Datini de Sângeorz

„Sf. Gheorghe ca un soare

Dete ploaie cu răcoare

Și ne scaldă la picioare.”

Ziua de 23 aprilie - numită în popor și Sângeorz sau Sân-George - e destinată pomenirii și cinstirii sfântului și măritului Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite și al vitelor în credința populară. Această zi era considerată în vechime de români ca fiind timpul din an în care Sfântul Gheorghe lua cheile de la Sf. Dumitru pentru a deschide porțile naturii către viață.

Sf. Mucenic Gheorghe
 omorând balaurul

În seara de dinaintea zilei de Sf. Gheorghe românii puneau ramuri verzi de salcie și de rug la stâlpii porților, la ferestre și la uși pentru a împiedica strigoii să le intre în bătătură sau în case. Aceste ramuri se păstrau pentru a fi folosite peste an ca leacuri. Câteva dintre ramurile verzi se dădeau hrană vitelor “ca acestea să fie ferite de duhurile rele”. Tot în seara de dinaintea Sângerzului românii ardeau opincile rupte și sdrențele de haine vechi iar cenușa lor o amestecau cu untură râncedă. Cu acest amestec erau unse ușile grajdurilor “ca să nu intre strigoii la vaci și să le ia laptele”. Prin alte părți se afumau vitele și staulele cu tămâie iar ugerul vacilor se ungea cu o “unsoare descântată pe pragul ușii sau pe dosul unui scaun, mestecată cu untură de porc, leuștean și pelin. Unsoarea se lipea pe baierul găleții de muls și de aici nu era îndepărtată până când nu se isprăvea, ungându-se cu ea țâțele de câte ori se mulgea.” (1)

În ajunul Sfântului Gheorghe “mai înainte de a veni vitele de la pășune, toți acei care posedă vite și le așteaptă să vie, se grăbesc a pune la ușa coșarei o căldărușe cu apă, în care se pune și un ou nefiert ; apoi alături de aceasta, o brazdă verde, iar lângă brazdă și o plantă cu rădăcina scoasă, care rădăcină are forma țâței de vacă, numită de popor bărdenie, în fine, pe lângă toate acestea se pune și focul pe bălegarul uscat de la vite, ca să fumege. Atunci se dă drumul vitelor ca să treacă peste acestea în coșare. Credința zice: toate acestea se fac pentru ca vitele să aducă lapte mult.” (2)

Citiți continuarea articolului aici: Datini de Sângeorz

Surse:

  

(1) Articolul “Datini de Sf. Gheorghe” – “Ilustrațiunea Română” din 21 aprilie 1937

(2) Tache Papahagi – “Din folklorul Romanic și cel Latin” – Tipografia “România Nouă” – 1923

Citește mai mult... »

Cea dintâi berărie din București

Deși berăriile bucureștene deveniseră o prezență obișnuită în România sfârșitului de secol al XIX-lea, răspunsul la întrebarea “unde a fost cea dintâi berărie din București?” nu este unul ușor de dat. “Nu cunoaștem noi lucruri mai însemnate din trecutul Capitalei noastre, darămite locul unde strămoșii noștri se cinsteau cu bere!” afirma scriitorul interbelic Ioan Massof în debutul articolului “Bere în București” (publicat în numărul din 6 decembrie 1938 al revistei “Realitatea Ilustrată”) și noi nu putem să îl contrazicem. Cu toată dificultatea însă, Ioan Massoff încerca să găsească răspunsul la această importantă întrebare:

“Se pare însă că berea s’a vândut la noi, întâia oară, într’un fel de dugheană de pe strada Câmpineanu de astăzi, în jurul Hanului lui Filaret, care se afla pe locul unde se găsește astăzi Teatrul Național (notă: vechea clădire a Teatrului Național din București, de pe Calea Victoriei, distrusă în urma bombardamentului din 26 august 1944). Afirmația aceasta o facem după o întâmplare, un simplu fapt divers povestit de istoricul V. A. Urechia, care are meritul de a se fi îndeletnicit și cu amănunte din trecutul nostru, amănunte de însemnătate pentru viața socială:

Cică, într’o noapte din luna Mai a anului 1811, răspântiașul, adică gardistul care făcea de pază lângă Hanul lui Filaret, a găsit pe jos doi ofițeri ruși (notă: întâmplarea a avut loc în timpul ocupației rusești a Bucureștilor).

