Pe culoarele Parlamentului

Vă propun acum un alt articol publicat în presa interbelică. Un subtitlu pe care l-am repetat de mai multe ori îmi vine în minte: Nimic nou sub soarele României. De data asta este un articol care surprinde imagini din culisele Camerei Deputaţilor – aşa cum erau surprinse de un reporter al anului 1932. Aş fi curios să ştiu cât de diferită e imaginea surprinsă atunci de aceea pe care un reporter de azi o vede pe culoarele Parlamentului. Probabil că cele două imagini s-ar suprapune perfect. Alte chipuri azi, dar aceleaşi metehne. Poate că găsim azi mai puţină distincţie şi mai mult mai puţină ştiinţă a oratoriei. Dar de ce mă mir? Eminescu ne-a spus aceste lucruri încă prin anul 1883:

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.”

O diferență majoră ar putea fi  și faptul că azi lupta pentru imagine a politicienilor se dă mai puţin în paginile gazetelor şi mai mult pe ecranele televiziunilor de stiri. Nu-mi rămâne acum altceva de făcut decât să transcriu pentru voi articolul „Culoarele camerei – din carnetul unui cronicar parlamentar”, scris de Tudor Teodorescu-Branişte şi publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în numărul din 11 februarie 1932:

Camera Deputaţilor - 1932
“(…) Dar oricât de interesante vi se par dv. marile desbateri, aşa cum le vedeţi în incintă, să ştiţi că nu aceasta este adevărata Cameră. Ceea ce puteţi observa dv. din tribuna publică  este numai aparenţa. Realitatea e aiurea. E în culisele Camerei, acolo unde nu aveţi dreptul să răsbateţi. Fiindcă biletul, pe care l-aţi obţinut de la un prieten deputat, sau de la un prieten care e prieten cu un deputat, micul cartonaş dreptunghiular - care azi e verde şi mâine roz, pentru un control mai uşor - nu vă dă dreptul să pătrunde-ţi în culisele Camerei. Jur-împrejurul incintei, un culoar circular. Covor verde ca şi în incintă. Verde, după cum spunea un parlamentar odată:
- Atât de verde, încât mă mir cum unora dintre colegii mei nu le vine pofta să pască....
Pe acest culoar, canapele comode în care - dacă faci împrudenţa să te aşezi - te prinde pe dată somnul. Un tânăr subsecretar de stat, observând fenomenul, spunea:
- Sunt aduse, cu siguranţă, de la Senat....
Aici se plimbă deputatul liberal cu cel ţărănist, braţ la braţ, după ce - în incintă - s’au acuzat reciproc de hoţie, în admiraţia dv., a celor din tribuna publică. Ceea ce vă spun, nu este o exagerare. Toate marile dueluri oratorice ce sfârşesc cu o limonadă la bufet, cum toate duelurile cu pistolul se termină cu un pahar cu lapte la Flora. „Adversarii nu s’au împăcat pe teren”. Asta înseamnă că s’au împăcat la Flora. Iar în stilul reportagiilor parlamentare, „tumult” şi „suspendare de şedinţă” înseamnă un scurt răgaz acordat celor doi oratori adverşi, pentru o promptă împăcare la bufet.
Nici nu vă închipuiţi dv. ce mare importanţă joacă, în viaţa politică, bufetul şi culoarul parlamentului. Aci, se pun la cale intrigi şi lovituri. Aci, ministrul X face o declaraţie senzaţională, pe care urechea indiscretă a gazetarului o prinde din sbor, stylo-ul lui o fixează pe hârtie iar rotativa o va răspândi mâine în toată ţara, de la Sighet până la Soroca. Ministrul o va desiminţi, fireşte. Fiindcă declaraţia era prea sinceră. Fusese făcută între patru ochi. Nu era destinată publicităţii... Numai că desminţirea vine prea târziu! Declaraţia şi-a produs efectul. Nu fiindcă a fost aflată de cititori. Ci fiindcă a aflat-o cel „vizat", singurul care nu trebuia s’o afle. Şi fiindcă veni vorba de aceasta, să vă dau un sfat: singurele ştiri adevărate, perfect adevărate sunt cele desminţite...

Camera deputaţilor azi
Alte măşti, aceiaşi scenă... politică
Pe aceste culoare ale Camerei, se obţin, la iuţeală, rezoluţii, pe care solicitatorul nu le-ar fi putut cuceri în calmul unei audienţe: miniştrii sunt mai bine dispuşi la Cameră, decât în cabinetele lor ministeriale, cu duble uşi capitonate. Mai ales dacă deputatul solicitator are abilitatea de-a veni “din întâmplare” cu petiţia, în ziua în care ministrul are să-şi rostească marele lui discurs şi are, deci, nevoie de cât mai călduroase şi mai sincere aplauze în incintă.
Situaţia unui ministru în incintă se fabrică pe culoar. Cu cât mai amabil pe culoar, cu atât mai bine primit în incintă... Şi tot aci, în sala paşilor pierduţi, în biblioteca unde nimeni nu citeşte o carte, şefii opoziţiei pun la cale acordurile de mâine şi aplanează certurile de azi. Tot aci este şi micul chioşc de ţigări, iar in faţa lui măsuţa pe care se vând ziarele de după amiază. Confort modern: nu trebuie să lipsească nimic. Un deputat, care are în buzunar ţigări fine şi ziare multe, poate cuceri oricând pe un ministru. În clipa în care ministrul va voi să controleze o
informaţie în cutare gazetă, deputatul i-o va oferi prompt. Ministrul a fost scutit de cei zece paşi până la măsuţa cu gazete... Excelenţa va aprecia îndemânarea şi va spune:
- A! X... e un băiat foarte bine pregătit...
Trei lovituri de acestea şi X va fi subsecretar de stat. Mai ales dacă are şi îndemânarea de-a oferi la timp, o ţigară, pe care ministrul zadarnic o caută în tabachera goală!”


Citește mai mult... »

Divorţul în Bucureştiul interbelic

Nu o să încerc să alcătuiesc aici “o scurtă istorie a divorţului”. O să vă spun doar că multe secole doar bărbaţii aveau dreptul de a desface un mariaj. Abia către sfârşitul secolului al XIX-lea femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul. E drept - doar pentru motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Câștigarea dreptului de a divorţa nu a fost obţinut în urma unei lupte uşoare sau de scurtă durată. O să vă mire poate să aflaţi că Italia a legalizat divorţul abia în anul 1974, Irlanda în anul 1997 sau că ultima ţara din Europa care a legalizat divorţul a fost Malta – în 2011. Din acest punct de vedere putem să considerăm România ca fiind o ţară cu legislaţie modernă încă de la începutul secolului al XX-lea. Asta poate şi pentru că noi românii am avut întotdeauna umor: un hâtru spunea cândva că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria.

