26 iunie 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Povestea inginerului Grigore Zamfirescu și a fabricii de avioane S.E.T. din Obor

Puțini dintre bucureștenii care se plimbă astăzi prin zona Oborului, pe strada Popa Lazăr, știu că aici, între 1923 și 1946, se scria una dintre paginile de istorie ale industriei aeronautice românești: povestea Fabricii de avioane S.E.T. În centrul acestei afaceri îndrăznețe stătea inginerul Grigore Zamfirescu (1896–1943), un om a cărui viață a fost un zbor continuu între pasiune, tehnică și datorie. 

fotografii din articolul O vizită la Fabrica de avioane S.E.T. ing. Gr. Zamfirescu - inginerul Zamfirescu alături de Regele Carol al II-lea si o imagine din interiorul fabricii

Cine a fost Grigore Zamfirescu? Vă las să descoperiți în cele ce urmează:

De pe front la planșeta de proiectare

Născut la București și crescut printre amintirile din Câmpulung-Muscel și liceul de la Focșani, Grigore Zamfirescu nu a fost doar un elev sârguincios, ci un spirit neastâmpărat care a ales calea armelor la doar 18 ani. Ofițer de geniu în timpul Primului Război Mondial, a învățat din greul tranșeelor importanța preciziei. După război, a absolvit cu distincție Școala de Poduri și Șosele, pentru ca imediat să plece la Paris, un important centrul interbelic în domeniul aeronauticii. După stagii intense la uzinele Farman și laboratoarele Eiffel, s-a întors în țară cu o misiune clară: să pună România pe harta mondială a industriei aeronautice.

fotografia inginerului Grigore Zamfirescu - patronul fabricii de aviane S.E.T din București

Dascăl și mentor: O carieră dedicată educației

Dincolo de halele industriale, Grigore Zamfirescu a crezut cu tărie în puterea educației. Debutul său la catedră a fost în anii 1922-1923, la Școala de Pilotaj de la Tecuci, unde a predat viitorilor piloți secretele construcției avionului.

Legătura sa cu Politehnica din București a fost una de suflet. A intrat în universitate chiar odată cu înființarea Secției de Aviație și Armament, o instituție menită să pregătească inginerii de care țara avea atâta nevoie. Cariera sa academică a fost o urcare constantă, demonstrându-i valoarea:

  • 1931: Conferențiar suplinitor la cursurile de Tehnologia Materialelor de Aviație și Construcția Avionului.
  • 1934: Conferențiar titular provizoriu.
  • 1938: Conferențiar definitiv.
  • 1941: Profesor titular, reușind să ridice disciplina la rangul de catedră, un tribut adus muncii sale neîntrerupte.

Moștenirea S.E.T. – „Aripile” ridicate de la zero

Spirit întreprinzător, în 1923 a pus bazele „Societății pentru Exploatări Tehnice” (S.E.T.). Din atelierele concesionate în Obor, a reușit să creeze o adevărată industrie. Avioanele sale – SET-3, SET-7 sau SET-10 – au dus faima României până în Saigon, fiind dovada că și aici, pe malurile Dâmboviței, se puteau construi aparate de zbor capabile să înfrunte norii.

Un sfârșit nedrept

Tragedia a lovit în 1943, într-o zi în care, culmea ironiei, un simplu aparat inert, rămas la sol, i-a curmat viața. Grigore Zamfirescu a lăsat în urmă o industrie înfloritoare și o generație de ingineri pe care i-a format cu pasiune. Astăzi, când privim spre trecut, ne amintim de „profesorul și realizatorul” a cărui neobosită acțiune a demonstrat că, pentru a ridica o țară, ai nevoie de „aripi” – atât în tehnică, cât și în educație.

Dar care este povestea acestui loc fascinant în care prindeau viață visele aeronautice ale epocii? Vă invit să o aflați: 

Fabrica de avioane S.E.T. – în zbor prin „Micul Paris”

Totul a început simplu, în 1923, când Zamfirescu a concesionat atelierele „Federației cooperativei sătești”. Cine ar fi crezut că acele spații vor deveni, în scurt timp, locul unde prind viață primele avioane de concepție românească? Până în 1924, fabrica și-a deschis porțile pentru o secție specială dedicată „păsărilor de metal”.

fotografii din articolul O vizită la Fabrica de avioane S.E.T. ing. Gr. Zamfirescu, secția montaj avioane, 1931
Fabrica de aviane S.E.T. - secțía montaj (1931)

La început, atelierele erau pline de zumzentul activităților de reparații – se lucra la avioanele Proto-2 ale școlii de la Tecuci sau se transformau bombardierele De Havilland pentru zboruri civile. Dar ambiția nu avea limite. Până în 1931, fabrica se dezvoltase atât de mult încât a devenit oficial Fabrica de avioane S.E.T. inginer „Grigore Zamfirescu”, un nume care garanta calitate și performanță.

Tehnologie și eleganță la Obor

Fabrica nu era doar o hală industrială, ci un spațiu al inovației. Utilată cu mașinării de ultimă oră, a pus Bucureștiul pe harta lumii aeronautice. Aici s-a produs aproape orice: de la avioane de antrenament și vânătoare, până la planoare și accesorii de bord.

Și pentru că entuziasmul nu avea granițe, inginerii de aici au demonstrat că au „lipici” și la eleganță. Îți amintești, probabil, de caroseria aerodinamică din aluminiu construită aici pentru un Ford V8 de competiție? Cu ea, colonelul Alexandru Berlescu și Petre Cristea au uimit presa internațională la Raliul Monte Carlo. Să faci avioane și mașini de raliu în aceeași curte din Obor? Da, în „Micul Paris” totul era posibil!