- Ați băut multă votchi, gospodin! – zice omul Agiei (poliției)

- Niet votchi, piva! Nu rachiu, ci bere! – zise unul din ofițeri, pe care-l ajuta răspântiașul să se ridice în picioare.

- Auzi colo, să se îmbete cu băutura nouă, de la Johan Neamțu! – gândi răspântiașul. Cu votchi, da, mai înțeleg, dar cu zeama neamțului! Măre, gustul filonichie (adică alegere) nu are!

- Te văd! Te văd! – strigă răspântiașul, după cum era dator să strige, ca să se sperie hoții, rezemând și pe al doilea muscal de cișmea, de care sprijinise și pe cel dintâi. Te văd! Te văd!

Iată întâmplarea povestită de V. A. Urechia, istoric cu multe păcate, dar și cu meritele lui, între altele după cum spusei pentru că n’a trecut cu vederea lucruri mici, din care se pot trage încheieri nelipsite de interes: Așadar, dacă cei doi ofițeri beți turtă au fost găsiți de omul poliției cam prin Piața Teatrului de astăzi – sigur între “Adriatica” și “Cercul Militar” – nu’ncape îndoiala că locul unde s’a comis beția era prin apropiere, picioarele ofițerești neputând să reziste unui drum mai lung după înghițirea licoarei lui Iohan. Acesta trebuie să fi avut prăvălia peste drum de aripa dinspre strada Câmpineanu a Teatrului Național, unde de ani de zile au fost sediul unor bodegi, unele din ele, ca aceea ținută de Caragiale, intrate în istoria literară.

Domnița Ralu și berea

“Băștinașii însă nu prea căutau băutura nouă din cârciuma lui Johan, zis Neamțu, deși această băutură era bine cunoscută pe vremea aceea în occident. Rușii, amatori de băuturi de orice soi, n'au stat prea mult pe gânduri, pentru a încerca “piva”, care-ți dă o beție cu totul specială. De bună seamă că domnul Johan zis Neamţu a venit cu formula de prin țări străine și a pus-o în practică la noi, unde a dat de cereale din belșug. Dar berarul neamț ambiționa să ajungă furnizor al Curții Domnești. Gândul acesta i-a fost cu noroc și să vedeți de ce: După plecarea rușilor din țară, a venit la domnie Vodă Ion Caragea, a cărui fiică a fost celebra Domniță Ralu, cea care a organizat primul spectacol teatral în București, chiar în casele părintești, după cum se arătase și în alte privinți, având felurite inițiative. Când berarul Johan s'a dus la palat cu un paner cu douăsprezece sticle de bere, de față era și frumoasa Ralu. În timp ce Vodă și ceilalți s-au strâmbat la gustul amar al băuturii, Domnița a zâmbit, fiind de părere că e foarte bună și rugă pe berar să-i mai aducă ceva sticle, pentru a le putea servi oaspeților ei. Neamțu, care-și dădea seama cât i-ar putea fi de folos o “propagandă” a Domniţei, i-a adus bere și, în scurt timp, susținut de consulul Prusiei, dar și de Domniță, a obținut monopolul fabricării berii. Obiceiul de a bea bere răspândindu-se, Johan făcea dever bun, reușind să strângă și parale bune. Dar concurența îl pândea. Căci, în scurt timp, s'a arătat un altul, dornic să prepare bere, unul Gheorghe Crepțul. A fost și procesul în jurul acestei chestiuni, moștenitorii lui Johan obținând câștig de cauză. 

Dar, încetul cu încetul, fabricarea berei a căzut în... domeniul public. Totuși, chiar acum câteva luni, mi se pare că se stârnise, prin reclame în ziar, o adevărată bătălie a berii. Cine a izbândit de data aceasta, mărturisesc că n'am aflat. Că așa e în firea omului: să nu vadă ce-i înaintea ochilor...”