"Sala paşilor pierduţi" - 1931
În România interbelică şedinţele de divorţ din instanţă erau secrete. Nu puteau participa la ele decât avocaţii, părţile şi martorii. Iată şi principalele motive de divorţ în anul 1931, conform unei statistici ad-hoc făcute de un “avocat bătrân” intervievat de reporterul I. Bal al revistei “Realitatea Ilustrată”: “Unul la sută din bărbaţi divorţează pentru că soţia nu vrea copii. Încă unu la sută fiindcă soţia suferă de o infirmitate ascunsă. Femeile nu divorţează aproape niciodată pentru motive de acest soi. Şase la sută din căsnicii se desfac pentru părăsire de domiciliu. Trei bărbaţi la mie cer divorţul pentru adulterul soţiei, dintre care unul revine asupra cererii în cursul procesului, al doilea se împacă cu nevasta după pronunţare şi trăieşte cu ea în concubinaj şi numai al treilea persistă în despărţire. Douăzeci la suta dintre soţii cer despărţirea din gelozie, zece sau douăsprezece la sută pentru că nu-şi mai iubesc bărbaţii şi alte zece-cinsprezece pentru că au soţi vicioși.” (cf. articolului “Anchetă de actualitate” apărut în “Realitatea Ilustrată” din 13 august 1931). Acelaşi avocat ne dezvăluie câteva dintre cele mai curioase motive pentru intentarea divorţului întâlnite în carieră:

Reclama divort
Divorțul, oftica și... biroul de avocatură
“- Dar cine divorţează în cele mai multe cazuri, femeia sau bărbatul?
- N’aş putea spune cu precizie, mi-a răspuns specialistul. Înainte de răsboi divorţa femeia. Acum, după observaţiile mele, mi se pare că bărbatul. Să ştii însă că şi bărbaţii au curiozităţile lor, destul de stranii. Cunosc un medic, care a divorţat pentru că nevesti-si îi plăceau prea mult pisicile. Dar aici nu gelozia pe animale a produs divorţul, ci sgârcenia. Întreţinerea pisicilor i se părea medicului prea costisitoare, nevastă-sa din încăpăţânare, nu voia să renunţe la ele şi de aici separaţia. Dar un caz de divorţ provocat de zgârcenia soţului s’a produs chiar zilele trecute. Soţia unui director de bancă a cerut divorţul, arătând între altele că bărbatul ei intra în fiecare dimineaţă în bucătărie şi cerceta cu lingura, în oala cu ciorbă, să vadă dacă nu s’au pus cumva mai mult de patru bucăţi de carne: una pentru el, una pentru soţie, una pentru servitoare şi una, mai mică, pentru copil. După cum vezi, sgârcenia bărbaţilor duce adesea la divorţ. Luxul soţiilor însă foarte rar. Eu cel puţin n’am avut nici un caz în care bărbatul să ceară separarea fiindcă nevasta cheltuieşte prea mult cu toaletele. Evident, când are şi alte motive, pe lângă ele, adaugă şi pe acesta. Luxul singur nu decide.

Divorţul în Bucureştiul interbelic
Dispută între sexe 
pe holurile tribunalului
Beţia bărbaţilor de asemeni nu formează obiectul divorţurilor, afară de  cazul când e însoţită de dispoziţiuni bătăioase şi brutale, ceea ce nu e întotdeauna cazul.
- Dar care este categoria de profesionişti la care divorţul este mai frecvent?
- Avocăţimea. Avocaţii divorţează mai des, din cauza profesiunii lor prea... libere şi actorii bineînţeles. Ofiţerii divorţează din motive contrarii: sunt prea puţin liberi.
- Alte motive care justifică divorţul intentat de femei?...
- A, mai e unul...
Interlocutorul meu se apleacă şi-mi şopteşte la ureche ca să n’audă d-şoara dactilografă.
- A!...
- Da, dar e rar!.. Femeile în general după un an, doi de căsnicie se mulţumesc numai cu faptul că au un soţ. Dacă nu le convine sub toate raporturile, îi găsesc bărbatului un prieten.”

Divorţul în Bucureştiul interbelic
Consultaţie juridică

Să aruncam acum o privire pe holurile Palatului de justiţie din Bucureşti - în anul 1931 – într-o “zi de divorţuri”: În faţa unei uşi, lumea stă grămadă, se îmbulzeşte şi totuşi stă pe loc. E zi de divorţuri şi pe deasupra, “şedinţă secretă”. Fiecare îşi  aşteaptă rândul. De la distanţă foştii soţi, îşi aruncă priviri ucigătoare, înconjuraţi de prieteni şi rude. Martorii stau despărţiţi în grupe şi comentează în şoapte. Câte un glumeţ  povesteşte vreo snoavă şi lumea plictisită de aşteptare şi de duelul soţilor care au întrebuinţat toate “armele” – râde. Este un divertisment în atmosfera încărcată, greoaie, care ca miroase a praf de puşcă sau, în cel mai bun caz, a păruială. Sunt şi soţi veseli că au ajuns aproape de clipa în care judecătorul îi va libera din lanţuri. Un ceas, două, trei şi vor fi iarăşi liberi ca’n ceasul când s'au cunoscut ! Singur aprodul care scâlciază cu atâta talent “numele şi pronumele" şi care dă consultaţiii juridice gratuite, ştie ce'nseamnă o sentinţa de divorţ! El ascultă adeseori tânguirile mamelor care cer divorţul fiicelor pentru “motive legale” şi care povestesc “grozăviile” care au dus la divorţ. Omul care păzeşte uşa justiţiei ascultă răbdător toate istorioarele; dă din cap compătimitor, apoi în vederea rotunjirii apropiatului bacşis, dă sentinţa în şoaptă: “Un monstru, o fiară!”.

