele românești ale anului 1886:

Mare scandal

"Indivizii Nae Chris., Iosif S. și Franț H. sunt oameni de bucluc. Ieri, neavând pesemne altceva de lucru, se vorbesc câteşitrei şi dau năvală în prăvălia lui Stan F., din şoseaua Ştefan cel Mare, sparg lucrurile aflate în prăvălie, sparg geamurile şi încă multe altele. Dl. Stan F., care din auzite ştie că într-un stat organizat proprietatea este garantată prin legi şi astfel nimeni nu o poate nimici sau însuşi pe nedrept, în unire cu alţii a legat cobză pe cei trei năvălitori şi i-a dus la răcoare".


Călcat de cal

"În ziua de 22 iunie pe la orele 4 p.m., locuitorul Nicolae I. N. din comuna Brezoaele, plasa Bolintinului, judeţul Dâmboviţa, a călcat cu calul pe consăteanul sau Tică Negoiţă, care a şi încetat din viaţa în acea zi. Inculpatul împreună cu actele de constatare s-au trimis parchetului."

Stiri tabloide - stirile de la ora 5

Înecată

"Femeia Elena lui Gabur, în etate de 70 de ani, de loc din comuna Bârgăoani, judeţul Neamţ, a venit la o soră a sa Catrina Bordianu în comuna Tupilaţi, din acest judet. În seara zilei de 25 iunie curent, numita a mers apoi la cârciumă împreună cu sora sa si cumnatul său Gheorghe Bordeianu, unde bând vin, a plecat singură şi voind a trece pârâul Valea Alba pe o punte, a căzut de pe ea şi s-a înecat. Cadavrul acesteia scoţându-se s-a înmormântat."

Stiri tabloide

Oameni periculoşi

"Ştefan D. nu este om de glumit. Când i se aprind paiele în cap, apoi ţine-te pânză să nu te rupi. Ieri având o mică daraveră cu un domn Petre N., se repezi tam-nisam cu un cuţit spre acel domn şi voi să-l înjunghie. Planul din fericire nu i-a reuşit; mai mulţi oameni sărind într-ajutor l-au dezarmat şi l-au dus la locul cuvenit."

Stiri tabloide

Evenimentele devin din ce în ce mai grave:

Monstru

"Fata Anita, în etate de 19 ani, fiica locuitorului Ioje G. D. din comuna Răchiteni, judeţul Roman, în ziua de 26 iunie, a născut un monstru mort de sex feminin..." (doar pentru cei curajoși: continuarea știrii se poate citi în decupajul alăturat).

Stiri tabloide


Mort în apă fiartă


"În ziua de 19 iunie pe când femeia Safta T. prepara scăldatoarea lehuzei Sanda M. din comuna Crucea de Sus, judeţul Putna, a căzut în găletarul cu apă fiartă un copil în etate de 2 ani ce se afla în casă, care după 2 zile de suferinţă a încetat din viaţă."


Stirile de la ora 5

“Toate-s vechi si nouă toate” – nu-i așa?

Ştirile sunt preluate din numerele publicate în zilele de 2 februarie 1886 și 7 februarie 1888 ale ziarului:






Citește mai mult... »

Iașii de odinioară: Ulița Mare

Acum ceva mai mult de un veac, când te apropiai de dulcele târg al Ieșilor, trebuia mai întâi să strabați o mahala destul de întinsă – Mahalaua Nicolina. Odată trecut de colibele vechi din lemn de la periferie, intrai pe o uliță care străbătea orașul de toată lungimea lui. Se găseau de-a lungul ei “cele mai frumoase prăvălii și cea mai multă mișcare” și era denumită, prin definiție, Ulița Mare. Vă invit să citiți câteva dintre poveștile Uliței Mari a Iașilor, așa cum au fost ele consemnate în articolul Iașii de azi – Iașii de odinioară: Ulița Mare”, semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 5 mai 1937 al revistei “Ilustrațiunea Română:


Ulita Mare de altădată
Sub această denumire se înțelegea nu numai actuala stradă Ștefan cel Mare, ci și o parte din str. Cuza-Vodă și str. Lăpușneanu. Adică ulița îngustă, străjuită de o parte și de alta de clădiri cu balcoane suspendate deasupra pietonilor, cu stâlpi și ganguri întortochiate, amintind stilul oriental și pe unde noaptea, din cauza lipsei luminei, orbecăiai ca întrun labirint (din loc în loc era câte un felinar în care clipocea câte o lumânare anemică) ce mergea din fața fostului Palat Domnesc până la biserica Sf. loan cel sărac. E cunoscută sub acest nume din vremea domniei lui Iliaș Vodă, ultimul descendent al lui Ștefan cel Mare. Astăzi, această stradă e una din principalele artere ale orașului, atât din punct de vedere comercial (căci aici sunt instalate cele mai mari magazine de en-gros") cât și ca aspect.

