Instantanee de iarnă (interbelică)

Abia acum vine cu adevărat iarna! Un val de ger crunt a lovit întreaga țară și face victime. Troienele închid drumurile, opresc trenurile și încuie porțile școlilor. Iarna se zburlește din nou la noi - cu viscol și cu zăpadă - chiar în zilele în care așteptam ivirea primelor semne ale primăverii. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii“...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (1) Cât de mult ne-am schimbat noi? Cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim? Sunt întrebări la care vă las pe voi să răspundeți:

Căruța cu “un cal putere”
lu
ptă din greu cu troienele
De pe o stradă laterală o ceată de țigănuși năvălește cu strigăte barbare:
- Idiție specială! Completarea guvernului! Crima din strada Compoduci!
Foile cu miros proaspăt de tipar trec din mână în mână, ca un stol de porumbei pestriți. Din toate străzile curg șuvoaie negre de lume care se îndreaptă grăbite spre casă. Tramvaiele cu ciorchini de oameni atârnați la uși fac un zgomot asurzitor de fiare vechi. Automobile, pe roți de untdelemn, duc în cutia lor lucioasă de catifea și puf o lume nepăsătoare. La un colț de stradă doi negustori ambulanți se ceartă cu un agent al poliției comunale. Cutiile lor cu acadele și Nu mai plânge Baby" zac răsturnate în mijlocul drumului. Un ambulant cu păr de cărbune și un puf de mustață pe buze, plânge peste marfa răvășită și nu se mișcă din loc. În jurul lor se adună mulțimea curioasă.

Vânzătorul de acadele și de...
Nu mai plânge Baby"
- Ce s'a întâmplat?
- Un accident!
- Un furt!
- Au prins pe complicele lui Brandabura!
- E un anarhist!
- I-au găsit bombe în buzunar!
- A vrut să împuște un comisar!
Iar în mijlocul mulțimei, băiatul cu Nu mai plânge Baby" privește înfricoșat în jur, și-și apără cu brațul capul ciufulit.


Lemnele: o preocupare continuă în timp de iarnă 
Lângă bucătăria restaurantului de lux, zace în zăpadă un bătrân fără picioare. Prin ușa de serviciu ies aburi calzi de mâncare și invalidul roade un codru de pâine. Un ajutor de bucătar aruncă afară resturi de mâncare. Bătrânul se târăște până la grămada de gunoi, caută cu degetele înfrigurate și aruncă hrăpăreț în traistă toate comorile găsite.În stradă un copil cu un corn în mână s'a oprit la o vitrină, unde un chip de prestidigitator transformă cu o baghetă magică un bilet de loterie într'un șir lung de hârtii noi de-o mie. 

Măturători ai Primăriei, strângând zăpada
pe o stradă a Bucureștilor (sus)
 iarna la o periferie a Capitalei (jos)

Ceasul luminat arată o oră, învăluită în ceață. Localurile s'au închis toate. Străzi pustii. Siluete rebegite de frig. Felinare strâmbe cu lumini oarbe. Rar, la distanțe mari, din casele negre clipesc ochi de ferestre luminate. În dosul unui geam trece o siluetă diafană de femeie. La o încrucișare de drumuri se sudează liniile tramvalului. Cerul înourat și amenințător se luminează violet. Lucrătorii par spectre în lumina verde a electricității. Un sergent cu glugă se încălzește la mangalul unui negustor de fructe. Lampa cu acetilenă pâlpâie, agonizează, se stinge într'o rafală de vânt.
- Nu vii eu mine, puiule?
O fantomă de femeie apărută de după un gard face un gest lubric cu mâna.  De undeva latră un câine. Fulguiește. Sergentul fluieră prelung. Statuia din mijlocul pieței îl arată cu un braț acuzator.” (2)

Bucuriile iernii
(1) fotoreportajul “Iarna”  publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931
(2) articolul “Simfonie citatină” – semnat Ion M. Ieșanu - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 17 ianuarie 1934


Citește mai mult... »

Povestea primelor românce aviator-militar

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară în aviația militară română femei-pilot. Revista “Ilustrațiunea Română” – în numărul din 25 ianuarie 1939 – consemna evenimentul: “Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.”