Divorţul în Bucureştiul interbelic
Împricinaţi pe holul Palatului de justiţie
Lângă banca pe care-şi odihnesc oasele câţiva martori cu nimic vinovaţi de certurile oamenilor, o fetişcană slăbuţă şi pistruiată – “Doamna care cere divorţul” – îşi dăscăleşte, dezasperant, avocatul. De la distanţă aud doar crâmpeie:
- Nu se poate, doamnă, să spun asemenea prostii. Poţi spune dumneata ce vrei, dar eu... 
- În orice caz trebuie să spui că “monstrul” mi-a spus, chiar în noaptea nunţei, după cea mai fericită clipă: “va au diable...” Apoi, după ce ne-am împăcat, mi-a mai spus “pisică pistruiată”, “coţofană franţuzită” şi alte cuvinte grele. 
“Monstrul” este şi el de faţă, ceva mai departe, senin ca un îngeraş, cu cravată roşie si jambiere albe; povesteşte şi el unei doamne, între două fumuri de ţigară, istorioare picante despre “îndelednicirile şi sensibilitatea fostei soţii”. 

(extras din articolul “Palatul de justiţie” – semnat Ion Tik – “Ilustraţiunea Română” din 7 octombrie 1931)


Citește mai mult... »

Idila de la Sinaia a arhiducelui Franz Ferdinand

Nu v-am mai răsfățat de mult timp cu o poveste de dragoste. Poate că a venit timpul: În anul 1909 arhiducele Franz (Francisc) Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, a făcut o vizită familiei regale a României, la Sinaia. Aici a rămas profund impresionat atât de viața austeră impusă curții regale române de către Regele Carol I cât și de frumusețea și inteligența unei tinere ardelence: Melania Ionescu. 
Idila de la Sinaia a arhiducelui Franz Ferdinand
În medalioane: arhiducele Franz Ferdinand și Melania Ionescu
Melania Ionescu, fata încântătoare a unui notar din comuna Ciuciu, de lângă Hălmagiu, din județul Arad, s-a născut în 18 iulie 1889. A crescut fiindu-i însămânțate în suflet puternice sentimente naționale. Nu doar de fațadă: în iunie 1909, cu câteva zile înainte de vizita arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia la Sinaia, în Arad intelectualii români au organizat o serbare pentru comemorarea a 20 de ani scurși de la moartea marelui Eminescu. În mijlocul acestei serbări, Melania Ionescu, fata “frumoasă, zglobie și plină de grație, tip de româncă răsărită de la poalele Munților Apuseni, se ridică mândră și trupeșă, toată parcă numai suflet și cu un glas suav, cam tremurat, dar cald și mișcător, a declamat simbolica Doină a nemuritorului Eminescu: De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate răzbate/ De-atâta străinătate…”. Asta în Ardealul aflat încă sub dominație austro-ungară și în prezența reprezentaților autorităților de atunci. Gestul a impresionat până la lacrimi pe cei prezenți iar doamna Marilina Bocu, fiica primarului din Sinaia, prezentă la adunare, “răpită de comoara sufletească a frumoasei fete din Ciuciu, îi propune să mearga cu ea la Sinaia, unde peste câteva zile avea loc vizita pe care moștenitorul tronului austro-ungar, archiducele Francisc Ferdinand, o făcea familiei regale a României.”  Fericită că poate ajunge în sfârșit în România, Melania Ionescu a acceptat invitația.


Idila de la Sinaia a arhiducelui Franz Ferdinand
Melania Ionescu
Vizita arhiducelui Franz Ferdinand la Sinaia a avut loc între 10 și 13 iulie 1909. Tânărul prinț habsburg a remarcat fumusețea tinerei ardelence și s-a îndrăgostit de ea. Ion Rusu Abrudeanu, un martor al întâmplării, consemna: “Cuvântul îndrăgostit nu este deloc nici exagerat, nici deplasat. În calitatea mea de redactor pe atunci la Adevărul, am luat și eu parte la serbările de la Sinaia și am putut observa cu atențiune încordată tot fastul festivităților organizate în cinstea musafirilor habsburgici, astfel că pot declara, în interesul adevărului istoric, că archiducele Francisc Ferdinand a fost impresionat din prima clipă de farmecul Melaniei Ionescu. Într’adevăr, habsburgul nu slăbea din ochi pe delicioasa fată a notarului din Ciuciu, săgetând-o într’una cu privirile și atențiunile lui. Se părea ca inima viitorului împărat al Austro-Ungariei nu mai bătea decât pentru frumoasa lui “supusă” de pe valea Crișului Alb.” 

Atenția arhiducelui pentru frumoasa îmbrăcată în port românesc a fost remarcată de însăși Regina Elisabeta a României, care a prezentat-o prințului austriac:

“- Iată o frumoasă fată din imperiul Altețelor Voastre, care a venit să vă salute pe pământul țării românești.”
Tânărul prinț austriac a fost subjugat de frumusețea tinerei de 20 de ani, iar  Melania Ionescu a fost invitată zilnic la Palat și la toate festivitățile care au avut loc la Sinaia.
Același Ion Rusu Abrudeanu își amintea: “Îndată ce apărea Melania, archiducele se îndrepta grabnic și țintă la ea s’o salute, să-i strângă mâna cu efuziune și s’o alăture discret admirației anturagiului, adresându-i complimente chiar în mijlocul conversațiilor celor mai animate cu înalții demnitari. (…)Habsburgul, cu toată iubirea ce o purta soției sale, se aprinsese în mod vizibil după modesta fată a notarului din Ciuciu, de care se îndrăgostise cu puterea unui atavism supra-încărcat de aproape 7 secole. Atențiile de tot minutul, cu care archiducele Francis Ferdinand copleșia pe frumoasa Cosânzeană de pe plaiurile Crișului Alb, făcuseră dintr’ânsa obiectul deosebit al interesului general”.

Presa vremii nu putea să rămână indiferentă la această idilă. A publicat  zile în șir pasaje din conversațiile dintre Melania și arhiduce – conversații în care neaoșa ardeleancă nu ezita se pare să susțină cauza românilor din Ardeal sau să laude frumusețea datinilor, a dansurilor și portului popular românesc. Unii au mers chiar mai departe și au spus chiar că prin atitudinea sa demnă, Melania ionescu a făcut pentru îmbunătățirea soartei românilor din Transilvania mai mult “decât o ceată întreagă de fruntași politici”. Presa din Ungaria  avea însă bineințeles grijă să ironizeze “împărăteasca simpatie față de această oláh leány (fată valahă) din Ciucur”.

