Modă şi stil la sfârşitul secolului al XIX-lea

Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost o perioadă de occidentalizare a întregii societăţi româneşti, care pendula între modelul francez şi cel german mai cu seamă, dar care prelua şi elemente din modelul englez sau din cel italian. Bineînţeles că toată această frământare prezentă în societatea românească se regăseşte şi în evoluţia modei acelor vremuri. Tot mai mulţi croitori şi coafori din occident, în special francezi şi germani, îşi făceau simţită prezenţa în marile oraşe ale Regatului. Tonul modei era dat tot de marile capitale europene (Paris, Viena, Londra) - dar hainele  erau comandate tot mai des la sucursale ale marilor case de moda europene deschise la Bucuresti sau la Iaşi. Bineînţeles, Parisul era încă etalonul modei şi al bunului gust. De fiecare dată când o doamnă admira într-un magazin o rochie sau o pălărie, negustorul făcea precizarea că este vorba de “un model şic – din Rue de la Paix”. George Costescu descrie în lucrarea sa “Bucureştii vechiului regat”, cu lux de amănunte, moda de la sfârşitul secolului al XIX-lea:

Moda pentru doamne şi domişoare

Rochiile cu malankof  (un schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) care se mai purtau încă pe la 1870 încep să fie înlocuite de “cucoanele mai tinere” cu fuste de pânză scrobite puse câte două-trei, unele peste altele. Taliile rochiilor treceau puţin peste cingătoare şi aveau mânecile lungi şi largi, iar la gât se încheiau până sus cu un rând de nasturi. La gât şi la mâneci rochiile erau “chenărite cu dantelă  îngustă”.

Rochii de preumblare
"Moda parisiană" - 1898

Prin 1878 aceste fuste sunt reduse la una singură, îmbrăcată  peste coapsa corsetului rigid, la care nu se renunţase încă, iar “jupele rochiilor au fost şi ele restrânse din croială, la atât cât cereau deschizăturile paşilor în mersul întins. În schimb înfoiala a fost făcută  pe-afară  prin două  şorţuri de stofă la fel cu a fustei, drapate în faţă  şi în spate şi printr-un volan de două palme, încreţit şi cusut peste marginea de jos a fustei.” Tot acum a crescut puţin şi “scobitura din dreptul gâtului”, mânecile s-au strâmtat  iar la talie se purtau “şiruri spumoase de dantelă lată sau de mousselină plisată – podoabă ce se numea jabot “.

Rochii de bal
"Moda parisiană" - 1898

Prin 1885 dispar şi şorţurile de jupe care sunt înlocuite cu volane, “cucoanele nevoind  încă să renunţe  nici la silueta înfoiată a vremurilor de mare luxurie, nici la distanţa aceea respectuoasă  pe care forma toaletelor o impunea încă galanteriei bărbaţilor”. Toaletele aveau așadar și rolul de a ține bărbaţii la o oarecare distanţă. Peste încă  vreo zece ani, volanele aplicate au rămas specifice doar rochiilor de seară, tăietura costumului feminin  “s-a lipit şi mai mult de trup”, garniturile adăugate au dispărut şi ele, iar fustele au început să fie croite drept şi au fost scurtate “doar până aproape de glesne”. Talia era mereu accentuată, fiind una dintre simbolurile frumuseţii, alături de coafură. Lenjeria feminină era albă, din ţesături fine, împodobită cu broderii şi dantelă lucrată la igliţă (numită frivolites) sau cu acul (points de Venice). Ciorapii se purtau la început până la genunchi, apoi până deasupra lor, şi erau susţinuţi de jartiere elastice, fastonate în “frou-frou” şi împodobite cu ghirlande mici de flori de câmp lucrate “în mătăsuri colorate sau cu câte un trandafir de catifea sau chou de panglică”.

Încălţămintea la modă erau pantofii escarpins (scobiţi) – purtaţi la rochiile de seară – şi ghetele cu carâmb înalt, cu 16-20 de nasturi şi cu tocuri de lemn învelite în piele, înalte de doar 5 cm. Se purtau mânuşile lungi și perlele erau în mare vogă. Coafurile preferate de doamne seara erau cocurile clasice, “care niciodată nu se demodează”. Ziua capul era acoperit cu pălării mici, cu rol mai mult de accesoriu. Evantaiele  erau considerate încă un semn de distincţie.

Moda pentru domni

Bărbaţii, asemeni celor de azi, erau mai conservatori. Stilul vestimentar al îmbrăcămintei pentru bărbaţi a rămas unul sobru şi demn. Fracurile sau regingotele şi pantalonii bine croiţi caracterizau ţinuta oricărui domn la modă. Cele mai întâlnite accesorii erau bastoanele subțiri din lemn şi pălăriile. Bărbaţii îşi lăsau de regulă mustaţă  şi purtau favoriţi.