Biserica Sf. Neculai Domnesc

Odinioară, în locul asfaltului neted ca sticla, pavajulera alcătuit din butuci de lemn ciopliți și așezați de-a curmezișul străzii, unul lângă altul. Iar spre a merge mai lesne" fasonarea lemnului necesar, ocârmuirea înființase o “fabrică" de pavele de lemn, instalație rudimentară al cărei motor" era un cal care învârtea un sistem de angrenaje ce puneau în mișcare un fierăstrău circular. Și, după cum scriu cronicarii acelor timpuri, acest solid pavaj nu era chiar așa de rău (bineînțeles în comparație cu restul ulițelor", pavate cu bolovani de piatră). Iar acum să trecem la descrierea Uliței Mari":

În fața aripei drepte a Palatului se afla biserica Sf. Neculai Domnesc, zidită la 1491-1493 de Ștefan cel Mare, după înfrângerea tătarilor la Grumăzești și care în cursul veacurilor următoare a suferit diferite prefaceri, fiindu-i adăogate încă două altare spre a încăpea curtenii, căci a servit și de biserică a Curții Domnești; iar în 1904, după ce a fost complet dărâmată, a fost refăcuta sub conducerea arhitectului francez André Lecomte du Nouy și sfințită la data de mai sus, festivitate la care au luat parte și membrii familiei regale. Printre odoarele acestei biserici e demnă de menționat o Evanghelie, ale cărei scoarțe sunt artistic lucrate în filigran de argint și care datează din vremea Voevodului ctitor.

Iașii de odinioară
Biserica Sf. Neculai Domnesc, în 1904
(înainte de construirea Palatului Culturii)
La câțiva pași mai departe, chiar în fața intrării principale a actualului palat de justiție (notă: Palatul de Justiție și Administrație din Iași, construit între anii 1906-1925 după planurile arhitectului I.D. Berindey, azi Palatul Culturii) pe un soclu de marmoră, se ridică frumoasa statuie equestră a lui Ștefan cel Mare, lucrată de sculptorul Emmanuel Frémiet, fost membru al Academiei Franceze de Belle-Arte, inaugurată în anul 1883. În partea cealaltă, lângă fosta Poartă Domnească, se afla până acum câțiva ani în urmă, o clădire cu zid gros de piatră. Acolo, bătrânul Inge (fost căpitan de arnăuți și om de casă al lui Mihai Vodă Sturza) vindea vestitul tutun turcesc” pe care îl tăia singur și îl vindea cu dramul". Alături, în locul școalei Trei Ierarhi, se țineau lanț un șir de prăvălii, cunoscute în vechime sub numele de dughenile de la Trei Sfetitele", și unde se găseau de vânzare orice articole, începând de la untdelemnul ținut în burdufuri de capră, ghete de glanț, cu potcoavă galbenă la toc (pentru coconetul de atunci), stambe, articole de brașovenie, ba chiar și odicolon". Nu trebuie să uităm nici numeroasele cafenele de aici, unde clienții așezați turcește pe rogojină sau pe un covor, fumau din narghilea, sorbind câte o gură din cafeaua aromată servită de stăpânul îmbrăcat în șalvari, ilic și cu turbanul înfășurat în jurul capului ca un colac. În spatele acestor prăvălii se afla Hanul Turcesc", numit astfel deoarece aici poposeau turcii ce veneau în Capitala Moldovei, fie aduși de interese particulare, fie trimiși cu vre'un firman" adresat Domnului de Înalta Poarta". Astăzi n'a mai rămas nici urmă din acest han, distrus de incendiu.