Cele trei zile ale vizitei au trecut repede. Arhiducele trebuia să se întoarcă la Viena. Pe peronul gării din Sinaia e prezentă bineînțeles și Melania Ionescu. Aici, arhiducele dă încă o dată celor prezenți o dovadă că s-a îndrăgostit: ”Într’adevăr, îndată ce a zărit-o pe peron, moștenitorul tronului s’a îndreptat țintă spre ea, prinzându-i mâna dreaptă, pe care o strângea cu căldură. În acest moment, Melania oferă Habsburgului, realmente îndrăgostit, un frumos buchet de flori, pe care Francisc Ferdinand îl primește cu o nespusă bucurie, apoi luându-și adio de la aceea care îi răscolise cu atâta putere sufletul, îi zise în auzul tuturor:
- Sunt fericit că am cunoscut aici pe cea mai frumoasă supusă a mea. Sper că am să te mai revăd curând la Viena, unde te invit să vii!

Ziarul “Tribuna” consemna în numărul din 16 iulie 1909 - în mod “diplomatic” -momentul:  “În sala de recepţie s'a făcut cerc, iar archiducele a stat de vorbă cu fiecare luându-şi rămas bun. Pe peronul gării d-ra Melania lonescu din Arad a oferit archiducesei Sofia de Hohenberg un frumos buchet de flori pentru care principesa i'a strâns mâna în mod călduros.”

Franz Ferdinand, familia regala a Romaniei
Familia arhiducală a Austriei, familia regală a României și ... Melania Ionescu
 ( în costum popular - notată cu X ) într-o fotografie de grup
Toți cei prezenți, chiar și soția arhiducelui - ducesa de Hohenberg - au remarcat că dintre toate buchetele de flori primite Franz Ferdinand a ales să intre în vagonul imperial doar cu buchetul primit de la Melania Ionescu. Din păcate pentru frumoasa ardeleancă, ducesa Sofia de Hohenberg a fost o femeie cu voință puternică și a știut să’și țina bărbatul departe de “tentațiunile amorului”, după cum veti vedea.

Melania Ionescu s-a întors în satul natal și s-a pregătit pentru vizita la palatul imperial de la Viena. A croșetat chiar o superbă “cuvertură de masă, ale cărei flori și frunze, lucrate cu multă măiestrie, păreau culese de pe însăși frumoasele pajisti ale Ciuciului”. Pe la mijlocul lunii noiembrie 1909, tânăra domnișoara a pleacat la Viena, pentru a onora invitația imperială. Ducesa de Hohemberg a avut însă grijă ca în acea perioadă archiducele să fie plecat la castelul din Boemia. Melania Ionescu și-a lăsat cadoul la palat și s-a reîntors dezamăgită acasă. Pe la mijlocul lunii decembrie ea a primit acasă o scrisoare de mulțumire din partea ducesei, însoțită de o fotografie a acesteia împreună cu arhiducele Franz Ferdinand, încadrată în aur și pietre prețioase și împodobită cu topaze. În anii care au urmat, deși au mai fost două tentative ale celor doi de a se regăsi, Ducesa de Hohenburg a făcut tot posibilul ca să evite o nouă întâlnire între soțul ei și frumoasa româncă. Se spunea chiar că topazele  care încadrau “darul imperial” au fost cele care au adus nenorocirea asupra Melaniei Ionescu. Aceasta s-a îmbolnăvit grav în lunile care au urmat și a murit secerată de meningită în toamna anului 1911. 


Tribuna - 7 noiembrie 1911
Cât despre arhiduce, dupa cum știți, a avut și el parte de un destin tragic: a murit la Sarajevo în atentatul din 28 iunie 1914 – atentat care avea să declanșeze Primul război mondial.

Informații, citate și fotografii preluate din volumul „Îndrăgostirea unui habsburg de o frumoasă româncă din Ardeal” scris de Ion Rusu Abrudeanu, publicat de Editura “Cartea românească”  în anul 1928.


Citește mai mult... »

Ştirile de la ora 5 (...1911)


Am citit zilele astea destul de multe opinii legate de evoluţia presei de tip tabloid din România. Foarte mulţi sunt cei care înfierează acest tip de presă dedicată scandalului, senzaţionalului sau indiscreţiilor picante. Poate că au dreptate – sau poate că nu au. Majoritatea celor care o fac spun că acest gen de presă este un fenomen apărut în ultimii ani în presa din România – idealizând uneori presa primei jumătăţi a secolului XX. Dar aici se înşală. Ştiri de acest gen au apărut în ziarele româneşti – şi nu numai în cele autohtone – începând chiar cu primele numere. Crimele, divorţurile, scandalurile, accidentele, sinuciderile, adulterul... şi-au avut locul lor în paginile gazetelor întotdeauna. Fie că vorbim aici despre presa aşa zis "serioasă" sau despre "presa de scandal". 



Poate că atunci, ca şi acum, exista o saturaţie a publicului de ştirile din lumea politicului și că “faptul divers” era un refugiu într-o altă zonă a realităţii cotidiene. Lupta pentru rating de azi e doar echivalentul luptei pentru tiraje de altădată. Iar senzaţionalul aducea citititori la fel cum aduce şi astăzi. Se prea poate însă ca în perioada de dinainte de cel de al doilea război mondial procentul ştirilor de acest tip să fi fost mai mic, se prea poate ca numărul publicaţiilor “de calitate” să fi fost mai mare. Dar asta este cu totul altă poveste. Tocmai de aceea am ales astăzi să fac o selecţie de ştiri “de primă pagină” din anul 1911. Pentru ca să nu credeți că sunt subiectiv, am ales săptămânalul “Universul literar” ca sursă a ştirilor. Cârcotaşii de atunci vor fi spus şi ei că ştirile despre sinucideri, crime sau accidente  nu ar fi trebuit să apară pe prima pagină a unui supliment literar...

ACCIDENTE

Tragicul accident de automobil de lângă Târgovişte

„Încă un accident care a făcut o victimă omenească, este de înregistrat pe seama automobilului. Săptămâna trecută, în apropiere de Târgovişte, automobilul d-lui Bechianu din Bucureşti, s'a răsturnat într'un şanţ.  D. şi d-na Becheanu şi arendaşul Mihailidi, cari se aflau în  automobil au căpătat răni destul de grave. Adevărata victimă a fost însă şoferul, care a fost scos mort de sub vehicul. Ilustraţia noastră colorată din prima pagină, reprezintă momentul tragicului accident...”