În zbor spre capătul lumii

Performanțele aparatelor S.E.T. au adus României faimă pe cerul lumii. Raidul București–Saigon–București (20.000 km în 150 de ore de zbor!) condus de Ionel Ghica în 1932 sau victoriile piloților noștri la meeting-urile din Pilsen stau mărturie pentru măiestria celor 1.700 de lucrători care animau uzina.

Deși istoria a fost potrivnică, iar planurile de expansiune au fost curmate de vitregiile celui de-al Doilea Război Mondial, fabrica S.E.T. a rămas în memoria Bucureștiului de ieri ca un simbol al curajului tehnic.

În vizită la fabrica de avioane din Obor 

În toamna anului 1931, un reporter al revistei “Ilustrațiunea Română” mergea în cartierul Obor, pe strada Popa Lazăr nr. 13-15, locul în care funcționa Fabrica de avioane S. E. T. Ing. Gr. Zamfirescu:

„Nu știu dacă se știe, precum nu vor fi știind mulți, că în Capitala noastră funcționează o mare fabrică de avioane, o fabrică modernă, înzestrată cu tot utilajul necesar fabricării oricărui tip de avion. De aceea, zilele trecute, găsindu-mă în preajma fabricii, i-am făcut o vizită. Mărturisesc că am fost întru totul impresionat de cele văzute, o minunată realizare a muncii și minții românești, demnă de a fi salutată de oricare român. O privire de ansamblu asupra clădirilor și instalațiilor, care se întind pe o suprafață mai mare de 2000 metri, dă impresia că te afli în cea mai occidentală fabrică de avioane, un produs al inițiativei particulare care merită toată lauda.”

fotografii din articolul O vizită la Fabrica de avioane S.E.T. ing. Gr. Zamfirescu, 1931
Fotografii din Fabrica de aviane S.E.T. (1931)

Și, plin de mulțumire, inginerul Zamfirescu a condus oaspetele într-o vizită prin fabrica în plină activitate:

„Rand pe rând am fost condus în diferite ateliere. Am început cu atelierul de ajustaj, unde se execută piesele mecanice; tâmplăria mecanică, unde se prelucrează lemnăria din care se vor construi elementele lemnoase; atelierul de tâmplărie manuală în care se împerechează piesele lemnoase; atelierul de reglaj plane; atelierele de împletit și tapițat; atelierul de sablare; parchetriza și atelierul special de tratament termic al oțelului și duraluminiului. Urmează apoi atelierul de strungărie, rotelaj și, în cele din urmă, hala de montaj, unde 20 avioane așteaptă gata să fie transportate pe aerodrom, pentru zbor.

De curând s-a înființat o secție de optică, înzestrată cu cele mai fine și moderne aparate, condusă fiind de specialiști care și-au făcut studiile în Germania și Anglia; în prezent, această secțiune verifică 200 lunete ale armatei. În afară de atelierele propriu-zise, fabrica posedă magazii speciale de păstrat lemn, cum și depozite de materiale ce se întrebuințează pentru fabricarea unui avion. Terminând cu vizita atelierelor, ne-am îndreptat spre hala de studii. Aici, ingineri și desenatori elaborează planurile de construcție ale avioanelor prototip și de serie.

În prezent, în fabrica de avioane S. E. T. a inginerului Gr. C. Zamfirescu lucrează 350 lucrători, bărbați și femei, la care se adaugă un număr de 40 funcționari, personal tehnic și administrativ. Astfel, începuturile timide din vara anului 1923 au realizat astăzi o grandioasă fabrică românească de avioane.”

După terminarea vizitei, reporterul a mulțumit d-lui inginer Zamfirescu pentru amabilitatea arătată și a plecat cu sufletul plin de admirație pentru tot ce a putut să facă o minte și un suflet românesc.

Moștenirea unui zbor neîntrerupt

Astăzi, când privim clădirile de pe strada Popa Lazăr, poate nu mai auzim zgomotul motoarelor care odinioară sfidau cerul, dar povestea lui Grigore Zamfirescu rămâne o lecție vie despre cum, prin pasiune și neîncetată muncă, un om a reușit să pună aripile României pe harta lumii. Un destin frânt prea devreme, dar a cărui moștenire continuă să zboare prin paginile istoriei noastre.

Pasiunea pentru zbor a fost însă o trăsătură comună multor personalități care au definit aviația românească. Pentru a descoperi și alte destine fascinante care au scris istorie la înălțime, vă invit să explorați și:

Surse:

  • Articolul: „O vizită la Fabrica de avioane S.E.T. ing. Gr. Zamfirescu”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, nr. 36 din 2 septembrie 1931.
  • Articolul: „Grigore Zamfirescu”, semnat de D. German, publicat în „Buletinul Societății Politehnice”, nr. 19 din 1943.
  • Informații adiționale: Documentări curente despre istoria aviației românești. 
Continuarea

,

    email this
Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Românca Jany Holt (Ecaterina Ruxandra Vlădescu): O vedetă a cinematografului și teatrului francez

Puțini dintre iubitorii de filme din perioada interbelică bănuiau că fascinanta Jany Holt, o prezență magnetică pe ecranele și scenele pariziene, purta în vene sânge românesc. Primele rânduri ale unei cronici publicate de ziarul „Cuvântul”, la rubrica „Cinematograf”, în numărul din 27 februarie 1938, consemnau cu surprindere:

„Puțini spectatori știu că Jany Holt e româncă. Nu e nici prima, nici ultima româncă la Paris. După toate indiciile Jany Holt are talent. Mai mult chiar decât Elvira Popescu, Alice Cocea și celelalte compatrioate cu numele scris în caractere groase pe afișele publicitare.”