Domni din înalta societate

Moda masculină impunea purtarea redingotei negre sau albastre chiar şi în zilele de lucru, precum şi a pantalonului negru sau de culoarea oului de raţă. Pe cap se purta jobenul (țilindrul) sau melonul (cipagul). La gât se putau cravatele din mătase neagră, fără  lustru, înnodate “cu nod de fundă , de plastron sau de regată”. Artiştii şi intelectualii purtau “La Valliere, pe care le înnodau în fundă mare şi moale, în jurul gulerelor albe, tari şi înalte, nerăsfrânte nici la colţuri şi care le ţineau gâtul înţepenit”. Se purtau doar cămăşi  albe, cu “pieptul şi mânecuţele cămeşei întărite în scobeală şi lustruite”. Ciorapii purtați în zilele obişnuite erau de culoare gălbuie, iar cei pentrtu ţinutele de gală erau obligatoriu negri. Mânuşile purtate erau albe ca zăpada (glaceẻ).

Citește și: Războiul malancoavelor

“Din ţinuta domnilor mai făceau parte: ceasornicul cu capace care se purta în buzunarul vestei  şi cu lănţişor petrecut prin chiotoarea nasturilor de pe piept, până la buzunarul opus unde la capătul lanţului se punea un creion mecanic, un medalion cu vreo fotografie dragă şi uneori cutiuţa cu tabac de tras pe nas; - apoi tabachera de tutun şi ţigaretul de fildeş, de chihlimbar, de abanos sau de sidef; în sfârşit, bastonul, neîncovoiat şi cu mâner de aur, de argint, de fildes, de baga ori de sidef, dacă nu chiar de vreun crâmpeiu de corn de cerb.” Uneori mânerul bastonului era detaşabil şi avea ataşată o lamă de stilet, fiind folosit pentru autoapărare (baston cu şiş).

Citește și : Rochia pantalon în Bucureștii anului 1911

Surse: 

George Costescu - "Bucureștii vechiului regat” - 1944

Revista “Moda parisiană”, numere din anul 1898.

Citește mai mult... »

Povestea ilustrată a unui lustragiu interbelic

Lustragiii erau o prezenţa cotidiană a Bucureştiului interbelic. Prezenți în aproape toate intersecţiile importante, înarmaţi cu scaune pentru clienţi şi cu nelipsita lădiţă în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii şi cârpe, lustragiii – sau văcsuitorii de ghete cum li se mai spunea - îşi aşteptau muşteriii. Unul dintre aceşti anonimi ai străzii era Vasile – un micuţ în vârstă de numai 6 ani – copilul care imediat după răsăritul soarelui îşi lua lădiţa şi cutia de conserve care-i servea drept scaun şi pornea grăbit spre centrul Capitalei. L-a descoperit Grossaru – fotograf al săptămânalului “Realitatea Ilustrată” – şi i-a dedicat o întreagă pagină în numărul din 22 septembrie 1937 al revistei:

Imediat după răsăritul soarelui, Vasile îşi ia lădiţa
şi cutia de conserve care-i serveşte drept scaun,
şi porneşte spre centrul Capitalei.

“Cine mai dă atenţie micilor văcsuitori de ghete, pe care îi poţi întâlni la fiecare pas, mai ales prin centrul Bucureştilor! Totuşi reporterul nostru fotograf a fost uimit într-o zi, trecând pe Bulevardul Brătianu, de privirea vioaie a micului lustragiu pe care-l înfăţişează fotografiile noastre, şi care la vârsta lui - are numai 6 ani! - îşi îndeplineşte meseria cu un talent şi o dexteritate invidiată poate de mulţi lucrători mai în vârstă. Munceşte sărmanul de la 6 dimineaţa până pe la 5 după amiază, văcsuind conştiincios pantofii îmbibaţi de praful străzilor; în timpul prânzului - când străzile sunt pustii - şterge de praf automobilele de prin staţii, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este şomeur decât are de lucru, vinde şi ziare.

Vasile - Lustragiul de 6 ani

Sărman copil, ce va deveni oare peste 20-30 de anii? Poate vreun magnat al cremei de ghete!

L-a convins! Scuipă voiniceşte

 in perie şi incepe să lucreze.

Dar cine-i va ierta oare lipsa totală de cultură? Căci la vârsta la care majoritatea copiilor abia dacă ştiu cât fac 2 x 2, el trebuie să-şi câştige singur existenţa, ba să-si ajute chiar şi părinţii. Totuşi, nimic nu este imposibil pe lumea asta...”.

Numai când se iveşte vreun client mai 

inimos care-i dă mai mult decât 

taxa obişnuită pentru lustruit,

 işi permite şi Vasile luxul să-şi cumpere

 un porumb fiert de 2 lei !

Câştigul este pus la păstrare în... 

casa de bani, care nu este altceva 

decât o cutie goală de chibrituri.

În timpul prânzului, când străzile sunt 

pustii, Vasile şterge praful de pe maşinile 

din staţii şi caştigă şi astfel câţiva lei.