De la stânga la dreapta:
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta Bucureşti–Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiţii de ceaţă deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin. Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România şi, la 25 iunie 1940, a luat fiinţă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas. Să continuăm însă cu relatarea manevrelor regale din anul 1938 din revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey
Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soţul arestat în 1947, ea şi cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puţinelor bunuri pe care le mai deţineau şi din ceea ce primeau de la prieteni şi de la Crucea Roşie. Au reuşit să plece din ţară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roşii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

Irina Burnaia
Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu
Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai ramas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duţescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.

Marioara Drăgescu
Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo
Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

- articolul “Românce – aviatoare militare” – publicat în numărul din 25 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română



Citește mai mult... »

Periferiile se amuză (animație în Ferentari)

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit și acum să plecăm împreună într-o vizită insolită printr-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei “Realitatea Ilustrată”. De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este luat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era înca neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vâltoarea evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie). În mai 1940 însă, viața curgea încă aproape normal în lumea mahalalelor de la periferie. Să ne amestecam așadar împreună prin mulțimea îmbrăcată de duminică, venită aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și gurițe”:

‹‹ Vie animație în cartierul Ferentari... Un “Moși” în miniatură funcționează aici cu mult succes. Socotind după lumea care se îndreaptă spre locul de unde năvălesc pe străzi sunetele asurzitoare ale tromboanelor. Pe o scenă improvizată pe un camion, trompetiștii au făcut loc “trupei” care se recomandă:
- Poftiți înăuntru că începe reprezentația! – îndeamnă impresarul Nu mai sunt decât câteva locuri – rostește cu glas tare deși știe bine că n’a vândut bilete nici de un pol.
...Și reclama se prinde. Din mulțimea de “gură-cască” se desprind unul câte unul spectatorii.
- Numai cu cinci lei intrarea veți vedea ce n’ați mai văzut! – urlă prin trompetă impresarul.


Orchestra de trompetiști
Apoi a tăcut. Reprezentația lui, pe care nu o pot lămuri din ce e compusă, a început. Dintr’o baracă de pânză și cuverturi pătrund afară, când și când, aplauze. Impresarul surâde. Programul place – își spune el desigur, în momentul când e întrerupt de-un străjer, elev de liceu:
- Domnu’, ați spus că ne arătați „femeia care scre cu degetele de la picioare” și “omul care înghite sticlă”. Am dat cinci lei și n’am văzut nici una nici alta.
- Taci, surprind pe impresar, îndemnând pe școlar. Vrei să-mi alungi clientela? – Uite, îți mai dau drumul și acuma fără taxă. E matineu! Numerele senzaționale sunt seara. Vino atunci că prezint și un match de box!... Te las gratis, dar să îmi mai trimiți băieți de la școală.
Am apreciat și îndârjirea cu care elevul își susținea cauza, nevoind să se lase păcălit, și considerația pe care i-o arăta patronul, căutând să-l îmbuneze cu tot felul de promisiuni.

***

Iată-ne acum în fața „căișorilor”, după ce-am făcut eforturi considerabile să străbatem prin mulțimea „îmbrăcată de duminică”, venit aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și “gurițe”. “Căișorii” fac parte, fără îndoială, din patrimoniul copilăriei. Așa, ca mingea, bilele, șotronul. Care dintre noi, privind mânjii fără de viață, dar colorați în tot felul, nu se vede, cu ani în urmă, adus de părinți și urcat pe calul cel mai aprig și cel mai frumos pictat? În sunetul de marș al trompetelor “căișorul” începe să se învârtească, în timp ce unele fețe de copii prind a se îngălbeni de amețeală.
- Țin’te bine, Nicule! – își avertizează copilul un părinte grijuliu.
- A fost frumos, Gică? – întreabă, când vârtejul a luat sfârșit, o bunică, pe nepotu-i grăsun, care nu vrea să descalece.
- Ihiii! Mai vleau o dată!
Am lăsat în urmă “Plăcintăria Elitei”, unde servitoarele și ucenicii se delectează cu gogoși calde - și călcând peste covorul de coji de semințe – am ajuns în fața “spirometrului”.
- Numai cu un leu vă puteți încerca puterea plămânilor! – strigă un bătrân slab, cu cioc și fără dantură.

