Reclame la produse „minune” în Bucureștiul de altădată

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului al XX-lea era dată de forfota comercianților ambulanți. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai olteni îmbrăcați cu cămășile lor lungi și albe, moți cu tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, bulgari și turci cu tichie sau cu fes alb sau roșu cu ciucure. Mai erau evreii cu joben negru și pantofi de lac, țărancele venite din vecinătatea Bucureștiului să vândă lapte covăsit, romii cu îmbrăcămintea viu colorată care te îmbiau cu porumbelul fierbinte. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului de ieri…

Comerț ambulant și tehnici de convingere
pe străzile Bucureștiului interbelic

Ce nu știam însă era modul în care își promovau mărfurile unii dintre acești vânzători stradali. Citind câteva dintre extrasele din presa interbelică, veți fi surprinși să descoperiți că reclamele mincinoase de odinioară nu sunt cu nimic diferite de cele din prezent. Atât doar că locurile în care se vând aceste produse miraculoase s-au diversificat, iar parcările marilor centre comerciale au devenit noua oportunitate pentru negustorii de azi.

Continuarea

Moscova și Tezaurul României: O lecție amară a istoriei

Alex F. Mihail, reporterul interbelic al săptămânalului „Realitatea Ilustrată”, se întreba retoric în anul 1934: „Se va mai reîntoarce tezaurul de la Moscova?”.

"Ce a fost transportat acolo
și ce a mai rămas neprădat?"

A trecut aproape un secol de atunci, dar întrebarea reporterului interbelic a rămas încă fără răspuns. Cu toate acestea, cred că nu trebuie să renunțăm să spunem povestea tezaurului românesc copiilor noștri, pentru ca și ei să cunoască adevărata față a vecinului nostru milenar, Rusia.

Continuarea

Culisele Parlamentului interbelic: Alte măști, aceeași piesă lisel

Vă propun astăzi o incursiune în culisele unei lumi care, deși pare îndepărtată, ne este atât de cunoscută. Un subtitlu care mi-a stăruit în minte în timp ce pregăteam acest material este: Nimic nou sub soarele României.

De data aceasta, privim spre culisele Camerei Deputaților, așa cum erau ele surprinse de un reporter în anul 1932. Mă întreb adesea cât de diferită este imaginea de atunci față de cea pe care un reporter de astăzi o vede pe culoarele Parlamentului. Probabil că cele două imagini s-ar suprapune perfect: alte chipuri, dar aceleași metehne. Poate că găsim astăzi mai puțină distincție și mult mai puțină știință a oratoriei, dar esența rămâne neschimbată. Marele Eminescu ne-a spus aceste lucruri încă din 1883:

„Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.”

Continuarea

George Enescu în universul său intim: Un interviu interbelic (1936)

În numărul din 25 martie 1936 al revistei „Realitatea Ilustrată”, prin articolul intitulat „George Enescu – Viața sobră a unui geniu”, publicistul Ioan Massoff ne oferă șansa de a arunca o privire în universul intim al celui mai mare muzician român. 

Relatând o întâlnire petrecută “cu un deceniu în urmă”, în jurul anului 1926, Massoff descrie cu o uimire aproape pioasă cum „necesitățile profesionale” l-au condus nu spre un palat somptuos, ci către modestul Hotel Bratu din Calea Griviței. Acolo, la ora opt și jumătate dimineața, jurnalistul avea să descopere un Enescu surprinzător de matinal și de o simplitate dezarmantă, demontând orice prejudecată despre stilul de viață al marilor artiști. Întâlnirea, marcată de timiditatea „groaznică” a autorului în fața robustului dar blândului Maestru, reprezintă o mărturie autentică despre modestia legendară care l-a însoțit întreaga viață pe genialul George Enescu.

Continuarea

Conflictul dintre generații sau... Ehei, pe vremea noastră era altfel!

Afirmația conform căreia „pe vremea noastră era altfel” reprezintă un refren universal și atemporal, reluat de fiecare generație care privește spre cei tineri cu o doză de nostalgie critică. Un exemplu elocvent de analiză a acestui etern conflict dintre generații ne este oferit de publicistica interbelică:

 

“Ehei, pe vremea noastră era altfel!” - spun bătrânii oftând. Nimic nu le mai place azi: orașul e murdar și neîngrijit, tinerii nu studiază, lumea-i neserioasă, femeile-s frivole, funcționarii nu-s cinstiți, poliția ocrotește prostituția și jocurile de noroc, negustorii dau marfă proastă, bancherii nenorocesc lumea cu falimentele lor, oamenii politici nu-s patrioți și umblă numai după căpătuială, ziariștii spun minciuni...

 

Continuarea

Povestea unui genial actor de comedie: Petre Liciu

Am încercat în articolele anterioare să devoalez pentru voi câteva dintre destinele marilor actori de odinioară (Maria Ciucurescu, Sorana Țopa, Agepsina Macri-Eftimiu, Leny Caler sau Nora Piacentini), de dansatori (Lizica Codreanu) sau ale unor voci celebre din vremurile trecute (Florica Florescu, Gheorghe Ionescu-Gion sau Titi Botez). 

Mă întorc în lumea teatrului de la începutul secolului XX ca să vă povestesc despre un mare actor – poate cel mai mare actor român de comedie al secolului trecut: Petre Liciu.

Continuarea

Printre sașii de altădată: O duminică la biserica din Hărman (1936)

Hărmanul interbelic păstra o aură de legendă, fiind una dintre puținele așezări unde timpul părea să fi lucrat în favoarea tradiției. Reporterul revistei „Realitatea Ilustrată” își motiva astfel călătoria din primăvara anului 1936:

„Lângă Brașov, la o distanță de cca 1.4 kilometri, se află un sătuleț de sași, numit Hărman. Înainte cu vreo 800 de ani, cavalerii germani ai cruciadelor, care se întorceau în patrie, poposeau aici. De atunci locuitorii satului au păstrat unele tradiții și costume speciale, ce se îmbracă la sărbători.” 

Biserica evanghelică fortificată, ridicată pe ruinele unei bazilici romane, devenea duminica centrul universului săsesc. Atmosfera era descrisă ca o fereastră deschisă direct spre trecut:

Continuarea

SONDAJ: Preferaţi viaţa la ţară sau pe cea la oraş?

„Preferaţi viaţa la ţară sau cea de la oraş şi de ce?” — aceasta este o întrebare atemporală, pentru mai multe generaţii de români, indiferent dacă se aflau în Belle Époque sau în era digitală.

 

Dacă astăzi am apela la un sondaj de opinie online sau la rețelele de socializare pentru a afla aceste preferințe, în 1907 sociologia era abia la începuturile ei, iar ştiinţa sondajelor încă nu se născuse. Cu toate acestea, jurnalele vremii găseau metode pline de farmec pentru a interacţiona cu cititorii. Rubricile de gen "Poșta redacției" adunau gândurile cititorilor — semnate cu pseudonime dintre cele mai pitoreşti — exact aşa cum o fac astăzi comentatorii de pe bloguri sau de pe rețelele sociale.

Continuarea