Divorțul prin anul 1806

“Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!" – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. “Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.



Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. “Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: “Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: “Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.” Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autoritățiilor laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul abia către sfărşitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorţ în România este...  căsătoria.

Nuntă pe la 1800

Un divorț în anul 1806

Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.” În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupân Dumitrache:

Jupâneasă de la începutul
secolului al XIX-lea
Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.” Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: “găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. Nu a trecut însă un an și “netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”




Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.


Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în “Convorbiri literare” numărul din 1 iulie 1891


Citește mai mult... »

Politică şi parfum oriental la Bazargic

Vizita pe care o vom face azi în Bazargic nu este prima “plimbare” pe care o facem prin locurile pline de farmec ale României Mari din perioada interbelică. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – oraşul pictorilor , am ascultat câteva dintre poveştile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre femeile cu crucea tatuată în frunte din Cadrilaterul românesc.

Vedere din Bazargic
Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în perioada 1940 -1989 şi Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de frontiera de azi a României. În perioada interbelică Bazargicul a fost capitala fostului judeţ Caliacra. Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în secolele al IV-lea - al şi al III-lea î.e.n teritoriul de azi al oraşului a fost locuit de traci; în secolul al VII-lea în această zonă încep să se stabilească bulgarii – dar aceştia sunt alungaţi de invaziile pecenegilor din secolul al XI-lea. Oraşul a fost reînfiinţat în secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat şi numele. În 1878 oraşul devine parte a Bulgariei şi primeşte pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a Cadrilaterului, Bazargicul a aparţinut României între anii 1913 şi 1940 – an în care a redevenit bulgar. Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă românesc în anul 1939, însoţiţi de V. Gheţea, fost reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”:


De la Medgidia la Bazargic

Fără să vreau, iată-mă la drum. Ştiu atât că a trebuit să schimb trenul Bucureşti - Constanţa la Medgidia. Şi amintesc de această gară, deoarece adevărata excursie în ţinuturile cu climă orientală aici începe. Destul de obositor, după 5 ore de drum, să schimbi trenul – şi asta la 5 dimineaţa. 
Medgidia. Nu interesează oraşul ci gara. Foarte rece. Nimic atractiv. Câţiva turci hamali, un peron descoperit şi un câmp deschis, în faţă. Trenul soseşte cu întârziere. Noroc că nu are prea multă lume de luat. Câţiva negustori, 5-6 soldaţi şi două tinere fete, destul de obosite dar vesele.

Dernir, un vănzător de seminţe din Bazargic
Pentru omorârea timpului, căci trenul nu mai venea, am cumpărat de la bufet seminţe. Deocamdată am crezut că n’am ce face, dar mai târziu am aflat că a mânca seminţe pe stradă, la spectacole şi la restaurant e la modă. La Bazargic toată lumea mănâncă seminţe. Trenul mult aşteptat a sosit. Nu prea impozant, dar nou vopsit în culoarea verde. Ca un şarpe se târa pe şinele paralele, tăind în două câmpia Dobrogei. Deziluzia veni repede. Trenul mergea foarte încet şi căldura începuse. În fine, la ora 10:30 coborâm în gara Bazargic...

Bazargic – Bazargic

Tinerele mele însoţitoare m’au asigurat doar atât: “în Bazargic se petrece bine“. Deci, cu această impresie am coborât în gară şi cu primul birjar am intrat în oraş. În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un “centru” puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani şi tot primitivă e. N’are duş, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci şi câţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci...

Moscheea din Bazargic în 1939
Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi Bazargicul e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă.

O seară în Bazargic

O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români. Totuşi, spre seară, strada îţi pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îţi devine simpatico. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, până la bătrânul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă (…).
Moscheea din Bazargic desen de  H. de Bearn
Viaţa acestui oraş, care-i o învâlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.” (V. Gheţea – articolul “Bazargic, oraş oriental” – publicat în „Realitatea Ilustrată” din 15 august 1939).

La o cafea cu Colea Ciumetti

Îl vom părăsi acum pe reporterul V. Gheţea şi vom merge să bem o filigeană de cafea şi să facem puţină politică împreună cu mai vechiul nostru prieten Ion Tic – reporter al “Ilustraţiunii Române” şi cu Cola Ciumetti - un “perseverant luptător al cauzei naţionale”:
  