Citește mai mult... »

Iașii de odinioară: Ulița Mare

Acum ceva mai mult de un veac, când te apropiai de dulcele târg al Ieșilor, trebuia mai întâi să strabați o mahala destul de întinsă – Mahalaua Nicolina. Odată trecut de colibele vechi din lemn de la periferie, intrai pe o uliță care străbătea orașul de toată lungimea lui. Se găseau de-a lungul ei “cele mai frumoase prăvălii și cea mai multă mișcare” și era denumită, prin definiție, Ulița Mare. Vă invit să citiți câteva dintre poveștile Uliței Mari a Iașilor, așa cum au fost ele consemnate în articolul “Iașii de azi – Iașii de odinioară: Ulița Mare”, semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 5 mai 1937 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Ulita Mare de altădată

“Sub această denumire se înțelegea nu numai actuala stradă Ștefan cel Mare, ci și o parte din str. Cuza-Vodă și str. Lăpușneanu. Adică “ulița” îngustă, străjuită de o parte și de alta de clădiri cu balcoane suspendate deasupra pietonilor, cu stâlpi și ganguri întortochiate, amintind stilul oriental și pe unde noaptea, din cauza lipsei luminei, orbecăiai ca într’un labirint (din loc în loc era câte un felinar în care clipocea câte o lumânare anemică) ce mergea din fața fostului Palat Domnesc până la biserica Sf. loan cel sărac. E cunoscută sub acest nume din vremea domniei lui Iliaș Vodă, ultimul descendent al lui Ștefan cel Mare. Astăzi, această stradă e una din principalele artere ale orașului, atât din punct de vedere comercial (căci aici sunt instalate cele mai mari magazine de “en-gros") cât și ca aspect.

Odinioară, în locul asfaltului neted ca sticla, “pavajul” era alcătuit din butuci de lemn ciopliți și așezați de-a curmezișul străzii, unul lângă altul. Iar spre a merge “mai lesne" fasonarea lemnului necesar, ocârmuirea înființase o “fabrică" de pavele de lemn, instalație rudimentară al cărei “motor" era un cal care învârtea un sistem de angrenaje ce puneau în mișcare un fierăstrău circular. Și, după cum scriu cronicarii acelor timpuri, acest solid pavaj nu era chiar așa de rău (bineînțeles în comparație cu restul “ulițelor", pavate cu bolovani de piatră). Iar acum să trecem la descrierea “Uliței Mari":

În fața aripei drepte a Palatului se afla biserica Sf. Neculai Domnesc, zidită la 1491-1493 de Ștefan cel Mare, după înfrângerea tătarilor la Grumăzești și care în cursul veacurilor următoare a suferit diferite prefaceri, fiindu-i adăogate încă două altare spre a încăpea curtenii, căci a servit și de biserică a Curții Domnești; iar în 1904, după ce a fost complet dărâmată, a fost refăcuta sub conducerea arhitectului francez André Lecomte du Nouy și sfințită la data de mai sus, festivitate la care au luat parte și membrii familiei regale. Printre odoarele acestei biserici e demnă de menționat o Evanghelie, ale cărei scoarțe sunt artistic lucrate în filigran de argint și care datează din vremea Voevodului ctitor.

Biserica Sf. Neculai Domnesc, în 1904
(înainte de construirea Palatului Culturii)

La câțiva pași mai departe, chiar în fața intrării principale a actualului palat de justiție (notă: Palatul de Justiție și Administrație din Iași, construit între anii 1906-1925 după planurile arhitectului I.D. Berindey, azi Palatul Culturii) pe un soclu de marmoră, se ridică frumoasa statuie equestră a lui Ștefan cel Mare, lucrată de sculptorul Emmanuel Frémiet, fost membru al Academiei Franceze de Belle-Arte, inaugurată în anul 1883. În partea cealaltă, lângă fosta Poartă Domnească, se afla până acum câțiva ani în urmă, o clădire cu zid gros de piatră. Acolo, bătrânul Inge (fost căpitan de arnăuți și om de casă al lui Mihai Vodă Sturza) vindea vestitul “tutun turcesc” pe care îl tăia singur și îl vindea cu “dramul". Alături, în locul școalei Trei Ierarhi, se țineau lanț un șir de prăvălii, cunoscute în vechime sub numele de “dughenile de la Trei Sfetitele", și unde se găseau de vânzare orice articole, începând de la untdelemnul ținut în burdufuri de capră, ghete “de glanț”, cu potcoavă galbenă la toc (pentru coconetul de atunci), stambe, articole de brașovenie, ba chiar și “odicolon". Nu trebuie să uităm nici numeroasele cafenele de aici, unde clienții “așezați turcește” pe rogojină sau pe un covor, fumau din narghilea, sorbind câte o gură din cafeaua aromată servită de stăpânul îmbrăcat în șalvari, ilic și cu turbanul înfășurat în jurul capului ca un colac. În spatele acestor prăvălii se afla “Hanul Turcesc", numit astfel deoarece aici poposeau turcii ce veneau în Capitala Moldovei, fie aduși de interese particulare, fie trimiși cu vre'un “firman" adresat Domnului de “Înalta Poarta". Astăzi n'a mai rămas nici urmă din acest han, distrus de incendiu.