Sursa: săptămânalul “Realitatea Ilustrată”  – numărul din 22 septembrie 1937 – fotografii realizate de Grossaru

Citește mai mult... »

Despre flirt, iubire, bani şi căsătorie în anul 1915

Relaţiile dintre bărbați şi femei au fost şi au rămas în esență aceleaşi de-a lungul timpului. Întrebările despre flirt, iubire, bani şi relaţiile dintr-un cuplu nu s-au schimbat nici ele. Revista "Moda şic ilustrată" încerca pe la începutul secolului trecut să își îndrume cititoarele pe drumul iubirii. Pentru că sfaturile date cititoarelor în anul 1915 de "Tanti Clara" și de "Sylvie" mi se par de bun simț şi actuale chiar și pentru noi, cei de azi, o să vi le spun şi vouă:

Flirtul

Răspuns D-rei Lucia D. Loco: 

"Mă întrebaţi dacă flirtul e periculos. Da şi nu. Depinde de temperament, de voinţă. Adeseori sunt mici împrejurări care pot transforma un flirt inocent într’o mică tragedie. O fată, în zilele noastre, mai ales dacă a învăţat puţină carte, crede că poate să cunoască bine lumea dar în fond nu judecă decât numai aparenţele şi aparenţele sunt atât de înşelătoare. Te crezi puternică pe tine însuţi şi ţi se pare că ajunge un surâs ca să domini pentru vecie pe un tânăr fluşturatec, care întrebuinţează un întreg arsenal de viclenie.

A flirta e uneori o trecere de timp frumoasă, dar cu condiţia să nu iei niciodată flirtul în serios, să nu pui nimic din inima şi sufletul tău, să pui doar judecata la mijloc, şi înca multă judecată, gata oricând să rupi firul acela slab ca firul de păiangen ce te leagă de persoana cu care flirtezi.

Nu, altfel flirtul e periculos, nu mai e flirt, e dragoste, şi poate plasată acolo unde nu trebuie, căci în majoritatea cazurilor, nu cel cu care vei flirta te vei mărita. Amatorii de flirturi sunt celibatarii care au oroare de căsătorie, care vor să se amuzeze cu prea puţină cheltuială. Flirtează cu acei oameni, dar nu-i iubi, căci ar fi să arunci mărgăritare de prisos. Ascultă pe cineva care ştie ceva în privinţa aceasta." Sylvie (“Moda şic ilustrată” – 10 februarie 1915) 

IUBIRE ŞI BANI

Răspuns unei cititoare:

"Da, draga mea doamnă, ai dreptate, cu bani mulţi ce nu se poate face... Toate, în adevăr. Poţi să ai palate măreţe, automobile, lachei galonaţi, poţi să dai serbări, să călătoreşti în toată lumea, să-ţi satisfaci orice capriciu. Da, e drept, dar un singur lucru nu are nici o legătură cu banii şi acela e scump: iubirea. D-ta încurci aceste două noţiuni, care nu au nimic în comun.

Cum! Crezi că ţi-ai iubi mai mult bărbatul dacă el ar câştiga mai mulţi bani? E o absurditate. Singură D-ta îmi spui, că esti mândră de soţul D-tale, că e un om care te iubeşte deşi nu aveţi copii, care ar fi o legătura mai mult, îl iubeşti şi D-ta. Dar ce doreşti mai mult? E idealul unei căsătorii. Mai mulţi bani te-ar face fericită! Oh, nu scumpă doamnă, e o eroare, e un miraj fermecător pentru clipele când se întâmplă să rătăceşti puţin prin pustiul gândurilor D-tale, e fenomenul căruia italienii îi zic “fata morgana”. E o înşelăciune.

Fericirea în viaţă e să munceşti, nu să te bucuri de roade pentru care nu ai muncit. Şi ce fericire mai mare alta, decât atunci când sunt doi la muncă sau când cel puţin unul ajută pe celălalt cu vorba, cu sfatul. Iubirea! Dar când în menajul D-tale ai cea mai mare comoară din lume şi D-ta visezi comori ce nu au nici inimă, nici cap.

Vei avea milionul. Ei şi ?

Vei avea palatele, automobilele, lachei, dar vei avea şi grijile, prietenele false, frica de a nu fi furată, grija de a conduce un palat, tu care nu puteai să-ţi conduci bine o cămăruţă, deoarece rătăceai cu gândul prin stele. Nu, astfel de visuri au doar unele fete moderne şi mai târziu nici ele. E aşa de greu să fii iubită numai pentru tine! Întreabă-ţi prietenele şi vezi câte sunt într-adevăr iubite de bărbaţii lor. Căci nu ajunge ca o femeie să aibă tot ce-i trebuie în casă, nu-i ajunge ca soţul să se poarte delicat, sufletul ei cere iubire adevarată. Nu, uită asemenea vise care nu au ce să caute în mintea unei femei inteligente." 

Tanti Clara (“Moda şic ilustrată” – 10 ianuarie 1915)

RELAŢIA ÎNTRE BĂRBAT ŞI SOŢIE

"Vrei să ai linişte în căsătorie? Fii politicos! 