La o cafea cu Colea Ciumetti
La Bazargic, la cafeneaua care-mi oferea o filigeană cu cafea amestecată cu năut prăjit, fac cunostinţă cu Cola Ciumetti, “preşedintele legionarilor", adică al coloniştilor macedoneni. Cola Ciumetti, avocat în Bazargic, este desigur cel mai reprezentativ dintre macedonenii stabiliţi la noi şi în acelaşi timp cel mai vajnic şi mai perseverant luptător al “cauzei naţionale". A venit în ţară acum nouă ani, transplantând din meleagurile macedonene focul sacru al românismului, cu acea dragoste, cu acel cult care-l face cu drept cuvânt fruntaş între fruntaşi.
Ce a făcut Cola Ciumetti în Macedonia, a rămas desigur în istoria sbuciumată şi luminoasă a fraţilor noştri, de atâtea ori înfrăţiţi cu moartea. Ce face acum, în România, este cu atât mai demn de admirat cu cât acest mare român luptă zi de zi pentru fraţii lui macedoneni, împotriva tuturor greutăţilor, mizeriilor, ameninţărilor care, bine înteles, nici nu-l descurajează, nici nu-l sperie. Editează o gazetă a coloniştilor şi prezidează societatea lor cu sediul în Bazargic. Stă de pază la toate încercările multiple, felurite şi îndrăzneţe ale iridentei bulgare, care pare a avea în acest Bazargic un centru important. Cola Ciumetti ne vorbeşte cu însufleţire de româneasca operă a colonizării, de sprijinul necondiţionat pe care ar trebui să-l dea toate partidele, de problemele mari macedonene “care au mai rămas încă deschise":
- Îndeosebi - adaogă Cola Ciumetti - avem o chestiune a loturilor, pe care bulgarii le cumpără de la emigranţii turci. Înţelegeţi interesul nostru de a reda acest pământ românesc românilor. Bulgarii, ajutaţi de băncile lor iridentiste, încearcă să acapareze acest pământ. Ar trebui ca guvernul, prin orice mijloace, să oprească această criminală înstrăinare, cu atât mai mult cu cât are la îndemână dreptul de preempţiune.
- Credeţi că ar mai putea veni mulţi macedoneni ?
- 1500 de familii macedonene aşteaptă cu înfrigurare ceasul în care să poată păşi în Cadrilater. Ele au însă nevoie de pământ şi noi n'avem încă convenţii pentru schimbul de colonişti, cum au grecii, turcii şi bulgarii, ale căror guverne lichidează şi partea materială a problemei.
Fruntaşul macedonean ne vorbeşte apoi de scopurile societăţii “legionarilor" pe care o prezidează şi de diferitele aspecte ale Cadrilaterului românizat.
- Problema colonizărilor se integrează de minune în marea şi indisolubila operă a celor care au înfăptuit unitatea noastră naţională. De aceea ea depăşeşte cadrul preocupării izolate a diferitelor partide politice. Acesta este motivul pentru care cerem tuturor cârmuitorilor să privească problema dintr'un singur unghi: acela al intereselor curat româneşti. Şi nu ne putem plânge că partidele politice, toate la un loc, privesc altfel problema.” (Ion Tic – articolul “La marginea cadrilaterului” – “Ilustraţiunea Română” din 29 august 1934).


Puţină istorie

Voi încheia cu un scurt istoric al acţiunii de colonizare a Cadrilaterului cu colonişti româno-macedoneni din perioada interbelică: Deşi primele mişcări pentru colonizare s'au pornit din regiunile Veria, Meglenia şi Vodena ale Macedoniei greceşti, primii colonişti n'au venit de aici, ci tocmai din Albania, din comuna Pleasa. Încă din August şi-au făcut apariţia, venind cu trenul, un număr de vreo 70 de familii, care au fost îndreptate spre jud. Durostor, alegându-şi ca loc de aşezare punctual Susurluc, aşezat în plină câmpie, lângă nişte fântâni cu apă. Acolo se ridică acuma frumosul sat Frăsari, una din cele mai importante aşezări de colonişti din jud. Durostor. Cam în acelaşi timp, alte familii de colonişti se aşezau în comuna Cocina. Aceşti colonişti se aflau în ţară încă de prin anii 1912-1914. Luptători de frunte, ei fugiseră în Ţară la apropierea armatelor greceşti de ţinuturile Megleniei, ştiind că dacă nu vor face astfel vor fi executaţi. Astfel a păţi Vani Kima din Liumniţa, spânzurat în mijlocul comunei în anul 1912.


Colonistă din Cadrilater
tatuată cu o cruce  în frunte
Mai mult ca oricare alţii, dânşii aveau drept la ocrotirea Statului român, căci fuseseră cei mai aprigi luptători dincolo. Veniţi în ţară, mai toţi făcuseră ca voluntari campania din 1913 din Bulgaria, apoi aceea din 1916-1918. Unii dintre ai lor au căzut chiar pe câmpul de luptă. Mulţi poartă decoraţia Virtutea Milliară cu spade. Aceşti bărbaţi viteji duceau o viaţă grea în Bucureşti ca salahori sau mici negustori. Ei au fost îndreptaţi spre Cadrilater, unde şi-au regăsit rostul lor vechi de plugari neîntrecuţi.” (C. Noe - articolul “Colonizarea Cadrilaterului” – publicat de revista “Sociologie românească” din aprilie-iunie 1938).



Citește mai mult... »

Poveşti cu stafii din vechiul Bucureşti


Din galeria personajelor fantastice create de imaginaţia românilor nu puteau bineînţeles să lipsească stafiile. Numite uneori şi năluci sau vedenii, stafiile erau imaginate de obicei ca având o înfăţişare “omenească, cu veşmânt alb, roş, negru sau galben”. Ele erau considerate ca fiind duhurile unor morţi – în majoritatea cazurilor ale celor loviţi de o moarte năpraznică – care odată desprinse de trup rămâneau pe pământ şi bântuiau prin locuri „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea, cum ar fi ţintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, şcolile şi toate soiurile de case rămase nelocuite sau în ruină”. (cf. lucrării “Duşmani şi prieteni ai omului” – Tudor Pamfile – 1915). Vechiul Bucureşti nu a fost lipsit nici el de prezenţa acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezenţa prin diferite locuri de taină:


POVESTEA STAFIILOR DIN „HANUL DE LA GURA LUPULUI”

Unul din locurile „bântuite de stafii” din vechiul Bucureşti era hanul şi grădinile de la „Gura Lupului”. Cei care treceau prin preajma hanului povesteau despre stafiile care bântuiau locul şi despre un parfum aparte care te învăluia: “Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcâmi bătrâni, aplecaţi peste acoperiş, scoborâm adânc într’o sumbră istorie a Bucureştilor. Apariţia lui acolo a premers chiar construcţiei bisericii Isvorul Nou, care se ridică la câteva sute de metri mai la dreapta, pe şoseaua Mihai Bravu. Aşezarea, faţa şi magnetica pe care o radiază şi astăzi, se prezintă destul de interesantă şi prin faptul că e singura clădire veche din oraş, ale cărei ferestre cocoşate privesc mioape de după sticle colorate şi borcane de vişinată bătrânească, înspre o câmpie cenuşie şi neagră din faţă, ce-a rămas cu desăvârșire neschimbată peste dinţii sutelor multe de ani (…).

Strada Dristor fosta Gura Lupului
Se găseşte intact, pe un mal, în vârful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi şi ferit de arşiţe printr’un umbrar de şindrilă înegrită, la numărul 372 al Şoselei Mihai Bravu, cu o latură a grădinii şi o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă după cum arată şi tăbliţa albastră, Gura Lupului. Pe vremea când a fost ridicat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de către Ioniţă Lupu, de unde-i vine şi numele, hanul “La gura Lupului” („la gura” pentru că se găsea chiar la deschizătura de atunci a străzii numită azi a Dristorului) era încojurat de o câmpie cu viţe de vie fără altoi care dădeau aşa numitul pe atunci  „vin de grădină”. Chiar în pustietatea lui de la 1789, era bine aşezat hanul acolo, pentru că actuala şosea Mihai Bravu lega Bariera Iancului, capătul Călăraşilor, Oborul vechi, cu drumul Dudeştilor şi cu toate căile spre Dunăre, pe unde mai toată ziua hodorogeau harabele încărcate, tălpuite cu şini grease. Dincolo de vii se albeau căsuţele de cărămidă sau de pământ, care constituiau punctele mărginaşe ale oraşului.

Intrarea în vechiul han de la Gura Lupului
Împrejurarea iniţială care-a determinat pripăşirea vedeniilor în grădina şi’n încăperile hanului e foarte confuză. Unii susţin că pe locul acesta, între vii, ar fi fost înfrântă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. Morţii ei ar zace şi-acum în adâncimile de sub han. Alţii afirmă că totul se datorează lui Ioniţă Lupu care căutând să afle taina apariţiilor tăcute şi îngândurate din grădină, ar fi sfârşit prin a deveni şi el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scoboară în pivniţă şi mişcă boloboacele, uruind şi tocănind şi plângând şi că apoi, cu obrazul în mâini urcă din nou în sus, rămânând până la cântecul cocoşului, în camera dinspre curte. Încăperea este lungă de vreo nouă metri şi lată cam de trei (...).” Locul în care se spunea că se adăposteau strigoii în timpul zilei era o fântână acunsă in fundul grădinii, ocolită cu teamă de trecători şi pe care toţi o ştiau ca fiind  “Puţul cu stafii”. În afară de stafiile care bântuiau locul, casa şi grădina hanului mai ascundeau o ciudăţenie: “un miros, o vibraţie. Nu de verdeaţă, nici de fructe, nici de pământ. Un miros pe care nu l-ai simţit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche.”

Camera bântuită de stafia lui Ioniţă Lupu
După Ioniţă Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeştii de pe moşia Grecenilor. Dar nici popa n’a putut să-l stăpânească din pricina duhurilor care se abăteau. Preoteasa într’o noapte a fost furată de o dihanie albă. Ai găsit-o a treia noapte, dormind lângă puţ, cu mintea scrântită.” Urmarea a fost că popa Gheorghe a vândut hanul lui Iordan Dumitrescu. Şi acesta este nevoit să îl închidă în 1890 “din nu se ştie ce cauze”. Hanul a fost redeschis prin anul 1907. Prin 1923 locul a fost cercetat chiar de poliţie. Fără nici un rezultat. Ultima întâmplare pusă pe seama “stafiilor care bântuiau locul” a avut loc în anul 1935: “anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în faţa hanului, în josul treptelor de piatră.