Jany Holt (Ecaterina Ruxandra Vlădescu) captură generic de film
Jany Holt - pe marile ecrane

Analiza jurnalistului de atunci s-a dovedit a fi profetică. Dincolo de strălucirea succesului parizian, simpla adăugare a consoanei „H” la numele de familie „Olt” nu a reușit să estompeze originile actriței. În spatele pseudonimului Jany Holt se ascundea, de fapt, Ecaterina Ruxandra Vlădescu Olt, o artistă care a păstrat o legătură discretă, dar indisolubilă, cu țara sa natală.

Jany Holt - primii ani

Ecaterina Ruxandra Vlădescu Olt – viitoarea vedetă de cinema Jany Holt - s-a născut în 13 mai 1909 (cf. altor surse în 1912), într-o familie de intelectuali olteni, după cum atestă și numele de familie. A locuit în adolescență pe strada Negustori, din București. În acea perioadă a văzut câteva spectacole de teatru jucate pe scenele bucureștene și a fost atrasă de mirajul scenei. 
“Era copil încă în momentul în care părinții au dus-o într-o zi la marele Constantin Tănase, rugându-l să le spună dacă fata lor are sau nu talent... Actorul s-a uitat adânc în ochii copilei speriate. Fără prea multe ocolișuri, le-a spus: „Se vede cât de colo că are talent! E mai bine însă să învețe o meserie serioasă, de pildă avocatura, ca d-ta!...” (cf. articolului “Mari actori: Jany Holt” – semnat de George Cuibuș – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 20 aprilie 1967)

Articolul “Jany Holt – Telle qu'elle est”, publicat în numărul din 21 octombrie 1947 al ziarului francez “La Presse”, rezuma cariera actriței până în acel moment:

“EKATERINA ALEXANDRA VLADESCO-OLT, mai cunoscută acum ca Jany Holt, este, după cum sugerează și numele, de origine română. Născută la București în 1912 (?), ea și-a trăit totuși cea mai mare parte a copilăriei la Nisa. Provenind dintr-o familie de diplomați, a călătorit frecvent. La șapte ani, când a fost prezentată la Tribunal, s-a înclinat atât de jos în fața Reginei Maria a României, încât aproape că și-a pierdut echilibrul.

Viitoarea Jany Holt a ajuns la Paris, pe strada Notre-Dame-des-Champs, la mănăstirea Notre-Dame-des-Sion - unde, puțin mai târziu, urma să intre și Micheline Presle. După ce și-a promovat cu succes bacalaureatul, Jany a intrat la L'École des hautes études commerciales. Acolo a studiat fără prea multă tragere de inimă și numai pentru a satisface dorința familiei sale. Un singur lucru o  interesa cu adevărat: teatrul. Jany cu siguranță nu avea prea multă experiență pe scenă. Nu luase nicio lecție de artă dramatică și jucase până atunci pur și simplu doar în câteva scene nesemnificative precum cele reprezentate în școlile internat... A devenit, totuși, suficient de îndrăzneață încât să meargă la o audiție la Théâtre de la Porte-Saint-Martin și să se angajeze ca „doublure” a unuia dintre actori.

colaj de 4 afișe de film pe care apare Jany Holt
Jany Holt pe afișele interbelice

Dar asta nu a dus-o prea departe... Aflându-se la Viena în 1935, Jany l-a vizitat pe binecunoscutul Brückner, aflat și el acolo. Pur și simplu a declarat acestuia că este gata să se sinucidă dacă nu o pune să facă teatru... Brückner trebuie să o fi luat în serios, pentru că i-a recomandat-o regizorului Georges Pitoëff, care a acceptat să joace în rolul unei micuțe cleptomane într-una dintre piesele sale, “La Créature” (1935). În anul următor, Jany a jucat în „Les Innocentes” (1936), apoi, la Théâtre de l'Œuvre în „Les Indifférents” (1937). Ce-i drept, știa foarte bine că îi lipsea pregătirea clasică a actriței, dar pe de altă parte a înțeles avantajul de a fi pe scenă, în fața publicului real.

Curând, Jany a trebuit să înceapă o nouă ucenicie: cea dintr-un studio de film, pentru că, remarcată pe scenă de Abel Gance, acesta a angajat-o pentru un rol important în “Un grand amour de Beethoven” (1936), rol pe care l-a jucat avându-l alături pe Harry Baur în rolul celebrului muzician. Au urmat “Le Golem” (1936), la Praga, sub conducerea lui Julien Duvivier; “Le Domino vert” (1935), la Berlin, cu Henri Decoin ca regizor; “Les Bas-fonds” (1936), la Paris, cu Loius Jouvet și Jean Gabin ca parteneri, un film de Jean Renoir. Ar fi fost greu să își înceapă cariera pe marele ecran sub auspicii mai bune."