Casa cu stâlpi
De aici în vale spre șesul Bahluiului, cam pe unde este acum strada Palat, era o uliță" îngustă cu mai multe ramificații, unde locuia un furnicar de mici slujbași, meșteșugari, lăutari etc., toți necesari administrației Curții Domnești. Din vechile clădiri ale Uliței Mari" de odinioară, una singură mai dăinuiește și în zilele noastre (așteptând târnăcopul edililor, ce o vor sacrifica pe altarul esteticei), cunoscută sub numele de casa cu stâlpi" unde a ființat prima librărie din Iași, deschisă de italianul Petrini în prima jumătate a secolului trecut. Peste drum de această bătrână clădire, în fața Mitropoliei, se înălța cișmeaua lui Grigore Ghica Vodă, construită din fier în stil gotic, înaltă de șapte metri și în greutate de 3328 ocale vechi. Pe una din laturi e gravată următoarea inscripție în limba latină: ‹‹Îndemânărei publice consfințit de Gr. Al. Ghica, Domnul Țărei Moldovei, 1851››.”

Ulita Mare
Cișmeaua lui Gr. Ghica-Voda



Citește mai mult... »

Sfaturi pentru îngrijirea frumuseţii (dar nu numai atât)

Întotdeauna am citit cu plăcere rubricile de “Poşta redacţiei”. De aceea, în timp ce frunzăresc periodicele interbelice, nu ocolesc nici acest gen de  rubrici. Aşa am descoperit rubricile “Colţul Celinei”, publicată în revista “Ilustraţiunea Română”, “Sfaturi pentru îngrijirea frumuseţii” și “De vorbă cu cititorii“ din “Realitatea Ilustrată” sau “Poşta redacţiei” din “Moda Nouă Ilustrată”. Pentru articolul de azi am selectat pentru voi, doamnelor, domniţelor şi - de ce nu - domnilor, câteva sfaturi cosmetice și de viaţă date cu mult umor de Laura cititorilor revistei "Realitatea Ilustrată" prn anul 1930. Cine era Laura? Ne-o spune chiar ea, într-un răspuns dat unei cititoare:


Laura - realizatoarea rubricii
"Sfaturi pentru îngrijirea frumuseții"
MARTA L.

“Mă întrebi ce studiu si ce cunoştinţe am, de m’am apucat de această rubrică. Nimic alta decât o licenţă în farmacie si un lung stagiu la Paris, pe la diferite institute de frumuseţe. Eşti satisfăcută?“

Voi, cititori ai articolelor publicate în mediul on-line prin anul 2019, sunteţi satisfăcuţi de răspunsul concis al Laurei? Vă invit oricum să facem împreuna o vizită în lumea anului 1930. Și pentru ca atmosfera să fie cât mai apropiată de cea a epocii, voi presăra prin articol câteva reclame la produse cosmetice publicate în revista "Realitatea Ilustrată" în anul 1930. Veţi fi poate miraţi să regăsiţi în reclame nume de branduri pe care le considerăm “ale epocii noastre”:

Săpunul Palmolive în 1930
MARCO 

“Un sistem de aparat electric cu care să-ţi tratezi neurastenia la ţară? Iată ceva la care nu m’am gândit în viaţa  mea. Mărturisesc că habar n’am. Dar spune-mi rogu-te mai  întâi de unde ai electricitate la ţară? Ori e probabil un sat în altă parte, nu la noi. După câte ştiu eu, satele noastre nu au instalată lumină electrică şi case prevăzute cu priză electrică în perete, ca să adaptezi eventual un aparat. Poate în anul 2000; până atunci mai va...“.

Crema de zi şi crema de noapte NIVEA

LELIS

“Îmi spui că ai braţele păroase ca ale unui urangutan şi vrei să faci electroliză? Mă mai întrebi în cât timp te vei scăpa de tot părul de pe ele. Depinde; electroliza constă în vârârea câte unui ac la rădăcina fiecărui fir de păr şi distruge maximum de 10— 15 fire la o şedinţă. Deci socoate şi d-ta. După mine, cred că în 50— 60 ani vei avea braţele ca porţelanul, dar după cum vezi, trebuie multă răbdare.”


