De la ibrik și filigeană la espresso-ul modern

Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată, în intimitatea propriului cămin. Dar cafea nu se bea dintotdeauna. Dacă aveti puțin timp și o cafea bună la îndemână, o să vă spun acum câteva dintre poveștile cafelei:

Istoria nu consemnează cu exactitate cine a fost primul român care a gustat această licoare magică și parfumată. Legenda ne spune însă că un curtean de-al domnitorului Bogdan cel Orb, aflându-se în solie la Poarta Otomană, a fost tratat de sultan cu o băutură aromată și fierbinte dar că, neștiind cum să o bea, s-a opărit la limbă în timp ce sorbea din necunoscuta licoare. Sărmanul logofăt nu avea cum să știe că peste veacuri această băutură nu va lipsi din nici o casă românească. Cert este însă că în scurt timp de la mesele domnitorilor români începe să fie nelipsită cafeaua, o masă rafinată din acele vremuri nefiind considerată una completă dacă nu se ofereau onoraților oaspeți ciubuce și cafele.

Prima cafenea  (“cahvenea”) din București s-a deschis în anul 1667 și a fost proprietatea unui fost ienicer - pe numele lui Kara Hamie - și se afla cam pe locul unde este acum palatul Băncii Naționale. Încetul cu încetul cafeaua și cafenelele au devenit o prezență comună în peisajul Capitalei. Bineînteles, cafenelele au devenit  și “locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpânirii". Acest lucru nu era pe placul conducătorilor și ca urmare printr-un pitac de la 1782 “se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legatură cu domnia sau stăpânirea turcească”. 

Perioada de glorie a cafenelelor a fost în cea de a doua jumătate a secolului al  XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. În cafenelele vestite ale vremii, asemeni celei deschise de polonezul românizat Fialkowski pe strada Câmpineanu de azi, se întâlneau cele mai reprezentative figuri ale orașului: actori, diplomați, profesori, artiști, scriitori sau juriști.  “Fialkowski nu mai era o cafenea ci ajunsese o adevarată instituție” nota Constantin Bacalbașa. Și tot el constata că “aci atâția poeți tineri și scriitori, la cari începuse a le miji talentul și mustățile, au sorbit șvarțuri cu un pic de rom, capuținere și au scos pe nas rotocoale de fum”. Scriitori precum Caragiale, Macedonski sau N. Filimon, actori vestiți dintre care amintesc doar pe Grigore Ventura, C.I Nottara, Petrache Liciu sau Ion Livescu. "își făceau veacul” la Fialkowski. S-au deschis mai apoi la fel de vestitele cafenele Capșa, Terasa Otetelișanu, Rigler, Kubler, High Life, Cafe de Paris și atâtea altele. Cafeneaua Capşa a fost însă, de departe, cea mai faimoasă. Înfiinţată de Grigore Capşa în anul 1891, Capșa a fost un important spaţiul cultural şi politic al societăţii bucureştene. În prima perioadă, până la Primul Război Mondial, aici obişnuiau să vină Alexandru Ghica, Radu Văcărescu, Mişu Văcărescu (Claymoor) și de asemenea scriitorii şi gazetarii politici George Lahovary, Nae T. Orăşanu, Cincinat Pavelescu etc.

Cafeaua servită în aceste celebre cafenele nu era doar o simplă cafea: se putea alege dintre diferitele variante ale aromatei licori: șfarț, turcească, capuținer, mazagran sau vestitul marghiloman. Pentru că sunt convins că v-am stârnit curiozitatea, o să vă spun și câteva dintre rețete:  

ȘFARȚ - era cafeaua neagră (numele provine din germanul "schwarz") mai subțire, fără caimac și fără adaus de lapte, făcută dupa moda germană a vremii.

CAPUȚINERUL - o cafea cu lapte, dar cu mai multă cafea decât lapte.

TURCEASCĂ - cafea neagră dar cu mult caimac (spuma groasă si aromată o deosebea de șfarț). Un proverb turcesc descrie cafeaua turcească astfel: “Cafeaua trebuie să fie neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea.” Cafeaua turceasca se bea încet, fiind însoțită de un pahar cu apă sau cu lichior de mentă. În cafeaua turcească nu se adaugă niciodată frişcă sau lapte.

MAZAGRAN - băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată  în care se introduceau bucățele de gheață.

MARGHILOMAN - având o întreagă istorie în spate, această  denumire care poate părea unora dintre voi ciudată, face referire la un tip de cafea considerat ca fiind o specialitate românească. Cu o aromă deosebită, datorată unei rețete pe masură, aceasta se fierbea în ibrice așezate pe nisip încălzit cu cărbuni și se servea în cești foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de "filigeană". Rafinata şi celebra băutură, veche de mai mult de o sută de ani, se prepara astfel: se fierbeau la foc mic 70 ml. de coniac, 30 ml. de apă şi două linguriţe de zahăr. Când clocotea, se adaugau trei linguriţe de cafea. Se lua ibricul de pe foc și se acoperea trei minute "ca să se lase zaţul". Se turna amestecul în ceaşcă şi se savura cu înghiţituri mici.

Unul dintre primele modele de espressor

Se părea că nimic nu se mai putea inventa privitor la prepararea cafelei. Nu a fost așa: inginerul italian Pavoni a patentat primul model de espressor și conceptul de preparare al cafelei a început să se schimbe radical. Prin folosirea presiunii aburului se intensificau parfumul și aroma cafelei. Espresso a devenit băutura preferată a funcționarilor și a muncitorilor care, dimineața în drum spre locul de muncă, se opreau pentru câteva minute într-o cafenea ca să bea o cafea cremoasă și tare care urma să-i energizeze pentru întreaga zi.

Pâna în epoca modernă însă nu puteai să ai privilegiul de a putea să prepari un espresso adevărat în intimitatea propriului cămin. Asta era o adevărată problemă: cafeaua preparată la ibric nu are parcă savoarea unui espresso. Din fericire nimic nu e de nerezolvat. Au început să fie concepute „aparate de făcut cafea din ce în ce mai performante” și din ce în ce mai accesibile publicului larg. Azi ne putem prepara cafeaua acasă, espresso-urile moderne fiind proiectate astfel încât să ne servească specialitatea de cafea preferată la o simplă apăsare de buton.

Surse:

- „Din Bucureștii de ieri” (George Potra – 1990)

- „Bucureștii romantici” (Iuliu Moisil – 1935)

Citește mai mult... »

O incursiune în lumea hoţiei, a viciului, a păcatului şi a întunericului

Vă invit să hoinărim, însoțiți de reporterul Ion Tik al revistei “Ilustraţiunea Română”, prin câteva dintre tavernele bucureştene din perioada interbelică. Pentru că reporterul vom pătrunde “într-o lume a hoţiei şi a viciului, a păcatului şi a întunericului”, vom pleca în insolita noastră plimbare prin crâşmele rău famate de altădată însoţiți de comisarul Niculescu, de câțiva poliţişti şi de un medic. Urmează așadar o vizită prin localuri în care pungaşii, spărgătorii şi borfaşii îşi urzeau loviturile, cârciumi în care oamenii cinstiţi își beau cafeaua păzindu-şi buzunarele și în care poliţiştii intrau cu mâna pe revolver:

“Café New-York"

“Intrăm într'un ochi de prăvălie din strada Cantemir, mărunt și tenebros, căruia i se spune în limbajul curent al clienților ”cafeneaua mică”. Fum de țigară, miros de cafea, ceai, cremă de ghete, ceapă, acreală de trupuri nespălate, un ciudat amestec, care te sufocă. La mese, oameni cu fețele cafenii, afumate, par mai mult manechine de panoramă scăpate dintr'un incendiu decât oameni care trăiesc. Totuși, prezența noastră tulbură imobilitatea oamenilor asupra cărților de joc sau asupra partidelor de biliard. Câteva siluete de tineri cu șepcile trase pe ochi, încearcă să se strecoare pe lânga noi. Zadarnic omul stăpânirii, cu arma la umăr, baricadase ușa. Și consemnul este destul de aspru: nimeni nu intră, nimeni nu iese!

 

Joc de cărți după miezul nopții la "Cafe New York"

Comisarul Niculescu îmi arată mai multe cunoștințe vechi, care-și petrec viața în taverne:

- Uite-l pe Severică, client vechi, învârtind cărțile!

Severică, surprins de vizita noastră și de amestecul numelui său în discuție, ridică mirat capul... Doi ochi inteligenți fixează mustrător pe comisar, ca și când ar fi vrut să spună: ce ai cu mine, domnule?

Patronul localului, un bătrâior simpatic, încearcă să-mi demonstreze că mica lui “cafenea” este local public ca oricare altul, care nu poate refuza ospitalitatea nimănui și că dacă se strecoară, când și când, câte un urmărit de poliție, el n'are nici o vină...

- La urma urmei, cine te întreabă pe d-ta? - se răsti un uscaţiv cu cotleţii roșii.

- Domnul vrea să știe ce-i aici, să bea cafea și să privească...

Omul cu cotleții roșii, pe când vorbea, zări în norii de fum ai cafenelei figura comisarului. El amuți, se aplecă pe una din mese și se făcu atât de mic încât avui impresia că a intrat... într'o ceașcă cu cafea.

- Este singurul stăpân de a cărui frică știe. Încolo, agresiv și obraznic. Nae Doktorul, cunoscut pungaș de buzunare, v'ar fi spus poate și o necuviință, spuse un alt “client" al New-York-ului...

Comisarii și medicul care ne însoțeau procedează la cercetarea actelor... Iată unul fără acte, unul cu mutra de apaș care stă nepăsător, ca și când controlul nu-l privea nici pe departe. Este un vechi client al Văcăreștilor, o tristă “celebritate" a cartierului, pe care politiștii îl cunosc ca pe un cal breaz.

