Jean Yonnel (1891–1968), născut la București sub numele de Jean-Estève Schachmann, rămâne o figură emblematică a scenei pariziene și unul dintre cei patru actori români care au reușit performanța remarcabilă de a deveni societar al Comediei Franceze (Comédie-Française).
Astăzi vă propun să citiți o mărturie directă și fascinantă: un interviu inedit acordat în 1934 revistei „Ilustrațiunea Română”, la finalul unei vizite a marelui actor în București.
Vocația descoperită într-o sală de clasă
Pentru a înțelege cum un tânăr bucureștean a ajuns să cucerească Parisul, trebuie să ne întoarcem la originile sale. Jean Yonnel (pe numele său real Jean-Estève Schachmann) s-a născut într-o casă de pe strada Știrbei Vodă, fiind fiul medicului Schachmann, o personalitate respectată a Bucureștiului de altădată.
După primii ani de școală făcuți în familie și începutul studiilor liceale la „Lazăr”, pierderea timpurie a mamei a schimbat cursul vieții sale. La doar 13 ani, Yonnel a fost trimis la Paris, devenind intern la prestigiosul liceu „Louis le Grand”. Acolo, între rigoarea studiului și dorul de casă, o „simplă întâmplare” — un moment neprevăzut din timpul școlii — avea să schimbe definitiv destinația destinului său: dintr-un viitor medic, a devenit o stea a teatrului francez. Iată cum povestea însuși actorul, în interviul din 1934, despre acel moment de cotitură:
„— Cum ați ajuns la cariera teatrală? Știam că ați plecat la Paris ca să urmați medicina.
— E drept că am plecat să studiez medicina; să urmez cariera strălucită a părintelui meu. Întâmplarea a făcut însă, să găsesc într-o zi în sala de clasă, după orele de studiu, un coleg, corsican de origine, care recita o tiradă impresionantă din Cyrano de Bergerac al lui Rostand. Tirada colegului meu a fost „scânteia electrică” ce mi-a răsturnat dintr-odată toate planurile de viitor.
Însoțit de Peraldy — acesta era numele corsicanului — m-am dus la Alexandre, tânăr actor al Comediei Franceze, căruia i-am recitat Napoleon II de Victor Hugo, o poemă pe care o studiasem cu multă râvnă. Alexandre m-a felicitat și m-a sfătuit să urmez cariera teatrală. Deoarece eram încă în dubiu asupra talentului meu, Alexandre m-a dus la Mounet-Sully, acel mare comedian al vremurilor moderne, căruia i-am recitat aceeași poemă. Bătrânul a ascultat până la capăt, apoi, punându-mi mâinile pe umeri, mi-a spus: „Ar fi o crimă să nu faci teatru!”
Zarurile erau aruncate. M-am înscris la conservator, unde am reușit întâiul din 500 candidați. Am urmat conservatorul cu mare succes în clasa bunului profesor Leithner, având de colegă pe drăgălașa Alice Cocea, compatrioata noastră.”
Jean Yonnel: Actorul care a înfruntat moartea la Verdun
Anii de studiu la conservator au fost curmați brusc de tumultul istoriei. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, destinul lui Jean Yonnel a luat o turnură dramatică. Deși se întorsese temporar la București – ocazie cu care a obținut reconcilierea cu tatăl său – convingerea că România va rămâne neutră l-a determinat să se reîntoarcă rapid în Franța, unde s-a înrolat voluntar în Legiunea Străină.
Experiența sa din anii de conflagrație a fost una marcată de suferință și eroism: a luptat pe frontul de la Verdun, a fost rănit de două ori și a servit în unități de elită, dovedind că tăria de caracter necesară pe scenă a fost dublată de un curaj exemplar în fața morții. Iată cum rememorează actorul acele momente de cumpănă ale tinereții sale:
„— La o lună după ce am absolvit conservatorul, a izbucnit războiul cel mare. Între timp, făcusem armata la București, ca elev voluntar în regimentul II artilerie de cetate. Imediat după izbucnirea războiului m-am înscris în Legiunea Străină. Apoi, când România a trecut în neutralitate, am fost trecut la artilerie și apoi la aviație.
La Verdun, unde stăteam la un post de «ascultare» la câțiva metri de tranșeele germane, o torpilă m-a îngropat în pământ, fiind grav rănit la pulpa dreaptă. M-am vindecat, m-am întors pe front și în ultima ofensivă din 1918 am fost din nou rănit, ceva mai ușor.”
„Divina” Sarah, De Max și ascensiunea spre societariatul Comediei Franceze
Reîntors la viața civilă după armistițiu, Jean Yonnel a pășit cu hotărâre pe drumul afirmării artistice. Ascensiunea sa a fost fulminantă, marcată de colaborări cu figurile legendare ale teatrului francez, momente pe care actorul le rememorează cu o reverență profundă.
„— Unde v-ați făcut debutul?