Casa cu stâlpi

De aici în vale spre șesul Bahluiului, cam pe unde este acum strada Palat, era o “uliță" îngustă cu mai multe ramificații, unde locuia un furnicar de mici slujbași, meșteșugari, lăutari etc., toți necesari administrației Curții Domnești. Din vechile clădiri ale “Uliței Mari" de odinioară, una singură mai dăinuiește și în zilele noastre (așteptând târnăcopul edililor, ce o vor sacrifica pe altarul esteticei), cunoscută sub numele de “casa cu stâlpi" unde a ființat prima librărie din Iași, deschisă de italianul Petrini în prima jumătate a secolului trecut. Peste drum de această bătrână clădire, în fața Mitropoliei, se înălța cișmeaua lui Grigore Ghica Vodă, construită din fier în stil gotic, înaltă de șapte metri și în greutate de 3328 ocale vechi. Pe una din laturi e gravată următoarea inscripție în limba latină: ‹‹Îndemânărei publice consfințit de Gr. Al. Ghica, Domnul Țărei Moldovei, 1851››.”

Cișmeaua lui Gr. Ghica-Voda

Citește mai mult... »

Instantanee de iarnă (interbelică)

Abia acum vine cu adevărat iarna! Un val de ger crunt a lovit întreaga țară și face victime. Troienele închid drumurile, opresc trenurile și încuie porțile școlilor. Iarna se zburlește din nou la noi - cu viscol și cu zăpadă - chiar în zilele în care așteptam ivirea primelor semne ale primăverii. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: “...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (1)

Căruța cu “un cal putere”
luptă din greu cu troienele

Cât de mult ne-am schimbat noi? Cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim? Sunt întrebări la care vă las pe voi să răspundeți:

“De pe o stradă laterală o ceată de țigănuși năvălește cu strigăte barbare:

- Idiție specială! Completarea guvernului! Crima din strada Compoduci!

Foile cu miros proaspăt de tipar trec din mână în mână, ca un stol de porumbei pestriți. Din toate străzile curg șuvoaie negre de lume care se îndreaptă grăbite spre casă. Tramvaiele cu ciorchini de oameni atârnați la uși fac un zgomot asurzitor de fiare vechi. Automobile, pe roți de untdelemn, duc în cutia lor lucioasă de catifea și puf o lume nepăsătoare. La un colț de stradă doi negustori ambulanți se ceartă cu un agent al poliției comunale. Cutiile lor cu acadele și “Nu mai plânge Baby" zac răsturnate în mijlocul drumului. Un ambulant cu păr de cărbune și un puf de mustață pe buze, plânge peste marfa răvășită și nu se mișcă din loc. În jurul lor se adună mulțimea curioasă.

Vânzătorul de acadele și de...
“Nu mai plânge Baby"

- Ce s'a întâmplat?

- Un accident!

- Un furt!

- Au prins pe complicele lui Brandabura!

- E un anarhist!

- I-au găsit bombe în buzunar!

- A vrut să împuște un comisar!

Iar în mijlocul mulțimei, băiatul cu “Nu mai plânge Baby" privește înfricoșat în jur, și-și apără cu brațul capul ciufulit.

Lemnele: o preocupare continuă în timp de iarnă 

Lângă bucătăria restaurantului de lux, zace în zăpadă un bătrân fără picioare. Prin ușa de serviciu ies aburi calzi de mâncare și invalidul roade un codru de pâine. Un ajutor de bucătar aruncă afară resturi de mâncare. Bătrânul se târăște până la grămada de gunoi, caută cu degetele înfrigurate și aruncă hrăpăreț în traistă toate comorile găsite.În stradă un copil cu un corn în mână s'a oprit la o vitrină, unde un chip de prestidigitator transformă cu o baghetă magică un bilet de loterie într'un șir lung de hârtii noi de-o mie. 