Iată două fiinţe care se iubesc, care prin urmare nu se cunosc câtuşi de puţin, căci fiecare crede pe celălalt cea mai perfectă fiinţă din lume. Şi-au consultat sentimentele, nu şi caracterele, deşi pe caractere se întemeiază o bună căsătorie. Cele două fiinţe care au dus fiecare o viaţă independentă, trebuie să caute să se completeze reciproc, să se unească, ca să poată ajunge la acea unire absolută necesară unei bune căsătorii. Dar această modificare nu se poate face dintr-o dată şi bineînţeles, la început vor fi câteva ciocniri, care pe urmă vor fi evitate cu mare grijă. 
Când iubeşti în adevăr pe cineva, poţi uşor să renunţi la mici preferinţe. Trebuie să menajezi amorul propriu, care vorba lui Voltaire, e un “balon umflat cu vânt din care ies furtuni când îl inţepi”. Când iubeşti pe cineva nu-l loveşti, e evident. Femeia trebuie apoi să-şi asculte bărbatul, dar nici acesta nu va face pe micul tiran. El să caute să obţină totul, dar fără să poruncească. Adevăratul menaj fericit e o adevărată tovărăşie, în care contractanţii nu trebuie să se banuiască, nu trebuie să săvârşească acţiuni fără stirea celuilalt.

Femeia poate să dea păreri bărbatului său, dar intâi trebue să cunoscă caracterul, meseria sau profesiunea. Trebuie să observe, dacă nu cumva greşind acesta nu-i face rău în ochii bărbatului în loc să-i facă bine. Ceea ce trebuie isgonit dintr’un menaj e orgoliul, mândria şi uneori încăpățânarea. Orgoliul şi încăpățânarea duc la discuţiuni care numai pentru întărirea unui menaj nu sunt. E foarte natural ca femeia să se modeleze mai iute după spiritul bărbatului, admiţând că bărbatul său este un om inteligent.

E drept că mulţi bărbati au mici defecte care împiedică buna înţelegere. Aşa de pildă, domnul care după cină trebuie neaparat să se ducă la cafenea sau la club. Ce să facă soţia? Să se ducă şi ea la o prietenă. Dar un copil mic, ce nu poate fi îngrijit de o servitoare, ce reclamă numai îngrijirea mamei o impiedică. Soţia aceasta e ameninţată să devie o rea soţie şi cu drept cuvânt.

Plăcerea de a flirta e periculoasă şi pentru soţ şi pentru soţie, flirtul e o adevărată crimă când eşti căsătorit, flirtul duce la o tragedie conjugală. Femeia măritată trebuie să fie putin cochetă… cu bărbatul său, drăguţa şi amabilă cu toţi ceilalţi bărbati. A fi cochetă cu alţii însemnează a lăsa ici şi colo, azi şi mâine, câte ceva din demnitatea ei personala şi a soţului ei. Dar dragostea între soţi nu trebuie să mearga nici până la ridicol, aşa de pildă, când soţii se află între străini se vor feri a-şi da numirile de acasă, se vor feri de a-şi face recomandaţiuni ce nu se fac decât acasă. Tineri sau în vârstă, cei doi soţi trebuie să aibă totdeauna aceiaşi demnitate, trebuie să pară doi buni tovaraşi inteligenţi şi muncitori." Tanti Clara (“Moda şic ilustrată” – 10 decembrie 1914)

Citește mai mult... »

Senzațional în "Universul literar" (pe la 1910)

Frunzărind periodice românești de la începutul secolului  al XX-lea  în căutare de noi subiecte, am găsit adevărate “știri de la ora 5” acolo unde mă așteptam mai puțin: în revista "Universul Literar". E drept că revista conținea și interesante articole de cultură, dar e și mai drept e că publicația aparținea trustului de presă "Universul". Ori în acest trust de presă se pare că senzaționalul trebuia să își aibă locul lui (nu de alta – dar să se poată inspira de undeva maestrul Cristoiu câteva decenii mai apoi și să ne redeschidă apetitul pentru "senzațional" cu ajutorul știrilor publicate în ziarele tipărite pe la începutul anilor '90 precum "Zig-Zag" sau "Evenimentul zilei"). Pentru ca impactul la public să fie cât mai mare, primele pagini ale "Universului Literar" conțineau gravuri care nu aveau nici o legătură cu literatura, dar care ilustrau cu succes știrile “importante” ale momentului. Puteți să citiți în continuare câteva exemple de știri... "literare" (am transcris în mare textul original respectând ortografia de azi – dar am păstrat și forme gramaticale din textul original – pentru “savoare”):

ACCIDENTUL  A.S.R.  PRINCIPESA ELISABETA A ROMÂNIEI

"De un timp încoace se fac la Sinaia curse de sănii mici, așa numite bobsleigh, la care iau parte AA.SS.RR. Principele Carol și Principesa Elisabeta., precum și membri ai societății înalte. Cu ocaziunea unei astfel de curse s-a întâmplat un accident Principesei Elisabeta. A.S.R. (notă: Alteța Sa Regală) se afla cu dl. Romalo într-o sanie, aceasta răsturnându-se Principesa a căzut așa de rău încât și-a scrântit piciorul. Grație ajutoarelor date la timp de dr. Mamulea,  A. S. se află acum pe deplin restabilită. Ilustrația noastră prezintă scena acestui accident." 

ACCIDENTUL  A.S.R.  PRINCIPESA ELISABETA A ROMÂNIEI

O SCENĂ DIN GROAZNICUL MĂCEL DIN RUSCIUK

"Cititorii cunosc, din amănunțitele dări de seamă ale ziarului “Universul”, sângeroasele turburări se s-au petrecut în Rusciuk, în cursul săptămânei trecute. Dragostea pe care frumoasa Aișa – fiica unui preot turc – o avea pentru funcționarul creștin Ștefanov a impărțit populația din Rusciuk în două tabere. Încăierându-se între ele, armata - în urma unui ordin nechibzuit al guvernului – a avut un rol nespus de trist, umplând de cadavre întreaga piață a Măcelarilor și semănând doliu în tot orașul. Până în momentul când scrim aceste rânduri, spiritele sunt încă turburate și s-au luat severe măsuri spre a se înlătura noi turburări."

O SCENĂ DIN GROAZNICUL MĂCEL DIN RUSCIUK

UCIDEREA FIOROSULUI BANDIT GOGA

"Zilele trecute a fost împușcat faimosul șef de bandă Goga, care băgase spaima în populația din județele Tecuci și Covurlui și în urmă, în județul Putna. Procurorul tribunalului din Focșani, dl. Costea, însoțit de mai mulți jandarmi și de banditul Rambosi, pe care îl luase ca să dea informațiuni, s-au pus în urmărirea tâlharului Goga, pe care l-au găsit în comuna Piscu-Covurlui.

Banditul  fiind desisperat a luat-o la fugă, dar a fost impușcat de jandarmi. Ilustrația noastră prezintă  această  scenă."

UCIDEREA FIOROSULUI BANDIT GOGA

ACCIDENT LA CURSELE DE AUTOMOBILE

"Duminecă, 6 Iunie, au avut loc curse de automobile între Târgoviște și București, la care au luat parte numeroase automobile. La aceste curse au asistat și A.A.L.L. Regale principele Ferdinand și principesa Maria, împreună cu principele Carol. În timpul curselor s-au întâmplat și câteva accidente. Automobilul d-lui Cămărășescu a luat foc, iar d-sa s-a ars la mână. S-au mai întâmplat și alte răniri. D.N. Dumitrescu-Câmpina, directorul ziarului "Universul" a pus automobilul d-sale la dispoziția d-lui N. Minovici care a plecat să salveze pe cei răniți. Ilustrația noastră prezintă o vedere de la aceste curse."

ACCIDENT LA CURSELE DE AUTOMOBILE

CRIMA UNUI COPIL DIN LEHLIU

"Copilul Vasile Grigore A. din com Lehliu, jud. Ialomța, în vârstă de 13 ani, a împușcat pe bunica sa în următoarele împrejurări: I.Anghel, bunicul criminalului, în a 5-a căsătorie luase de soție pe femeia Dumitra, care, după moartea lui, a vândut toată averea rămasă, între care și o parte de pământ ce de drept se cuvenea lui Grigore Anghel, tatăl criminalului. Aproape zilnic, părinții precocelui criminal se tânguiau că au rămas pe drumuri și erau vesnic mâhniți de isprava bătrânei. În ziua de 22 c., Vasile profitând și de ocazia că părinții lui nu erau acasă, fără a se gândi un moment, luă arma tatălui său din cui și încărcând-o cu alice mari, urmărește pe bunica sa și descarcă un foc de pușcă în pieptul acesteia, lasând-o moartă pe loc. El a fost arestat și depus în arestul preventiv din Călărași."

CRIMA UNUI COPIL DIN LEHLIU

Sursa:

- numere din anul 1910 ale “UNIVERSUL   LITERAR” – frunzărite din colecția Bibliotecii Digitale a Municipiului București

Citește mai mult... »

Iubirea în farmece, cântece și descântece

Poate că vă amuză credința românilor în puterea farmecelor și a blestemelor. Ea era însă încă prezentă în conștiința populară în perioada interbelică – tot așa cum ea mai persistă și astăzi. Se rosteau atunci - ca și acum -  “incantații” speciale  pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. Descântecele se mai fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic, românii credeau că pentru aproape orice situație ivită în viața există și o soluție în lumea farmecelor sau a descântecelor. Un articol deosebit de interesant pe aceasta temă a apărut în săptămânalul "Realitatea Ilustrată” , numărul din 14 aprilie 1937. Articolul cu titlul “Hai, mamă, la țața…” a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. O să redau în cele ce urmează  câteva pasaje interesante:

“S’a mai spus și toată lumea ştie că, în ritmul ultratrepidant  al vieţii de azi, iubirea este şi ea mai grăbită, mai superficială, mai puţin trainică şi mai puţin dureroasă ca înainte vreme. Legăturile se înoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai uşor, dar despărţirea nu întârzie, iar durerea - atunci când e - se vindecă cu altă sărutare, se uită într'un pahar de vin spumos, se şterge într'o glumă. Şi între iubire şi aventură, iubirea de azi e mai mult aventură.(…) În satul meu, când o fată iubeşte un flăcău iar el ţine la alta, mama nu-şi mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câştige inima flăcăului, dacă se poate o găteşte şi o veghează; şi dacă nu se poate, dacă biata Ioana îşi pierde nopţile plângând şi zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una:

- Hai, mamă, la ţaţa...