TEREZA GHEORGHENI

“Năstruşnică idee ai avut acum câţiva ani să-ţi tunzi părul de pe obraz cu foarfeca. Şi mai ales perseverenţa cu care ai urmat acest sport, de câţiva ani încoace. Nu mă miră că părul s’a întărit ca firele de sârmă. Tunderea probabil că i-a priit minunat. Încetează însă imediat cu această ocupaţie, căci altfel părul va deveni ca scobitorile de lemn. Fă o soluţie de apă oxigenată de 20 de volume la 100 gr., în care vei pune 10 gr., amoniac şi tamponează cu vată uşor în fiecare seară părul ce s’a încăpăţânat să apară mereu. După 3 săptămâni de răbdare, vei obţine un rezultat satisfăcător. “

Pastă de dinţi COLGATE'S

UNEI NEDUMERITE

“Am citit cu răbdare cele 6 pagini scrise mărunt — şi dacă nu am dat în neurastenie, este numai că sunt tare de constituţie. Mata încă n’ai înţeles rostul acestei rubrici — zău iartă-mă, dar mă mir. Tot ce cer este: 2 întrebări scurte precise asupra tenului şi tot ce priveşte cosmetica singură. Ce sfat să-ţi dau eu, pe care din cei 3 pretendenţi să-l alegi?  Foarte simplu: pe care îl iubeşti, sau dacă nu iubeşti pe nici unul, termină cu ei. Aşteaptă să-ţi vorbească inima, că Laura degeaba îţi va vorbi prin revistă.”


ŞOARECELE DE BISERICĂ

“Şoricuţ de biserică, nu ţi-am răspuns de câteva luni, pentru că n’am primit scrisoarea. Genele nu cresc într’o singură noapte, dacă sunt unse cu ulei de ricin. Căci în acest caz uleiul de ricin n’ar mai servi ca purgativ, l-am încorona ca rege al sprâncenelor. Utilizează uleiul de parafină pur, părţi egale cu alcool.
M'am minunat că aţi dat cu cremă pe mâini şi aţi devenit păroasă... Nemaiauzit! Atunci nimic mai simplu, ungeţi sprâncenele cu aceeaşi cremă şi le veţi îndesi. Nici o cremă pentru înmuiat mâinile nu dă astfel de rezultate.  Eu cred că e pur şi simplu basm. Vă recomand pentru mâini apă oxigenată 100 gr., glicerină 50 gr., zeamă de la o lămâie. Apoi crema acid benzoic 2 gr., ung emoliens 40 gr., lanolină 20 gr. şi tărâţele de  grâu sunt admirabile. Da, uleiul de vaselină şterge fardul, dar nu prieşte deloc unui obraz gras.”

Crema, pudra şi laptele de crin FLORA

FLORENTINA

“Şi eu cred că nu ţi-ar sta rău cu gene a la Billie Dove, ba chiar sunt convinsă că ţi-ar sta admirabil. Nimic mai simplu pentru a le căpăta: în fiecare seară o pensulaţie uşoară cu ulei de migdale şi alcool părţi egale. Cât pentru ridele (notă: ridurile) ce vă descurajează, vă sfătuiesc, un lapte de migdale preparat după toate legile artei. Cunoaşteţi preparaţia însă? Iar ca încheiere te sfătuiesc prieteneşte, să nu te împuşti aşa cum eşti hotărâtă, pentru cei câţiva pori dilataţi ce ai. Te voiu salva tot eu de la moarte şi iată cum: mentol 1 gr.Na boracic, 5 gr., Aether, 50 gr., alcool 100 gr., apă de hamamelis 50 gr.”


PETRE

”Eu subsemnata Laura îi răspund subsemnatului „Petre” că nu divulg "pentru nimic în lume" secretul preparării unui săpun de rufe şi mai ales a unui săpun de toaletă fin. Ce, vrei poate să dea fabricile de săpun faliment?  Eu nu vreau să intru în conflict cu ele. Mi-e frică de proces si de daune-interese.”

NETY G.

“Ţi-aş recomanda să faci înconjurul Bucureştiului de cinci ori pe jos şi ai fi sigură de reuşita slăbirii. Ai citit cum a slăbit şampionul de dans la noi, cu 2 kg. în timpul concursului? Dar e cam riscant şi periculos — mai bine te sfătuiesc să te laşi de făinoase şi dulciuri, dacă cumva eşti prietenă cu ele. Bea ceaiuri slabe cu lămâie multă. Nu mânca pâine deloc, ci doar pesmeţi de Karlsbad. Suprimă grăsimile şi fă mişcare multă.Trebuie să ai perseverenţă că slăbitul nu vine într’o noapte. Cura dă însă rezultate bune şi sigure.”