Înghițitorul de săbii
- Bravo! – se adresează tot el unui băiat de prăvălie cam de vreo cincisprezece ani. Ai plămânii buni. S’a ridicat apa până sus, unde scrie “atlet” și “record”.
Un pirpiriu își încearcă și el forța. Apa din eprubetele spirometrului se urcă destul de mult, dar nu ca înainte, ci doar până la indicația “bărbat voinic”. O domnișoară din cartier, cu rochia roșie și geantă de mărgele, suflă și ea în tubul spirometrului. Rezultatul o mulțumește: “femeie normală”. Acum a plătit taxa (sau “TAXA 1 LEU” – ca să reproduc precis firma) un bărbat înalt și puternic, cu mâini enorme și mușchi serioși. Apucă tubul și suflă. Gândeam – ca și toți din jur – că va sparge sticlele și ne va împroșca pe toți cu apa roșie a eprubetelor. Dar, Minune! Lichidul se ridică foarte puțin. Bătrânul șugubăț și fericit că aparatul i-a rămas intact se grăbește să anunțe:
- Femeie gravidă!
Lumea se pornește pe-un râs frenetic, potolit însă repede de agitațiile mâinilor musculoase ale voinicului.
- Imposibil, protestează el. E o pungășie!
- Ce te revolți domnule pentru asta? – protestează blajin bătrânul. Nu știi că în America se dă un premiu de 1 milion de dolari pentru un caz ca al dumitale.
Voinicul n’a priceput prea bine despre ce e vorba, pentru că n’a cerut relații și s’a mulțumit să plece spărgând de zor, între dinți, cojile de semințe. ››

Copiii - cei mai entuziaști spectatori
Sursa:

- articolul “Periferia se amuză” – autor Liviu Floda – publicat în numărul din 21 mai 1940 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »

Vremuri grele (De ieri? De azi?)

Vremuri grele

M'am oprit la casa scundă
De la margine de sat,
Palizi și cu ochi’n lacrimi
Doi copii stăteau la sfat:

- Grea-i viața! - zise unul
Grea și plină de păcate,
Tata a murit în luptă,
Și murim de foame, frate!
Cel mai mic cuprins de spaimă,
Trist începe să îngâne:
- Mama noastră e bolnavă
Și în casă nu e pâine!

Și-n anu-acesta demnitarii
Ce sufăr foame și tânjesc,
Primi-vor iar bacșișuri grase,
Căci e-obiceiul pământesc!
Noaptea, când venea pe dealuri,
M'am oprit lâng'un isvor,
Povestea încet pe iarbă
Un țăran c'un cerșetor:

- Grele vremuri - spuse bietul
Cerșetor - și-s răi stăpânii!
Ori și unde voi să intru
Mă amenință cu câinii!
- S'a mărit fârtate, birul,
Vai de noi - șopti țăranul -
Ne sugrumă sărăcia
Și cu greu se face banul!”

Luat-am bățul pribegiei
Și-am pornit înspre oraș,
Două umbre se'ntâlniră -
Erau doi sărmani slujbași:

- N'am un ban pentru chirie -
Zise unul alb ca varul,
De trei ani aștept zadarnic,
Nici un spor, și-i mic salarul.
Celălalt zâmbi ironic
Și dacă băncile și-acuma
În falimente-au să sporească
Atunci directorii de bancă
Ajunge-vor ca să cerșească!
Greu lovit de-al sorții val:
- Boala-mi roade'n piept, păgână.
Voi muri într'un spital!...

M'am oprit apoi la ușa
Bietului poet sărac,
Unde gândurile'n aur
Și’n smaralde se prefac.

- Stau cu muza mea de vorbă
Și tăcerea e de piatră.
Sunt flămând - cânta poetul -
Și nici foc nu am în vatră.
Laurii i-ași vinde-acuma
Pentr-un pol, sărman poet, -
Bate iarna la fereastră,
Blana mi-e la amanet."

JUSTIN ILIEȘIU – “Realitatea Ilustrată” (8 ianuarie 1928)



Citește mai mult... »

Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin

În toamna anului 1937, la redacția revistei “Realitatea Ilustrată” se prezenta un tânăr berlinez “de vreo 35 de ani, înalt, bine legat, cu o frunte largă și abia bolborosind câteva cuvinte românești”. Nu era altul decât “dl. Rudolf Birnbach, un renumit reporter fotograf din Berlin”. În timpul întâlnirii avute cu secretarul de redacție, reporterul german și-a exprimat surprinderea pe care a avut-o descoperind “frumusețea și eleganța Bucureștilor”, “pe care – din auzite – îl credea cu totul altfel”. Discuția din redacția revistei interbelice nu a rămas – din fericire pentru noi – doar una amicală. În numărul din 29 septembrie 1937, revista “Realitatea Ilustrată” publica un amplu fotoreportaj cu titlul “Surprizele pe care le încearcă un străin pe străzile Bucureștiului”. Vă invit să privim împreună fotografiile “luate” de reporterul Rudolf Birnbach pe străzile Capitalei, fotografii însoțite de comentariile de rigoare:



“Am fost invitat la o familie cunoscută care locuia într-un apartament dintr’un blockhouse. Priveliștea care mi s’a înfățișat ochilor, în momentul când am pășit la fereastră, a fost uimitoare: Jos de tot, strada părea un furnicar, iar pe celălalt trotuar se înălța un block tot atât de înalt și impunător ca cel în care ne aflam noi.
Și de-a lungul întregului bulevard se înșiruie, unul lângă celălalt, block-house-urile… Asta e o trăsătură pur americană, căci în toate capitalele europene sunt block-house-uri, însă semănate ici, colo, printre clădirile vechi; niciodată nu vezi străzi întregi, mărginite de clădiri una mai înaltă și mai nouă decât cealaltă.
Din punct de vedere arhitectonic, blockurile bucureștene sunt mult mai vioaie și mai estetice decât cele americane, care, în majoritatea cazurilor, dau impresia unor clădiri fără viață. Bucureștii cresc vertical, nu orizontal ca alte orașe. Cu o ușurință uimitoare se dărâmă clădiri vechi, încă destul de solide, ca să se ridice în locul lor bloc-house-uri.”:

Bucureștiul văzut de sus
“Se observă că în București se și lucrează. Lipscanii cu vitrinele și firmele lui, cu magazinele ticsite de mărfuri și clienți, face să te crezi încă o dată pe Broadway-ul new-yorkez”:

Lipscanii - "Broadway-ul" bucureștean
De asemenea: “Plimbarea de dimineață și de după amiază ce Calea Victoriei este o curiozitate care impresionează plăcut pe orice străin”:

O plimbare pe Calea Victoriei
“Amuzantă pentru străin e și plimbarea pe șoseaua Kiseleff din fiecare duminică dimineața. Bărbați, începând de la vârsta de 20 până la 70 de ani șed comod pe scaune și primesc defilarea doamnelor și a domișoarelor”:

Urmărind "defilarea doamnelor și a domnișoarelor"
Oricât ar fi omul de ocupat în București, găsește totdeauna timp să-și ia masa în liniște. Din această pricină, bucureșteanul, cu toată viața care-i pulsează în vine și cu tot temperamentul său vioi, nu este aproape deloc nervos, ca mulți alți locuitori din orașele mari, ci rămâne mereu gentil și serviabil”:

Bucureșteanul "găsește totdeauna timp să-și ia masa în liniște"
După toate aceste laude însă, reporterul berlinez trebuie să constate și că: Străinul obișnuit să vadă muncind numai oameni maturi, ramâne extaziat în fața sutelor de copii care muncesc pe străzile capitalei noastre”:

 
Copiii care muncesc...
Imaginea nocturnă a Bucureștiului impresionează și ea pe reporterul interbelic: “O avere se cheltuie pentru curentul electric și pentru reclamele cu neon. Multe colțuri de pe bulevarde amintesc de broadwayul american”:

Bucureștiul interbelic - noaptea


Citește mai mult... »

Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc

Pământul românesc a trimis în lume, ca ambasador extraordinar, pe George Enescu și cu arcușul lui a câștigat inimile tuturor iubitorilor de artă. Oameni care o viață întreagă n'au știut unde se află România, care nici n'au avut curiozitatea s'o caute pe hartă, au aflat că există și că avem bogății sufletești ce pot culmina într'un geniu ca Enescu. Pământul acesta a trimis apoi în lume pe Nicolae Titulescu, și cu el a câștigat inimile diplomaților și al bărbaților de stat. România a fost și mai bine cunoscută și stimată ca factor de propășire pe continentul european. Dar dincolo de diplomați, de oamenii de stat și de artiști, mai există mulțimea cea mare. În ochii ei cine ne reprezintă? Ani de zile această ambasadă a fost liberă. Astăzi, ea este ocupată, cu deosebită strălucire, de al treilea mare ambasador internațional al pământului românesc, căpitanul Papană. Numele lui, legat de splendide fapte de vitejie sportivă a fixat România în mintea sportivilor de pretutindeni, și mai ales din America. Marile servicii pe care le-a adus astfel țării lui nu pot fi trecute cu vederea.” Acestea sunt primele rânduri ale unui articol publicat în anul 1937 de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 2 iunie), articol dedicat primului mare ambasador al sportului românesc: Alexandru Papană. Veți crede poate că aprecierile reporterului interbelic sunt ușor exagerate. O să vă contrazic citându-l în continuare pe marele istoric Nicolae Iorga: “E sigur că propagandistul cel mai mare pe care-l avem în momentul de față e locotenentul Papană. Acest îndrăzneț ostaș nu scrie cărți și nu ține discursuri, nu se prezintă în adunări internaționale... Dar el e stăpânul indiscutabil, cu neputință de a fi bătut, al mașinei cu care zboară." (“Neamul Românesc” - decembrie 1936) Sperând că v-am stârnit curiozitatea, voi încerca în cele ce urmează să rezum biografia marelui nostru polisportiv: campion mondial la bob, campion național la automobilism, campion național de aviație și campion al celor două Americi la acrobație aeriană.


