Schimbarea la Faţă a Domnului - Pobrejeniile

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUIuna dintre cele mai mari sărbători creştine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creştini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob si Ioan “şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Miracolul săvârşit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui. 


Sărbătoarea “Schimbării la Faţă a Domnului” ocupă un loc important şi în calendarul popular al românilor. Numită şi “Pobrejenie” sau “Obrejenie”, această zi este considerată ca fiind ziua de debut a toamnei şi timpul din an începând cu care încep să se “probăjenească” (să se îngălbenescă) frunzele codrului. Gospodarii caută “să fie apucaţi de această zi împăcaţi şi împăciuiţi unii cu alţii, căci altfel această sărbătoare îi va probozi şi vor rămâne vrăjmaşi peste an.” Începând din 6 august nimănui nu-i mai este îngăduit să se scalde pentru că apele încep să se răcească şi pentru că  “cerbii le spurcă, urinându-se în ele”. Dintre numeroasele obiceiuri şi superstiţii populare legate de sărbătoarea “Schimbării la Faţă a Domnului” am selectat descrierea câtorva din studiul publicat în anul 1913 de marele etnolog Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului”:



- “multe gospodine şi câteodată şi unii gospodari se păzesc ca să nu mănânce mere, pere sau perje până la această zi; în această zi însă pot mânca, deoarece cerul este deschis”;
- până în ziua de 6 august nu este deasemenea îngăduit a se mânca struguri; “prin judeţul Tutova se zice chiar că cel care mănâncă struguri înainte de această zi  ‹‹îşi afuriseşte maţele››”; în ziua aceasta românii care au vii “aduc struguri la biserică, în străchini ori în coşuri de nuiele, şi după ce preotul ceteşte asupra strugurilor şi-i binecuvântează, creştinii iau în gură câte o boabă. În Moldova e obiceiul ca atunci când se ia în gură o boabă din strugurele cetit, se zice: ‹‹poamă nouă în gură veche››”;
- “prin Oltenia se crede că în această zi este bine ca fiecare să-şi ia şi să-şi păstreze câte o crenguţă cu şapte prune şi câteva alune într-un loc îndosit, unde nimeni să nu umble ca să le atingă ori să le strice, căci ele vor fi bune de friguri şi de alte boale în cursul anului”;
- „acum se culeg de pe câmp avrămeasa, împărăteasa, muşeţelul, leuşteanul şi usturoiul de sămulastra, precum şi alte bălării, care vor fi folosite peste an ca leacuri împotriva multor boale”;




- “fetele să nu se laie (spele) căci dacă vor face astfel coadele nu le vor mai creşte, întocmai cum iarba nu va mai creşte peste această zi de început a toamnei”;
- bărbaţii care în această zi întâlnesc un şarpe, trebuie să îl omoare pentru că altfel acel şarpe se va preface în smeudacă şarpele va fi văzut de o femeie şi nu va fi ucis, el va muri până la anul”.
- “prin jud. Muscel se crede că la această sărbătoare este bine să se fure flori de tigvă, care să se plămădească în apă neîncepută; din această apă să bea orişicine chiar din această zi, ca să fie ferit peste an de brâncă şi alte umflături”;

Sursa: Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului” – editura Librăriilor Socec & Comp. - Bucureşti - 1913



Citește mai mult... »

Străbunica și “grape-fruit”-ul

Deși este considerat azi un fruct la fel de banal ca și portocala sau lămâia, grepfrutul nu este prezent “de când e lumea” în galantarele magazinelor românești. Grepfrutul (în engleză grapefruit, în franceză pamplemousse) -  fruct care își are  originea în insula Barbados - a început să fie cunoscut în Europa și în America pe la începutul secolului al XIX-lea. Acest hibrid obținut prin încrucișarea dintre pomelo și diferite soiuri de portocali a început însă să fie cultivat pe scară largă abia pe la începutul secolului trecut.