ZINCUL DIN CALEA RAHOVEI

“Prin 1884, pe Calea Rahovei, dincolo de linia Giurgiului, cam din spatele caselor aruncate ici şi colo, în dreapta, se defăcea o baltă adâncă spre Ghencea. În stânga şi înainte, câmp şi gropi cu maluri înalte. La numărul de astăzi (notă: din 1939), în casele din faţă care se mai ţin pe picioare, locuia o fată minunată care mai târziu a fost poreclită Tinca Nebuna. Cam pe atunci s-a îndrăgostit de un străin, de un italian pare-se, cu care a dus o legătură un timp scurt. Părăsită, s-a apucat de farmece. Din 1884 şi până în 1890, când fata îşi pierdea mintea, vecinii şi trecătorii auzeau în fiecare noapte un vuiet care ţâşnea din nouri, scurgându-se strălucitor pe coşul caselor de la nr. 394. Ani întregi zgomotul se producea noapte după noapte, aproape la aceiaşi vreme. Bătrânele, pe atunci copile şi care acum moşmolesc coji de pâine pe băncile din feţele caselor, istorisesc că’n miezurile de noapte de sâmbătă spre duminică, în curtea Tincăi, se săvârşea o lumină intensă, largă, care ţinea până ce înceta vâjâitul. Lumea anilor de atunci atribuia zgomotele astea sosirii diurne a unui smeu, care era adus cu zgomote grele.În 1890 zgomotul a încetat în noaptea de Crăciun. Nimeni nu îl mai pomeneşte. Tinca Nebuna a murit în anii trecuţi.”

STRIGOIUL DIN CIMITIRUL CALVIN

La a doua staţie de autobuz de pe Şoseaua Giuleşti, în dreapta podului Grant, se găseşte spre stânga, împrejmuit de-un gard înalt, cimitirul Calvin. Unul dintre groparii actuali, Alexandru, un ins cu dinţi de platină, cu mustaţa blondă şi cu un trecut agitat, îmi spunea că (...) prin 1912 între gardurile înalte ale cimitirului, a avut loc o întâmplare care se lungise până în Crângaşi, în Sârbi şi în Ciurel, deşteptând tulburări mari în suflete: în anotimpurile când furtunile şi ploile sunt prevestite şi însoţite de tunete, în nopţile sfâşiate de fulgere mai cu seamă, se auzeau din cimitir ţipete lungi, de om înjunghiat (…). Ţipetele repetate în furii de apă şi’n descărcări prelungite pătrundeau ferestrele, plezneau urechile, încremeneau inimile, înspăimântând somnul copiilor. Ceea ce umbrea cadrul, încrustându-i accentele de realitate şi de manifestări supranaturale, era faptul că ţipetele se auzeau clare, sfâşietoare în tot cartierul, şi numai în nopţile furtunoase hăulite de tunete şi trăznete (...).

Cavou vechi din cimitirul Calvin
În cele din urmă, locuitorii dimprejur zdruncinaţi de spaimă, de nesomn, de ne-trai, anunţară poliţia prin iulie 1912. Un comisar şi câţiva sergenţi cu tesacuri groase şi cu cizme fură trimişi să culeagă informaţii şi să facă cercetări.
Oamenii începură cu o gardă pe care o fixară în casele din fund, mai apropiate de ţipete, apoi o prelungiră împrejurul cimitirului, apoi chiar în cimitir. Câteva nopţi la rând. Înclinarea anotimpului adusese însă o lună de secetă. Ploile încetară. Cu ele tunetele, fulgerele şi... ţipetele. Bravii poliţişti nu putură să constate nimic cu propriul lor auz. Pentru că... nu se auzea nimic.
După luna asta de încetare cei din vecinătate mai prinseră puţină inimă. Se potriviră apoi şi câteva nopţi luminoase, calde, minunate, de vară. Aşa că fiecare începu să-şi vadă ca mai înainte de treburi, uitând încet-încet. Asta cam până la mijlocul lui august, când se petrecu altceva, mai neaşteptat, care sfărâmă aproape toată liniştea mugurului de voie bună care se înfiripa de bine, de rău (...).” Trecătorii care îşi scurtau drumurile prin cimitir au văzut “furişându-se într’un cavou o făptură albă, fricoasă, un fel de arătare luminoasă, spun unii. Care nu ţipa, nu vorbea, nu săvârşea nimic. Fugea numai dinspre poartă scurgându-se în cavou. Un cazangiu de la atelierele căilor ferate, voinic şi mai cu sânge rece, încercă într’o noapte să‘i taie drumul. Primi o lovitură năpraznică în creştet, care-l doborî peste un mormânt, unde zăcu toată noaptea. Găsit spre dimineaţă de gropari, povestea, printre cucuie, că arătarea avea pieptul păros şi că mirosea a vin. Fu anunţată din nou poliţia, care se găsea de data asta în faţa unei dovezi palpabile, asupra căreia nu se putea îndoi. Din nou gardă îndoită, cu agenţi experimentaţi de la prefectură. Chiar după primul rond zăriră şi ei clar, distinct, precis, umbra. Alerga printre cruci, într’un fel de salturi. A doua noapte n’o mai văzură. În 22 august însă identificară şi cavoul unde intra. Era al lui Selomon Janosz, un ungur bogat, care fusese îngropat de vreo câţiva ani, mort aproape de bătrâneţe de o boală de inimă.
La 23 august, la miezul nopţii, poliţia era în faţa cavoului. Vedenia de abia intrase în el de câteva minute, ţipând speriată. Poliţiştii, cu revolverele încărcate, o somară să iasă afară. Nu se mai simţea nimic. Ascultau şi ecoul cuvintelor lor, printre frunze. Repetară somaţia, izbind de mai multe ori în uşa cavoului cu patul armelor. Se auzi un glas din adâncime:
- Ies… dar să nu vă speriaţi!
Câteva zgomote, ceva care se răstoarnă, ca un coşciug, şi o făptură albă, înaltă, se ridică încet, gemând, în întunericul cavoului. Un sergent de la comisariatul de pe Crângaşi, leşină horcăind acolo, de spaimă. Era un tânăr nears de mult, numai în cămaşe şi indispensabiliş Beat. Era fiul lui Selomon Ianosz, mortul din cavou. Risipind tot ce-i lăsase tatăl său, plin de datorii, în cele din urmă nemaiavând unde să se adăpostească, se refugiase în cavoul bătrânului, unde dormea de vreo câteva luni. El ţipa în nopţile ploioase, bubuite de tunete şi sfâşiate de fulgere. Beat. Şi de frică…”