Primii ani - între sport și carte

Alexandru (Alex) Papană s-a născut la București, în 18 octombrie 1906. A fost fiul generalului Ion Papană – comandant al Diviziei a 14-a - Bălți. Amănunte despre această perioadă din viața marelui campion am găsit în articolul “Papană mic și mare – documente inedite”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937:

Alexandru Papană
copilul grav și... războinic
“Căpitanul Alexandru Papană s'a născut acum treizeci de ani, la București, dintr'o familie de militari. Fiul generalului Papană, fost inspector general tehnic al armatei, a început antrenamentul pentru marea cursă a vieții încă de la 7 luni. La vârsta aceasta a trecut hotarul țării și a fost instalat în Germania, unde tatăl său se afla într'o misiune mai îndelungată. A doua sa limbă maternă a fost deci germana. Înapoiat în țară, antrenamentul a continuat, mai serios de data aceasta. În loc să frecventeze școala primară și gimnaziul, învață acasă cu profesori de specialitate tot ce poate învăța un copil de vârsta sa, de la engleză și franceză la desen și pian. Fost în tinerețe profesor de matematici la Liceul Militar din Iași, tatăl viitorului sportiv a găsit un elev ideal în fiul sau. Dar lecțiile nu mergeau totdeauna fără mici fricțiuni - tot ce poate fi mai natural. Implacabil, tatăl profesor găsise metoda cea mai bună de a-și stăpâni fiul-elev: nu-l lăsa să se culce decât atunci când era convins că lecțiile sunt în adevăr știute.

Alexandru Papana la 14 ani
Elev al Liceului Lazăr, începând din clasa IV-a, Alexandru Papană își continuă cariera de elev sârguincios. Desprinde cu ușurintă premiile școlare, se clasează întâiul la toate șampionatele didactice și se apropie vertiginos de poarta Școlii Politehnice. Dar în fața acestei porți se petrece evenimentul hotărâtor al vieții sale. La Bălți, unde se afla atunci, generalul Papană primește o telegramă care-l face să ia primul tren spre București. Elevul său se retrăsese din examenul de admitere în Politehnică. ‹‹Dacă vrei sa fiu un om cu care să te mândrești, am să mă fac aviator››. La atât s-a redus toată apărarea vinovatului și s'a făcut nevăzut. După câteva ceasuri apărea tuns, în uniforma de elev al Școalei Militare de Aviație. 

Papană - elev la Liceul Militar
Diplomele sale elogioase au convins fără greutate pe comandantul școlii și actul său de indisciplină familiară a fost repede iertat în fața rezultatelor obținute: al treilea la absolvirea școlii, al doisprezecelea din 65 de elevi francezi și străini ai școlii franceze de aplicație, brevetul de observator francez. N'am adăugat la succesele sale la învățătură succesele sportive obținute de pe-atunci, pentru că ele sunt prea cunoscute: foot-ball, rugby, săniuță, bicicletă, tennis și motocicletă au reprezentat tot atâtea prilejuri și instrumente pentru ca micul matematician și premiant să arate că între sport și carte nu există nici o nepotrivire, atunci când și una și alta sunt bine dozate și nu degenerează în excese.”

Record Bucuresti - Brasov


Alexandru Papană – campionul mondial

În timpul anilor petrecuți în “Școala Militară de Aviație” își descoperă și alte pasiuni: fotbalul (a fost portarul echipei “Colțea” București), automobilismul (a deţinut un record național pe ruta Bucureşti - Braşov cu un automobil BMW 328), motociclismul și “bobsleigh-ul”.