Pudra şi apa de cologne D'ARGY
LYLY MAVRODIN

“Am citit foarte amuzată cele patru pagini trimise. M’a amuzat mai ales ideea sinuciderii din cauza lungimii nasului şi rolul de înger salvator ce-l voiu avea eu. Eu, ce să spun? Aş trece bacalaureatul, în ciuda nasului. Cât despre grăsimea obrazului, în care ai putea frige un pui — tot expresia d-tale, precum şi coşurile ce dorm nesupărate în sânul acestei grăsimi în acest obraz ospitalier şi confortabil ca un hotel de lux, m’a m decis să-i încep războiul. Armele sunt: o soluţie din sulf. 25 gr. alcool camf. 60 gr., apă de roze 250 gr. cu care veţi trata din belşug obrazul. Apoi crema: Naphtol 1 gr., zinc oxid 2 gr., lanolină 5 gr., ulei de migdale 7 gr., ulei de rose 5 picături şi după asta să mai poftească bubuliţele şl coşurile să se mai instaleze pe obrăjiorii matale. De necaz se va scurta chiar şi nasul, te asigur.”

CELEBRUL TENOR

“Iată altul pe care-mi va fi dat să-l salvez de la sinucidere. Dar repede mai ajungeţi la sinucidere, la 16 ani. Câteva coşuri pe obraz şi pac: chibrituri în oţet, tinctură de iod, spirt denaturat. Dar eu voi veghea asupra dumitale. Aşadar, remediul. Vei lua intern drojdie de bere sau depurativ Richelet. Vei face fricţiuni pe corp, unde s’au instalat coşurile, cu alcool în care al pus resorcină adică 500 gr. alcool de 60 gr. şi 5 grame resorcină. Pentru obraz nu mai utiliza alcoolul pur, e dăunător. Serveşte-te de crema Laura No.2, sau altă reţetă de cremă din revistă. Pentru voce de tenor iarna viitoare, căci în aceasta n’avem stagiune de operă.”

Apa de cologne LEGRAIN
CECILIE


“Zici că ai 25 de ani şi ai riduri ca la 35? Dar de unde regula că femeile la 35 ani trebuie să aibă neapărat riduri? Atunci eu care am trecut de mult de 35, ar trebui să am pliseuri, gofreuri şi cerculeţe! Brr! Ce oroare!... Să te ajut duduie Cecilie să scapi de riduri şi de coşuri. Fiindcă ai tenul atât de uscat nu vei utiliza deloc alcool sau glicerină. Vei utiliza o cremă pentru coşuri cu mentol 0.50 gr., zinc oxid 5 gr., resorcină 2 gr., amidon 5 gr., vaselină lanolină 20 gr., ichtiol 2 gr.”

PUIA MICĂ

“După ce-mi pui trei întrebări, termini punându-mi ca încheiere alte trei. Total 6, din care trag la sorţi şi aleg două. Pentru coşuri ca duduia Cecilia, colega dumitale de lacrimi şi de suferinţă. Pentru sâni mici, aşteaptă să mai creşti, să te faci "Puia mare" şi vor creşte şi sânii. Până atunci mănâncă alune şi castane multe.”


SCHERK FACE LOTION
UNUI TÂNĂR NENOROCIT

“Pentru prima oară mi-a fost dat să întâlnesc un tip ca d-ta. Eşti fenomenal cu inspiraţia ce ai de a "lua grăsimea de pe faţă, spălându-te cu spirt de 96 grade”. Cum nu ţi-ai luat şi pielea, odată cu grăsimea, e o enigmă pe care n’o pot deslega. Bine că nu ţi-a venit apoi şi gândul să-ţi aprinzi o ţigară, că dădeai naştere unui foc bengal, care ar fi atras pe toti şi mai cu seamă toate vecinele. Spală-ţi faţa seara, cu o apă compusă jumătate din lapte dulce fiert şi răcit şi jumătate Eau de Cologne. Apoi poţi pune un strat subţire de Crema Laura No.1”.


Pasta de dinţi KOLYNOS
MIMOZA

”Modestă plantă de seră, te cred că porţi frica ştrengarului d-tale soţ că va alerga după altele. Sunt bărbaţi cari fac şi trebuşoara asta, când n’au altceva mai bun de făcut. Deci să-l oprim repede; pentru coşurile care ţi-au ieşit pe tot corpul, fricţiuni cu o mănuşă aspră şi cu apă de colonie, în care ai pus 5 gr. sulf şi 2 gr. zinc oxid, 2 gr. lanolină, vaselină 20 gr. Pentru ochi, comprese calde cu ceai de muşeţel sau apă de rose, după care pulverizări cu apă rece."