Sursa: articolul “Fantome din Bucureştiul de altădată”  - semnat I.M. Tomescu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iulie 1939 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca



Citește mai mult... »

Sfaturi copilei mele (1)

Începutul secolului al XX-lea a reprezentat o perioadă de occidentalizare a societăţii româneşti, care pendula încă între modelul francez şi cel german mai cu seamă, dar care prelua şi obiceiuri proprii societățiilor din Anglia sau Italia. Bineînţeles că această perioadă de căutare şi de modernizare a societăţii românesti a avut ca urmare şi schimbarea locului şi a rolului femeii în societate. Un rol important în această “luptă pentru emanciparea femeii” au avut-o şi primele reviste destinate exclusiv femeilor. Într-o astfel de revistă - “Moda Nouă Ilustrată”, care era publicată în anul 1903 - mi-au atras atenţia câteva scrisori cu sfaturi adresate tinerelor domnişoare. Vă recomand să citiţi acum una dintre ele pentru că enumeră câteva dintre “convenienţele sociale” (conservatoare încă, dar totuşi în schimbare) din epocă. Iar unele dintre sfaturi - deşi pare destul de greu de crezut - pot fi la fel de bine transmise și tinerelor din zilele noastre:




Draga mea,

Rochii de zi 
Ai atins vârsta la care după obiceiurile societăţei noastre ai îndeplinit un fel de majorat. Poţi merge la serate, vizita teatrul, face promenade în rochie lungă şi în iarna aceasta vei vizita primul bal. Mama ţi-a permis în sfârşit să citeşti un roman, adică să-l citeşti aşa, în vederea tuturora, să discuţi dacă El sau Ea are dreptate, fără teamă de a comite ceva necuviincios. Ştiu că ai citit romane şi mai înainte, în taină, ca să nu te vază, să nu te surprindă nimeni, parcă cine ştie ce păcat ai fi comis. Eu nu te-aş fi împiedicat draga mea niciodată să citeşti ceia ce e literar şi artistic, dar mumă-ta şi convenienţele sociale vor altfel şi ele sunt mai puternice decât mine copila mea! La aceasta să te gândeşti când faci primul pas în lume: la convenienţa socială. Învaţă-te a nu face ceia-ce nu este absolut indispensabil pentru tine sau aproapele tău, dacă prin aceasta ai jigni convenieţele sociale. Dar află că nici o dată nu trebuie să fi prizoniera acesteia până într-atâta încât să nu faci o faptă bună fiind-că judecata strâmbă a oamenilor sau prejudecata lor găsesc că aceasta nu e convenabilă cum se zice, nu e frumos de ochii lumei.

Rochie de seară
Oh! Draga mea, capitolul acesta al convenienţei sociale îţi va face de multe ori în viaţa ta zile grele, nu te lăsa însă prea mult sub stăpânirea lor, căci ele adesea au dus la cele mai mari greşeli şi păcate.  Chiar dacă la five-o-clockul la care vei merge astăzi vei auzi că cucoanele se vor întreţine între ele despre cusururile şi relele cutărei sau cutărei cunoscute. Nu vor întârzia să o salute în modul cel mai cordial şi s’o trateze în amică îndată ce va veni şi ea. Vorba se va întinde apoi asupra altei persoane absente. Tu să nu faci această concesiune convenienţelor sociale. Când cineva ţi se va părea rău, mărgineşte-te a’l saluta rece şi a te feri cât posibil de dânsul. Nu’l vorbi de rău ci ţine minte părerea ce o ai despre el, pentru tine. Nu te lăsa încântata de vorbele frumoase ce ţi le va şopti cutare sau cutare tânăr. Sunt, de nu fraze banale prescrise de convenienţa socială, fraze spuse pentru a te nenoroci poate. Cineva nu poate sincer să’ţi găsească toate calităţile ce ai, de la prima vedere. Pentru aceasta ar trebui să te urmărească timp îndelungat mai de aproape. În schimb îţi poate inventa tot felul de calităţi.

Fii deci cu băgare de seamă!

La vârsta ta inima bate cu mult mai repede şi mult mai lesne se aprinde focul acela sacru al dragostei cu care tinerii de astăzi, din nefericire prea de multe ştiitori, se joacă atât de condamnabil. În schimb, fata mea, nu te lua după convenienţele sociale care fac din fată o parazită. Caută să citeşti cărţi serioase, caută de învaţă înainte de toate o meserie care să’ţi permit să fi independentă.
Vei  întreba: cam ce meserie? În viitoarea mea scrisoare îţi voi arăta aceasta.