- Tot pe aici, “Ciocolată”? - întrebă unul din polițiști. De ce nu te apuci de muncă de vreme ce ai scăpat de închisoare?

“Ciocolată” - acesta îi era numele-poreclă - clatină din cap apoi răspunse:

- Ce să muncesc? N'au oamenii de treabă ce muncii, d'apoi eu!".

“CLUBUL AMBULANŢILOR”

"În drumul tavernelor, m'am oprit la un local din Dudești căruia i se zice “Clubul ambulanților". Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decât celelalte, dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo, capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într’o cameră restrânsă, o mare de capete. S'au legitimat în cele din urmă cu cărți de “vânzatori ambulanți". Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul  mi-a explicat că aici se întrunesc seara ambulanții - "cei cu... marfa de la foc"- și că toți câţi defilează pe dinaintea noastră sunt din aceiași categorie.

“Ambulanţii" - printre care se strecuraseră destule haimanale - au ieșit doi câte doi, oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar prezenta un interes deosebit pentru “galeria tavernelor”, dar că este mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a arătat în schimb câțiva care merită să fie pomeniți:

"Uite roșia, nu e roşia!"

Unul Leiba, cunoscut sub numele de “Gaşperu”, maestrul tuturor pungășiilor, unul care se mișcă ca argintul viu, care “operează" toată ziua și care scapă de cele mai multe ori “printre degete". Cum face, cum drege, “Gaşperu” cade totdeauna ca pisica în picioare. Scandalagiu cu fălcile forfecate de cuţitele apaşilor, Gaşperu'  pare o pisică cu ochii de sticlă, care miaună, sforăie, se linguşeşte. Gaşperu’ figurează pe toate fișele poliției, cu “observaţiile" necesare: “furt prin grant", “pungaș de buzunare", “uite popa-nu e popa", “marfă de furat", “bătaie cu rănire", etc.

Altul, Take Ocnașu - omul cu ochiul de sticlă - este un stâlp al tavernelor. Condamnat pe vremuri pentru crimă, Take se îndeletniceşte cu jocuri de noroc care întotdeauna sunt jocuri la sigur. Dacă de o bucată de vreme nu mai calcă pragul pușcăriei, îl calcă în schimb pe cel al poliției, unde are de regulă “treburi încurcate”: Un cap spart la un chef, un portofel sfeterisit cu viteză de scamator, o mâna “scăpatâ în tuflă (poşetă)”, un caraiman (portvizit) “anexat" de la un provincial. Sunt “belele” de care ştie să se scape vârând  pe alţii “mesa”. Take Ocnașul este temut de “colegi” şi de aceea, adeseori, alţii se scuză pentru a scăpa pe “omul cu ochiul de sticlă”."

Taverna "La bancheru" din Ștefan cel Mare

Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Colindând tavernele” semnat de Ion Tik – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” numărul din 12 martie 1931 - “răsfoit" din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Instantanee de iarnă (interbelică)

Abia acum vine cu adevărat iarna! Și se zburlește din nou la noi - cu viscol și cu zăpadă. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: “...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (1) Cât de mult ne-am schimbat noi? Cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim? Sunt întrebări la care vă las să răspundeți:

O căruță cu “un cal putere” luptă din greu cu troienele

“De pe o stradă laterală o ceată de țigănuși năvălește cu strigăte barbare:

- Idiție specială! Completarea guvernului! Crima din strada Compoduci!

Foile cu miros proaspăt de tipar trec din mână în mână, ca un stol de porumbei pestriți. Din toate străzile curg șuvoaie negre de lume care se îndreaptă grăbite spre casă. Tramvaiele cu ciorchini de oameni atârnați la uși fac un zgomot asurzitor de fiare vechi. Automobile, pe roți de untdelemn, duc în cutia lor lucioasă de catifea și puf o lume nepăsătoare. La un colț de stradă doi negustori ambulanți se ceartă cu un agent al poliției comunale. Cutiile lor cu acadele și “Nu mai plânge Baby" zac răsturnate în mijlocul drumului. Un ambulant cu păr de cărbune și un puf de mustață pe buze, plânge peste marfa răvășită și nu se mișcă din loc. În jurul lor se adună mulțimea curioasă.

Vânzătorul de acadele și de...
“Nu mai plânge Baby"

- Ce s'a întâmplat?

- Un accident!

- Un furt!

- Au prins pe complicele lui Brandabura!

- E un anarhist!

- I-au găsit bombe în buzunar!

- A vrut să împuște un comisar!

Iar în mijlocul mulțimei, băiatul cu “Nu mai plânge Baby" privește înfricoșat în jur, și-și apără cu brațul capul ciufulit.

Lemnele: o preocupare continuă în timp de iarnă 

Lângă bucătăria restaurantului de lux, zace în zăpadă un bătrân fără picioare. Prin ușa de serviciu ies aburi calzi de mâncare și invalidul roade un codru de pâine. Un ajutor de bucătar aruncă afară resturi de mâncare. Bătrânul se târăște până la grămada de gunoi, caută cu degetele înfrigurate și aruncă hrăpăreț în traistă toate comorile găsite.În stradă un copil cu un corn în mână s'a oprit la o vitrină, unde un chip de prestidigitator transformă cu o baghetă magică un bilet de loterie într'un șir lung de hârtii noi de-o mie. 