Măturători ai Primăriei, strângând zăpada

pe o stradă a Bucureștilor (sus)

 iarna la o periferie a Capitalei (jos)

Ceasul luminat arată o oră, învăluită în ceață. Localurile s'au închis toate. Străzi pustii. Siluete rebegite de frig. Felinare strâmbe cu lumini oarbe. Rar, la distanțe mari, din casele negre clipesc ochi de ferestre luminate. În dosul unui geam trece o siluetă diafană de femeie. La o încrucișare de drumuri se sudează liniile tramvalului. Cerul înourat și amenințător se luminează violet. Lucrătorii par spectre în lumina verde a electricității. Un sergent cu glugă se încălzește la mangalul unui negustor de fructe. Lampa cu acetilenă pâlpâie, agonizează, se stinge într'o rafală de vânt.

- Nu vii eu mine, puiule?

O fantomă de femeie apărută de după un gard face un gest lubric cu mâna.  De undeva latră un câine. Fulguiește. Sergentul fluieră prelung. Statuia din mijlocul pieței îl arată cu un braț acuzator.” (2)

Bucuriile iernii

(1) fotoreportajul “Iarna”  - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931

(2) articolul “Simfonie citatină” – semnat Ion M. Ieșanu - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 17 ianuarie 1934

Citește mai mult... »

Genica Missirio – un român pe marile ecrane franceze

“Cine n’a admirat în filmele proiectate la noi, pe Genica Missirio, pe celebrul artist de cinematograf, care a stârnit admiraţia lumii întregi prin silueta lui fină, prin mimica lui neîntrecută de prim-amorez, prin supleţea lui de sportsman select? Genica Missirio - care nu-i decât compatriotul nostru, Eugeniu Mitirliu - s’a înapoiat în țară, după 12 ani de şedere în Franţa, înapoiere de scurtă durată, de câteva săptămâni numai, pentru a-şi revedea familia şi patria.”

Aceste prime fraze ale articolului “Celebrul artist de cinema Genica Missirio la București” – publicat în numărul din 10 aprilie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată” – sunt cele care mi-au stârnit curiozitatea. Ca urmare, am căutat informații despre acest actor român – foarte popular în lumea cinematografului francez interbelic:

Genica Missirio – pe numele lui adevărat Eugeniu Mitirliu – s-a născut în Craiova, în 9 martie 1895. În anul 1913 tânărul craiovean a plecat la studii în Franța. Odată cu intrarea României în Primului Război Mondial, tânărul sublocotenet de cavalerie și-a întrerupt șederea în Franța pentru a se alătura armatei române pe câmpurile de luptă. După terminarea războiului Genica Missirio s-a reîntors la Paris, unde a urmat cursurile Facultății de Drept. “Dar destinul viitorului avocat a urmat un alt curs; evoluția cursurilor de schimb, care au devenit rapid dezastruoase pentru punga tânărului, l-au determinat în curând să-și întrerupă studiile pentru a-și începe cariera în cinematograf, așa cum i s-a făcut propunerea.” (cf. articolului dedicat actorului de origine română Genica Missirio, publicat în revista pariziană “Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926) Povestea anilor de început ai carierei de actor este evocată chiar de Genica Missirio în continuarea interviului publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:

Genica Missirio în "Realitatea Ilustrată" (stânga și dreapta)
În centru - prima parte a articolului publicat în revista pariziană Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926

CE NE SPUNE COMPATRIOTUL NOSTRU

„Am vorbit cu Missirio despre transformarea extraordinară a Bucureştilor, despre viaţa care devine din ce în ce mai occidentală, de bucureştencele frumoase, de teatru şi de... cinematograf. Ultimul capitol al conversaţiei noastre, transportă dintr’o dată pe Genica, într’o lume de visuri.

- Cinematograf! Ce sbucium! Ce viaţă! Astăzi este „en vogue" cel vorbitor, dar am convingerea că se va reveni la frumoasele filme mute, în care cuvântul ţi-l dau mimica, gesturile, silueta, cadrul, natura. Pentru cânt şi vorbă avem teatrul, avem opera, concertele.”

Genica Missirio în presa franceză interbelică:
Comœdia (29 martie 1926), Le Petit Parisien (18 februarie 1927)
Oran spectacles (29 martie 1930) și Cinéa (15 iulie 1923)

DEBUTUL

„Debuturile în cinematograf au fost grele şi mai ales triste. Zile întregi am păşit pragul marilor case de cinematograf franceze şi în faţa aceloraşi figuri amabile, în faţa saltarelor tixite de fotografii, în faţa eventualilor concurenţi, primeam invariabil acelaşi răspuns:

- Foarte bine - ne vom gândi la d-ta. Îţi vom scrie!