Cu o pasăre sub braţ, cu o sticlă de ţuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama şi fiica se strecoară, ca două umbre, abia simţite şi de câini, la Cocoşoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistuie o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâţă rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale...

- Da, ce o fi având fata dumitale, lele Mariţă, de s’a albit aşa la faţă?...

- Oare? Nu băgai de seamă, ţaţă Călino... Da nu cred... E săritoare şi veselă ca de Paşti... Îşi face o cămeşe de toată frumuseaţa...

- Îmi păru bolnavă la horă alantăieri... Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion...

- Care Ion ?

- Ei, Ion al lui Şolomon de la Văleni...

- Care Ion a lui Şolomon, ţaţă?

- Ei, bată-te, lele Mariţă... Ion, bălanul de-a fost jăndar...

- Aaa... Păi ce să caute Ioana mea la cotul  lui... Îi fată cuminte. Da văzuşi ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei... Îi muri vaca...

Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu ştie ce se petrece. E nevoie să se grăbească...

- Hai, mamă, la ţaţa...

Descântec la fântână

Ori descântec să scape fata de pârjol, ori farmece să-l aducă pe flăcău... Se înţelege deosebirea între aceşti doi termeni. Descântecul este formula însoțită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri - din păcate - de înghiţit sau de băut, care diferă de la caz la caz şi care - se presupune - vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup sau din suflet. Farmecele sunt invocațiuni, însoţite de un ritual destul de complicat de cele mai multe ori, sunt imprecaţiuni sau ordine adresate unor duhuri pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moartea, pentru ca să stăpâneşti spiritual pe cineva, să-l îngenunchi complet. Să presupunem că o fată vrea cu orice preț pe flăcăul alteia... Îi va „pune fermece", ca să tânjească de dorul ei, să se culce seara bun-sănătos şi să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s'o audă.

Indrăgostiți...

În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana „fermece" lui Ion: După tocmeala de rigoare şi expunerea cazului în amănunt, femeile - adică mama şi fiica - lasă bunătăţile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucţiuni  necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, aşa încât biata Ioana îşi înfrânează dorul şi se mistue la focul inimei până la data fixată de ritual. În noaptea sorocită sunt amândouă în deal, la Cocoşoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea fata a scuipat sau a deşertat o lingura de apă de izvor cu care şi-a clătit gura mai întâi. Nouă beţisoare puse la rând stau lângă vatră: arţar, porumbar, gorun, alun, scaiete, „ţandără de corlată“, sânger, linte şi mazăre. Apa începe a bolborosi pe jar. Cocoşoaica se desface de basma, îşi pune la ureche o floare roşie de muşcata pe care Ioana a păstrat-o între dinţi până acum, muşcă faţa fetei, care sâsâie de durere, îi ia batista şi şi-o aşează pe frunte, pune mâna pe beţişoare şi cu faţa la Lună, spune :

Floare „roşă“ de muşcată

Mă născui acuma iată

Alăptată

Înţărcată

Ionica botezată...

Luând apoi busuioc în mână, şopteşte în sâsâitul apei ce fierbe:

 “Stea, steluța mea,

 Toate stelele să stea,

 Numai tu să nu stai.

 Să te faci năpârcă viforîtă, 

Din cer coborâtă, 

Cu 44 de ciocuri de oţel,

 Cu 44 de aripi de fier. 

Să te duci la ursitoarea mea.

 Ursit de la Dumnezeu dat,

 Prin sat neumblat.

 De câine nelătrat, 

Să te duci fără frică,

 La patul lui Ionică,

 Cu ciocul să mi-l ciocneşti,

 Cu aripile să mi-l plesneşti.

 De-o fi la porci,

 De-o fi la vaci,

 Să nu-i dea stare a sta,

 Mâncare a mânca,

 Somn a dormi,

 Până la mine,

 La scrisa mea,

 Nu s’o gândi, 

N’o veni“.

la betişoarele unul câte unul şi loveşte pântecele urciorului...

„Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun...