Jany Holt - o carieră de excepție

Articolul continuă menționând mai multe amănunte interesante din biografia acrtiței:  

"Personalitatea atât de marcată și atât de drăguță a lui Jane Holt s-a dezvoltat puțin câte puțin și este acum în deplina posesie a facultăților ei, astfel că o vedem apoi în mai multe filme, comerciale fără îndoială, dar nu la fel de reușite. Acestea au fost: “Courrier Sud” (1937), „Troïka sur la piste blanche” (1937), „L’Alibi” (1937), „La Tragédie imperial” (1938), „La Piste du sud” (1938) și „La Maison du Maltais” (1938).

colaj cu trei fotografii care o includ pe Jany Holt - preluate din presa franceză interbelică
Jany Holt în presa franceză ("Le Populaire" - numărul din 24 aprilie 1936 - stânga; "Les Ondes" - numărul din 20 septembrie 1942 - centru; "Comœdia" - numărul din 22 aprilie 1936 - dreapta)
(sursa: gallica.fr)

În timpul ocupației, Jany Holt s-a reîntors la marea s-a dragoste, scena, și a jucat în “Marché noir” (1941), piesă de Steve Passeur. Am văzut-o cu interes și în curioasa “Sainte Jeanne” (1940), de G. Bernard Shaw, precum și în rolul Cathy din “Les Hauts de Hurlevent”, pe care își propusese de mult să îl interpreteze. În cinema, nu am uitat de „Les Anges du péché” (1943), ultimele sale creații fiind cele fiind “Le Baron fantôme” (1943), “La Fiancée des ténèbres” (1945) și “Le Pays sans étoiles” (1946), o lucrare curioasă dar care, din păcate, a fost disprețuită... 

Un foarte mare “succes de public" a fost “Mission spéciale” (1946), film care i-a adus o creștere foarte importantă a popularității, menținută de “Rumeurs” (1947), “Contre-enquête” (1947) (în care a jucat un rol bun, rol destinat inițial lui Aixetty) și în final “Non coupable” (1947).

Jany Holt le admiră pe Greta Garbo, Margaret Sullavan, Bette Davis, Sylvia Sidney, Vivian Leigh și pe Marlene Dietrich. Ea ar dori să vadă studiile psihologice, viața interioară, dezvoltate pe ecran. Speră ca într-o zi să înceapă să regizeze și intenționează să facă acest lucru prin adaptarea unei opere a lui Marcel Proust... chiar comică. În sfârșit, trebuie menționat că în 18 iunie 1945, Jany Holt a fost decorată în Place de la Concorde de către generalul de Gaulle pentru serviciile excepționale aduse Rezistenței.”

Mai multe amănunte despre acest aspect important din viața actriței este dezvăluit în articolul articolului “Mari actori: Jany Holt” – semnat de George Cuibuș – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 20 aprilie 1967:

“O altă activitate, tot atât de pasionantă, dar mult mai spectaculoasă și periculoasă, despre care se știe însă mai puțin, este aceea pe care românca Jany Holt a desfășurat-o în rândurile maquis-ului. Dispariția ei de pe scenele și din studiourile pariziene, în timpul ocupației naziste a fost, de fapt... Rezistența, participarea ca simplu soldat anonim în maquis. Ca o înaltă recompensă a patriotismului de care dă dovadă, la 18 iunie 1945 Jany Holt este chemată la Elysee, unde primește, din mâinile președintelui provizoriu al Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, crucea de război cu distincție, ce se acordă, de obicei, numai celor care au luptat cu arma în mână și numai pentru acte de eroism unice prin amploarea și însemnătatea lor. Întrebată de ziariști care au fost faptele de arme pentru care a fost decorată, Jany Holt, le-a răspuns în câteva cuvinte: „Mi-am făcut, pur și simplu, datoria. Ceea ce am realizat e pasionant, dar am vrut să se știe că și femeile au avut un cuvânt de spus în acest război...” Să adăugăm că actrița româncă a fost singura care a primit, în 1945, această decorație.”

Primul mariaj - care a durat doar trei ani - al actriței Jany Holt a fost cu actorul Marcel Dalio. În 1940 frumoasă româncă s-a recăsătorit cu Jacques Porel, fiul celebrei actrițe Gabrielle Réjane. 

Jany Holt: interviu acordat revistei Cinema

Considerată deja o valoare autentică a ecranului și a teatrului francez, compatrioata noastră Jany Holt (născută Ecaterina-Ruxandra Vlădescu-Olt) a vizitat România în 1969, după o absență de peste 40 de ani. Cu acel prilej a acordat un interviu criticului de fim Alice Mănoiu (interviu publicat cu titlul “Jany Holt: Caut încă rolul ideal…”, în revista “Cinema”, numărul din 1 octombrie 1969):

“Nu știu de unde să încep discuția cu actrița pe care critica franceză de film o comparase cu Bette Davis și Katharine Hepburn, iar cea de teatru cu Duse, cu Elisabeth Bergner. Jany Holt îmi înțelege stânjeneala. Mă întreabă ea prima:
- Ce părere ai despre obsesia tinerilor regizori: erotismul? Mie îmi face lehamite. Dar, ce simț al montajului au! Ai văzut ≪Z≫-ul lui Costa Gavras? Senzațional! Cinematograful e înainte de toate foarfecă. De asta m-am decis să-mi remontez filmul pentru televiziune, ≪Chioșcul cu muzică≫ după Sagan, pe care-l ratasem.
- Regizați numai? Nu jucați?
- Rar. Anul trecut am turnat în Brazilia ≪Le grabuge≫ cu Edward Luntz, un foarte interesant regizor de 37 de ani. La teatru am renunțat. Trebuie să înveți să renunți. Personalitatea noastră are 40 de eu-ri, sunt de acord cu Proust. De ce ne-am încăpățâna într-una, ca Napoleon care, obsedat de India, trecea prin foc și sabie Europa? Eu am nevoie de certitudini, de absolut. Când nu-l găsesc într-un loc, îl caut în altă parte. Acum fac regie pentru micul ecran. Și am căpătat certitudini. Am început cu ce era mai greu: Cehov - ≪Farmacista≫. Mi-am zis: dacă îmi frâng gâtul, mă potolesc. Spre surpriza mea, am reușit. Trei premii internaționale și comenzi pentru o întreagă serie de adaptări pentru televiziunea franceză și germană. Mi-ar place să colaborez și cu televiziunea din țara mea. De asta sunt aici."
fotografii ale actriței Jany Holt (Ecaterina Ruxandra Vlădescu) în presa din România, 1969
Jany Holt în presa din România ("Flacăra" - numărul din 4 octombrie 1969 - stânga; "Cinema" - numărul din 1 octombrie 1969 - dreapta) (disponibile în Digiteca Arcanum)