Sursa: articole publicate în revista “Realitatea Ilustrată” la rubrica “Sfaturi pentru frumusețe” - articole semnate Laura – numere din noiembrie – decembrie 1930.


Citește mai mult... »

Români pe Insula lacrimilor

Una dintre cele mai mari metehne ale României de azi nu și-a găsit încă soluţia. Dezastrul plecărilor în străinătate continuă. Să nu credeți însă că emigrarea masivă reprezintă o mare problemă pentru societatea românească doar începând cu anul 1989. Totul a început acum mai bine de un secol. Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Mulți românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat atunci drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din ţărani asupriţi în “cetăţeni liberi ai celei mai democratice republici”. Principalele cauze pentru care românii își părăseau la începutul secolului al XX-lea căminele din România erau menționate de Ion Iosif Schiopul în studiul său “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo”, publicat în anul 1914 de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii”: Fără îndoială, una dintre pricinile de căpetenie ale emigrării este sărăcia, greutățile mari și multe cu care are să lupte țărănimea noastră acasă. La această sărăcie s’a mai adăogat, apoi, și vitregia vremilor și răutatea oamenilor. În cântecele noastre poporale în care emigranții noștri își varsă amarul despărțirii, mereu întâlnim vorba sărăcie:

‹‹Firicel de salumastră,
Vai săraca țara noastră
Nu-i în stare să ne ție
Că-i plină de sărăcie!›› (1)

Odată luată decizia emigrării, familiile românești își începeau pregătirile pentru plecare. Preotul Ion Podea – paroh într-o cumunitate românească din orașul american Farrel pe la 1900 - povestea : “Când se pregătiau cei dintâi țărani români de plecare, în căsuțele lor erau plângeri și tânguiri. Plângeau părinții, plângeau copii, plângeau rudeniile și vecinii și jelea tot satul. Mergeau mai întâi la cel mai apropiat oraș, unde își cumpărau ‹‹haine nemțești››, peste cari încingeau cureaua, îmbrăcau pieptarul de oaie, își luau pălăria sau căciula obicinuită, își încărcau desăgile sau sacul cu merindea, îl puneau pe umeri și după un ‹‹Doamne ajută!›› luau drumul peste Pesta la Viena, unde îi aștepta agentul care îi trimitea la Brema sau Hamburg. (…)Cu chiu, cu vai, cu trenuri piedute și vapoare de mărfuri, de multe ori ajungeau în America numai după luni de zile.” (1)

1913: Vapor care ducea emigranți
europeni în America
Insula lacrimilor

Sfârșitul călătoriei și acostarea vaporului în portul New York nu însemna însă și sfârșitul calvarului. Pentru foarte mulți dintre dezrădăcinați calvarul abia începea: “Emigranții, istoviți și sdrobiți cu totul de lunga călătorie, de boala de mare, de care nu scapă nimeni, de traiul rău pe vapor – apropiindu-se de New York – zăresc încă din mari depărtări clădirile americane uriașe; trec pe lângă statuia “Libertății” (o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie), și intră apoi în port. Călătorii din clasa întâi și a doua trec pe pământ american îndată ce s’a oprit vaporul, iar cei din clasa a treia trec cu vaporașe mai mici pe un ostrov numit ‹‹Ellis Island››, unde se află o vamă americană numită ‹‹Castle Garden››.

1920
1920: Vaporul trece pe lângă Statuia Libertății
   "o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie"
Ajunși pe Ellis Island, emigranții trec mai întâi unul câte unul pe dinaintea unui medic, care îi cercetează așa mai ușor. Printre gratii de fier ajung la alți doi medici cari sunt rânduiți pentru vizita de ochi; ajung apoi la vizita poliției, unde sunt ispitiți dacă nu sunt cumva fugari sau chemați cu contract în America. Cei ce trec peste toate vizitele acestea ajung în sala de așteptare unde-și schimbă banii și-și scot biletul de tren până la orașul unde vreau să călătorească. Cei pe care medicii nu i-au aflat deplin sănătoși sunt duși înaintea unui nou sfat de medici cari îi cercetează din creștet până în tălpi. Cei care au cea mai mică greșeală trupească care ar putea să le îngreuneze munca, sunt opriți a rămânea în America. Poliția îi duce în Casa de deportare, pe care emigranții noștri cu drept cuvânt au numit-o ‹‹Casa plângerii››. Aici se află întotdeauna zeci de femei, copii mici cari plâng cerând de mâncare de la maicele lor înecate și ele în plâns; feciori juni și fete mari și bărbați în toate vârstele cari își plâng și puținul noroc ce-l avuseseră înainte de plecare. Bărbații despărțiți de copiii și nevestele lor își petrec ziua în o sală mare, iar noaptea își frâng oasele pe niște paturi cu trei rânduri, fără perină la cap și fără așternut – ca paturile făcătorilor de rele în temnițe. Așa chinuiesc zile și săptămâni de-arândul până ce vaporul care i-a adus în America îi duce înapoi.