Accidente masina
Tragic accident de automobil


Copil ucis de propriul său tată, din imprudenţă

“Corespondentul din Călăraşi al ziarului „Universul"' a anunţat săptămâna trecută o groaznică nenorocire întâmplată în judeţul Ialomiţa. Un locuitor din com. Cocora, anume Constantin Ion, pe când sе ducea la munca câmpului, cu căruţa, din nebăgare de seamă a dat peste propriul său copil, Ştefan, în vârstă de trei ani. Nefericitul copil a fost scos groaznic mutilat din picioarele cailor, iar peste o oră a murit. Ilustraţia colorată din pagina I a numărului nostru de azi, reprezintă scena nenorocirii care a impresionat adânc tot satul.”


Accident
Imprudenţa tatălui

Un copil ucis de curentul electric

„Din Giurgiu s'a comunicat deunăzi „Univesului" ştirea unei nenorociri întâmplate la casa maşinilor pentru alimentarea oraşului cu apă. Copilul Florea Drume Parvin, în vârstă de 13 ani, trecând de acasă spre viile oraşului pe lângă casa maşinilor, a văzut că păsăricile ce se aşezau pe doua fire suspendate pe stâlpi de fier ca cele de la telegraf, cădeau jos moarte. Lucrul acesta îl făcu atât de curios, încât se urcă sus pe stâlp să vadă ce este. Ajungând însă sus fu lovit de curentul electric şi căzu jos mort. Trecătorii, martori al nenorocirei, n'au mal putut da copilului nici un ajutor. Ilustraţia colorată din prima pagină a numărului nostru de azi reprezintă scena nenorocirei care a impresionat adânc tot oraşul.”


Accident prin electrocutare
Copil ucis de curentul electric

SINUCIDERI

O groaznică sinucidere la Focşani

“Orașul Focşani a fost deunăzi teatrul unei groaznice sinucideri. Voiajorul comercial Lupu Ring, trimisul casei Tchircovici din Capitală, a sosit în ziua de 25 Noiembrie în Focşani şi a descins la „Hotel Regal". Peste puţin timp el a luat o trăsură spunând  birjarului că ar vrea să facă o plimbare spre marginea orașului. Ajuns la barieră a dat drumul trăsurei care a plecat, lăsându-şi clientul în câmp. Nefericitul, care părea a fi chinuit de gândul sinuciderii a scos din buzunarul paltonului o sticlă de gaz, s'a dezbrăcat şi ungându-se cu conținutul, şi-a dat foc. La strigătele de durere ale nenorocitului, a sărit  cantonierul de la cantonul C.F.R. care dându-i ajutoare a reuşit să stingă focul şi l-a transportat la spital, unde a murit în cele mal groaznice dureri. Nenorocitul era de fel din Constanța.”

Incendiere
Groaznica sinucidere de la Focşani
Dramatică sinucidere a a unei fete la Ungheni

“Cititorii noştri îşi amintesc de vestea primita deunăzi de „Universul" cum că într'o pădurice lângă Ungheni o tânăra fată şi-a dat cea mai groaznică moarte: şi-a turnat petrol pe îmbrăcăminte şi apoi şi-a dat loc. Se ştie de asemeni că sinuciderea aceasta a făcut o oarecare senzaţie, întrucât au trebuit să se facă cercetări stăruitoare spre a se afla numele adevărat al sinucisei. De unde la început se credea că o chema Veronica Popovici, s'a dovedit în urmă că fata era din Bucureşti şi că o chiamă Veronica Dumitrescu. Ilustraţia colorată din prima pagină a numărului nostru de azi reprezintă scena groaznicei sinucideri, după amănuntele trimise de corespondentul ieşan al „Universului".”


Si-a dat foc
Sinucidere dramatică la Ungheni
CRIME

Crima de lângă gara Mărculeşti (Ialomiţa)

“Într'una din zilele trecute o crimă s'a petrecut în apropierea gării Mărculeşti din jud. Ialomiţa, pe moşia d-lul C. Pribageanu. Pa când guarzii câmpeni G. Olteanu, M. Ciocârlan şi D. Călinoiu din serviciul moşierului Pribegeanu mergeau spre gară, la un moment dat, fiindcă ei se certaseră mai înainte, D. Călinoiu a tras mai multe focuri de armă asupra lui G. Olteanu, care a căzut grav rănit. Criminalul, care voia să fugă, a fost arestat şi dus la postul de jandarmi. Victima, în stare destul de gravă, a fost internată în spitalul din Slobozia.”

Impuscat la gara
Crima de la gară
Un fratricid pentru o avere

“Corespondentul «Universului» a vestit deunăzi o groaznică crimă petrecută la Galaţi. Doi fraţi, Mihai şi Petrache Sandu Marcu, după ce s'au cinstit la o cârciumă, s'au dus la casa celui de-al doilea, unde s'a iscat o ceartă între ei din pricina moştenirii averii părinteşti. Cearta a degenerat repede în bătaie şi, în toiul ei, orbit de mânie, Petrache Sandu Marcu împlântă un cuţit în pântecele fratelui său Mihaiu. Acesta a murit imediat, iar criminalul a fost arestat. Ilustraţia noastră din pag. I reprezintă momentul crimei.”

Fratricid
Un fratricid pentru avere
Dramele ţărăneşti - Crima din Bălanu (Vlaşca)

“Desenatorul ziarului nostru a ilustrat în prima pagină a numărului de azi încă una din dramele pe care le pricinuesc adânca concepţie de proprietate din mintea ţăranului nostru. O crimă nouă, petrecută în comuna Bălanu, din jud.Vlaşca. Săteanul Ilie Ghizdăveanu a surprins în islazul lui oile consăteanului său, Dumilru Cioroiu. O încălcare de proprietate, răzbunare imediată şi Ghizdăveanu loveşte cu furca pe Cioroiu şi'l loveşte în aşa chip încât acesta îşi dă sufletul peste câteva ceasuri la spitalul din Giurgiu, unde fusese adus. Juraţii giurgiuveni au să se rostească asupra barbarei crime în apropiata  sesiune a Curţei lor.”