 Tu arţar, să mi-l aduci ca pe un armăsar...“

Urmează un întreg şir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constituie însă o pervertire, nu sunt expresia unui viciu sau a unui moment de isterie, cum s'ar putea crede, ci o urmare fireasca a vieţii de familie de la tară, a traiului în comun, dus la ultima limita a înţelesului total. Fecioara, adică “fata mare" de la ţara doarme în aceeaşi odaie cu părinţii, cu o soră măritata şi cu soţul acesteia, cu un frate şi cu femeia lui, cu ceilalţi copii mari şi mici şi nu arareori cu animalele. Secrete sexuale - în înţelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte - chiar azi - pentru o fată de la oraş - nu există pentru ea. Măritişul nu e o poartă spre necunoscut decât în ce priveşte caracterul “omului", ce va fi al ei: bun sau rău, muncitor sau leneş, beţiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare de la o vârstă atât de fragedă încât e jalnic pentru bietele lor vieţi. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocaţiuni de efect, sublinieri ce impresionează...

“Piatră de cărbune stins,

Să-mi aduci pe Ion învins, 

Busuioc cu frunze rare,

Să-l văd sara pe cărare,

Cum miroasă câineşte,

 Şi la poarta mea s’opreşte...“

Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:

„Să-l alung şi el să vie,

Numa’n lacrimi şi suspine,

 Şi să moară fără mine.”

Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuţi, două-trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinşi, cu preţul multor osteneli si viclenii, cu primejdia ruşinii şi a duşmăniei de veci. Aşa vor face, altfel nu „iesă" farmecul.

Trebuie să mărturisesc însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n'am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui în ciuda silinţelor ce mi-am dat. Femeia care lecuieşte şi „leagă de dragoste" îşi apără secretul formulelor ei cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună şi aproape imposibil de învîns. Nu numai pentru că ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credinţă că, odată răspândite, deşirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele îşi pierd efectul pentru acel ce le-a destăinut. Ba, există şi o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele şi, în cele din urmă, cu ispăşirea finală. Ea însăşi a moştenit aceste formule versificate de la mama, de la gaga (sora mai mare) sau de la o cumătră - căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină - aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preţ. Sau a furat secretul trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile „fermecelor". În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuşi) e mai căutată, reputaţia ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au mai mult preţ...

- Hai, maică, la țaţa... (cutare) — spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoie. 

- Că ştie fermece furate!...

Idilă la fântână

Deosebirea între ţaţa Cocoşoaica şi orice altă ghicitoare în cafea sau în cărţi de pe la periferiile Capitalei stă în faptul că acestea din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formulă, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele personal nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) şi atâta tot; dar marfă bună numai pentru alţii. Ţaţa Cocoşoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea „leagă de dragoste" pentru copiii ei - dacă are, pentru soţul ei - dacă mai trăieşte. Îi descântă dacă sunt bolnavi şi îşi aplică ei însăşi acelaşi tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicţiune - când are lume - ca să facă impresie, în sufletul ei ea e convinsă de puterea magică a farmecelor.

Ce se întâmplă însă cu Ioana?  A „pus fermece" lui Ion şi acum aşteaptă să se întâmple minunea. Şi uneori este atât de mare puterea credinţei, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă de la o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată fiinţa ei e primăvară şi e viaţă. Se găteşte ca de sărbătoare şi - muncind bărbată - cântă cu „viers" ales şi glas de pasăre spre uimirea leliţelor vecine, care fac ochii mari şi se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor şi de nădejde, cu duioşie şi cu curaj:

Ai dor, dor, dor.

Uite ţaţă, mor...

Taci cu ţaţa că nu mori

Că-ţi dau leacuri şi te scoli

Câte leacuri sunt pe lume

Toate sunt în sân la mine...

Sau:

Foaie verde matostat,

Ţi-a dat, Ioane, cin’ţi-a dat

Două fete dintr’un sat

Şi-o femeie cu bărbat.

Ţi-a dat buruiană amară

De m’ai uitat dintr'o „sară“

Buruiană din pădure

Să nu mai mă vezi pe lume

Buruiană din livezi

De n’ai ochi să mă mai vezi...

Şi uneori se întâmplă şi această minune. Flăcăul o vede, ca şi toţi ceilalţi, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai aţâţătoare. ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu şi-l explică - şi nici n'ar putea să şi-l explice - şi se apropie de ea. Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n'aibă habar, să păşească neşovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbeşte şi se ofileşte, sărăceşte plătind „fermece ", nu poate mânca şi se istoveşte muncind. Până într-o zi când nu mai poate lăsa culcuşul şi mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală. Şi iar va spune una din ele:

„Hai, mamă, la ţaţa "...

Dar fata nu se urneşte că nu poate şi de aceea ţaţa Cocoşoaica scoboară dealul s'o descânte (Cum să fi putut „lega" flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte?...), să-i treacă de boală şi de dor, „să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată“ ...

Să ferească Dumnezeu să-i mai dea şi ceva leacuri de înghiţit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte mai puţin tragice. Sunt fete ce se resemnează, „se iau cu alt om" şi nu se simt mai rău de asta. Altele sfârşesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuţitul de moarte. Vraje care costă mult de tot şi se face în mare taină, căci  nu e puţin lucru să omori un om!(…)”.

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 aprilie 1937 răsfoită în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga”  Cluj-Napoca.