- Ați plecat demult din România?
- De 40 de ani. Mi-e dor de câmpia Dunării în care am copilărit. Era o haltă, Negoiul... Oare o mai fi existând? Mi-e teamă însă de confruntarea cu trecutul. Aș vrea să-mi păstrez nostalgia.
Oare de asta o fi renunțat la teatru? Nu îndrăznesc s-o întreb. Mă trezesc spunând:
- Se spune că ați fost eleva lui Dullin.
- Da de unde!... Am asistat doar la câteva cursuri de-ale lui. Când m-a întrebat ceva, n-am știut o iotă. M-a dat afară. De ce-o fi trebuind să ne romantizăm biografiile?
- V-ați impus totuși cu roluri stranii, romantice. Succesul cu Kathy din ≪La răscruce de vânturi≫, cu Sybil din ≪Omul nopții≫.
- Nu tocmai. Am debutat pe scenă în rolul unei fetițe cleptomane din ≪Creaturile≫ lui Bruckner. Am jucat apoi ≪Inocenții≫ - o mitomană perversă. A fost un mare succes: 14 lăsări de cortină. Nu știam că sunt pentru mine; un prieten mi-a spus: ≪Citește ce scrie critica≫. Asta a fost greșeala: m-au supraestimat. Aveam un fizic care corespundea rolurilor. În teatru e foarte important. În film, asta-i totul. Vezi strălucita carieră a Brigittei Bardot și a Elizabethei Taylor, pe deplin meritate. În cinema, pornești de la exterior spre interior ca să-ți câștigi personalitatea.
- Ați imprimat personalitatea Dvs. unor eroine din teatrul lui Pirandello sau din piesa ≪Indiferenții≫ a lui Moravia, despre care Colette scria: ≪Mâine tot Parisul o va aplauda pe Jany Holt pentru marea ei scenă cu Raymond Rouleau. Iar despre ≪Sfânta Ioana≫...
- Am jucat adaptarea după Shaw în timpul ocupației, la ≪Theatre de I'Avenue≫. Nemții urmăreau spectacolul cu textul în mână. Se scosese orice referire la englezi, dar și așa ne-au interzis după 30 de reprezentații.
- Ați activat în Rezistența franceză și ați obținut Crucea de război.
- Mi-am ajutat prietenii: norocul făcea să am o casă fără portar. Asta-i tot!
Mă impresionează modestia doamnei Holt; discreția, care e poate dorința de a-și studia conlocutorul, curajul cu care vorbește despre înfrângeri.
- După ≪Heloise și Abelard≫ au urmat trei căderi, una după alta. Am înțeles că nu trebuia să insist. Dar teatrul e un catharsis. Nu mai poți trăi fără el. Am jucat în filme. Peste 25. Nu m-au mulțumit.
- Dar ați lucrat cu mari regizorii Abel Gance, Renoir, Duvivier, Bresson. i-ați avut ca parteneri pe Harry Baur, Jouvet, Stroheim, Gabin, ați realizat roluri importante în ≪Baronul fantomă≫, în ≪Alibi≫, în ≪Țara fără stele≫ sau ≪Îngerii păcatului≫.
- ≪Îngerii păcatului≫ puteau deveni ușor o melodramă. Binele și Răul se înfruntau patetic, eu eram fata pierdută pe care călugărițele căutau s-o salveze. Dar inteligența dialogurilor lui Giraudoux și rigoarea pe atunci a tânărului regizor Bresson au evitat concesiile comerciale. Rezultatul? Filmul se prezintă și azi în numeroase țări. Bresson e omul cel mai onest pe care-l cunosc. Ar putea fi bogat, dar nu face decât ceea ce crede. E greu de lucrat cu el, nu știe ce vrea, dar știe perfect ce nu vrea. E greu de lucrat, dar e magnific. Are o calitate rară: omenia. E ceea ce apreciez cel mai mult la un artist.
- Declarați cândva că așteptați rolul important care să însemne recompensa și orgoliul unei cariere. L-ați găsit în teatru sau în film?
- N-am încetat să-l caut. Am crezut multă vreme că e Lady Macbeth, această stranie personalitate care-și stăpânește bărbatul prin magie și viciu. Astăzi îmi pare bine că nu l-am jucat. Poate mă înșelam asupra lui. Pirandello avea dreptate: arta e o chestiune de optică.”
Actrița Jany Holt și-a continuat cariera până la venerabila vârstă de 94 de ani. A murit în Franța, țara în care a cunoscut succesul, în 26 octombrie 2005, la vârsta de 96 de ani. 
 