Măturători ai Primăriei, strângând zăpada

pe o stradă a Bucureștilor (sus)

 iarna la o periferie a Capitalei (jos)

Ceasul luminat arată o oră, învăluită în ceață. Localurile s'au închis toate. Străzi pustii. Siluete rebegite de frig. Felinare strâmbe cu lumini oarbe. Rar, la distanțe mari, din casele negre clipesc ochi de ferestre luminate. În dosul unui geam trece o siluetă diafană de femeie. La o încrucișare de drumuri se sudează liniile tramvalului. Cerul înourat și amenințător se luminează violet. Lucrătorii par spectre în lumina verde a electricității. Un sergent cu glugă se încălzește la mangalul unui negustor de fructe. Lampa cu acetilenă pâlpâie, agonizează, se stinge într'o rafală de vânt.

- Nu vii eu mine, puiule?

O fantomă de femeie apărută de după un gard face un gest lubric cu mâna.  De undeva latră un câine. Fulguiește. Sergentul fluieră prelung. Statuia din mijlocul pieței îl arată cu un braț acuzator.” (2)

Bucuriile iernii

Surse:

(1) fotoreportajul “Iarna”  - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931

(2) articolul “Simfonie citatină” – semnat Ion M. Ieșanu - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 17 ianuarie 1934

Citește mai mult... »

Femeile fumează!

Vă voi povesti azi despre un alt pas important făcut de reprezentantele sexului frumos în lungul lor drum pentru câștigarea drepturilor egale cu ale bărbaților. De această dată pe un drum al unui viciu interzis doamnelor până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea: fumatul. La începutul secolului al XX-lea femeilor nu le era permis să fumeze în public. În acea epocă doar femeilor “de bar sau de cabaret” le era îngăduit, uneori, să fumeze în public. Chiar şi ele o făceau înfruntând dezaprobarea făţişă a “tradiţionaliştilor”. Însăşi Regina Maria – despre care se ştie că “fuma ca o turcoaică” – nu își satisfăcea acest viciu decât în camerele sale private. Încetul cu încetul însă, femeile şi-au câstigat şi acest drept: acela de a fuma în public. Şi au făcut-o cu eleganţa ce le caracterizează: tabacherele, “şpiţurile” şi port-ţigaretele destinate lor au devenit adevărate bijuterii. Moda fumatului, care la început a fost mai mult o formă de snobism, a prins din ce în ce mai mult în lumea femeilor pe măsură ce şi ocupaţiile lor au cucerit domenii destinate până atunci exclusiv bărbaţilor.

Femeie fumând (gravură din 1820)

Prin anii ’30 femeile care fumau nu mai erau de mult timp o ciudățenie. Un articol interesant destinat femeilor fumătoare a fost publicat în numărul din 14 octombrie 1931 al revistei “Ilustraţiunea Româna”:

“Femeia nu mai consideră fumatul ca pe o poză de salon, şi-şi ía toate libertăţile în practica acestui viciu. Prima preocupare a fumătoarei este dobândirea unui stil cât mai personal şi cât mai original. Alegerea rechizitelor de fumat şi a tutunului trebuie să corespundă tipului şi ocupaţiunei fumătoarei. Sportiva cu umerii drepţi, cu muşchii bine legaţi, nu-şi va potoli niciodată setea de tutun cu o ţigaretă fină, prinsă într'un şpiţ de fildeş; iar blonda suavă şi mlădioasă nu va lua niciodată între dinţişorii ei de lapte pipa scurtă englezească. Da, doamnelor, pipa scurtă, engleză, care nu cuprinde mai mult tutun decât o ţigaretă, i se potriveşte de minune femeii sportive, care de cele mai multe ori e şi o profesionistă. Această mică extravaganţă o face mai atrăgătoare, mai originală şi-i desăvârşeşte tipul. Desigur că această pipă reclamă două şiruri de dinţi albi şi puternici, de mic animal de pradă. Pipa însă nu va fi scoasă  din buzunar decât în cadrul potrivit: la sport, în munţi sau la mare, sau cel mult la meditaţiuni solitare între patru pereţi.

Marlene Dietrich sau arta fumatului graţios (1933)

Toaleta de vizită sau de seară îngăduie în locul acesteia un mic ciubuc umplut cu tutun parfumat, având totuşi un gust diferit de ţigareta obicinuită. Poate şi mai originală să vi se pară fumătoarea havanei. Aceasta îşi aprinde cu predilecţie o impozantă ţigară de foi în timp ce-şi soarbe cafeaua de dimineaţă, fierbinte şi aromată. Deşi este obișnuită cu un tutun mai tare, va renunţa le această pasiune atunci când iese în lume. Gestul excentric ar cere foarte mult curaj  şi o "bravare" a opiniei publice. Nu l'ar putea risca decât o femeie de o rară frumuseţe, căreia havana n'ar face  decât să-i adauge un farmec în plus.

Femeile cu fantezie adoptă şpiţul

Femeia modernă preferă însă, în general, ţigareta elegantă cu tutun străin, sau numai cu denumiri exotice, pe care o gaseşte în sute de varietăți: țigareta: ţigareta turcească, în vârful unui şpiţ lung, cât mai lung posibil... care se pretează la cele mai cochete poze şi atitudini; ţigareta egipteană, care nu se va profana cu nici un fel de şpiţ (acesta alterează în general gustul tutunului). La sfârşit vom numi obicinuitele ţigarete de dans, fumate pe nerăsuflate de legionarele acestui viciu, în orice ocazie, dar mai ales la ceremonia toaletei matinale.

Femeia energică fumează pipă

Dar nu există posibilitatea de a fixa genurile sau categoriile modului de a fuma. Câte femei fumătoare, tot atâtea feluri de pipe, ţigări, ţigarete, cu sau fără şpiţ! Dacă înainte, numai graţie concursului unor “împrejurări fericite" se putea defini tipul unei femei în gingaşă, robustă, pasionată, blândă, indiferentă, rece sau patimaşă - astăzi, o priveşti umblând şi, fără greş, o poţi plasa în genul care-i este propriu. Femeia a găsit în fumat, ca în atâtea alte preocupări şi pasiuni, un nou mijloc de exteriorizare a caracterului şi temperamentului ei.”

Pentru femeia de afaceri se impune ţigara de foi

Sursa: articolul “Femeile fumează!“ - semnat "R." - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 14 octombrie 1931.

Citește și articolul: Românii şi "iarba diavolului"

Citește mai mult... »

Modă şi stil la sfârşitul secolului al XIX-lea

Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost o perioadă de occidentalizare a întregii societăţi româneşti, care pendula între modelul francez şi cel german mai cu seamă, dar care prelua şi elemente din modelul englez sau din cel italian. Bineînţeles că toată această frământare prezentă în societatea românească se regăseşte şi în evoluţia modei acelor vremuri. Tot mai mulţi croitori şi coafori din occident, în special francezi şi germani, îşi făceau simţită prezenţa în marile oraşe ale Regatului. Tonul modei era dat tot de marile capitale europene (Paris, Viena, Londra) - dar hainele  erau comandate tot mai des la sucursale ale marilor case de moda europene deschise la Bucuresti sau la Iaşi. Bineînţeles, Parisul era încă etalonul modei şi al bunului gust. De fiecare dată când o doamnă admira într-un magazin o rochie sau o pălărie, negustorul făcea precizarea că este vorba de “un model şic – din Rue de la Paix”. George Costescu descrie în lucrarea sa “Bucureştii vechiului regat”, cu lux de amănunte, moda de la sfârşitul secolului al XIX-lea:

Moda pentru doamne şi domnişoare

Rochiile cu malankof (un schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) care se mai purtau încă pe la 1870 încep să fie înlocuite de “cucoanele mai tinere” cu fuste de pânză scrobite puse câte două-trei, unele peste altele. Taliile rochiilor treceau puţin peste cingătoare şi aveau mânecile lungi şi largi, iar la gât se încheiau până sus cu un rând de nasturi. La gât şi la mâneci rochiile erau “chenărite cu dantelă  îngustă”.

Rochii de preumblare - "Moda parisiană" - 1898

Prin 1878 aceste fuste sunt reduse la una singură, îmbrăcată  peste coapsa corsetului rigid, la care nu se renunţase încă, iar “jupele rochiilor au fost şi ele restrânse din croială, la atât cât cereau deschizăturile paşilor în mersul întins. În schimb înfoiala a fost făcută  pe-afară  prin două  şorţuri de stofă la fel cu a fustei, drapate în faţă  şi în spate şi printr-un volan de două palme, încreţit şi cusut peste marginea de jos a fustei.” Tot acum a crescut puţin şi “scobitura din dreptul gâtului”, mânecile s-au strâmtat  iar la talie se purtau “şiruri spumoase de dantelă lată sau de mousselină plisată – podoabă ce se numea jabot“.

Rochii de bal - "Moda parisiană" - 1898

Prin 1885 dispar şi şorţurile de jupe care sunt înlocuite cu volane, “cucoanele nevoind  încă să renunţe  nici la silueta înfoiată a vremurilor de mare luxurie, nici la distanţa aceea respectuoasă  pe care forma toaletelor o impunea încă galanteriei bărbaţilor”. Toaletele aveau așadar și rolul de a ține bărbaţii la o oarecare distanţă. Peste încă  vreo zece ani, volanele aplicate au rămas specifice doar rochiilor de seară, tăietura costumului feminin  “s-a lipit şi mai mult de trup”, garniturile adăugate au dispărut şi ele, iar fustele au început să fie croite drept şi au fost scurtate “doar până aproape de glesne”. Talia era mereu accentuată, fiind una dintre simbolurile frumuseţii, alături de coafură. Lenjeria feminină era albă, din ţesături fine, împodobită cu broderii şi dantelă lucrată la igliţă (numită frivolites) sau cu acul (points de Venice). Ciorapii se purtau la început până la genunchi, apoi până deasupra lor, şi erau susţinuţi de jartiere elastice, fastonate în “frou-frou” şi împodobite cu ghirlande mici de flori de câmp lucrate “în mătăsuri colorate sau cu câte un trandafir de catifea sau chou de panglică”.

Încălţămintea la modă erau pantofii escarpins (scobiţi) – purtaţi la rochiile de seară – şi ghetele cu carâmb înalt, cu 16-20 de nasturi şi cu tocuri de lemn învelite în piele, înalte de doar 5 cm. Se purtau mânuşile lungi și perlele erau în mare vogă. Coafurile preferate de doamne seara erau cocurile clasice, “care niciodată nu se demodează”. Ziua capul era acoperit cu pălării mici, cu rol mai mult de accesoriu. Evantaiele  erau considerate încă un semn de distincţie.

Moda pentru domni

Bărbaţii, asemeni celor de azi, erau mai conservatori. Stilul vestimentar al îmbrăcămintei pentru bărbaţi a rămas unul sobru şi demn. Fracurile sau regingotele şi pantalonii bine croiţi caracterizau ţinuta oricărui domn la modă. Cele mai întâlnite accesorii erau bastoanele subțiri din lemn şi pălăriile. Bărbaţii îşi lăsau de regulă mustaţă  şi purtau favoriţi.

Domni din înalta societate

Moda masculină impunea purtarea redingotei negre sau albastre chiar şi în zilele de lucru, precum şi a pantalonului negru sau de culoarea oului de raţă. Pe cap se purta jobenul (țilindrul) sau melonul (cipagul). La gât se putau cravatele din mătase neagră, fără lustru, înnodate “cu nod de fundă, de plastron sau de regată”. Artiştii şi intelectualii purtau “La Valliere, pe care le înnodau în fundă mare şi moale, în jurul gulerelor albe, tari şi înalte, nerăsfrânte nici la colţuri şi care le ţineau gâtul înţepenit”. Se purtau doar cămăşi albe, cu “pieptul şi mânecuţele cămeşei întărite în scobeală şi lustruite”. Ciorapii purtați în zilele obişnuite erau de culoare gălbuie, iar cei pentrtu ţinutele de gală erau obligatoriu negri. Mânuşile purtate erau albe ca zăpada (glaceẻ). 

Citește și: Războiul malancoavelor

“Din ţinuta domnilor mai făceau parte: ceasornicul cu capace care se purta în buzunarul vestei şi cu lănţişor petrecut prin chiotoarea nasturilor de pe piept, până la buzunarul opus unde la capătul lanţului se punea un creion mecanic, un medalion cu vreo fotografie dragă şi uneori cutiuţa cu tabac de tras pe nas; - apoi tabachera de tutun şi ţigaretul de fildeş, de chihlimbar, de abanos sau de sidef; în sfârşit, bastonul, neîncovoiat şi cu mâner de aur, de argint, de fildes, de baga ori de sidef, dacă nu chiar de vreun crâmpeiu de corn de cerb.” Uneori mânerul bastonului era detaşabil şi avea ataşată o lamă de stilet, fiind folosit pentru autoapărare (baston cu şiş). 

Citește și : Rochia pantalon în Bucureștii anului 1911

Surse: 

George Costescu - "Bucureștii vechiului regat” - 1944 

Revista “Moda parisiană” -  numere din anul 1898. 

Citește mai mult... »

Îndatoririle unui copil rege

M.S. Regele Mihai s-a născut în 25 octombrie 1921 în castelul Foișor din Sinaia. La numai șase ani, copilul căruia îi plăcea să cânte la pian, să joace șah, să-și călărească poneiul sau să conducă mașinuțe devinea Regele României. O copilărie fericită veți spune. Dar nu a fost deloc așa. Micul Rege a domnit aproape trei ani, din luna iulie 1927 și până în iunie 1930. În tot acest timp a crescut despărțit de tătăl său și trebuia să își îndeplinească îndatoririle de suveran al României. Despre această perioadă Regele Mihai își amintea: „Aceste ieşiri oficiale, care erau destul de puţin numeroase, constituiau de fapt singurele momente în care participam la viaţa Regatului, singurele momente în care aveam parte de manifestările de respect datorate unui Rege. La drept vorbind, eu m-aş fi lipsit bucuros de aceste obligaţii pe care le suportam fără a le înţelege. A-ţi îndeplini datoria, atunci când ai şase ani, este întotdeauna o corvoadă. Asistam la parade sau la treceri în revistă militare, ceea ce - departe de a mă distra - îmi provoca un sentiment de plictiseală şi de stinghereală. Reîntors acasă, redeveneam un copil retras şi singuratic ". (M.S. Regele Mihai în “O domnie întreruptă”, dialog cu Philippe Viguié Desplaces, Ed. Libra 1995)

Prima domnie a Regelui Mihai s-a încheiat în 8 iunie 1930, zi în care a fost detronat de propriul sau tată. El a primit atunci titlul – „ridicol” în opinia marelui nostru istoric și om politic Nicolae Iorga - de Mare Voevod de Alba Iulia. Întoarcerea tatălui avea să-i aducă fostului şi viitorului Rege noi suferinţe. Regina Elisabeta, „mama fostului rege și fosta soție a actualului rege” nu se poate împăca cu aventurile amoroase ale Regelui Carol al II-lea și părăsește România. Mihai, rămas la Bucureşti, și-a pierdut mama la scurt timp după cei cinci ani în care a crescut în absența tatălui. Nu a scăpat nici de „corvoada” prezenței la evenimentele oficiale. Ce însemna aceasta corvoadă o să încerc să vă arăt în „fotoreportajul” de azi. Am ales o lună a anului 1931 și am cules din revista „Realitatea Ilustrată” toate știrile despre evenimentele la care a participat Voevodul Mihai. Nu uitați ca Voevodul Mihai nu împlinise încă 10 ani:

“Duminică  s’a desfăşurat la hipodromul Băneasa, clasica alergare „Derby-Român”, într’o atmosferă pe cât de selectă, pe atât de entuziastă. Suveranul, Voevodul Mihai şi ex-regina Elisabeta a Greciei au onorat cu prezenţa lor evenimentul spotiv, aclamaţi fiind de numerosul public. Clişeele publicate în această pagină, reprezintă pe Regele Carol, Voevodul Mihai, ex-regina Elisabeta a Greciei şi d. C. Argetoianu, îndreptăndu-se spre tribuna regală.” (“Realitatea Ilustrată” – 11 iunie 1931)

La hipodromul Băneasa

“Pe câmpia Ghencea din apropierea Capitalei, s’au executat marți 2 Iunie crt., o serie de exerciţii militare, pentru atacuri cu gaze şi apărare contra lor. Regele Carol, Voevodul Mihai, d-nii miniştri Argetoianu şi Manoilescu, au luat parte la desfăşurarea operaţiilor, interesându-se de-aproape de mersul lor. În fotografie: Voevodul Mihai plimbându-se pe câmpul de exerciţii.” (“Realitatea Ilustrată” – 11 iunie 1931)

Pe câmpul de exerciţii

“Ziua de 8 Iunie, aniversarea de un an de la urcarea pe tron a Regelui Carol, a fost serbată cu un deosebit fast în toată ţara. În afară de serviciile religioase oficiate în toate bisericile, s’au organizat reviste militare şi meeting-uri de aviaţie în oraşele de reşedinţă ale escadrelor aeronautice. Serbările din Bucureşti, — concomitente cu congresul  internaţional de aviaţie,— au  dat prilej unor excelente manifestaţii aeriene, printre care şi un rallye internaţional, cu punctul de reper Bucureşti. Totodată s’a desvelit la Băneasa o placă comemorativă, pe locul unde a aterisat avionul, care l-a adus pe regele  Carol, la 6 Iunie 1930.“ (“Realitatea Ilustrată” – 11 iunie 1931)

  

La mitingul aerian de la Băneasa

“România a fost vizitată săptămâna trecută de caravana „Citroen”, care a făcut demonstraţii automobilistice în toată țara. Fotografia de sus reprezintă pe Regele Carol, primind explicaţiuni din partea reprezentantului fabricei, asupra transportării unui tun de câmp prin tracţiune automobilă.” (“Realitatea Ilustrată” – 11 iunie 1931)

Lânga un tun al caravanei Citroen

“Suveranul şi Marele Voevod Mihai asistând la plecarea ştafetei grănicerilor, care va face ocolul României.” (“Realitatea Ilustrată” – 11 iunie 1931)

Salutând plecarea ștafetei grănicerilor

”Marele Voevod Mihai a vizitat de curând uscatoria de porumb din Constanţa. Lămuririle au fost date de d-nii ing. Gâlcă şi arhitect G. Mazilu.” (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1931)

În vizită la uscătoria de porumb

“Concomitent cu congresul internaţional al Federaţiei aviatice din întreaga lume, care s'a ţinut în Bucureşti, am avut de înregistrat o serie întreagă de exibiţii aviatice, de cea mai mare însemnătate. Printre altele trebue să menţionăm în primul rând sosirea cu avionul a Arhiducelui Anton de Habsburg, logodnicul Principesei Ileana, care şi-a pilotat personal aparatul, călătorind singur dela Paris până aci. Totodată au fost în trecere prin România şase avioane de mare bombardament, aparţinând aparţinând armatei franceze şi făcând parte din al douăzeci şi doilea regiment dela Chartres. Escadrila a sburat sub comanda colonelului Delauney. Raidul Franța-România făcut de această escadrilă, care a trecut Alpii la 5000 metri înălţime, s’a petrecut în cele mai bune condiţiuni. Fotografia, reprezintă pe Regele Carol, Marele Voevod Mihai, Principesa Ileana şi Arhiducele Anton de Habsburg, la aeroportul Băneasa, după aterisarea escadrilei franceze.” (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1931)

Așteptând o escadrilă franceză  pe aerodromul Băneasa

“Luni 15 Iunie s’a deschis Parlamentul, ambele Corpuri fiind convocate în incinta Camerei Deputaţilor, unde Suveranul a citit mesajul regal de deschidere. Fotografiile noastre reprezintă: În prima: Landoul regal coborând dealul Patriarhiei. În trăsură, Suveranul, Marele Voevod Mihai şi Principele Nicolae. În a doua fotografie: Regele Carol citind mesagiul de deschidere a corpurilor legiuitoare; în lojă îl putem observa și pe Voevodul Mihai.”  (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1931)

        

“Târgul Moşilor şi-a pierdut ceva din farmecul naiv de odinioară, s’a industrializat şi aceasta desigur nu poate fi pe placul copiilor. Chiar Marele Voevod Mihai, vizitând deunăzi Moşii, se pare că a avut aceasta impresie, deoarece nu l-am văzut amuzându’se excesiv, pe când era plimbat prin marile magazine de ceramică, 'prin expoziţia etnografică, prin pavilionul industrial... E adevărat că s’au rărit acum barăcile acoperite cu câte-o rogojină, corturile zdrenţuite, dar a pierit odată cu ele şi ceva din sgomotoasa veselie de altădată. Încercarea puterii şi-a schimbat capsa pocnitoare cu un bec electric, caruselul e pus în mişcare de un motor de automobil, iar lampa de carbid, e înlocuită cu lumină electrică. Pare că nici circurile nu mai sunt atât de interesante ca atunci când Marele Voevod, avea numai câţiva anişori şi când vedea pentru prima oară elefanţi, cu pielea ca de pneu de automobil şi maimuţe ridicule. Acum Marele Voevod, a privit cu oarecare blazare, e aproape un adolescent — cu o seriozitate nedesminţită de nici un zâmbet, agilităţile groteşti ale maimuţelor şi clownii  pudraţi din arene. Tot sportul a rămas ultimul refugiu, chiar în acest târg al Moşilor în care distracţiile americane abundă.

La expoziția etnografică  din Târgul Moșilor

Un sport nou pentru Măria Sa Mihai a fost în întortochiatul Montagne Russe. Însoţit de colonelul Grigorescu, Marele Voevod s’a suit cu un curaj imperturbabil în vagonet şi a făcut întreaga călătorie uruiitoare, cu hopurile ei şi virajele ce ameţesc, gustând farmecul acestei viteze, plină de surprize. Când vagonetul, — după ocolul aerian — a ajuns în punctul de unde pornise, Voevodul a cerut să se mai dea odată în Montagne Russe. Evident însă că se cere oarecare prudenţă, atunci când e vorba de ameţitorul Montagne Russe şi de un vlăstar de viţă regală, aşa că d.colonel Grigorescu a sfătuit protocolar pe Măria Sa să renunţe la prelungirea unei călătorii pe eşafodajul din Luna Park.

Se pare însă că Voevodul a pus condiţiuni: l-au atras nişte automobile electrice, ce fac un sgomot asurzitor şi au trolee ca tramwayele şi iată pe severul colonel alături de Marele Voevod la volan, în acel automobil cărucior, care are o cârmă de direcţie atât de rudimentară, încât merge într’adevăr  pe două poteci, luând-o când la dreapta când la stânga. Dar ameţirea intră în farmecul distracţiilor dela Moşi. În fine, dacă n’ar fi fost Montagne Russe, Voevodul n’ar fi plecat cu impresii atât de puternice din Târgul Moşilor. La plecare potrivit tradiţiei, un invalid i-a oferit baloane, care fâlfâind în urma maşinei provocau exclamaţiile trecătorilor:

—  Voevodul a fost la Moşi !“ (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1931)

În Montagne Russe în Târgul Moșilor

“Marele Voevod Mihai primeşte pe scările palatului regal, ştafeta grănicerilor care a făcut ocolul României.” (“Realitatea Ilustrată” – 25 iunie 1931)

Primind ștafeta grănicerilor

“Suveranul şi Marele Voevod Mihai, au vizitat săptămâna trecută Postul Central de pompieri. (“Realitatea Ilustrată” – 25 iunie 1931)

În vizită la Postul Central de Pompieri

“După Caravana “Citroen”, o nouă manifestare automobilistică ne-a vizitat țara: Caravana “Ford”. În fotografie: Suveranul cu Voevodul Mihai primind explicațiuni în Piața palatului regal, din partea conducătorului caravanei Ford.” (“Realitatea Ilustrată” – 25 iunie 1931)

Primind Caravana Ford

Citește mai mult... »