Pater


Costum de oraş

Sursa: numărul din 26 septembrie 1903 al revistei “Moda Nouă Ilustrată” – citită din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştiului

Citeşte pe aceiaşi temă :


Citește mai mult... »

Bucătărie de post

Nu cred că o să aveți curajul să încercați vreodată rețetele ”culinare” de post oferite cititorilor de către redactorii săptămânalului “Furnica”, Kiriak Napardajan și Jorj Dealamizil. Sunt însă convins că o să vă amuze:

CIULAMA DE GHINDĂ

Dizolvați într-un litru de apă 100 de grame de scrobeală albă. Prăjiți apoi într’o cratiță o jumătate de kilogram de ghindă de stejar fără să o curățați de coajă. Amestecați bine scrobeala dizolvată și ghinda prăjită și pe urmă opăriți-le cu untură de pește fiartă’n clocot sau – dacă vreți să faceți economie – cu unt de ricin. Serviți cald. Ciulamaua de ghindă este o mâncare delicioasă și vă recomandăm s’o preparați mai cu seamă când aveți invitați antipatici la masă.

Mitică: Să fiu al dracului domnișoară
dacă am înțeles ceva!  Îmi scrii:
“Te sărut dulce. Răspunde-mi la post-restant.”
Adică de ce sărutarea d-tale să fie “de dulce”
și răspunsul  meu “de post”?
FLEICI VEGETARIENE

S’ar putea foarte bine frige pe grătar pingele de ghete rupte. Dar pingelele sunt de piele, pielea e de carne, așa că – oricât ar fi pingelele de uzate printr’o lungă întrebuințare – tot s’ar resimți efectele blestemate ale regimului alimentar carnivor. De aceea, pentru confecționarea „fleicilor vegetariene“, sfătuiesc pe bucătărese să se serveasca numai de bucăți tăiate din tălpi de galoși și șoșoni vechi. Tălpile acestora sunt de cauciuc, deci de origine vegetală. Dacă, frigându-le pe grătar, fleicile încep să exaleze un parfum puțin cam tare, stropiți’le cu puțină apă de Colonia. Adaug că grătarul trebuie uns în prealabil cu vasilina boricată, ca să nu se lipeasca fleica de grătar. O salată de mucuri de țigări, peste care veți turna, firește, benzină și sare amară, va completa deliciul ce vă vor procura fleicile vegetariene preparate dupa rețeta mea.

PATRICIENI DE POST

Cârnații aceștia se prepară cu multă înlesnire de orice bună menajeră. Luați degete de mănuși vechi și umpleți-le cu tărâțe și zeamă de pătlăgele roșii, spre a da iluzia cărnii tocate; ardeiul roșu se poate înlocui perfect cu cărămidă pisată bine. Să se bage de seamă însă ca această cărămida să nu fie veche, și mai ales umedă, adică să nu fie scoasă de la vreo casă dărâmată, pentru că în acest caz consumatorii riscă să facă igrasie la stomac.

CHIFTELE DE GÂSCĂ PE SPANAC

Cumpărați de la librarie un volum de poezii ale ilustrei noastre trubadure naționale Madam Smara. Tocați-l și prăjiți-l. Veți obține astfel pe cale artificială niște minunate chiftele de gâscă pe spanac.

DESERT

Cremă de vanilie? Cremă de șocolată? Fleac ! Singura prăjitură recomandabilă pentru un vegetarian convins e crema Cavaler (notă: “Cavaler” era o cunoscută marcă de cremă de ghete). Bineînțeles, iarna se va întrebuința crema pentru lustruitul ghetelor negre, iar vara, crema galbenă. Câteva picături de acid fenic n’ar strica să turnați peste acest admirabil desert, spre a tăia gustul de unsoare pe care’l are. 


Pentru ca să avem toate aceste delicioase rețete vegetariene în aceiași “Carte de bucate”, o să adaug și câteva rețete savuroase dintr-un articol mai vechi:  “Furnica, vegetarienii și…doctorul Tarhon (pardon Parhon)”:


CAȘCAVAL DE POST LA GRĂTAR

Puneţi într’o cratiţă obişnuită resturile de săpun ce v’au rămas de la spălatul rufelor şi prăjiţile până se rumenesc bine cu mucuri de lumânări de spermanţet topit. Serviţi-le calde la masă. Am indicat săpunul de rufe pentru ca menajerele noastre să poată realiza mici economii la bugetul coşniţei. Cascavalul de post la capac se poate găti însă şi cu rămăşiţe de săpun de glicerina şi chiar cu săpunuri mai fine; aceasta însă numai în cazul când aveţi invitaţi la dejun.

Regim carnivor sau regim carnivor:
- Aoleu, Delavranceo, în ce hal te-au
adus 10 ani de regim Carp-nivor;
Uită-te la mine cum îmi prieşte
regimul Bugetarian !