Vă invit la lectură: Destine românești pe scenele și ecranele lumii

Povestea lui Jean Yonnel nu este un caz singular, ci parte a unei tradiții remarcabile. De-a lungul deceniilor, vocația artistică a românilor a lăsat o amprentă profundă asupra teatrului și cinematografiei mondiale, demonstrând că talentul nostru a reușit să depășească barierele geografice. Vă invit să descoperiți și alte destine fascinante, de la atmosfera vibrantă a marilor scene pariziene până la strălucirea legendară a Hollywood-ului:

Publicațiile citate au fost citite în colecțiile digitale: Digiteca Arcanum și Gallica (BnF)

Continuarea

    email this
Publicat de De ieri De azi with 2 comments

Pavilionul de ape minerale din Cișmigiu: o oază de liniște și sănătate

București, 1929: cură gratuită cu ape minerale pentru bucureșteni

 
Grădina Cișmigiu, supranumită pe bună dreptate „regina grădinilor din București”, rămâne și astăzi o oază de relaxare, reușind să-și păstreze farmecul intact în ciuda trecerii timpului. Această atracție atemporală era apreciată de un reporter interbelic, în anul 1929, care descria astfel locul în revista „Ilustrațiunea română”:

„În mijlocul Capitalei noastre pline de praf, de gropi și de fum de automobil, se găsește o oază, așezată parcă dinadins în calea trecătorilor, tocmai pentru a fi ocolită. În vuietul acestui «mare oraș» cetățeanul plictisit găsește un colt de liniște, iar ochiul îndrăgostit de natură o găsește darnică și variată: grădina Cișmigiu”
fotografia pavilionului cu ape minerale din Cișmigiu, 1929
Pavilionul apelor minerale din Cișmigiu (1929)

Deși am detaliat istoria complexă a parcului în articolul „Grădina Cișmigiu – de două secole în centrul Bucureștilor”, astăzi ne întoarcem în timp pentru a explora o destinație specifică din perioada interbelică: Pavilionul de ape minerale din Cișmigiu. În anul 1929, acest spațiu era considerat un adevărat „paradis la îndemâna oricui”, oferind bucureștenilor o experiență inedită în inima istoriei grădinii Cișmigiu.

București, 1929: Cură cu ape minerale sub supraveghere medicală

 
Deschiderea oficială a pavilionului din Cișmigiu pentru cura cu ape minerale a fost făcută duminică 26 mai 1929 la ora 12: 

"După serviciul divin d-l dr. St. Anastasiu, inspector general sanitar, a arătat că pavilionul pentru cura cu ape minerale naturale românești, a devenit o necesitate indispensabilă Capitalei. Dovada o fac numeroasele persoane cari fac cură după prescripțiile medicale, fără să mai fie obligați să se deplaseze din București. 

Capitala noastră e singurul oraș din Europa unde se face cură cu ape minerale sub supravegherea medicului. La acest pavilion acei care urmează cura li se indică alimentația necesară și sunt cântăriți zilnic spre a se vedea efectul apei. La acest pavilion se debitează 14 soiuri de ape minerale, așa că fiecare suferind să poată bea apa de care are nevoie organismul său.” (ziarul “Viitorul” – numărul din 28 mai 1929)

Cură cu ape minerale în Cișmigiu

 
Într-un București interbelic mereu pe fugă, pavilionul cu ape minerale transforma aleile grădinii într-un loc al speranței pentru cei aflați în căutarea sănătății 
„O avem de mult în mijlocul Capitalei noastre și poate că vă va mira că printre atâtea subiecte la ordinea zilei, noi înțelegem să vorbim de ea. E veche dar e veșnic tânără și nouă. Și dacă este adevărat că un parizian veritabil n'a vizitat niciodată muzeul Louvre, putem spune fără să greșim, că nu e un bucureștean get-beget, acel care n'a călcat niciodată prin Cișmigiu! 
fotografie cu bucureșteni in fața pavilionului cu ape minerale din Cișmigiu, 1929
Bucureșteni în așteptarea unui pahar cu apă minerală
Așa e omul: îi place ceea ce e mai depărtat și mai irealizabil. Cișmigiul este frumosul la îndemâna tuturor. Și tocmai pentru că, pe porțile lui largi, primește, ca un adevărat democrat, pe oricine vrea viziteze, Cișmigiul este ocolit de «lumea bună» din snobism. 
 
(...) Este inutil să spunem că natura ar trebui, prin măreția ei, să egaleze diferențele efemere de ranguri și condiții. Este inutil pentru că la noi concepțiile sunt prea înrădăcinate și prejudecățile prea mari. Suntem convinși că timpul va face dreptate acestei ocolite grădini și atunci vom putea sorbi în liniște un pic de aer și o clipă de odihnă fără să ne mai gândim la... ce va zice lumea... 
fotografie cu bucureșteni stâmd pe bancă în Cișmigiu, citind gazete, 1929
În Cișmigiu citind gazetele
Vom admira atunci minunata alee a trandafirilor, veșnic înflorită și nouă, ne vom opri în fața mărețelor construcțiuni florale executate de un ochi de artist pe care regretăm că nu'l cunoaștem spre a'l felicita din inimă. Vom ajunge pe malul lacului pe care bărcile se mișcă alene, ducând ușor idile, speranțe sau singulare deziluzii. Și în reflexul soarelui strecurat printre crengi, pe apa liniștită, vom odihni privirea noastră încărcată de imaginile confuze și grăbite ale vieței de oraș. Atunci de abia, vom putea înțelege ce minunată inspirație au avut acei care au plasat în acest fermecător colț de rai pavilionul de ape minerale, pus la îndemâna celor cărora punga nu le permite, dar sănătatea le ordonă, să facă vilegiatura în condițiunile cele mai ieftine, rămânând în București. 
fotografie cu o barcă pe lacul Cișmigiu, 1929
Cu barca pe lac în Cișmigiu (1929)
În răcoarea proaspătă a dimineții, vezi figuri galbene, supte de boală plimbându-se încet pe alei cu paharul de apă minerală în mână. Tratamentul e urmat cu sfințenie și o putem afirma, fără să greșim, că este de cele mai multe ori încununat de succes.  
  
