Marioara Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre cele mai importante actrițe din România care au dominat scena teatrului românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Personalitate fascinantă și voce de referință în istoria teatrului, artista a impresionat de-a lungul carierei prin roluri dramatice memorabile și o prezență scenică de excepție.
 |
| Maria Voiculescu în trei roluri memorabile |
În lucrarea sa dedicată marilor figuri ale scenei, criticul F. O. Fosian o caracteriza astfel pe celebra tragediană a teatrului românesc:
 |
| Cu trenul spre Cheile Bicazului (1934) |
Societatea românească interbelică — la fel ca cea de astăzi — era o lume a extremelor și a contrastelor profunde. Dincolo de luminile orbitoare ale marilor bulevarde și de recepțiile elegante ale vremii, exista o realitate paralelă, ascunsă în umbră. Dacă centrul Capitalei reunea elitele culturale și politice cu clasa de mijloc aflată în plină ascensiune — mici patroni, meseriași și funcționari —, periferia ascundea o altă față a Micului Paris: cea a mahalalelor insalubre, o lume pestriță, dură și fascinantă.
 |
| Școala de hoți a fraților "Doctoru" (stănga) și cârciuma "Bancherului" (dreapta) |
Vă invit astăzi la o călătorie în timp, în anul 1932, pentru a descoperi unul dintre cele mai rău famate zone din Bucureștiul interbelic: Mahalaua Dracului — un loc care își merita pe deplin numele și renumele. Ghizii noștri în această aventură urbană vor fi reporterul „Gr.” de la revista „Ilustrațiunea Română” și un inspector de poliție care cunoaște până și cele mai întunecate cotloane ale cartierului.
“Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine “la fața locului". După “cartea de vizită” pe care clientul poliției o lăsase “la locul operației”, prietenul meu și-a identificat “marfa”.- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mâine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor."
 |
| "Calea Victoriei"... a mahalalei |
"- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr - scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale și colaborator la revista “Moftul român”, asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?Cu zâmbetul specific copoilor polițienești care sunt pe urmele infractorilor dar își păstrează secretul până la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea până în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției.”
“Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brâu de locuri virane care încinge noul cartier ca șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste câteva minute am ajuns. Dacă n'aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate - mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase - se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.
 |
| Cofetarul ambulant al mahalalei (stânga) Casa "Sobarului"asasinul lui Caïr (dreapta) |
- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrâne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.- Bună ziua, maică.- Zamfir i-acasă?- Nu e, maică. N’a mai dat de ieri p’aici.Zamfir “Gură de oțel” era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu “un sac de impresii” de mare preț, dar lăsând imprudent în urma lui, o “carte de vizită" care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pământului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultând explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sunt fanteziile unui inspirat sau mărturiile unui om care le-a trăit aievea.”
“- Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații “Doctoru” dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea ere să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul “urmărit” trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea “urmăritor” s’o golească tot din fugă.Căsuța de dincolo era reședința “Sobarului”, asasinul lui Caïr. În spatele cârciumii șade “Cuțitarul”. Pe vremuri era și el profesor de “chirurgie”. El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strâns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești “la ficați”, “la mir” și alte operațiuni de “mare chirurgie”.Cârciumarul “Bancherul” își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează “întreprinderile băieților”, “mărită mărfurile”, împrumută bani în timpul “crizei”, face credite la băutură și întreține oamenii cât stau la răcoare.”“Piticul”, meșter în “uite popa, nu e popa”, este “Nestorul” comunității. El s'a specializat în infracțiuni de “maximum 15 zile închisoare" și a suferit până acum 53 de condamnări. Tot el este acela care hotărăște cota de beneficiu dintr’o “lovitură”, în raport cu osteneala fiecăruia. El e casația. Ceea ce a hotărât el, trebuie executat. Nimeni nu poate deslega ordinele lui. Cei ce nu se supun suferă rigorile unui cod special. La cinci participații nu ridică nici un beneficiu.
***
Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M'am întrebat câte asemenea cartiere rău-famate nu are Bucureștiul în întunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tâlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s'a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gândindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră - ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu când dorm și când lucrează.”
Vă propun ca astăzi să pornim alături de Ion Tic, reporter al publicației interbelice ”Ilustrațiunea Română”, într-o incursiune documentară realizată în anul 1936 în rândul comunităților românești din Timoc.
 |
| Instantanee din Valea Timocului (1936): Vancea cântând la caval, gospodine la fântână și portul tradițional la horă |