Emigranți în așteptarea controlului medical de pe Insula Ellis (1913)
Pentru acești nenorociți – și numărul lor este mare, căci autoritățile americane nu glumesc când e vorba de legi – începe o nouă viață și mai amărâtă ca la venire. Dacă până în America pe vapor au fost prost hrăniți, siliți să steie câte 10-20 într’o cameră mică, iar cei mai mulți să doarmă unde pot, pe podelele goale, fără să aibă cu ce să se acopere – tot omul își poate închipui ce trai vor fi având la întoarcere, când vaporul îi duce pe degeaba. Mâncarea e și mai proastă ca înainte; banii cu cari la venire își mai puteau cumpăra câte ceva sunt pe sfârșite; năcăjiți și amărâți sufletește, boala de mare îi doboară și mai mult. La cea mai mică vijelie – și nu trece zi fără vijelie – toți sunt siliți să coboare în încăperile din adâncurile vaporului, unde nu pătrunde lumina, iar aerul intră numai pe niște ferestruici îndosite. Iar dacă vreunul cade înfrânt de atâta trudă și nenoroc și moare, îl ridică oamenii de pe vapor în taină, noaptea, îl așează într’un sac de care leagă nește greutăți, și-l lasă să cadă în mare, tot noaptea, nejelit de nimeni, neștiut de nimeni!... (1)

Două decenii mai târziu, articolul  “Insula lacrimilor” (publicat în numărul din 20 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”) consemna: În preajma portului New-York există o mica insulă înscrisă pe harta geografică sub numele: Insula Ellis. Totuși, nici un cetățean al Statelor-Unite nu numește această insulă altfel decât cu binemeritatul ei supra-nume de: Insula Lacrimilor. Într’adevăr această insulă, insula carantină a portului New-York, a fost udată poate de cele mai multe și cele mai amare lacrimi din lume, lacrimi de emigranți și lacrimi de expulzați.

Emigranți care așteaptă să li se hotărască soarta (1935)
Insula Ellis și-a început trista ei misiune de insulă-carantină încă înainte de război (notă: înainte de Primul Război Mondial), când afluența înfometaților, a prigoniților și a aventurierilor amenința Statele-Unite ca un adevărat pericol. Statele-Unite, care din anul 1820 până în anul 1917 deschisese larg porțile unui număr de 37 milioane de emigranți (dintre care 32 milioane de europeni) hotărî la un moment dat să-și mai reducă din elanul său ospitalier. Orice emigrant, înainte de a păși în mult visatul Eldorado, trebuia să treacă prin purgatoriul insulei Ellis. Cel mai greu examen al vieții lor, examenul de admitere care le deschidea drumul unei noi vieți. Câți dintre cei cari au pornit într'un voiaj chinuit peste țări și mări n'au fost nevoiți să refacă acest drum, după ce și-au dat tributul de decepție și descurajare Insulei lacrimilor!... Hârtii găsite în neregulă, formalități greșit îndeplinite, pleoape trădând o boală de ochi, o febră dubioasă, amenințând să contamineze întreaga Americă cu cine știe ce microb satanic... iată câteva exemple din coșmarurile examenului carantinei din “Ellis Island”. După război, insula lacrimilor cunoscu puțină liniște, grație unui nou sistem al admiterii intrării în Statele-Unite. Cei cari doreau să plece acolo se supuneau unei examinări a consulatului respectiv din propria țară.