SALATĂ DE  JEMANFIȘ 


Cucoanele de obicei aruncă la lada de gunoi buchetele de flori după ce le-au purtat la corsaj sau buchetele ce s’au veştejit în vaze. Greşală, risipă, lux ! Din aceste flori, intrate ca să zic aşa în stare de putrefacţie cadaverică, se poate prepara o excelentă salată, pe lângă care salata aşa zisă "clasică" nu e decât o mixtură greţoasă: Tocaţi bine florile. Presăraţi zece grame praf de tibişir şi un pumn de scrum de ţigări "Intim Club". Turnaţi câteva picături de cerneală violetă şi puneţi’o pe bucătăreasă să mestece până ce i-o ieşi ochii din cap. Când îi vor ieşi, luaţi aceşti ochi şi puneţi-i pe marginea farfuriei ca garnitură. Serviţi la masă şi pe urmă trimiteţi repede după un doctor.

FRIPTURĂ VEGETARIANĂ

Tăiaţi în bucăţele mici un metru de rogojină, puneţi-le pe grătar şi frigeţi-le. Nu uitaţi însă a unge grătarul cu vasilină boricată. Atragem deasemenea atenţiunea că această friptură nu e tocmai uşor de digerat, aşa că trebuie să fie bine sărată cu… sare amară.

Sursa: Revista “Furnica” – numerele din 2 iulie 1909 și 28 martie 1910 răsfoite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor




Citește mai mult... »

Mirajul apei de aur

O să vă povestesc în acest articol despre una dintre celebrele escrocherii care au pasionat societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea: afacerea cu “apa de aur” gândită pe la 1887 de doi escroci ai vremii, frații Sion Andronic și Gherei. Escrocheria era construită mizând pe credulitatea și pe lăcomia unor oameni. Ca mai toate înșelătoriile de altfel. Cei doi frați le vindeau naivilor proveniți din rândul negustorilor, funcționarilor sau chiar din rândul clerului o apă care transformă în aur orice alt metal. Reporterul Alex F. Mihail ne povestește întreaga tărășenie



Spre sfârşitul secolului trecut, am avut şi noi la Bucureşti un şarlatan, un fel de “alchimist", care pretindea că poate să prepare aur. Credem că va interesa pe cititori reamintirea evenimentelor, petrecute acum vreo cincizeci şi ceva de ani, când mulţi bucureşteni şi diferite persoane din provincie, au căzut victime cu prilejul aşa zisei “afaceri Andronic". Cine era acest Andronic, nu prea ştim bine. Probabil, că ziarele de pe vremuri vor fi publicat biografia lui amănunţită. Dar detaliul nu are importanţă. Fapt e că faimosul excroc, pripăşit în Capitală, s'a stabilit într'un apartament luxos. Acolo avea un salon cu mobilă aurită. Pe acea vreme, mobilele bronzate nu ajunseseră nici la modă şi nici nu erau cunoscute, astfel că “salonul aunt", sau poate numai bronzat, al lui Andronic, a făcut o colosală impresie. Se svonise că proprietarul mobilelor a descoperit apa de aur, cu ajutorul căreia transformi orice în nobilul metal.

Andronic, care pe cât se pare era foarte inteligent, şi-a alcătuit o bandă bine organizată în care fieceare ins avea un rol determinat pentru a-şi face o reclamă discretă, calculată cu preciziune în efectele ei mai depărtate sau mai apropiate. Şi astfel au fost atraşi în casa excrocului foarte mulţi oameni bogaţi şi bine văzuţi, din Bucureşti şi din provincie. E interesant că mai toţi cei care au fost convinşi că Andronic posedă secretul fabricării aurului şi au căzut victime ale excrocului fiind jefuiţi, au tăcut şi nu s'au prezentat la procesul ce-a urmat şi nici nu au făcut vreo reclamaţie spre a nu se vedea compromişi. S'au mulţumit numai cu paguba materială avută nedorind să-şi vadă numele târât în noroi. De altfel, parchetul a pus mâna pe excroc, dar asupra averii sale a rămas o taină;nic azi nu se ştie cine au fost complicii deţinători ai sumelor excrocate. Deci păgubaşii care s'ar fi constitutit ca parte civilă, nici unul n'ar fi avut de unde să fie despăgubit.

CUM PROCEDA ANDRONIC ?

În primul rând clientul era adus în vizită la “boierul" Andronic, de vreun “amic" comun. Acolo, în palatul luxos al acestuia, naivul vizitator se pama în faţa “mobilelor de aur". Peste câteva zile i se făcea favoarea exceptională ca să asiste la experienţa preparării monedelor. Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de maşinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani. Punea la topit vreo câţiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu “apa de aur". Spre surprinderea vizitatorului, ieşeau din maşină un număr dublu de monede de aur, noi nouţe.
- Poftim, poţi lua şi d-ta câteva... pe mine nu mă costă aproape nimic ! – spunea “boierul" Andronic noului său prieten, cu multă amabilitate.
Uimit, neştiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primeşte oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sunt bune, din aur curat.