Şi... aşa au trecut luni de zile, plecând totdeauna cu speranţa... Îmi voi aminti totdeauna de primul fior, de marea mea bucurie, când am fost angajat pentru primul fllm, la Casa “Gaumont”. De această zi este legată întreaga mea carieră. Prima mea figuraţie trebuia să cristalizeze întregul meu viitor în cinematograf. Am apărut sub regia lui Poirier (notă: Léon Poirier - regizor, scenarist și producător de film francez), în filmul “Le penseur” (notă: film realizat în anul 1920), care trebuia să-l consacre - atât pe el cât şi pe André Nox (notă: Abraham-Andre Nonnez Lopes - comedian francez din perioada filmului mut, cunoscut sub pseudonimul André Nox). Într’o scenă de ansamblu, între zeci de figuranţi, mă străduiam, pe cât era posibil, să par cât mai în largul meu într’un studio – unde intram pentru prima oară. Cei care cunosc cinematograful vor înţelege bucuria mea când mi s’a spus că am fost ales pentru a face un “prim plan”... Şi sucesele au urmat...
Am luat parte la turnarea filmului “Atlantida” (notă: „L'Atlantide”, film franco-belgian mut regizat de Jacques Feyder în anul 1921), unde am avut un mic rol de debutant. Aci, sub regia lui Feyder şi alături de artişti consacraţi, am pătruns o mare parte din secretele acestei arte. După doi ani, am interpretat două roluri importante în filme în care am fost mult remarcat. Curând după aceasta mi s’a încredinţat rolul principal din filmul “Margot” după nuvela lui Alfred de Musset. Am jucat alături de Gina de Palerme. Mi s’a spus că am redat cea mai reuşită siluetă de adevărat husar, din timpurile napoleoniene... De atunci sucesele mele s’au tot urmat unele după altele şi câteva din filmele unde am “turnat” ştiu că au venit şi în România. Ultimele două filme în care am jucat sunt “Madame Recamier”, unde am redat pe impetuosul Lucien Bonaparte, alături de Marie Bell şi “Figaro”, după trilogia lui Beaumarchais - unde am avut rolul sinistrului intrigant. Păcat că aceste două filme, n’au venit in Romania.”

Genica Missirio în pelicula "Margot"
pe  prima pagină din "Comœdia" (8 mai 1922)

SATISFACŢIA CINEMATOGRAFULUI

“- Îmi aduc aminte de prima scrisoare pe care mi-a trimis-o, din necunoscut, o admiratoare... Mă impresionau de asemenea mult afişele colorate cu clişeul meu lipite pe zidurile Parisului şi mai ales am fost impresionat, când mi-am văzut numele pe ecranul operei din Paris.”

CEA MAI MARE SATISFACŢIE

„Cea mai mare satisfacţie o aveam însă - spune Genica Missirio - atunci când mă gândiam că departe, în ţara mea scumpă, înconjurată de lume şi necunoscuţi, doi ochi - ochii mamei mele – puteau să mă priviască.”

Cariera actorului francez de origine română a fost una de excepție. Cele 16 pelicule turnate, precum și articolele dedicate artistului sau filmelor în care a jucat publicate în presa pariziană a acelor ani – uneori pe prima pagină - sunt dovezi de necontestat. Din păcate, asemeni multora dintre colegii săi actori din epoca de aur a filmului mut, Genica Missirio nu a reușit să facă trecerea către “cinematograful vorbitor”. Nu am găsit nici un fel de informații despre destinul actorului de după 1930, anul publicării interviului acordat revistei “Realitatea Ilustrată”.

Le Petit journal (16 septembrie 1925) - sus
Le Populaire (7 martie 1929) - jos

Filmografie:

Figaro (1929),  Madame Récamier (1928),  Poker d'as (1928),  Le chemin de la gloire (1927), Napoléon vu par Abel Gance (1927),  Belphégor (1927), Le prince Zilah (1926), Le soleil de minuit (1926), L'espionne aux yeux noirs (1926),  Le cavalier de minuit (1924),  L'affiche (1924),  Vidocq (1923),  La bouquetière des innocents (1923), Margot (1922), Les ailes s'ouvrent (1921),  L'Atlantide (1921).