New York-ul văzut de pe Insula lacrimilor (1935)
Dar iată că de câțiva ani, Insula Lacrimilor începe să se animeze din nou, de o nouă armată de disperați, prizonieri ai imenselor hale de mâncare și culcare, victime ale crizei mondiale. Efectul acestei crize a fost, nu numai strângerea aproape până la refuz a șurubului emigrărilor, dar și un altul și mai dezastruos, acela al expulzărilor din Statele-Unite. La cea mai mică abatere de la legile statului, străinii tolerați ani de zile, ajunsi chiar la frumoase situațiuni, primesc într’o bună zi ordinul de a părăsi America. Și dacă în felul acesta americanii cred că soluționează într'o infimă măsură problema șomajului, în schimb tragedia Insulei Lacrimilor crește în chip desnădăjduitor. Expulzații așteaptă acolo pașapoartele care le îngăduie intrarea... în propria lor patrie, patria-mumă, care astăzi nu se bucură de înapoierea fiilor ei risipitori.

Insula Lacrimilor este astăzi scena pe care se petrece cea mai semnificativă, cea mai caracteristică dramă a epocii noastre. Scenele tragice se țin lanț: se despart pe veci prieteni, se despart frați, părinți de copii, de acei cari, împinși de nevoile vieții, au știut să dobândească la timp cetățenia țării care îi hrănea. Se despart, plângând cele mai dureroase lacrimi pe insula Ellis, acei cari nu s'au putut desprinde de țara de origine.

Ardeleni in America
Români transilvăneni în carantină pe insula Ellis (1935)
Un tânăr român plecat de multă vreme din țara unde își lăsase logodnica, nu putu să-și aducă ființa iubită lânga el deoarece legea emigranților nu-i îngăduia intrarea în America. Într'o bună zi, tânăra fată își procură un pașaport, și cu toate amenințările repatrierii ei de la porțile New-Yorkului, se îmbarcă pentru Statele Unite. Pe Insula Lacrimilor o aștepta logodnicul ei. O cununie celebrată în ritm american îi acordă permisiunea imediată de a păși în țara mult dorită.
Cele mai ciudate lacrimi au fost însă desigur vărsate de un camarad, care a făcut cea mai puțin amuzantă vizită Insulei Lacrimilor: Pleca spre Statele-Unite într'un voiaj de plăcere. La vizita medicală pe care a avut grijă s'o facă la consulatul american, i s'a atras atenția că are ochii puțin injectați și să se supună unui tratament, pentru a nu avea dificultăți la debarcarea în Noul Continent.
- În tot timpul traversării, îmi povesti camaradul, mă priviam din sfert în sfert de oră în oglindă, examinându-mi starea ochilor mei. În primele zile o găseam perfectă. Dar cu cât mă apropiam mai mult de țintă, mi se părea că ochii mei sunt mai roșii. În ultimele zile, cuprins de o adevărată panică, am început să-mi picur în ochi tot felul de doctorii... Starea ochilor mei se înrăutățea din sfert în sfert de oră. Ori de câte ori mă uitam în oglindă. Îmi picam picături cu frenezia cu care morfinomanul își face înțepături de morfină... Ne-am apropiat de New-York. Coborâm pe Ellis Island. Emoția examinării mă face palid ca lămâia. Paloarea mea scoate și mai mult în evidență roșeața ochilor... Aud deodată ca prin vis: “Interzis de a intra. Boală gravă de ochi.”... Și cu acești ochi nu mi-a fost dat decât să văd silueta statuii Libertății și să vărs pe Insula Lacrimilor cele mai înciudate lacrimi cari s'au vărsat vreodată.” (2) Pentru cei trecuți prin furcile caudine ale Insulei Eliis visul american” putea să înceapă. Dar acest vis nu era întotdeauna unul fericit, poate pentru că: “Este libertate multă în America; robia sângeroasă de mai nainte s’a șters, dar în locul ei a venit o nouă robie, ce-i drept mai puțin sângeroasă, dar tot atât de grea: robia banului.” 

Povestea emigranţilor români din America sau de aiurea este o poveste parcă fără sfârşit. Este povestea celor care se despart de o ţară care nu a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască cetăţenii. Rezolvarea acestei probleme e însă într-atât de simplă încât reporterul ziarului Tribuna” a reușit să o concentreze într-o singură frază: “Scadă guvernul dările şi facă să înceteze blăstămăţiile, atunci nu vor merge atâţia în America!” (“Tribuna” 2/15 februarie 1907)

Surse:

(1) Ion Iosif Schiopul – “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo” – publicată de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii” – Sibiu, martie 1914
(2) articolul “Insula lacrimilor” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 20 februarie 1935

Citește mai mult... »