— După încheierea păcii, am fost angajat la „Odeon”. Am jucat în special rolurile clasice de tragedie. Am jucat cu Sarah Bernhardt, care pe atunci avea 80 de ani, un picior amputat și un rinichi operat, și era totuși cea mai desăvârșită actriță pe care am cunoscut-o. Ea și De Max erau singurii mari actori pe care i-am cunoscut.”
Întrebat despre influența decisivă a lui Eduard de Max, mentorul și prietenul său, Yonnel a descris cu emoție traiectoria care l-a purtat până în elita teatrului francez:
„— Amintiri despre De Max?
— De Max mi-a fost cel mai prețios amic și sfătuitor. Generozitatea, delicatețea și bunătatea lui vor rămâne proverbiale printre actori. După moartea lui, am fost chemat să joc pe scena „Comediei Franceze”. Sfătuit de Antoine și Gémier, cunoscuții directori ai Odeonului, am acceptat. După 2 ani am fost numit societar. Lucrez mult, am multe creații în fiecare stagiune și caut, cu modestele mele mijloace, să aduc un cât mai mare aport artei dramatice universale.”
În ciuda succesului răsunător la Paris, legătura sa cu spiritul românesc a rămas vie, oferind o perspectivă avizată și despre dramaturgia noastră:
„— Care e rolul dvs. preferat?
— Hamlet! Și toate rolurile tragediilor clasice, care ating o mare intensitate umană.
— Teatru românesc?
— Caragiale e un autor mare, ar face cinste oricărei țări din Occident. Din nefericire, opera lui cu caracter prea local nu permite o răspândire internațională a comediilor sale.”
Dincolo de scenă: Viața, cel mai mare spectacol
După mai bine de un deceniu de absență, reîntâlnirea lui Jean Yonnel cu orașul natal a fost un moment de profundă emoție. Actorul a refuzat să judece capitala cu detașarea criticului, preferând căldura amintirilor care i-au ghidat privirea în acea scurtă vizită din 1934:
„— Ce impresie v-a făcut Bucureștiul după 13 ani de lipsă?
— Nu pot fi obiectiv. Judec Bucureștiul cu inima și sensibilitatea revederilor dragi, iar nu cu creierul. Voi spune însă că găsesc orașul mult schimbat în bine. Curățenie, arhitectură avansată, străzi largi, parcuri de aerisire admirabile. Cișmigiu, care nu e mult schimbat, e cea mai frumoasă grădină din Europa.”
„— O ultimă întrebare: un moment impresionant din cariera dvs.?— Din carieră? Viața e mult mai impresionantă decât teatrul. Niciun autor dramatic nu poate ajunge la intensitatea umană a faptului divers. Scene impresionante? Verdunul. Încheierea păcii...”
Timpul s-a scurs pe nesimțite, transformând cele trei sferturi de oră planificate pentru interviu într-o lungă și memorabilă confesiune. În acea atmosferă de înserare, cu lumina cenușie filtrându-se prin draperiile grele de catifea, Jean Yonnel dezvăluia reporterului interbelic planurile sale imediate: o reîntoarcere la Paris pentru o nouă aventură cinematografică și o activitate artistică neobosită.
Privind în urmă, peste decenii, reporterul de atunci a plecat cu regretul că scena românească a fost privată de prezența marelui actor; noi însă, beneficiarii de astăzi ai acestui interviu, avem privilegiul rar de a-i redescoperi, prin aceste rânduri păstrate în arhivă, vocea și gândurile unui român care a cucerit lumea.
Vă invit la lectură: Destine românești pe scenele și ecranele lumii
Povestea lui Jean Yonnel nu este un caz singular, ci parte a unei tradiții remarcabile. De-a lungul deceniilor, vocația artistică a românilor a lăsat o amprentă profundă asupra teatrului și cinematografiei mondiale, demonstrând că talentul nostru a reușit să depășească barierele geografice. Vă invit să descoperiți și alte destine fascinante, de la atmosfera vibrantă a marilor scene pariziene până la strălucirea legendară a Hollywood-ului:
- Silly Vasiliu: vedeta Alhambrei de altădată – O prezență sclipitoare a scenei pariziene, adesea celebrată pe coperțile revistelor de epocă.
- Alice Cocea: viața tumultuoasă a unei „femme fatale” – Portretul unei actrițe cu un parcurs fascinant, a cărei viață a fost tot atât de intensă ca rolurile sale.
- O româncă vedetă a filmului mut: Eliza la Porta – O incursiune în epoca de aur a cinematografiei, unde farmecul românesc a cucerit publicul internațional.
- Un român la Hollywood: actorul Edward G. Robinson – Povestea fascinantă a artistului care a definit imaginea „gangsterului” în istoria filmului american.
Sursa: Articolul „De vorbă cu Yonnel”, semnat de I. M. I., publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, nr. din 13 iunie 1934.
