Lupta pentru emanciparea femeii în România primei jumătăți a secolului XX s-a dat pe multe fronturi, însă cucerirea sălilor de judecată rămâne una dintre cele mai spectaculoase victorii morale și legislative. Într-o epocă în care mentalitatea dominantă dorea să mențină femeia exclusiv în spațiul domestic, câteva personalități excepționale au dărâmat prejudecățile, demonstrând că logica, rigoarea legii și elocința nu au gen.
 |
| Trei figuri emblematice ale dreptului românesc: Sarmiza Bilcescu, Margareta Paximade Ghelmegeanu și Ella Negruzzi. |
În februarie 1933, presa interbelică sărbătorea un deceniu de la adoptarea legii care le dăduse, în sfârșit, femeilor dreptul de a profesa ca avocați în mod egal cu bărbații. Privind în urmă, acest jubileu a fost momentul perfect pentru a onora curajul primelor femei avocat din România și pe cele care le-au netezit calea.
În paginile dedicate trecutului bucureștean, am încercat adesea să recreăm – ghidați de reportajele pline de viață ale jurnaliștilor interbelici – atmosfera unică din „societatea aparte” ce însuflețea vechile străzi comerciale din inima Capitalei.
Dincolo de vitrinele elegante și sclipitoare din centrul Bucureștiului, se ascundea o lume extrem de pestriță: de la cumpărători dornici de noutăți și negustori versați, până la manechine cochete și admiratori gata să le cucerească. Străzile de altădată funcționau ca niște adevărate bazaruri, transformându-se în mușuroaie umane guvernate de obiceiuri orientale, un veritabil paradis al bonelor și slujnicelor aflate în permanență în căutare de mărunțișuri ieftine și chilipiruri. Farmecul zgomotos și inconfundabil al acestor artere comerciale din actualul „București istoric” era completat în mod decisiv de micii comercianți ambulanți.
Vodă Caragea sau principele Ioan Gheorghe Caradja (n. 1754 la Constantinopol; d. 1844 la Atena) a fost un domnitor fanariot al Țării Românești (1812-1818).
A devenit faimos datorită epidemiei de ciumă izbucnită în anul 1813 în Muntenia (vestita „ciumă a lui Caragea”) dar și datorită incendiului izbucnit în prima noapte pe care a petrecut-o în București. În timpul acestui incendiu a fost mistuită de flăcări reședința domnească din Dealul Spirii (Curtea Nouă). Același Vodă Caragea a fost cel care a emis primul cod de legi din Țara Românească („Legiuirea Caradja”).
Ce știe mai puțină lume despre domnitor este faptul că era un mare iubitor de femei și că abuzurile lui și ale fiului său, beizadeaua Costache, fratele Domniței Ralu, erau un subiect de scandal la începutul secolului al XIX-lea. Când punea ochii pe câte o nevastă, Vodă îi trimitea soțul:
„...într’o slujbă depărtată, la trebuință îl și surghiunea, și atunci lua cu dânsul câțiva arnăuți și se introducea la femeia pacientului cu voie, fără voie.” (Ion P. Licherdopol, "Bucureștii”, 1889)
Același istoric ne povestește câteva dintre isprăvile fiului lui Vodă:
„Beizadea Costachi, tânăr frumos, nu avea altă ocupație decât să scoată din fire pe cucoanele tinere și plăcute. El se înhăitase cu câțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea.”
„O dată, fiind urmărit de bărbatu’uneia din conchistele sale cu care se plimba în trăsură, și văzându-se strâmtorat de aproape, scoate pistolul și trage să împuște pe soțul trădat; glonțul nimerește în unul din caii lui, calul cade din ham și beizadeaua scapă cu chica de topot. A doua zi femeia adulteră erea isgonită de sub streașina conjugală și lăutarii improvizau cântecul: C...vă ai fost, c...vă să fii, / La mine să nu mai vii!”.
Trebuie precizat că această întâmplare avea loc în vremuri în care moravurile societății erau încă deosebit de stricte. Chiar în codul de legi a lui Caragea erau prevăzute pedepse aspre pentru adulter:
„Cine preacurvește cu muiere măritata să se osândească la surghiunie în soroc de doi ani.” (cf. „Legiuirea Caragea” – Dem. D. Stoenescu – 1903)
Despre pedepsele primite de tinerii care „aveau de-a face cu femei măritate”, pedepse la care erau supuși chiar de către soții încornorați, nu pot să vă spun decât că erau... aspre:
„Măcelarii luaseră obiceiu să umfle pe galanți cu țeava ca pe berbeci și-i trimiteau acasă în căruță. Croitorii se serveau de foarfecele cele mari de tejghea. Un băcan, ce găsise un cuconaș sub scară la nevasta lui, l-a uns cu catran din creștet până’n tălpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mâini pe drug, i-a legat un căluș în gură și l’a luat în sfârcul biciului pe pod, de fugia lumea de dânsul ca de ucigă’l toaca. (...) Pe un alt cuconaș l-a uns cu miere pe piele și l-a lăsat o zi întreagă în prada muștelor și a viespelor”. (cf. Ion P. Licherdopol - „Bucureștii”).
Severă în acele timpuri era și paza femeilor. În aceiași lucrare, Ion P. Licherdopol ne povestește că:
„Atunci când o nevastă se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie ea era însoțită de două trei jupânese bătrâne și credincioase; fetele erau ținute și mai aspru: d’abia aveau voie să iasă în grădină și grădina era înconjurată cu zid 'nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici măcar pețitorii nu le vedeau până nu se isprăvia vorba de căsătorie, încât ginerele nu era totdeauna sigur că a văzut bine fața logodnicei sale.”
După pețit urma nunta. O altă dandana despre care puteți citi aici:
Surse:
Bătrâna Stradă a Colței a reprezentat una dintre cele mai importante artere comerciale și culturale ale vechiului București. În vremurile sase de glorie, această micuță cale urbană, croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și își găsea sfârșitul în Piața Sfântul Gheorghe.
 |
| Imagini de pe strada Colței din 1879 (stânga) și din perioada interbelică, după modernizare (dreapta) |