Surse: numere din anul 1911 ale suplimentului săptămânal “Universul literar” al ziarului “Universul” citite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Vitrinele Bucureştiului

Bucureştiul interbelic a fost o lume a contrastelor. O lume în care centrul oraşului era împânzit de automobile elegante, de domni şi de domniţe îmbrăcaţi după ultima modă occidentală. În același timp însă cartierele mărginaşe rămăseseră parcă într-o altă epocă, patriarhală încă, plină de noroi şi inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă şi canalizare. Astăzi vom ocoli lumea mahalalelor şi ne vom plimba pe marile bulevarde și pe arterele comerciale din centrul Capitalei admirând strălucitoarele vitrine ale magazinelor. Vom putea face această plimbare virtual datorită unei iniţiative din anul 1932 a revistei “Realitatea Ilustrată”, care a organizat un concurs de vitrine. Juriul concursului a fost alcătuit din chiar cititorii revistei. Aceștia și-au exprimat preferinţețe completânt un talon apărut în paginile publicaţiei. Cei care votau aveau și ei şansa să câstige, în urma unei trageri la sorţi, importanta sumă de 50.000 de lei. Să nu vă plictisesc însă prea mult şi să plecăm la... shoping:


Magazinul de jucării LINDENGERG din str. Smârdan 12

Una din vitrinele magazinului CEHOSLOVACA din Bd. Elisabeta 8

Comert interbelic
Vitrina magazinului BAZARUL POPULAR de pe str. Lipscani nr. 55
                                   
Comert interbelic
Vitrina coaforului LEON
de pe  Calea Victoriei (Pas. Vilacros)

Magazinul IZBÂNDA din str. Bărăţiei nr. 3

Comert interbelic
Magazinul LA PAPAGAL de pe Lipscani 31-32
                                 
Comert interbelic
Magazinul PINE str. Şelari nr. 29-30


Comert interbelic
Argintăria PHORZHEIM  (tacâmuri şi obiecte de cadouri)  str. Colţei no.6
                                     
Magazine interbelice
Vitrina elegantă a magazinului de încălţăminte
„ ILIE ANGHEL” din Calea Victoriei 60
                                 
Magazine interbelice
Una din vitrinele marelui magazin
 de coloniale şi delicatese
 CONSUMUL ATHENEE PALACE
 din Calea Victoriei 34
.

Magazine interbelice
Vitrina magazinului FIGARO (cioroparie şi articole de lingerie)
str. Lipscani nr. 6


Sursa fotografiilor: revista "Realitatea Ilustrată", numerele din 9 iunie 1932, 16 iunie 1932 şi 23 iunie 1932 răsfoite din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca



Citește mai mult... »

Cu umor despre fisc şi despre corupţie

Merg mai departe în încercarea de a „radiografia” societatea intrebelică prin intermediul unor „instantanee” luate de reporterii acelor vremi. Astăzi este vremea pentru a vă povesti câte ceva despre fisc, despre impozite și despre corupția politicienilor și a funcționarilor acelor vremi. De ce fac asta? Pentru că multă lume idealizează societatea și moralitatea partidele politice din perioada interbelică. E adevărat că în acea perioada s-a realizat „europenizarea” României. Dar la fel de adevărat este că metehnele și tarele acelei lumi ne-au fost transmise, din generație în generație. Un singur lucru am pierdut se pare pe drum – din păcate - umorul. Astăzi lupta politică în presă nu se mai duce „croșetând” vorbele cu stil și cu umor. Se dă cu barda de cele mai multe ori. Măcar, dacă tot vorbim despre aceleași „pete negre” ale societății românești, să o facem cu umor, ce ziceți?


Ultima invenție fiscală: văzând că lucrurile pe care le sechestrează perceptorii nu le mai cumpără nimeni, pentru că nu mai sunt bani, igenioșii agenți ai fiscului au inventat altă metodă: sechestrează copii. Astfel o recentă telegramă vestește că perceptorul din comuna Brătuleni din județul Lăpușna a ridicat din casa unui sătean un copilaș de opt ani, pe care l'a încredințat unei femei cu dispoziția ca, sub nici un motiv să nu fie restituit părinților până ce aceștia nu vor fi... achitat fiscului, datoria. Invenția fiind destul de practică, perceptorul a fost telegrafic decorat, iar ministerul de finanțe a dispus ca pe lângă fiecare perceptură să se înființeze câte o crescătorie de copii cu scopul de a reține la „popreală", odraslele părinților rău platnici. Vecinul meu, care se găsește în veșnică ceartă cu agenții fiscului, auzind de brevetul de la Brătuleni, a făcut cerere ministerului solicitând să fie considerat copil și în consecință „sechestrat" de perceptor. Cere să fie dat în grija vreunei doamne sau domnișoare și să nu fie restituit familiei decât după ce și-o plăti datoriile.” (16 septembrie 1931)

„S-a revenit asupra măsurii care interzicea accesul în ministere a funcționarelor sulemenite, pudrate sau vopsite. Aceasta în urma protestului formulat de morari și de industriașii de vopseluri. A rămas doar chestiunea veșmintelor de mătase pe care o vor rezolva experții tehnici ce urmează să fie numiți de miniștrii respectivi”. (14 mai 1931)

„Domnul colonel Vizante a întrebat de la tribuna Camerei pe d. Ministru de Interne dacă știe că lăptăria municipiului București furnizează lapte cu... viermi. Ministrul a răspuns prompt și lapidar :
- Voi lua măsuri și contra viermilor din lapte și contra celorlalți viermi de la lăptăria municipiului".
Niciodată un deputat care întreabă un ministru n’a putut primi o satisfacție mai mare. Totuși d. Vizante nu s'a arătat destul de mulțumit. Probabil că inimosul deputat cerea ceva și mai grav: închiderea lăptăriei și transformarea ei... în isvor de apă. Sub acest raport, poate fi liniștit - și așa bem în loc de lapte, destulă apă.” (15 iulie 1931)

„Ceferiștii, uimiți de fraudele descoperite la Casa muncii, au cerut ministrului de resort schimbarea numelui pentru a i se zice Casa jafurilor. Directorul Casei  s'ar fi indignat de o asemenea cerere întrucât hoțiile nu însumează decât câteva zeci de milioane. În același timp a ordonat să se facă un grafic comparativ cu alte hoții și fraude pentru a se vedea că ceea ce s'a petrecut la Casa muncii nu e decât un bob de nisip pe întinsul.... mării.”  (12 martie 1931).