Alexandru Papană și Dumitru Hubert
la stratul cursei de la Schreiberhau
 la finalul căreia deveneau campioni mondiali

Bobul avea însă să fie sportul care avea să îi aducă primele mari succese. La prima participare la Campionatele Naționale de bob (Sinaia – 1927) lui Alexandru Papană I s-a decernat “Cupa pentru cel mai cutezător şi mai destoinic bober”. Un an mai târziu, secondat de colegul lui de la clubul “Adriatica” Dumitru (Mitică) Hubert, Alexandru Papană a cucerit titlul de campion naţional la proba de bob 2 persoane. Succesele naționale le-au deschis celor doi sportivi români drumul spre marele eveniment sportiv al epocii: Olimpiada de iarnă de la Lake Placid (SUA) din anul 1932. Drumul spre Lake Placid nu a fost unul lipsit de obstacole: datorită fondurilor insuficiente alocate din partea statului, concurenţii români au fost nevoiți să obțină banii necesari prin organizarea de baluri și de colecte publice și să contribuie fiecare cu câte 25.000 de lei. Echipele noastre au fost obligate să concureaze pe boburi învechite, din lemn, improprii pentru o pârtie de gheaţă de mare viteză, ca cea de la Lake Placid. Organizatorii jocurilor au imputat boberilor noştri echipamentul neadecvat și lipsa căştilor de protecţie. Cu toate acestea: “Calendarul arată 1932. Olimpiada din America, pregătită cu mijloace americane și promițând să fie un spectacol de primul rang pentru cei din noul continent, care cultivau speranța secretă de a-și asigura toate recordurile. Printre alte echipe care concurează la Lake Placid, pentru sporturile de iarnă, ia parte și echipa unei țări despre care nu prea mulți americani au avut prilejul să audă: România. Concurenții pornesc în proba de bob-sleigh. Americanii se freacă la ochi, nu pot se creadă, dar totuși aceasta e realitatea: echipa țării necunoscute, de pe cealaltă parte a pământului, compusă din căpitanul Hubert și locotenentul Papană bate recordul pistei. Triumful a fost imens. A doua zi toți românii din America s'au simțit cu două palme mai înalți, iar zecile de milioane de cititori ai presei sportive au învățat să cunoască și să respecte o țară care nu are nevoie decât de doi reprezentanți spre a doborî un record mondial”. Recordul stabilit de echipajul Papană – Hubert nu a fost suficient pentru a cucerii prima medalie olimpică pentru România – concursul se desfășura în 4 manșe. Bobul de 2 persoane (Alexandru Papană, Dumitru Hubert) s-a clasat pe locul 4, iar echipajul de 4 persoane (Alexandru Papană, Alexandru Ionescu, Ulise Petrescu şi Dumitru Hubert) pe locul 6. Datorită acestor rezultate România a obținut 4 puncte și s-a clasat pe locul 10 în clasamentul pe națiuni, aceasta fiind cea mai bună clasare a României la Jocurile Olimpice de Iarnă din istoria participărilor.

Consacrarea definitivă avea să vină un an mai târziu: în 1933, la Schreiberhau, Papană și Hubert au cucerit titlul de campioni mondiali în cursa de bob două persoane. Interesant este faptul că Alex Papană a folosit în locul volanului, fișele, și că echipajul României a luat startul “lansat”, aceasta reprezentând o premieră.  Evenimentul avea să fie consemnat de toate marile jurnale – scrise sau cinematografice – europene:


Alexandru Papană
Bobul României condus
cu ajutorul fișelor
Genericul unui jurnal de știri
British Pathe




Alexandru Papană


Moartea într-un accident de aviație al colegului său, Mitică Hubert, a dus la retragererea lui Alexandru Papană din activitatea de bober. Cariera lui sportivă nu s-a încheiat însă aici.