Citește mai mult... »

Răzmeriță stârnită de instalarea primei băi publice la București

Băile publice au dispărut aproape cu desăvârsire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918. Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se  foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort". (“Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)

Reclamă pentru o baie publică
publicată în ziarul "Epoca" din 16 ianuarie 1898

Ca și oricare altă „reformă”, înființarea primei băi publice în București a fost prilejul unor adevărate „răsmerițe” – prilej de „dezbateri furtunoase” și de „jalbe” trimise lui Vodă. Îl las mai bine pe Ioan Massoff, redactor al săptămânalului „Realitatea Ilustrată” să vă povesteasca toată tărășenia: 

„Partea comică a chestiunii însă o constituie faptul că instalarea primei băi la Bucureşti a stârnit o adevărată revoluţie — o „răsmeriţă", cum se spunea pe vremea aceea. Aşa s'a întâmplat întotdeauna cu marile... reforme. La început ele au întâmpinat rezistenţă, pentru ca, în urmă să se impună. Şi nici nu s'ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar, al curăţirii bucureştenilor de „murdalâc" să nu întâmpine rezistenţa... interesaţilor. Dar, după cum veţi vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă. Să vedem ce spune istoria. Ne referim la V. A. Urechia. (Cine-i mai citeşte astăzi atât de pitoreştile „aduceri aminte" scrise uneori, pe bază de documente?) Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani (notă: articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător cu numele de Lagarde s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s'a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani". Petiţia purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii". La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie" (informaţie) că băile sunt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:

1) Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba"

2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şuruburi".

În sfârşit, „anaforaua" mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aci acest fel de băi".

Baie publică în Bucureștiul interbelic

Hrisovul acesta, care constituie lucru de seama pentru istoria civilizaţiei române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu , D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu şi Șt. Bălăceanu. Dar să nu credeţi că hrisovul acesta a fost primit aşa, ca oricare altul, căci - cum spune istoricul - „o mare agitaţiune s'a stârnit. „Cu mare jalbă în proţap, pleacă Kir Stanciu, arendaşul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban Vodă, însoţit de toţi frecătorii băieşi şi de două babe cari - făceau aceeaşi meserie pentru cocoane". Bucureştenii, văzând atâta lume adunată, nu ştiau ce să creadă. „Răsmeriţă! - spuneau unii negustori şi dădeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulţimii - ca întotdeauna - grupului de iniţiativă s'ar fi adăogat şi haimanalele de pe uliţă. Ghica Vodă s'a uitat in stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turceşti, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului.

Petiţia lui Stanciu spunea că „el şi băiaşii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate paşalele turceşti până şi pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerşească pânea de toate zilele, pentru că un păgân de franţuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“. Bine'nţeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiaşe tinere: ...adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiaşele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci şi de trandafir, spală mai puţin bine decât ăl franţuzesc, făcut din seu de câne?“ Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nici o zăticnire la celelalte băi din Bucureşti, unde merg oamenii de se spală de murdalâc, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi". Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s'a dus toată la „musiu Lagarde", Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paşti.” (cf. „Realitatea ilustrata – nr. din 3 martie 1937).

Baie publică în Bucureștiul interbelic

În timp, numărul băilor publice a crescut la un număr considerabil. Dar nu atât de repede cum am crede. „Pe la 1870, Bucureștii nu aveau decât patru băi publice: Baia turcească (hamam, cu aer uscat) din strada Șelari, Baia Rusească (cu aburi) de la Jignița, pe str. Negru-Vodă, reconstruită apoi de Meltzer; Baia din mahalaua Dudescului (Sfinții Apostoli) azi Baia Mitraschewski și Baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din dosul Palatului Regal. După mulți ani, Baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate și înlocuite cu Băile Eforiei, cele dintâi mai bogate și mai largi instalate, și cu Băile Doctorului Erdreich, cari la început erau în strada Vestei, la spatele statuiei lui Mihai-Viteazul, apoi au fost mutate pe strada Italiană, lânga Biserica Armenească unde sunt și acum, dar sub altă direcțiune. În afară de acestea, Primarul Protopopescu-Pache a pus să fie construită lângă, Piața Legumelor, de la Bibescu-Voda, și o Baie Populară destinată mai ales precupețimei și hamalilor Pieței-Mari”. 

Printre cele mai vechi băi publice sunt și băile Griviţa (existentă şi azi) şi Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi primăria sectorului V), Baia Centrală, de pe strada Enei nr.11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului Bucureşti (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (b-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Maşina de pâine); Baia comunală Zerlendi (Şerban Vodă 185); Baia Melzer (str.Căuzaşi, astăzi dispărută); Baia Obor din câmpul Moşilor; Baia Marenco din strada Oiţelor. (cf. studiului „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944). Cert este că prin 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țării considerate „mult mai avansate” de la acea vreme. 

Toate lucrurile de seamă s-au câştigat prin luptă, nu-i așa? Până chiar şi dreptul de a te spăla...

Surse :

Articolul „Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul „Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937 și lucrarea „Bucureștii vechiului regat” (George Costescu, 1944)

Citește mai mult... »