Citește și alte articole din categoria: Artiști aproape uitați

Citește mai mult... »

Poveștile Balcicului

Vă invit să ne continuăm călătoria - începută mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec şi înţesate de poveşti ale “Coastei de Argint" – parte a României Mari de altădată. Vom fi însoțiți și acum de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul nostru prieten Ion Tic - și de Demir, pescarul lipovean din Comorova. Să citim așadar câteva dintre poveștile pline de farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Țestoasele călătoare din Comorovo

“Reportajul meu începe cu povestea unei broaște țestoase. Da. O broască țestoasă de o mărime neobișnuită, care a avut reaua inspirație să străbată șoseaua Mangalia-Balcic tocmai în momentul în care un automobil hodorogit, mai mult o intenție de vehicul, ne ducea spre “Cetatea pictorilor”. Însoțitorul nostru, Danieliuc, pescar din Comorova, s'a crezut dator să oprească mașina, să prindă broasca care încerca să se ascundă în șanțul din marginea drumului și să ne povestească o sumă de năzbâtii din viața acestei blajine târâtoare. Între altele, Daniel ne povesti întâmplarea unei asemenea broaște care se culbărise în preajma “punctului pescăresc" Comorovo și care isbutise să facă o “adevărată piraterie", furând și mâncând peștele proaspăt. Cine ar fi putut bănui că o broască țestoasă“de uscat" are asemenea “apetituri"și că, mai ales, că știe să fure cu atâta îndemânare încât să n'o simtă nimeni?

Geamia din Balcic la ceas de rugăcine

- Când am descoperit cuibul hoțoaicei – adăugă lipovanul - i-am găsit și complicii: o colonie întreagă de broaște ascunse în scorburile de sub mal. Ar fi meritat să le ucid ca pe puii de scorpie. Dar mi s'a făcut milă și într’o bună zi le-am “dăruit" unui căruțas care mergea spre Balcic. După căteva luni, spre uimirea mea, am găsit aceiași colonie, în același loc. Am crezut că sunt alte broaște. Cum un tovarăș pescar mi-a spus că broasca țestoasă “cunoaște locul" și că, chiar atunci când se îndepărtează, ea se întoarce “la cuib", am încercat și eu să mă conving: am găurit carapacea tuturor “hoțoaicelor" pe care le-am aruncat la depărtare de câțiva kilometri de Comorovo...  Au trecut, ce e drept, aproape șase luni, fără ca “musafirii” să apară. Până într’o zi când, spre uimirea mea, am constatat că vreo 4-5 se instalaseră în același cuib. Erau aceleași broaște țestoase cu carapacea găurită...”

Balcic – locul în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile

“Când am ajuns în Balcic - orășelul multicolor de veche și ciudată așezare - strălucea în bătaia soarelui arzător. Oameni și animale, tolăniți în porțile căscioarelor orientale, dormitau cu ochii întredeschiși, senini și fericiți. Doar un grup de copii jucăuși, la o răspântie, cât mai turburau superba liniște a acestor fericiți locuitori, cărora natura le-a hărăzit un pitoresc fără asemănare. Am admirat îndelung frumusețea acestui binecuvântat și liniștit colț în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile, în care o bizară împerechere de case, străzi și stradele înfipte într'un piept de deal, în “etaje”, alcătuiește o pitorească panoramă. Un colorit vioi, în contrast isbitor cu ritmul somnolent al vieții de toate zilele, împrumută decorului acel unic pitoresc care a ispitit și inspirat atâția pictori...”

Imagini din "Cartierul tătărăsc"

Ghirahi – femeia sirenă

„În tovărășia lui Daniel am colindat câtva timp Balcicul și împrejurimile. M'a impresionat îndeosebi “cartierul tătărăsc", o minusculă și arhaică așezare în care n’a pășit niciodată picior de “străin”. Pescarul din Comorovo mi-a arătat în treacăt casa în care s'a născut Ghirahi – tătăroaica “jumătate femeie - jumătate pește"; o dansatoare despre care legenda povestește atât de multe încât un scriitor ar putea ticlui un roman.

- O sirenă?