În România acest “fruct minune” a devenit o prezență obișnuită în rafturile magazinelor și în renumitele coșuri ale “oltenilor” abia în perioada interbelică. Revista “Realitatea Ilustrată” consemna într-un articol publicat în anul 1937: Nu sunt decât câțiva ani de când a apărut în vitrinele magazinelor de delicatese de pe Calea Victoriei și de pe Boulevard o trufanda cu înfățișare străină, un fruct nou, nemaivăzut la noi, de un galben auriu care nu se aseamănă nici cu portocala, nici cu lămâia, având o formă perfect rotundă, mirosul picant, aspectul apetisant. Rari erau amatorii care cumpărau acest fruct și, neștiind cum să-l mănânce, îl aruncau după prima gustare, găsindu-l amar și neplăcut. De atunci părerea amatorilor de “grape-fruit” de Jaffa s'a schimbat cu totul. Interesându-se cum trebuiește mâncat, ei au procedat după anumite reguli ale gastronomiei, tăind fructul în două, desfăcând miezul de jur împrejur, lăsându-l în coaja lui, presărându-l cu mult zahăr, stropindu-l cu rom  și având răbdare să aștepte o oră înainte de a mânca din el cu lingura. Succesul grape-fruit-ului astfel consumat a fost desăvârșit. Nu există astăzi cel mai modern magazin de alimente care să nu-l aibe de vânzare, așa cum înainte se vindeau peste tot lămâile și portocalele. Chiar și “oltenii” își umple coșurile cu acest produs al livezilor din Jaffa, vânzându-l pe la periferii prin casele oamenilor mai modești, ca pe un articol de mare consumație.” (1)


Cel mai apreciat soi de grepfrut din această perioadă era cel provenit din Jaffa, probabil și pentru că rutele de aprovizionare ale magazinelor occidentale cu acest fruct treceau prin RomâniaDeși răspândit în toate țările europene și americane, nicăieri “grape-fruit"-ul nu se mănâncă mai PROASPĂT ca la noi, venind cu vaporul după 5 zile de la culesul lui din livezile palestiniene, în plină iarnă, când suntem atât de dornici de un fruct proaspăt. Noi românii suntem privilegiați între toate țările europene în ce privește consumul acestui fruct nou. Aurit și pătruns de soarele mediteranian, dătător de sănătate și de energie, grape-fruit-ul de Jaffa ne sosește plin de calitățile neîntrecute ale rodului copt în Țara Sfântă.” (1) 

Străbunicele noastre au fost repede convinse de calitățile acestui fruct: Nu e masă la care grape-fruit-ul să nu-și găsească întrebuințarea, fie mâncat simplu, cu zahăr și rom, după modul explicat, fie în diverse preparații de budinci, torturi, creme, foursecuri, înghețate, liqueururi; adesea se servește între feluri, fie ca salată picantă, cu sare și piper, fie ca sos acrișor la tomate sau la legume delicate, cum sunt mazărea sau spanacul. Mulți îl mănâncă înainte de masă, ca aperitiv, fiind un bun stimulent al apetitului și ușurând digestia. Dimineața, pe stomacul gol, înlocuiește acele laxative dăunătoare intestinelor. Seara, la culcare, e un admirabil regulator și calmant, împrospătând totodată gura și parfumând-o plăcut. Peste zi astâmpără setea în urma mâncărurilor grele care se digeră anevoios. Grape-fruit-ul are totodată avantajul că menține silueta și, luat regulat de 2-3 ori pe zi, limpezește tenul stricat din cauza proastei circulații a sângelui și a insuficientei digestii. Zeama de grape-fruit întrebuințată ca loțiune pentru față și pentru mâini amestecată cu câteva picături de glicerină albește și catifelează pielea, neavând nevoie de nici un adaos de parfum, fiind apa de toaletă de noapte cea mai inofensivă și mai eficace. Cu drept cuvânt grape-fruit-ul a fost supranumit fructul minune, produs al științei omenești, rodit în pământul sfânt, aurit de soarele mediteranian, plăcut vederii și gustului, trebuincios și binefăcător, ieftin, apetisant, sănătos. Dacă printre cititorii acestui articol mai există cineva care n'a gustat încă din fructul minune, acum când e în plin sezon și când nu există alt desert mai plăcut și mai ieftin, să nu întârzie să încerce “grape-fruit”-ul de Jaffa.” (1)



Nu voi încheia articolul fără a adăuga la mica mea carte de bucate care se adună pe blog câteva rețete de salate și de cocktailuri în care grepfrutul este ingredientul principal, rețete culese din “carnețelul străbunicii” (de fapt din reviste publicate în perioada interbelică…). Voi începe cu o rețetă despre care străbunica consemna că e “a celui mai bun desert pe care l-am gustat vreodată”:

“COUPE Ả LA MODE"

În fiecare pahar de înghețată puneți 6 felioare de grapefruit. Se așterne pe deasupra un strat destul de gros de zahăr, adăogându-se apoi o lingură mare de sirop de cireșe. Pe deasupra se toarnă o cantitate respectabilă de înghețată de vanilie și se împrăștie apoi pe ea fisticuri (sau alune) tăiate mărunt.” (4)