Iată de ce pe fața tuturor celor ce vin «să-și bea apa» în Cișmigiu vezi o doză de speranța mai mare ca de obicei și poți ghici fără greutate, că nu numai apa miraculoasă și-a făcut efectul, ci și natura generoasă răspândită din plin în grădina Cișmigiu.”

Citește și:

Sursă documentară:

  • Articolul „Cișmigiul”, publicat în revista săptămânală „Ilustrațiunea română”, numărul din 1 august 1929 – document disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor. 


Continuarea

    email this

24 iunie 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Cum a cucerit Parisul un „copil al Bucureștilor”: Mărturisirile lui Jean Yonnel

Jean Yonnel (1891–1968), născut la București sub numele de Jean-Estève Schachmann, rămâne o figură emblematică a scenei pariziene și unul dintre cei patru actori români care au reușit performanța remarcabilă de a deveni societar al Comediei Franceze (Comédie-Française). 

Portretul actorului Jean Yonnel, societar al Comediei Franceze, însoțit de un autograf dedicat revistei Ilustrațiunea Română și titlul articolului De vorbă cu Yonnel

Deși cariera sa a fost strâns legată de gloria teatrului francez, alături de nume legendare precum Sarah Bernhardt sau Eduard de Max, Yonnel și-a păstrat mereu o legătură spirituală cu țara natală. Pentru a înțelege parcursul său complex de la „copil al Bucureștilor” la culmile gloriei teatrale, vă invit să recitiți povestea detaliată a biografiei sale, disponibilă în articolul nostru anterior, Jean Yonnel: Un copil al Bucureștilor – societar al Comediei Franceze. 

Astăzi vă propun să citiți o mărturie directă și fascinantă: un interviu inedit acordat în 1934 revistei „Ilustrațiunea Română”, la finalul unei vizite a marelui actor în București.

Vocația descoperită într-o sală de clasă

Pentru a înțelege cum un tânăr bucureștean a ajuns să cucerească Parisul, trebuie să ne întoarcem la originile sale. Jean Yonnel (pe numele său real Jean-Estève Schachmann) s-a născut într-o casă de pe strada Știrbei Vodă, fiind fiul medicului Schachmann, o personalitate respectată a Bucureștiului de altădată. 

După primii ani de școală făcuți în familie și începutul studiilor liceale la „Lazăr”, pierderea timpurie a mamei a schimbat cursul vieții sale. La doar 13 ani, Yonnel a fost trimis la Paris, devenind intern la prestigiosul liceu „Louis le Grand”. Acolo, între rigoarea studiului și dorul de casă, o „simplă întâmplare” — un moment neprevăzut din timpul școlii — avea să schimbe definitiv destinația destinului său: dintr-un viitor medic, a devenit o stea a teatrului francez. Iată cum povestea însuși actorul, în interviul din 1934, despre acel moment de cotitură:

„— Cum ați ajuns la cariera teatrală? Știam că ați plecat la Paris ca să urmați medicina.
— E drept că am plecat să studiez medicina; să urmez cariera strălucită a părintelui meu. Întâmplarea a făcut însă, să găsesc într-o zi în sala de clasă, după orele de studiu, un coleg, corsican de origine, care recita o tiradă impresionantă din Cyrano de Bergerac al lui Rostand. Tirada colegului meu a fost „scânteia electrică” ce mi-a răsturnat dintr-odată toate planurile de viitor.
Însoțit de Peraldy — acesta era numele corsicanului — m-am dus la Alexandre, tânăr actor al Comediei Franceze, căruia i-am recitat Napoleon II de Victor Hugo, o poemă pe care o studiasem cu multă râvnă. Alexandre m-a felicitat și m-a sfătuit să urmez cariera teatrală. Deoarece eram încă în dubiu asupra talentului meu, Alexandre m-a dus la Mounet-Sully, acel mare comedian al vremurilor moderne, căruia i-am recitat aceeași poemă. Bătrânul a ascultat până la capăt, apoi, punându-mi mâinile pe umeri, mi-a spus: „Ar fi o crimă să nu faci teatru!”
Zarurile erau aruncate. M-am înscris la conservator, unde am reușit întâiul din 500 candidați. Am urmat conservatorul cu mare succes în clasa bunului profesor Leithner, având de colegă pe drăgălașa Alice Cocea, compatrioata noastră.”

Jean Yonnel: Actorul care a înfruntat moartea la Verdun

Anii de studiu la conservator au fost curmați brusc de tumultul istoriei. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, destinul lui Jean Yonnel a luat o turnură dramatică. Deși se întorsese temporar la București – ocazie cu care a obținut reconcilierea cu tatăl său – convingerea că România va rămâne neutră l-a determinat să se reîntoarcă rapid în Franța, unde s-a înrolat voluntar în Legiunea Străină. 