„Se introduc primele... de încurajare pentru perceptori. Și fără prime agenții fiscului dădeau probe de un zel care adeseori depășea orice imaginație. Ce va fi cu acești oameni când vor ști că de pe urma toboșarului sosesc și ceva... adaosuri de leafă: „gheena focului din centrul pământului”. De frica îngrozitorului concert al toboșarilor, ministrul finanțelor a anunțat că... pleacă în concediu. Rămânem în schimb, noi contribuabilii sărăciei generale să admirăm ori să ascultăm sinistrul concert... Odată cu primele de încurajare, ministerul instituie un concurs pentru angajare de noi agenți. Proba unică a acestui concurs este următoarea: cine poate să stoarcă dintr'o piatra o.. picătură de apă, este imediat angajat...” (15 iulie 1931)

„La o comisie de apel fiscal, acum câteva zile, judecătorii au fost surprinși de ținuta unui contribuabil care se jeluia de ți se rupea inima. Cetățeanul era îmbrăcat în jachetă, cu ghete de lac, elegant ca un ginere. Membrii comisiei discutau în șoaptă :
- la te uita ce elegant e și totuși se plănge!
Reprezentantul Camerei de comert S., bănuind despre ce este vorba, întrebă pe contribuabil :
- Vă duceți la vreo nuntă?
- Nu.
-  La vreun botez sau ceremonie?
-  Nu.
- Atunci pentru ce v'ați gătit așa, de dimineață?
Omul privi cu un aer de dojană, apoi răspunse :
- Pentru că ăsta e costumul meu de nuntă... ultimul pe care-l mai am.” (16 septembrie 1931)

„Pregătiri de toamnă: perceptorii și-au cumpărat uriașe case de fier pentru încasarea impozitelor; bucătăresele butoaie și borcane pentru murături iar cucoanele dulapuri pentru... garderoba de toamnă. Principalul lucru însă lipsește: banii.” (9 septembrie 1931 )

„Un deputat a dat examen de liceu la un gimnaziu. Ziarele protestează. Se vorbește de cadrul legal al acestui examen dat în familie. Ziarele greșesc, pentru că oricare ar fi fondul ilegalității, faptul este îmbucurător... Deputații erau, de regulă acuzați că... greșesc la numărătoarea voturilor. Aceasta provenea din cauza că unii probabil, fără cunoștințele cursului secundar, erau cam slabi la aritmetica. Așa se explică pentru ce uneori, în contabilitatea voturilor, 2+2 făceau șase. În orice caz, pentru a armoniza legalitatea cu nevoia de a învăța aritmetica, un proiect de lege ar putea scuti pe parlamentari de toate îngrădirile prevăzute în celelalte legi ale învățământului nostru. Simplu și practic.” (26 februarie 1931).

„Al. Cappone este originar din România. Cel puțin așa ne vestește o telegramă care vrea să clarifice "obârșia acestui rege al gangsterilor americani". Contrabandist de o îndrăsneală fără pereche, bogat peste măsura, idolatrizat de o armată întreagă de contrabandiști și apași, Cappone nu visează alta decât să se întoarcă la Oradea Mare, orașul natal și să organizeze așa cum știe el contrabandele de mătase și de alcool. Un prieten însă i-a comunicat vestea tristă că n'ar mai avea ce căuta la noi, deoarece „gangsterii" noștri au ajuns la o perfecțiune cu mult mai mare decât își  închipuie și că, printre ei, regele contrabandiștilor americani "n'ar fi decât un simplu... ucenic”. Al. Cappone, intrigat și ofensat de o asemenea veste, a hotărât să se răsbune pe ”colegii" din România care-i uzurpă celebritatea.” (12 martie 1931)

„La Timișoara s'au descoperit fraude cu spirtul negru care depășesc rotunda sumă de 140 milloane. Spirtul -  alb sau negru - dă naștere la contrabande, fie în regimul sec al americanilor, fie în regimul  prea... umed al europenilor. Deosebirea e că americanii produc gangsteri-miliardari de o îndrăsneală fără pereche, iar noi simpli contrabandiști, care  tutuși pot fura nesupărați de nimeni sute de milioane... În schimb toți pornesc de la aceeasi origine; ba unii se înfrățesc printr'o ciudată comunitate de simțăminte și de procedee!”  (19 martie 1931).

„Primăria Capitalei a hotărât să înfrâneze orgia sgomotelor care neurasteniza biata populaţie a Capitalei. O recentă ordonanţă stabileşte că orgia sgomotelor trebuie să înceteze după miezul nopţii... Până atunci cetăţenii sunt datori să asculte, cu timpanele sfâşiate, concursul de clacsoane disperate, întrecerea de audiţii pârâitoare de radio, în case, pe case, sub case, pe străzi pretutindeni unde poate fi un pic de linişte; ţipetele revoluţionare ale ţigănuşilor, cântecele beţivilor şi toate câte alcătuiesc simfonia infernului marii metropole. Într-un regim de... democraţie integrală este şi greu să răpeşti cuiva dreptul de a-ţi strivi urechile. Cineva a propus ca chestiunea să fie reglementată pe cale de lege. Dar parlamentarii nu pot sesiza îndeajuns nevoia liniştei pentru că chiar şedinţele parlamentului sunt adeseori destul de sgomotoase şi de stridente.” (15 iulie 1931)

„Un poliţai din Alba Iulia, ca să constrângă pe un deţinut la declaraţii mincinoase, i-a poruncit să-şi sape singur groapa, apoi a simulat o execuţie, în zorii zilei. Barbaria poliţaiului a stârnit indignare în toată ţara; dar poliţaiul a justificat această stranie năzbâtie prin noile metode ale poliţiei... moderne pe care pretinde că le studiază şi le aplică...” (14 mai 1931)

„Legea cametei preocupă Parlamentul. Liga care a dus lupta pentru o asemenea lege pare mulţumită: este dobânda muncii ce a depus.... Dar nu ştie toată lumea ce-i aia camătă.
Un copil, citind mereu în ziare despre camătă şi cămătari, a întrebat într'o zi pe tatăl său:
- Tată ce-i ăla cămătar?
- Unul care-ţi ia cămaşa....
La prânz copilul ieşi înaintea  tatălui şi în nevinovăţia-i, dând din palme, spuse:
- Ştii tată că, îndată după plecarea ta, a venit la noi un cămătar...
- Cum? Unde?
- Să vezi: A venit un domn suspect. Eu m'am ascuns în dulap. El a intrat în dormitor. Apoi m'am uitat prin gaura cheii şi l-am văzut cum îi dădea cămaşa jos mamei...” (29 ianuarie 1931)

Ştirile culese de la rubrica „Cronica săptămânii" publicată de revista „Ilustraţiunea Română” - numere din anul 1931 - citite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Fete de vânzare

O zi de mai a anului 1935. În piaţa Gării de Est din Bucureşti hărmălaie mare: un grup de rromi, “unii mai tineri, alţii mai bătrâni, cu plete şi bărbi mari, şi câteva ţigănci svăpăiate” se certau, când pe ţigăneşte când pe româneşte, cu comisarul gării. În tărăboiul general nimereşte reporterul “Realităţii Ilustrate” - Alex F. Mihail  care - intuind “că e rost de un subiect interesant” - se oferă să întocmeasca “un act” de care gălăgioasele personaje aveau nevoie. Care a fost urmarea? O să vă povesteasca chiar reporterul:

MI-AM VÂNDUT PE SORU-MEA

“- Uite ce e, boierule... Mata le scrie o declaraţie aşa...- îmi spuse un ţigan simpatic, în vârstă ca de 30 de ani, cu trăsături regulate, plete buclate până peste umeri, o barbă cârlionţată neagră ca pana corbului şi un costum pitoresc de ţigan nomad: Eu, subsemnatul Gheorghe Ştefan Avram, declar că am vândut pe soru-mea, Savina, pentru suma de 5.000 lei..."
Încercai să explic „romului" că legile ţării noastre nu îngăduie vânzarea unui om şi că chiar dacă aş scrie aşa ceva, învoiala între părţi n'are nici o valoare, nefiind recunoscută de nici o autoritate oficială.
- Apoi, fata se mărită ... - spuse ţiganul.
- Şi d-ta o vinzi? - întrebai.
- Nu. Eu vreau să-i împac. (În urmă aflai că ţiganul cel chipeş care-mi dicta declaraţia era „vătaful" şatrei).


Se pregăteşte o nouă vânzare?
- Dar cine vinde fata? - întrebai.
- Noi suntem cu sălaşul aci, în dosul Gării Obor - mă lămuri vătaful. Fata o vinde Gheorghe Ştefan Avram, care face  parte din alt sălaş, de la Bariera Vergului...
- Şi cine o cumpără?
- Eu, llie Mihai! - răspunse un moş bătrân, cu barbă albă.
- D-ta eşti ginerele? - întrebai mirat.
Ţiganul începu să râdă.
- Nu, boierule! Cumpăr o mireasă pentru băiatul meu, Gogu Stănescu.
- Dar nu înţeleg ce drept are să o vândă frate-său?
- Apoi tatăl Savinei e mort. Şi de aia o vinde frat-su mai mare.
- Bine, omule - obiectai eu cu încăpăţânare - dar nu se poate face un act de vânzare a unui om. Pe meleagurile astea nu mai sunt robi. În România nimeni n'are dreptul să vândă pe un semen al său (...).

De vânzare...
- De ce te miri matale aşa - mă întrerupse „vătaful". La boieri se cumpără ginerele; la noi e de vânzare mireasa... E mai drept aşa, căci se plătesc cheltuielile ce a avut tatăl fetei cu creşterea ei: mâncare, haine...
- Apoi să vă fac un act aşa... fără să pomenesc de vânzare... ca să se potriveasca şi cu ceea ce spun legile... şi cu despăgubirea, la care crede că are drept fratele.
- Şi mai scrie matale acolo că „dacă fuge Savina de la Gogu Stanescu, eu Gh. A. Ştefan, răspund cu două pogoane de pământ, pe cari le am la bariera Vergului şi mai dau despăgubire încă 5.000 de lei cheltuiţi pentru băutură...
- Adică pentru cheltuielile nunţii ce voiţi să faceţi - spusei.
- Mâncare şi băutură - preciză romul.

SEMNAREA ACTULUI


În urmă citii cu glas tare actul cam încurcat redactat de mine, pe care toţi romii nuntaşi îl ascultară într'o tăcere solemnă, declarându-se perfect mulţumiţi şi aprobând diferite pasagii, mai ales acolo unde adăugasem de la mine câteva urări de bine „sănătate şi noroc", sau aşa ceva. Vătaful Banciu Ciucuraru şi bulibaşa Mihai Cristache semnară apoi, ca martori, prin punere de deget pe o cruce de cerneală, pe care o făcusem în dreptul numelui lor. Mai depuseră amprentele digitale pe act şi alţi doi rromi mai bătrâni, tot în calitate de martori.

Horă a copiilor în aşteptarea nunţii...
- Acu e gata! - spuse vătaful.
- Dar n'a semnat Gh. A. Ştefan, care primeşte banii… - amintii eu.
- Nu-i nevoie - declară vătaful - e de ajuns dacă semnează martorii…
Am constatat cu surprindere că ţiganii din România mai păstrează aceste obiceiuri vechi moldoveneşti şi munteneşti, când o învoială nu era semnată de părţile contractante, ci numai de martori. La arhivele statului şi prin arhivele particulare sunt multe asemenea zapise, semnate numai de martori, prin punere de deget. Actul ce-mi ceruseră să-l redactez ar fi fost un fel de zapis de vânzare a unei roabe, după datinele din prima jumătate a veacului trecut, dacă l-aş fi ticluit întocmai aşa cum îmi dictau ţiganii. M'au rugat să semnez şi eu, ca martor şi pisovnic pe învoiala scrisă de mine. Le-am făcut cheful. La urmă, după semnătura mea, a consimţit să puie degetul şi fratele miresei, care urma să primească cei 5.000 de lei, fiind responsabil cu două pogoane de pământ, dacă fuge Savina.”

Şatra din 1935
Cu actul proaspăt scris şi parafat, şatra a încercat să obţina şi parafa comisarului – ceea ce desigur nu au reuşit. Dar asta nu i-a oprit să închirieze un automobil şi să plece să aducă mireasa… pregătită pentru marea petrecere de nuntă. Ce pot să vă mai zic este ca în perioada interbelică preţul de “vânzare” al unei fete de măritat putea să ajungă pâna la 25.000 – 30.000 lei – dacă fata era “frumoasă şi vrednică”. Vârsta la care se încheiau căsătoriile rromilor era foarte fragedă: 9 -10 ani fetele, 12-13 ani băieţii.”

Au trecut 80 de ani de la întâmplarea relatată de reporterul "Realității Ilustrate". E drept ca de atunci am progresat puţin: azi vârsta căsătoriei dintre rromi a mai crescut. Fetele rrome se căsătoresc în medie cu patru ani mai devreme decât cele românce. În plus, fetele rrome din comunităţile care respectă tradiţia se căsătoresc la vârste cuprinse între 12 si 14 ani, în timp ce fetele rrome care fac parte din comunităţi mai moderne se căsătoresc la vârsta adolescenţei sau a primei tinereţi, între 17 şi 21 de ani. Poate peste încă o sută de ani…

Sursa: articolul “Mai există sclavi în România – Fete de vânzare” semnat Alex F. Mihail - apărut în revista “Realitatea ilustrată” -  numărul din 8 mai 1935


Citește mai mult... »