COCKTAIL DE GRAPEFRUIT

Se toarnă într’un vas o cantitate egală de gin și de zeamă de grapefruit. Se pune în acest lichid o bucată de gheață artificială, se bate bine și se servește. Dacă n'aveți gin sau dacă nu-l preferați, puteți prepara cocktail-ul cu zeamă de grapefruit și cu zeamă de prune, ba sunt sigur că amestecând grapefruit-ul cu țuică va fi tot atât de gustos. Cred, în același timp, că acest cocktail este bun fără zahăr, sunt însă unii care adaugă zahăr, sirop de zmeură sau lichior dulce.” (2)

“FIZZ" DE GRAPEFRUIT

Se servește fiecărui invitat într'un pahar mare: trei linguri mari de zeamă de grapefruit și o lingură de lichior. Se adaugă apoi după gust, gheață și zahăr și se umple paharul cu sifon.” (2)

SALATĂ DE GRAPEFRUIT No.1

Se curăță bine sferturile de grapefruit; se amestecă într'un castron cu o altă legumă, verde. Se toarnă sare și piper, apoi zeamă de lămâie. Se poate garnisi și cu sos de pătlăgele roșii. Amestecul de grapefruit cu tomate, grapefruit cu mazăre fiartă, grapefruit cu cartofi, este tot atât de gustos, servit cu foi de salată verde; pe deasupra puteți turna untdelemn sau oțet, după gust.” (2)

SALATĂ DE GRAPEFRUIT: No.2 DULCE

La această salată putem face tot felul de combinații: feliile de grapefruit pot fi amestecate cu bucăți de piersică, apoi amestecate cu lichior și cu felii de pere. Această salată se pune la gheață și când e rece se servește cu frișcă îndulcită. Feliile de grapefruit puse într'un vas de cristal, amestecate cu zahăr, porto, ananas și portocale, la care se adaugă mult zahăr și lichior, sunt o minune. Sunt o grămadă de combinații care pot fi făcute de o gospodină îndemânatecă, și sunt sigur că sugestiile mele o vor îndemna să descopere mereu alte combinații.” (2)

SALATĂ DE GRAPEFRUIT CU ROM ȘI FRIȘCĂ

Se desface un grape-fruit în felii și se taie bucățele; se taie felii o portocală, o pară, un măr, o mandarină, se amestecă cu diferite boabe de fructe din dulceață, se opărește cu jumătate de pahar de sirop, se stropește cu un păhărel cu rom sau cu liqueur, se garnisește cu frișcă bătută și cu boabe de vișine din vișinată.” (3)

Alte reţete culese până acum din “carnețelul străbunicii” le puteți găsi dând click pe unul dintre titlurile următoare: Rețetele străbunicii, Reţete (care distrug orice diete)Aromele Crăciunului de altădatăReţete vegetariene a la… FurnicaReţete şi deserturi uşoare de la … 1907Reţete şi rochii cochete. 

Surse:

(1) Realitatea Ilustrată” din 27 ianuarie 1937
(2) Realitatea Ilustrată” din 18 martie 1936
(3) Ilustrațiunea Română” din 20 ianuarie 1937
(4) Realitatea Ilustrată” din 23 decembrie 1936





Citește mai mult... »

Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți


    O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului: Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aş plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Şi nu e azi decât nebun”. Poetul şi epigramistul român Cincinat Pavelescu consemna: “Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern!”. Ca urmare a epigramei, Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecinţe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în ţară după câţiva ani.

Valtul rozelor in Literatorul

    Citiți aici povestea vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezumată de soția acestuia, Ana Macedonski (născută Ana Rallet-Slătineanu), într-un interviu acordat la aproape două decenii după moartea poetului rondelurilor, publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei Universul Literar”:
 
    Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înşelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la uşă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întreţină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puţintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând şi trist.
    Antreul e împodobit jurîmprejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen şi dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareşal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu şi al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski.
    Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în linişte". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă şi lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a aşezat temeinic după cuptor încă din timpul vieţii soţului şi doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge.
    Fericită ţara în care s'au găsit destule automobile şi „blok-uri" pentru toţi oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrâneţea văduvei poetului Macedonski!

     POVESTEA TRISTĂ A UNEI VIEŢI

    „- L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia şi Ştefan Vellescu şi ai mei unchiul meu Câmpineanu şi un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu şi Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris".
    Doamna Macedonski, păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e şi domnia sa de faţă. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puţinii devotaţi ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P . Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc .

Ana Macedonski

    Întreb pe doamna Macedonski dacă îşi aminteşte ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei şi tinereţii sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmaţia că Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realităţii. El s'ar fi născut în Bucureşti, în casa din str. Romană colţ cu Dorobanţi, unde a locuit multă vreme şi abia după naştere părinţii l-au luat la o moşie a lor de lângă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad şi Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat funcţionar la Casa Bisericii.
    - În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toţi muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion".
    Domnul Pavea Macedonski, fiul poetului şi tată a trei copii, unul mai drăgălaş decât celălalt, scriitor şi el, îmi povesteşte că mâncau cu toţii pâine cu castraveţi.
    - L-am văzut adesea pe tata plângându-şi sărăcia. Era ger şi noi n'aveam nici un băţ să ne'ncălzim. Ardeam mobilele şi cărţile. În timp ce avioanele duşmane sburau deasupra Bucureştilor, tata scria la „Moartea lui Dante".
    Mă cuprinse tristeţea auzind pe fiul unui mare poet - el însuşi în continuă luptă cu sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puţin după moarte i s'ar putea asigura liniştea familiei. S'au luat numeroase iniţiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriţi câţiva scriitori şi gazetari. S'ar cuveni să-şi aducă aminte cineva şi de tovarăşele de viaţă ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...”

     BOEMĂ

   „- Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toţi tinerii scriitori cu sfatul şi cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit şi unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski.
    La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soţul meu colabora pe atunci la „Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele şi el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reuşit să se identifice cu felul lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat şi el originalul cortegiu. După cum ştii, a ţinut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruţă şi cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i ţină tovărăşie pe ultimul drum, cocoţat în căruţă.
    Prin 1880 Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariţia. La înapoiere, soţul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prinţesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică şi Cincinat Pavelescu. La şedinţele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria şi el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea şi Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci trăsuri în şir. Acasă ne înapoiam după miezul nopţii. La şedinţele literare Alexandru şedea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) şi prezida. Pe acelaşi tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.
    Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de
Mai". A fost o adevărată apoteoză.
    Copiii, trăiţi în această atmosferă, începuseră şi ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens şi el a publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toţi copiii poetului Macedonski au moştenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor şi a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria şi el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele şi romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine şi reviste provinciale.”

     TRAGEDIA SFÂRŞITULUI

    Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspiraţie nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor şi chiar a generaţiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, duşman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau aşa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimţit ştiindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare şi atât a tot.
    De pe urma ei însă, a avut de suferit până şi memoria lui. Îndurerat şi sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferinţe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopţi la căpătâiul lui, când ceilalţi doctori nu mai credeau că va scăpa cu viaţă. Privaţiunile şi supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.
    - Era în Noiembrie 1920, şopteşte doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză şi uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanţi 17, colţ cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simţea rău şi-şi dădea seama că se apropie sfârşitul. Tocmai atunci s'a aprins un coş la odaia lui.
    - O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe braţe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care ştia că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat şi a'nchis ochii.
    Multe mi-a spus doamna Macedonski şi multe aş fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”

    Sursa: articolul „De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei Universul Literar





Citește mai mult... »

1935: Un weekend la Mamaia

Marea a atras întotdeauna sufletele romantice. Reporterul interbelic Gh. Tari a parcurs şi el drumul dintre capitala încinsă a anului 1935 şi Mamaia. Povestea celor trei zile romantice petrecute la mare a fost relatată cu umor în paginile revistei “Realităţii Ilustrate”. Și pentru că reporterul interbelic ne avertiza că “nimic nu e mai plicticos într’un reportaj decât introducerea”, să intrăm direct în subiect:


Dudui pe plajă...
Drumul către mare

“Sunt în Constanţa. Acceleratul pe care Căile Ferate Române l-au pus în circulaţie special pentru sezonul de vară şi care circulă în garnitură dublă sâmbăta, soseşte destul de târziu pentru ca ideea de a mai beneficia direct de agrementele plajei şi soarelui să fie taxată drept originală.”

Reîntâlnirea cu marea

La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi să văd marea, cazinoul şi farul. E drept că nu trimit cărţi poştale ilustrate şi nu mă fotografiez în faţa unei pânze care reprezintă marea şi un vapor (de ce oare fotografii nu se duc ei la mare şi vor să aducă marea la ei?) Totuşi... Marea am regăsit-o aşa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrăţită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele. La far nu m'am putut duce, căci drumul era păzit de soldaţi. Şi am aşteptat seara, ca să se deschidă cazinoul...”

1935
Plaja din Mamaia în anul 1935

Despre Casinou, ruletă şi... două dudui blonde

“Un mare avantaj — negreşit, sunteţi de părere opusă — al cazinoului din Constanţa este că găseşti în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoştinţe. Unele sunt plăcute. Le dai bună ziua şi-ţi vezi de drum. Altele sunt neplăcute. Îţi dau bună ziua şi nu mai scapi de ele. Toate au jucat la ruletă. Nici una n'a câştigat. La toate le răspunzi — tocmai pentru că nu-i adevărat — că ai făcut la fel. Dacă eşti mai deştept decât ele, le-o iei înainte, le ceri să te împrumute cu „două cente" te refuză şi te desparţi cu un aer ofensat. Dacă superioritatea circumvoluţiunilor le aparţine, d-ta răspunzi că n'ai, şi ele iau aerul de mai sus. În ambele cazuri, împăcarea urmează să se facă la Bucureşti, unde unul sau altul va avea de dat un aperitiv la „Mercur". Totuşi, sunt şi excepţii.

Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poţi găsi, imediat după prima masă de ruletă, doi prieteni bucureşteni, însoţiţi de două blonde — una naturală, alta artistică, una cu ochii verzi, alta cu ei negri — care-ţi propun, după ce „vom" mai sta cinci minute să privim „braziliana" — o plimbare cu barca pe lună şi o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui. Dacă prietenii sunt simpatici sau dacă-ţi place duduia cu ochi verzi, accepţi, având bineînţeles grijă să spui contrariul... Sala de joc a cazinoului din Constanţa seamănă cu celelalte săli de joc ale celorlalte cazinouri de pe întinsul scoarţei pământeşti. Aceiaşi crupieri, aceiaşi oameni, aceleaşi sisteme. Acelaşi aer cald şi închis, aceleaşi voci răguşite, aceleaşi femei venite să piardă ce n'au câştigat încă. Mâinile sunt crispate, bărbaţii sunt nervoşi, bobiţa goneşte zăpăcită în cercuri, până când ameţeşte şi e aruncată încoace şi încolo de numerele care-şi apără, cu îndârjire, virginitatea. Nimic din ce-a fost nu s'a pierdut. Nimic nou n'a venit să se adaoge. O ştiam eu, o ştiau prietenii mei, o ştiau cele două fete blonde. Atunci de ce-am stat două ore în loc de cinci minute?

Marea Neagra 1935
În așteptarea răsăritului...
Răsărit de soare la Mamaia

Am luat o maşină de piaţă — autobuzele nu circulau încă — şi am ajuns, dacă nu prea repede, dar scuturat pentru un sezon întreg, la Mamaia. Am coborît, am plătit — e un amănunt pe care orice cetăţean care a luat un taxi la Constanţa nu-l mai uită niciodată — şi mi-am făcut intrarea pe plajă, unde afară de o jună pereche de polonezi nu se mai găsea nici un nebun. Şi minutele au început să treacă incet, ca la o întâlnire de care nu eşti sigur... Pe linia pe care, în fund, cerul o face cu marea, pare că ceva a început să se lumineze. Un fel de ceaţă murdară, care bate în alb şi în galben. Un spectacol destul de banal, care-mi aminteşte de dimineţile de după chef din Bucureşti şi pe care — pentru a fi sincer — nu mă simt deloc dispus să-l admir. Mi-e somn. Mi-e foame. Mi-e frig. Apariţia celor doi prieteni cu cele două blonde însoţitoare nu e făcută decât să exalte aceste necesităţi fizice, după descrierea, cu multe amănunte, a consumării unei cafele cu lapte şi cozonac în piaţa Ovidiu. În sfârşit, într'un târziu, astrul care ne va chinui atât de crunt peste câteva ore, binevoieşte să se ridice.

Cum? Asta-i tot?

Un disc galben, murdar, care de abia face apa să sclipească şi care te supără la ochi? De ce-am venit să văd un răsărit de soare? De ce nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase şi geisha cu umbreluţe, în care soarele se năştea, în fiecare dimineaţă, din spuma mării sărutată de luceferi ? De ce mi-am pierdut, odată cu ea şi iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară şi altfel acum?

Pe plaja din Mamaia


“Dacă soarele — deşi răsare din mare — n'a reuşit să mă încante, Mamaia are altceva cu care să-şi cucerească oaspeţii. Plaja ! Plaja este minunată. Se întinde kilometri întregi, în dreapta şi în stânga, coboară în mare încet şi pe nesimţite, atât de încet încât la 152 de metri de ţărm îţi vine până la piept şi nisipul e atât de fin, încăt vântul ţi-l ia din mână ca pe o pulbere. Pe acest dar al mării, mâna omului a venit să adaoge dibăcia a douăzeci de veacuri. Sunt şase sute de cabine, din beton, fiecare cu confortul ei: bancă, oglindă, cuier. Trei sute în dreapta - femei - trei sute în stânga — bărbaţi. Şi într'o parte şi în cealaltă, săli cu duşuri, fie fixe, fie mobile, coridoare, galerii şi băiaşi cari îţi amintesc — oral şi prin numeroase placarde - că nu sunt plătiţi şi că aşteaptă o recompensă „benevolă".

Plaja din Mamaia
Restaurantul cu trei terase suprapuse - Mamaia 1935
La mijloc, restaurantul şi trei terase suprapuse, dintre cari numai prima e acoperită. Suprafaţa celei de a doua e pătată cu umbrele mari, roşii, cari adăpostesc, geloase, numai masa în care sunt înfipte. A treia coboară, prin câteva trepte, până în nisip. Pe toate trei, serviciul este egal de încet şi mesele libere se găsesc la fel de greu.  Am spus că sunt şase sute de cabine. Un aviz al direcţiunii băilor Mamaia - semnat de omul care a ridicat tot ce se vede, Horia Grigorescu, primarul oraşului Constanţa - prevede că fiecare dintre ele nu poate cuprinde mai mult de patru persoane. Ceea ce — matematicile sunt slăbiciunea mea — face un total de 2400 locuri disponibile. Înseamnă că cel puţin jumătate din semenii mei, cari au ocupat nisipul şi apa cât vezi cu ochii, s'au desbrăcat tot în cabinele naturale în care se desbrăcau contimporanii lui Ovidiu. Bineînţeles, dacă aceştia cunoşteau plăcerile apei sărate şi influența binefăcătoare a razelor ultra-violete...”

Nudism la Mamaia

“Razele ultra-violete sunt ultima justificare a renunţării la orice sentimente de pudoare, renunţare care a urmat de la răsboi încoace o singură direcţie. Direcţia care duce spre cele două extremităţi ale plajei, spre cele două porţiuni „rezervate  nudiştilor”.  Adică tot la dreapta, femei şi la stânga, bărbaţi. Atât că, dacă pentru cabine ai nevoie de un bilet şi există un controlor care să trieze sexurile nici un interdict nu ocroteşte izolarea „Solarium"-urilor, cum au fost pompos intitulate porţiunile de nisip pe care oamenii stau cu tricourile de baie alături. Oare să depindă, într'adevăr, fericirea şi sănătatea de pigmentarea şi a acestei ultime fâşii de piele ? Sau e numai un pretext ? Dar pentru ce pretext? Pentru că, slavă Domnului, de multe ori tricourile nu ascund destul din ce-ar trebui să ascundă...”

Mamaia
Puțin "rouge" nu strică

O noapte cu lună plină la Mamaia


S'a înnoptat de-a binelea. Soarele — înroşind zarea cu ruşinea lui — s'a dus să se culce, ca un copil care nu şi-a învăţat lecţia. În locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna. E mare şi rotundă. Şi priveşte atât de blând... Luna mi-e cea mai bună prietenă. E atât de înţelegătoare, încât nu-i ascund, niciodată, nimic din ce mi se întamplă. Oricât aş fi de trist, oricât de vesel. O aştept seara, îi povestesc totul şi ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare şi de mângâiere, un sfat de zădărnicire a tuturor lucrurilor şi oamenilor.

Ştiu că mulţi o socotesc rea. Alţii spun că ar fi moartă de mult. Ba un rău de poet — nu se putea să nu fie francez ! — a asemănat-o cu un cadavru care rătăceşte prin ceruri, furând lumină de la soare şi încercând să înşele muritorii. Dar n'au dreptate. Luna e bună şi trăieşte. Odată, am văzut-o plângând. Era într'o seară pe mare, când eram amărat cum n'am mai fost... s'a ridicat, mai mare de durere ca niciodată... îi curgeau, din ochi, două şiroaie de lacrimi... şi unde picau, se năşteau, din mare, valuri, albe care veneau până la luntrea mea, să o legene cu plânsul ei...cu plânsul care nu-mi putea ajuta... Cât de fericit trebuie să fi fost Victor Hugo în noaptea în care „La lune etait sereine / Et jouait sur les flots...

La Mamaia - pe plajă 1932
De la zece seara în sus, pe terasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul şi răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză. Iar întunericul e un imens „separeu"...

Am plecat târziu din Mamaia. Şi am plecat pentru a mă întoarce iar să văd răsărind soarele din mare. De astă dată, eu rugasem pe o fată cu ochii din coajă de castan, cu părul bătând a noapte şi a rugină şi cu fruntea albă în lumina lunei. Ne-am întâlnit, încă pe întuneric, pe malul mării. Nu mi-era nici frig, nici somn, nici foame. Iar când a răsărit soarele... Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deşteptat, la zece dimineaţa, într'o cameră a hotelului Bristol, mai departe decât oricând şi de el şi de razele lui... Căci şi la Constanţa, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochii deschişi. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...”

Promisiunea reîntoarcerii

Sunt iar în Bucureşti. Cerul e de turbă. Asfaltul moale.E cald şi plămânii, învăţaţi prost, refuză să tragă aerul greu şi fierbinte. Cum de am putut sta toată vara în arşiţa pe care casele o feresc să se piardă? Dar sâmbătă plecăm iar. Căci mergem împreună, fată blândă cu mijlocul plăpând şi ochii de cicoare, nu:


Mamaia - plaja 1935
Reporterul Gh. Tari la Mamaia

Gândeşte-te...


Cerul e albastru...
Marea e verde...
Viaţa e frumoasă...
Cum... plecăm?“

Sursa: articolul “Trei zile la mare” semnat Gh.Tari publicat în “Realitatea Ilustrată” numărul din 11 septembrie 1935





Citește mai mult... »

Sfaturi pentru zilele caniculare (de ieri și de azi)

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașele noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vânt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase. Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleacă  “în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. În numărul din 10 august 1933 al revistei Realitatea Ilustrată”, redactorul Ion Zăbavă încerca să ofere o serie de sfaturi inedite”:


De îndată ce sosesc căldurile, toate ziarele și revistele se simt obligate să publice sfaturi anticaniculare: “Cum să ne apărăm de căldură”, „Cum să ne ferim de insolație”, Sfaturi pentru lunile de vară"... și altele. De vreme ce așa este tradiția, să ne fie îngăduit să dăm și noi cititorilor o serie de sfaturi contra căldurilor; cum însă toate recomandațiile higienei au fost publicate de sute de ori, vom căuta să vă oferim o serie de sfaturi inedite.”

Soluții... istorice

„Pe asfaltul topit de soarele fierbinte, patru tocuri înalte și ascuțite se înfig simetric:
- Vin căldurile, dragă. Ce ne facem?...
- Ce să faceți, Doamnele mele... Să citiți pe Herodot.
Nu stiti cine e Herodot?... Un mare romancier cehoslovac sau un gazetar american. Nu importă. Dar să-l citiți, fiindcă veți găsi în Herodot admirabile remedii contra căldurii. Întradevăr, Herodot ne spune că grațioasele egiptene de acum câteva mii de ani, întocmai ca și cucoanele de azi, nu se puteau lipsi de o mică plimbare cotidiană - cum ar veni pe Calea Victoriei sau la Șosea. E încă o dovadă că nimic nu se schimbă sub soare. Dar acest astru era pe atunci mult mai înfierbântat în Egipt, decât este azi la București, ceea ce nu trebuie să vă surprindă: era pe vremea aceea mai tânăr cu vreo șase mii de ani. Curioase cum sunteți, veți întreba:
- Dar cum se puteau plimba egiptenele pe o căldură mai grozavă decât la noi?
lată ce scrie Herodot, în aeeastă privință: în litiere, risipeau un strat gros de ierburi verzi, pe care se întindeau, îmbrăcate eu o simplă tunică de in". Până aici, nu e greu să le imitați. Vă rămâne numai să vă culcați în automobile, pe un strat de iarbă rece, fiindcă îmbrăcăminte mai complicată nici dv. nu obișnuiți. Herodot continuă: Egiptenele își înfășurau pe brațe și pe gât două sau trei vipere vii, dresate de neguțători galici sau fenicieni. Și numai astfel cutezau să iasă la plimbare, pe caniculă". Conițele noastre știu desigur că temperatura trupului viperei este sub temperatura celui feminin, pentru că șarpele are sângele rece, pe când al femeii clocotește, vara ca și iarna. Din această cauză, înfășurarea trupului cu vipere este un remediu excelent contra căldurii, și vi-l recomandăm... cu căldură.”

O posibilă soluție împotriva căldurii: fotoliul de gheață

Un weekend la mare...

Dacă anumite prejudecăți de rasă sau de specie vă împiedică să întrebuințați acest remediu, nu vă rămâne decât să vă duceți la ștrand, dar apoi veți fi nevoite spre a vă curăța trupul, să vă duceți la mare. Evitați însă Tekirghiolul, unde veți întâlni din nou noroiul. Ca să ajungi la mare, în gara Constanța te vor trece toate nădușelile:
- La ce oră e tren spre Mamaia?
- E afișat la casă.
La casă un afiș galben anunță trenuri din oră în oră spre Mamaia sau spre Movilă, plus trenuri automotoare suplimentare. Dar, deși existent pe afiș, trenul nu se vede în gară la ora indicată. Te adresezi din nou portarului, care te lămurește:
- Pleacă după afiș, dar încă nu s'a pus în circulație.

Pe scara vagonului - înainte de plecarea spre mare
S'a zvonit, pe peron, că un tren suplimentar pleacă. În dimineața aceasta de Duminică arzătoare, dar nu se știe pe ce linie trage, dacă pleacă spre Mamaia sau spre Carmen Sylva (notă: în perioada antebelică stațiunea Eforie Sud a purtat mai întâi numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai târziu Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă și mai apoi Carmen Sylva). Portarul se contrazice eu tăblițele de pe vagoane, și acestea cu afișul galben.
- E pentru Carmen Sylva!
Jumătate din lumea de pe peron, dă năvală în trenul care se umple într'o clipă. Dar altcineva precizează:
- E pentru Mamaia!
Cei din tren vor să coboare, în timp ce pasagerii de pe peron, amatorii de Mamaia, vor să se urce. Femei se rostogolesc din tren, pe scări, unde s'au în cins bătăi. Nimeni nu cedează: călătorii spre Mamaia vor să se urce peste cei din tren; aceștia vor să coboare până nu pleacă trenul. Unii ies pe ferestre. Copiii sunt striviți sau trecuți, colete ce sbiară, din mână în mână, pe deasupra capetelor. Prin ușile blocate nimeni nu urcă și nimeni nu coboară. Dar toți împing cu convingere, voinicește... În fine, trenul cu călători pentru Carmen Sylva, a plecat... spre Mamaia.”

Five-o'clock tea marin

... sau un weekend la munte

De aceea, daca nu aveți pumnul lui Schmeling sau statura lui Carnera (notă: Max Schmeling și Primo Carnera au fost campioni mondiali la box în perioada interbelică), nu vă sfătuim să plecați la mare. În acest caz este preferabil muntele. De pildă Poiana Țapului, o stațiune răcoroasa, strivită între somptuozitatea Sinaiei și majestatea munților de la Busteni. Aici vei scăpa de căldura din București, dar în locul insolației te amenință neurastenia. Întradevăr, odinioară unica distracție a vilegiaturiștilor era să privească la gară defilarea trenurilor. Azi, toată lumea pândește pe șosea, făcând cură de praf și exerciții de recunoaștere a mărcilor de automobil:
- Fiat!
- Ași! E un Buik...
- Chrysler! Îl cunosc după claxon!
Și astfel, înebunești lent... Ca mâine, nefericiții vilegiaturiști din Poiana Țapului vor sta ore întregi cu capul ridicat spre cer, până la ankilozarea gâtului, amuzându-se să ghicească marca” avioanelor:
- Spad!
- Fokker!
- Aha! Vine acceleratul aerian de la Oradea!...
Legea progresului...
Trebuie să recunoaștem însă că sunt și alte delicii la munte, afară de înghițirea în doză masivă a prafului de pe șosea (notă: însoțit azi de suavele gaze împrăștiate de miile de țevi de eșapament). De pildă, răsăritul de soare la Vf. Omu. Toți turiștii au un carnet de impresii și obligația de a se duce să și le scrie la Omu, în fața răsăritului de soare. Pagină tipică din toate carnețele de impresii:
Ziua întâi: Am urcat din greu 7 ore pe panta abruptă a munților, ca să vedem răsăritul soarelui la Omu. Se spune că e o minune.
A doua zi: Am suit, sufocați de extenuare, stâncile pleșuve, dar vom fi desigur recompensați pentru truda noastră, prin superbul răsărit de soare de la vârf.
A treia zi: Am suit toată noaptea ca să prindem răsăritul de soare de pe piscul Omului. Abia ne mai târâm. Dar răsplata va fi magnifică.
A patra zi în zori: În fine, am ajuns în vârful Omului. Plouă cu găleata.”

În Bucegi - pe Valea cerbului
Bagajele – o eternă problemă

În goana sa după răcoare, vilegiaturistul mai are și alți dușmani de moarte, pe lângă ploaie și chelneri de pildă, cum ar fi bagajele soției. Trăim clipa de actualitate a valizelor și a cufărului, și de groază la gândul cantității de bagaje pe care o va lua soția. Cufărul, acest obiect născocit de o imaginație diabolică prin secolul al XIV-lea, din necesitatea unei vieți de lungi peregrinari a seniorului medieval, și care pe vremea Regelui Soare era capitonat (cufărul, nu seniorul) cu stofe scumpe și avea colțurile bătute în plăci de aur, servea acum șase veacuri mai ales pentru transportul rochiilor femeiești. În fiecare femeie este o Gabrielle d'Estrée, care, în secolul al XVII-lea își transporta în călătorie până și patul demontabil, închis într’un cufăr de nuiele! Contra cantității de bagaje ce o ia soția în tren, nu vă putem însă da nici un sfat: așa este sexul căruia îi datorăm nevestele și celelalte necazuri mai mici ale noastre.”

Copii la scăldat - sub roata morii
Sursa: articolul “Sfaturi anticaniculare” – semnat Ion Zăbavă – publicat în numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată"





Citește mai mult... »