Napoleoni de aur din vremea excrocheriei
cu "apa de aur" a fraților Andronic
Încrederea prozelitului era complet câştigată şi el se simţea îndemnat să cumpere cel puţin o sticluţă de “apă de aur" cu care să facă singur încercări de fabricaţie. Sticla se plătea foarte scump şi bineînţeles că ucenicul alchimistului român nu reuşea niciodată să prepare aur. Excrocii dădeau mereu vina pe victimă:
- Nu ştii să lucrezi. Noi cum reuşim? Nu faci cum trebuie...
Lumea povestea o anecdotă în legătură cu această afacere. Se spune că într'o zi Andronic l-a invitat pe un negustor din Podul Iloaiei să procedeze astfel:
- Vei lua părţi egale de pilitură de fier şi praf de pucioasă. Vei turna sticluţa cu “apă de aur" deasupra şi vei amesteca mereu, până se va preface totul în aur. E însă o condiţie principală: să nu fie nimeni de faţă şi să nu te gândeşti de loc la cuvântul “rinocer"...
Peste câteva zile Andronic s'a pomenit cu cinstitul negustor din Podul Iloaiei:
- Bine coane Andronic, m'am încuiat în pivniţă, ca să nu vie nimeni şi am tot amestecat, cum ai zis d-ta,' de m'au trecut năduşelile... Dar cine te pusese să-mi spui ca să nu mă gândesc la cuvântul “rinocer" ? Că mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Şi acum vorba asta nu-mi mai iese din minte...
- Apoi de, ce să-ţi fac ? Dacă nu ştii să te stăpâneşti ! - i-ar fi răspuns Andronic.
Unii înţelegeau în cele din unmă că excrocul îşi bate joc de dânşii. Dar cum să reclame poliţiei şi să se denunţe ei singuri ca falsificatori de aur sau de monede? Preferau să tacă.

EXCROCHERIA CEA MARE

Dar excrocheria cea mare a lui Andronic era alta şi a repetat-o de mai multe ori. Victima era convinsă să-şi vândă o casă sau moşia, spre a avea bani mulţi de aur, a căror cantitate să fie apoi dublată. Spre a îmboldi victima, complicele lui Andronic, care punea la cale isprava, spunea că acesta “şi-ar fi făcut suma" şi că fiindu-i frică de poliţie, vrea să distrugă minunata maşină de fabricat aur.
- E o ultimă ocazie de care se mai poate profita: cea din urmă dată când în casa “boierului" Andronic se vor mai fabrica monede de aur ! – spunea mijlocitorul.
Şi norocul acesta excepţional îl avea, pentru ultima dată, acela căruia i se adresa şarlatanul. Victima, prinsă în laţ, venea cu săculeţul de napoleoni şi galbeni în seara fixată. Preparativele preliminare se făceau în cea mai mare taină şi toţi se încuiau în camera secretă dosnică.
Momentul era solemn! Sacul cu banii de aur se răsturna în vasul special... Se pregăteau sticlele cu “apa de aur" precum şi plumbul şi fierul ce urmau să se topească împreună. Deodată, spre consternarea şi spaima generală se auzeau bătăi puternice în uşă şi o voce energică striga:
- În numele legii, deschideţi! E poliţia!
Andronic şi ajutorul lui se reped să strângă totul. Bagă în grabă câte ceva pe sub pat... Dar cum este posibil de ascuns maşinăria ? Victima zăpăcită nu ştie ce să facă...  Ar vrea să sară pe fereastră; caută în dreapta, în stânga... dar toate ferestrele sunt zidite!
- Deschideţi sau spargem uşa! - se aude o voce poruncitoare de afară.
În clipa următoare se sfarmă uşa; afară se zăresc uniformele a doi ofiţeri de poliţie, care ţin revolverele îndreptate spre cei dinăuntru.
- Mâinile sus! – comandă unul dintre oamenii poliţiei.
Andronic şi ceilalţi se supun. Reprezentanţii autorităţii intră în camera de fabricat bani falşi şi îi declară arestaţi pe toţi cei de acolo. Sergentul începe să puie cătuşele. Scena e dramatică


Cel dintâi care începe să se roage e “boierul" Andronic; el oferă o sumă importantă, promiţând că nu va mai falsfica bani şi că va distruge maşina. Victima naivă, tremurând îngrozită de perspectiva de a se vedea compromisă în societate, târâtă la judecată şi poate înfundând ocna, cu toată averea confiscată, oferea de bună voie jumătate din conţinutul săculeţului cu napoleoni, numai să nu i se consemneze numele în procesul verbal.
- Eu n'am fabricat nimic! - plânge bietul om - sunt bănişorii mei cinstiţi... pot dovedi că  nu-s falşi... mi-am vândut moşia... dar, haide, dau bucuros jumătate...
În cele din urmă victima era lăsată să plece cu săculeţul golit pe jumătate. Cititorii vor fi ghicit desigur că total nu a fost decât o îndemânatecă înscenare. Comisarul şi sergentul erau complicii discreţi ai lui Andronic, îmbrăcaţi în uniforme poliţieneşti, complici care îşi primeau şi ei partea lor importantă de câştig. Adevărata poliţie habar nu avea de cele ce se petreceau în casa lui Andronic.
A doua zi, tâmplarul făcea o usă nouă, iar banda se punea în căutarea altei prade bogate. Victimile nici nu îndrăzneau să crâcnească despre misterioasa lor aventură nocturnă, bucuroşi că au scăpat numai cu atât. Cei mai mulţi nu s'au prezentat la procesul făcut în urma denunţurilor unora, care bineînţeles că s'au făcut de râs fiindcă toate ziarele de pe vremuri au scris săptămâni întregi povestind în amănunt cele întâmplate.”

Sursa: articolul “Apa de aur – un alchimist din România” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 24 august 1933 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
  

Citește mai mult... »