Experiența sa din anii de conflagrație a fost una marcată de suferință și eroism: a luptat pe frontul de la Verdun, a fost rănit de două ori și a servit în unități de elită, dovedind că tăria de caracter necesară pe scenă a fost dublată de un curaj exemplar în fața morții. Iată cum rememorează actorul acele momente de cumpănă ale tinereții sale:

„— La o lună după ce am absolvit conservatorul, a izbucnit războiul cel mare. Între timp, făcusem armata la București, ca elev voluntar în regimentul II artilerie de cetate. Imediat după izbucnirea războiului m-am înscris în Legiunea Străină. Apoi, când România a trecut în neutralitate, am fost trecut la artilerie și apoi la aviație.
La Verdun, unde stăteam la un post de «ascultare» la câțiva metri de tranșeele germane, o torpilă m-a îngropat în pământ, fiind grav rănit la pulpa dreaptă. M-am vindecat, m-am întors pe front și în ultima ofensivă din 1918 am fost din nou rănit, ceva mai ușor.”

„Divina” Sarah, De Max și ascensiunea spre societariatul Comediei Franceze

Reîntors la viața civilă după armistițiu, Jean Yonnel a pășit cu hotărâre pe drumul afirmării artistice. Ascensiunea sa a fost fulminantă, marcată de colaborări cu figurile legendare ale teatrului francez, momente pe care actorul le rememorează cu o reverență profundă.

„— Unde v-ați făcut debutul?
— După încheierea păcii, am fost angajat la „Odeon”. Am jucat în special rolurile clasice de tragedie. Am jucat cu Sarah Bernhardt, care pe atunci avea 80 de ani, un picior amputat și un rinichi operat, și era totuși cea mai desăvârșită actriță pe care am cunoscut-o. Ea și De Max erau singurii mari actori pe care i-am cunoscut.”

Întrebat despre influența decisivă a lui Eduard de Max, mentorul și prietenul său, Yonnel a descris cu emoție traiectoria care l-a purtat până în elita teatrului francez:

„— Amintiri despre De Max?
— De Max mi-a fost cel mai prețios amic și sfătuitor. Generozitatea, delicatețea și bunătatea lui vor rămâne proverbiale printre actori. După moartea lui, am fost chemat să joc pe scena „Comediei Franceze”. Sfătuit de Antoine și Gémier, cunoscuții directori ai Odeonului, am acceptat. După 2 ani am fost numit societar. Lucrez mult, am multe creații în fiecare stagiune și caut, cu modestele mele mijloace, să aduc un cât mai mare aport artei dramatice universale.”

În ciuda succesului răsunător la Paris, legătura sa cu spiritul românesc a rămas vie, oferind o perspectivă avizată și despre dramaturgia noastră: 

„— Care e rolul dvs. preferat?
— Hamlet! Și toate rolurile tragediilor clasice, care ating o mare intensitate umană.
— Teatru românesc?
— Caragiale e un autor mare, ar face cinste oricărei țări din Occident. Din nefericire, opera lui cu caracter prea local nu permite o răspândire internațională a comediilor sale.”

Dincolo de scenă: Viața, cel mai mare spectacol

După mai bine de un deceniu de absență, reîntâlnirea lui Jean Yonnel cu orașul natal a fost un moment de profundă emoție. Actorul a refuzat să judece capitala cu detașarea criticului, preferând căldura amintirilor care i-au ghidat privirea în acea scurtă vizită din 1934:

„— Ce impresie v-a făcut Bucureștiul după 13 ani de lipsă?
— Nu pot fi obiectiv. Judec Bucureștiul cu inima și sensibilitatea revederilor dragi, iar nu cu creierul. Voi spune însă că găsesc orașul mult schimbat în bine. Curățenie, arhitectură avansată, străzi largi, parcuri de aerisire admirabile. Cișmigiu, care nu e mult schimbat, e cea mai frumoasă grădină din Europa.” 
În încheierea dialogului, când reporterul l-a provocat să aleagă un singur moment definitoriu din cariera sa spectaculoasă, Yonnel a oferit un răspuns neașteptat, punând experiența umană deasupra artei dramatice: 
„— O ultimă întrebare: un moment impresionant din cariera dvs.?
— Din carieră? Viața e mult mai impresionantă decât teatrul. Niciun autor dramatic nu poate ajunge la intensitatea umană a faptului divers. Scene impresionante? Verdunul. Încheierea păcii...”

Timpul s-a scurs pe nesimțite, transformând cele trei sferturi de oră planificate pentru interviu într-o lungă și memorabilă confesiune. În acea atmosferă de înserare, cu lumina cenușie filtrându-se prin draperiile grele de catifea, Jean Yonnel dezvăluia reporterului interbelic planurile sale imediate: o reîntoarcere la Paris pentru o nouă aventură cinematografică și o activitate artistică neobosită. 

Privind în urmă, peste decenii, reporterul de atunci a plecat cu regretul că scena românească a fost privată de prezența marelui actor; noi însă, beneficiarii de astăzi ai acestui interviu, avem privilegiul rar de a-i redescoperi, prin aceste rânduri păstrate în arhivă, vocea și gândurile unui român care a cucerit lumea.

Vă invit la lectură: Destine românești pe scenele și ecranele lumii

Povestea lui Jean Yonnel nu este un caz singular, ci parte a unei tradiții remarcabile. De-a lungul deceniilor, vocația artistică a românilor a lăsat o amprentă profundă asupra teatrului și cinematografiei mondiale, demonstrând că talentul nostru a reușit să depășească barierele geografice. Vă invit să descoperiți și alte destine fascinante, de la atmosfera vibrantă a marilor scene pariziene până la strălucirea legendară a Hollywood-ului:

Sursa: Articolul „De vorbă cu Yonnel”, semnat de I. M. I., publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, nr. din 13 iunie 1934.

Continuarea

,

    email this
Abonați-vă la: Postări (Atom)