Alexandru Papană – asul aviației

Revista “Realitatea Ilustrată” consemna: “De acum înainte, Papană își consolidează gloria. Și cum nu poți avea decât o singură pasiune covârșitoare, alege aviația - și realizează minuni. În țară, peste hotare, la olimpiada aeronautică, e totdeauna în lotul așilor, e totdeauna omul de care se vorbește. America îl cheamă din nou, ca să-i dea consacrarea definitivă. La Miami, într’un meeting în care avea concurenți tot ce era aviator mai îndrăzneț și mai bun în cele două Americi, românul Papană vine să arate ce înseamnă îndrăzneala și priceperea. Lecția este usturătoare pentru ceilalți: lui îi aduce titlul de campion de acrobații aeriene al celor două Americi. Micul Papană este acum marele Papană. ‹‹Vreau să văd și eu țara în care s'a născut un astfel de om!›› – exclama un mare ziarist sportiv care a asistat la triumful locotenentului român. 

"Realitatea ilustrată: din  4 septembrie 1935
În clipa când apar aceste rânduri, peste ocean, la uzinele Bellanca din New Castle este gata avionul “Alba Iulia” și eroul nostru începe să facă cele dintâi probe de sbor cu această splendid mașină cu trei motoare. Fie că autoritățile americane vor da permisiunea de sbor pentru cupa Lindbergh, peste Atlantic, fie că vor cere pe bordul fiecărui avion un pilot, un navigator și un radiotelegrafist (și în acesta caz Papană întrunește într'o singură persoană toate aceste trei calități) sburătorul român va fi în august la București cu “Alba lulia" și va trece oceanul de la New-York la Paris, iar de la Paris va fi dintr'o bătaie de aripă la București. Odată între ai săi, va prinde destulă putere ca să se urce din nou la bord și să pornească într-o cursă record în jurul globului, pe care o visează de mult. Visurile eroilor devin totdeauna realități. Nu se poate să nu se întâmple astfel și de data aceasta.”
 
"Les Ailes" din 23.09.1937
În anul 1936 Alexandru Papană a câștigat cursa aviatică de zbor între New York și Los Angeles la bordul unui avion Bücker Bü 133 B Jungermeister. Câteva luni mai târziu a terminat pe locul II cursa aviatică dintre Miami și Havana. În anul 1937 l-a învins pe contele Hagenburg într-un miting aviatic ținut la Cleveland (concurs care s-a terminat cu zdrobirea avionului contelui). Alexandru Papană era deja considerat un as al aviației mondiale, iar aventurile lui erau consemnate de jurnalele din întrega lume.

În anul 1938, în timp ce pregătea un zbor transatlantic, avionul lui Papană a fost avariat pe pista aeroportului din Chicago (avionul său este astăzi expus la muzeul din Chantilly al celebrului Institut Smithsonian). Revista “Realitatea Ilustrată” consemna în numărul din 3 august 1938: “Primim acum fotografiile din America cu accidentul aviatorului nostru, căpitanul Alexandru Papană. Dânsul se pregătea să treacă Oceanul, venind spre țară de la Bennet Field, lângă New-York. Cu câteva zile mai înainte de a încerca această performanță, a zburat spre Hartfort, spre a pune la punct motoarele. O furtună puternică l-a silit să aterizeze la Newhaven. Când vremea s'a mai potolit și-a luat din nou sborul, dar furtuna pornită iar, mai puternică, l-a silit să coboare la Norwalk. Avionul, la aterizare s'a izbit de zidul de piatră de la marginea aeroportului, trenul de aterisare s'a sfărâmat, s'au rupt elicele și s'au îndoit aripile. Din fericire aviatorul a scăpat neatins. Căpitanul Alexandru Papană își face reparațiile avionului său și continuă să se pregătească pentru sbor. În fotografiile noastre, avionul după accident și aviatorul care e gata să facă zborul transatlantic.” 
 
"Realitatea Ilustrată" din  29.09.1937
În anii ce au urmat Papană a fost pilot de încercare pentru compania Northrop și a fost implicat în testarea avioanelor P-61 Black Widow - aparate folosite de către US Air Force în cel de Al Doilea Război Mondial.
Din păcate viața privată a marelui nostru sportiv nu a fost una fericită. Dina Papană, prima lui soție, a murit la nașterea fetiței lor în 5 septembrie 1938. Alexandru Papană s-a recăsătorit în anul 1945, la  Beverly Hills, cu Jean Hacker, dar acest mariaj nu a fost unul fericit. În aprilie 1946 Alexandru Papană s-a sinucis în apropiere de Las Vegas.

"Adevărul" din - 22 iunie 1937
Alexandru Papană - primul din stânga jos
Dina Papană - a patra de jos
Surse:
- articolul “Papană mic și mare – documente inedite” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937
- revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 august 1938

Citește mai mult... »