- Poate că da. Lucru sigur că Ghirahi a jucat pe vremuri un rol de seamă în viața băștinașilor. Bătrânii spun că fata se născuse din “blestemata dragoste" a unui marinar pripășit prin partea locului, care a răpit, într'o zi, pe cea mai frumoasă dintre tătăroaice... Ghirahi purta în ochi focul care pironea locului pe cel care cuteza să-i privească: doi cărbuni aprinși pe care un singur om i-a înțeles... Fata cu obrajii catifelați dansa cum nimeni alta n'a dansat vreodată: un dans care vrăjea... Când tătarii, furioși, încercau s'o străpungă cu cuțitele, Ghirahi îi dezarma cu dansul ei fără asemănare...

- Dar cum putea dansa “sirena"?...

- O altă legendă spune că de dragul marinarului, Ghirahi s'a prefăcut într’o noapte în “sirenă”... Sirena Balcicului a trăit o viață ciudată.”

Demir - dansatorul

“La “cafeneaua mică”, un grup de pictori și de scriitori discuta sgomotos. Cineva l-a adus pe Demir, dansatorul, un “tip al Balcicului, eroul unui sezațional roman de dragoste. Demir povestește...

Povestea lui de dragoste este mai interesantă decât dansurile exotice pe care le exhibă și cu care fura ochii vizitatorilor...

- Hai, Demir, dansează...

Demir, automat, începe repertoriul pe care îl repetă cu un manechin îmbrăcat turcește. La sfârșit râde. Râde cu poftă. Atunci i se văd dinții de fildeș contrastând cu bronzul întunecat al feței. Un cap expresiv al Balcicului de astăzi.

Demir a pozat, în fel și chip, pictorilor. De aceea, poate, are o mare simpatie pentru acești “vilegiaturiști entuziaști” care stau cu lunile, care-l cinstesc cu  vinațuri și-i oferă mâncărică bună.”

Locuitori din Balcic: turcoaice (stânga), macedoneancă (centru), 
Demir-dansatorul (dreapta)

Zuhi - fata soarelui

“Sus, pe “Drumul Reginei”, spre palat, tovarășul meu de drum, pescarul din Comorovo, istorisește “povestea unei stânci”:

- Colo, în pieptul malului, stânca cu chip de om pe care o vezi ridicându-se semeț, mai înaltă decât toate celelalte, mărturisește drumeților legenda unei fecioare... Zuhi - fata soarelui - care s'a născut din spuma mării... Pe vremea aceea Balcicul avea o singură colibă pe care o stăpânea un frumos pescar. Zuhi stăpânea țărmul și marea. Cânta mai frumos decât privighetoarea. Zuhi -fata soarelui și a mării – crescu în castelul ei făurit din sideful scoicilor, pe care singură le adunase, ani de-a rândul. Când pescarul cobora la mal, pe înserate, Zuhi, ascunsă în castelul de scoici, cânta. Legenda spune că Zuhi aduna cu cântecele ei atâta vânat în plasele și năvoadele pescarului încât nu-l putea duce.

Pescarul, îndrăgostit de cântecele misterioase care porneau din adâncul malului, își strămută coliba pe țărm. Când văzu, în cele din urmă, chipul de fată care purta ceva din frumusețea valurilor și din mândria soarelui, se îndrăgosti la nebunie...

La apariția primului om pe care-l vedeau ochii ei arzători, Zuhi sălbateca fugi... Mai apoi, se îndrăgosti și ea de pescarul voinic și frumos ca un Făt din poveste. Dar, în clipa în care îndrăgostiții își sorbeau o primă și nevinovată sărutare, apa mării se tulbură din adâncuri, soarele se întunecă și de sub un nor de cerneală, un fulger străpunse inima fetei. Zuhi se prefăcuse în stâncă...

Multa vreme pescarul a scăldat cu lacrimi stânca morții care-i înghițise într'o clipită toată fericirea vieții.

Sacagiu (stânga); O baie în mare (dreapta)

Pe înserate Balcicul este și mai frumos. Luminile panoramei par licurici care semnalizează mării misterele poveștilor de dragoste… Oamenii, casele, străzile au căpătat altă culoare, asemenea decorurilor de teatru în lumina schimbătoare a reflectoarelor. Undeva, departe, un glas cristalin pe care-l îngână mandolina, cântă un cântec de demult... Cântă, poate, Zuhi, din adâncuri, cântecul durerii…”

Sursa:

- articolul “Orașul pictorilor: Balcic” – semnat Ion Tic – publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »