Mondenele de altădată

Vânzătoarea de plăceri

Sunt vânzătoarea de plăceri,
Sunt Margot, Fifi sau Aurica...
Cu câţiva poli, cu... mai nimica,
Vând nopţi de scârnave vegheri.
Poftiţi bătrâni, poftiţi becheri,
Am optsprezece primăveri,
Şi’s vânzătoare de plăceri.

Sunt vânzătoarea de plăceri...
E’o ruşinoasă meserie...
Dar, ţie, ce îţi pasă ţie,
Că’n al meu suflet gem dureri?
Tu, voluptăţi de’o clipă ceri
Şi prefăcute mângâieri...
Sunt vânzătoarea de plăceri...

Sunt vânzătoare de plăceri...
Ia’mi trupul ! Bate-ţi joc de dânsul!
Ce’ţi pasă de mă’neacă plânsul?
Însă să ştii: zeci de averi,
Client brutal, poţi să’mi oferi,
Dar sufletu’mi n’ai drept să’l speri!
Sunt vânzătoarea de plăceri...

Sunt vânzătoare de plăceri!
Ş’aştept pe... El, c’am şi eu doară
Un moftuleţ de inimioară!...
L’aştept... dar unde-i?... nicăieri?
Iar anii trec... cerniţi...stingheri...
Şi sunt, la patruzeci de veri
Tot vânzătoarea de plăceri!

(Jorj Delamizil – "Furnica" – 4 septembrie 1908)




Citește mai mult... »

Concursuri şi recorduri trăznite

Imaginaţia oamenilor nu are limite în a imagina concursuri mai mult sau mai puţin excentrice sau în stabilirea de “recorduri mondiale” în domenii care nici nu vă trec prin minte. Am găsit relatări despre astfel de concursuri - organizate după regulamente din cele mai stricte şi jurizate de “comisiuni” foarte exigente - în presa interbelică, așa că o să vă spun şi vouă despre câteva dintre ele. Pentru că trebuie să ne şi amuzăm, nu-i aşa?

Alergări cu coşuri...


…sau cu butoaie

"Ştiţi cumva cine era deţinătorul recordului mondial la “împinsul unui bob de mazăre de distanţa de… 40 de kilometri”? Dacă nu – vă spun eu ca e vorba despre mister Tom Rubber din Texas. Pentru a realiza valorosul record americanul şi-a construit un dispozitiv igenios din sârmă pe care şi “l-a montat” pe cap şi ajutat de el a parcurs distanţa de 40 de km. în patru labe împingând bobul de mazăre până în vârful unui munte."

Recordmanul la împins bobul de mazăre 
(40 de kilometri !!)

Cine se spală mai repede

"Sau poate ştiţi măcar cine a deţinut recordul mondial la “spălat viteză”? Tot eu o să vă spun că recordmena interbelică a acestei probe a fost Miss Mary Millers din Chicago care a reuşit performanţa de a se îmbăia în fix 4 minute. Păcat că nu am gasit în presa vremii şi regulmentul concursului sau măcar criteriile după care s-a făcut jurizarea. Probabil că fotografia “luată” în timpul concursului vă va da câteva indicaţii… suplimentare."

Cine stă mai mult într-un par



"În aceiaşi notă, o organizaţie parisiană numită “Înapoi la copilărie” ai cărei membri era doar domni cu vârsta mai mare de 60 de ani au organizat o întrecere de alergare cu cercul. “Record-man-ul” ultimului concurs a fost domnul Jean Pompier, care a înconjurat arena cu cercul de şaptesprezece ori şi jumătate şi şi-a învins adversarii ca urmarea a abandonului acestora."

Bunici alergând cu cercurile

Concurs de înot cu jobenul


"Trebuie neapărat să vă mai spun și că recordul mondial de “împuşcare” a sticlelor a fost stabilit de un berar din Portland care a avut nevoie de 9 secunde să doboare o sticlă. Sau că o cameră de mărime medie putea fi măturată de o super-gospodină în doar 8.3 secunde. Pot să vă spun de asemenea că se organizau concursuri de maximă audienţă de “durată a râsului”, de înot cu jobenul, de alergări cu 15 coşuri de nuiele pe cap sau de durată a şederii pe un ... par."

Sursa: articolul “Tot soiul de concursuri” - semnat Keystone - publicat în revista Realitatea Ilustrată - numărul din 7 octombrie 1934

Citește mai mult... »

Silly Vasiliu - vedeta Alhambrei de altădată

„Superlativele nu sunt deloc exagerate în cazul de față: Silly Vasiliu este pe drept răsfățata publicului de revistă, este și rămâne marea lui vedetă, populară și iubită deopotrivă de spectatorii din primele rânduri de fotolii, ca și de cei din ultimele rânduri de balcoane...
- Bravo Silly !... Bis!...
... este exclamația obișnuită, de proporții delirante, care răsplătește fiecare „șlagăr” al lui Silly Vasiliu, fie că e vorba de o arie națională, pe care o „zice” de foc și de inimă albastră, electrizând sala, fie că e vorba de o romanță sentimentală sau de tangoul insinuant. Pe soclul revuistic, Silly Vasiliu – frumoasa Silly Vasiliu – și-a câștigat un loc de frunte pe care multe l-au disputat dar fără succes.”

Teatrul Alhambra
Silly Vasiliu cap de afiș la Alhambra (dreapta)
Silly Vasiliu pe coperta "Ilustraţiunii Române" - 1935 (stânga)

Acesta este portretul făcut „răsfățatei publicului de revistă” bucureștean de altădată - Silly Vasiliu - de către F. O. Fosian în volumul „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”. Aș adăuga doar constatarea că numele acestei iubite artiste din perioada interbelică este și el unul pe nedrept înscris în lista tristă a artiștilor de aproape uitați astăzi.  Asta deși numele ei este legat de cel al unui celebru tenor al Operei Române, Nicolae Leonard – a cărei parteneră de scenă a fost - dar și de numele unei celebre scene românești, Teatrul Alhambra, a cărei vedetă incontestabilă a fost alături de alte nume mari ale revistei românești (amintesc doar câteva dintre aceste nume: Marilena Bodescu, Virginica Popescu, Mia Apostolescu, Lulu Nicolau, Lisette VereaTiti Botez, I. Talianu, H. Nicolaide. Scena Ahambrei a fost împărțită de Silly Vasiliu și cu artista care a „sfințit scândurile scenei de la Alhambra”, inegalabila Maria Tănase.

Suflet candriu de papugiu
Silly Vasiliu

Același nume - Silly Vasiliu – e unul strâns legat de istoria muzicii ușoare românești. Foarte multe dintre melodiile lui Ion Vasilescu – amintesc doar „Suflet candriu de papugiu”, "Te-am înşelat şi-mi pare rău" și „Nu-ți pare rău să vezi că plâng” - au fost lansate de Silly Vasiliu. Numele actriței este legat de asemenea de începutul cinematografiei românești: a jucat în primul film sonor românesc - „Bing-Bang” – produs de marii actori Vasile Vasilache și Nicolae Stroe – film proiectat pentru prima dată la Cinema Arpa din cadrul Cercului Militar Național în 7 februarie 1935. A jucat, câteva decenii mai târziu - în anul 1957 – într-o altă producție de referință a cinematografiei românesti: în filmul-spectacol turnat după piesa "Bădăranii" de Carlo Goldoni pusă în scenă la Teatrul Național din București, în regia lui Sică Alexandrescu.



Citește mai mult... »

Povești de la Sfânta Vineri – biserica făcătoare de minuni

Unul dintre cele mai iubite lăcaşuri de cult ale Bucureştiului a fost Biserica Sf. Vineri. Construită pe locul unui vechi schit în timpul lui Matei Basarab, micuţa biserică a fost un loc care a atras deznădăjduiţii, bolnavii, credincioşii plini de încredere  în puterile icoanei făcătoare de minuni a Cuvioasei Paraschieva pe care o adăpostea. Din păcate biserica a fost demolată de autorităţile comuniste: în 9 iulie 1987 biserica a fost rasă de pe faţa pământului cu ajutorul unor deţinuti de drept comun cărora li s-a promis reducerea pedepsei. Asta pentru că muncitorii aduşi de primărie pentru a dărâma lăcaşul au refuzat să facă acest lucru. Tocmai pentru că biserica a avut o viaţă atât de tumultoasă – mi-a atras atenţia un articol apărut în “Ilustraţiunea Română”, numărul din 12 octombrie 1932, care surprinde imagini din viaţa de atunci a lăcaşului sfânt:

Imagine surprinsă în timpul demolării bisericii Sf. Vineri

“Fericiţi acei ce şi-au păstrat credinţa în puterea binefăcătoare a sfinţilor! I-am văzut venind în pelerinaj la biserica Sfânta Vineri, la biserica făcătoare de minuni. Ologi, orbi, bătrâni, mame cu prunci slăbuţi în braţe, urcau cu speranţă şi credinţă'n suflet treptele ce duc la altarul care ascultă şi alină durerile. Care este taina misterioasă a icoanelor, a izvoarelor făcătoare de minuni ?... Nimeni n'o va tălmăci vre'odată. La Lourdes, în Franţa, chiar la noi, la Schitul Ialomicioarei, am văzut sute de cârje, pe care le-au depus ologii la picioarele statuilor în urma câtorva rugi fierbinţi.  „Crede şi te vei mântui!" Minunea e a icoanelor sau a credinţei?"

Biserica făcătoare de minuni
Biserica Sf. Vineri  în anul 1932

Citește mai mult... »

Un decalog interbelic

Prima jumătate a secolului trecut a fost cu siguranţă epoca în care femeia şi-a cucerit definitiv dreptul de a participa activ la viaţa socială. În aceşti ani doamnele au trecut de la rolul domestic de “femeie de casă” la acela de “doamnă în societate”. Au cucerit o multitudine de drepturi: de a purta pantaloni, de a purta părul tuns scurt, de a face sport, de a se plimba pe bicicletă în public, de a participa la consursurile de frumuseţe… Profesarea de către femei a meseriilor rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor constituie o etapă importantă în această “luptă pentru emancipare a femeilor”. Nu era doar un moft această aspiraţie a femeilor. În lipsa unei independenţe financiare, femeile ar fi rămas dependente de veniturile soţilor lor. Ori independenţa financiară nu se putea câştiga decât prin munca proprie. Femeile medic, avocat, inginer, taximetrist sau paraşutist încep să devină o prezenţă obişnuită în societate.


O victorie în lupta de emancipare a femeilor:
dreptul de a purta părul tuns scurt

Această schimbare de rol în societate a avut însă parte de opoziţia puternică a “celeilate părţi” a societăţii. Bărbaţii nu erau întotdeauna de acord cu noul loc şi rol al femeii. Cei mai cârcotaşi dintre ei au formulat chiar un  “decalog” destinat femeilor. Doamnele au răspuns imediat cu 10 porunci destinate sexului masculin. Pentru că şi bărbaţii trebuiau să îşi schimbe obiceiurile, nu-i aşa? Mă îndoiesc însă că aceste “porunci” au fost în totalitate respectate. Nu au fost nici atunci – nu sunt nici astăzi:

Citește mai mult... »

O femeie fatală - actriţa Alice Cocea

Alice Cocea a fost una dintre cele mai cunoscute actriţe românce de teatru şi film din perioada interbelică. A fost de asemenea și una dintre cele mai frivole femei ale epocii ei. În puţine cazuri epitetul de femeie fatală se potriveşte atât de bine ca şi în cazul ei: cel puţin trei barbaţi s-au sinucis pentru că nu şi-au asigurat dragostea şi fidelitatea frumoasei actriţe. Dar să nu anticipăm.

Alice Cocea

Sofia Alice Cocea s-a născut la Sinaia în 28 iulie 1899 (1897 conform altor surse), tatăl ei fiind ofiţer în comandamentul curţii regale. S-a pregătit încă de copil pentru o carieră dedicată scenei: între anii 1909 şi 1912 a urmat cursurile Conservatorului de muzică şi artă dramatică din Bucureşti. Debutul pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti a avut loc în anul 1909 – pe când Alice Cocea nu împlinise încă 10 ani - în rolul “baieţaşului” din piesa “Noaptea învierii” de Adolf de HerzÎncepând din anul 1910 Alice Cocea a făcut parte dintr-o celebră trupă de teatru a vremii, compania dramaturgului Alexandru Davila. După destrămarea acesteia, Alice Cocea a plecat în Franţa, unde a urmat cursurile Conservatorului de artă dramatică din ParisA debutat pe scenele pariziene la doar 19 ani şi a înregistrat succes după succes în numeroase spectacole de music-hall, de revistă sau de operetă. Succesul debutului prefigura cariera de succes de aproape 40 de ani de pe scenele pariziene ce avea să urmeze. Dar nu despre cariera artistică a frumoasei actriţe Alice Cocéa (notă: aşa îşi ortografia actriţa numele în Franţa) vreau să vă povestesc astăzi, ci despre viaţa ei aventuroasă din afara scenei. Pentru că Alice Cocéa a fost în mod indiscutabil una dintre prezenţele cele mai şarmante, mai elegante şi mai frivole din lumea mondenă pariziană interbelică. 


Primul mare scandal iscat în jurul actriţei a fost căsătoria ei cu contele Stanislas de Rochefoucauld – descendent al uneia dintre cele mai de seamă şi mai puternice familii ale aristocraţiei franceze. Alice Cocèa nu a fost acceptată niciodata în anturajul nobiliar al contelui. A urmat în mod inevitabil divorţul, după o perioadă de doar câţiva ani de menaj “nu tocmai exemplar”:
Alice Cocéa
Alice Cocea în revista pariziană
"Les Modes" -  ianuarie 1922

Un svon senzaţional a străbătut mai de mult saloanele parisiene: contele Stanislas de la Rochefoucauld, ale cărui apucături “originale" alimentaseră adesea cronica scandaloasă a Parisului, anunţa căsătoria sa cu o mică artistă de operetă, de origine necunoscută, cu nume oarecum bizar (pentru francezi). Svonul se adeveri. Mica artistă, Alice Cocea, deveni doamna Contesă de la Rochefoucauld. Intrată cu atâta gălăgie pe primul plan al vieţii parisiene, talentul ajutat de noroc al Alicei Cocea se impuse progresiv publicului francez şi nimic nu oglindeşte mai bine personalitatea artistică pe care şi-a creat-o tânăra noastră compatrioată decât titlul sub care marile cotidiene parisiene anunţară, trei ani mai târziu, divorţul soţilor: Doamna Alice Cocea, contesă de la Rochefoucauld, divorţează". (“Realitatea ilustrată” – 25 august 1932).

Alice Cocéa
Alice Cocea

A urmat imediat un alt scandal: povestea pasională de dragoste dintre Alice Cocèa şi locotenentul francez Victor Point, poveste încheiată cu sinuciderea acestuia din urmă. Scandalul "a ţinut prima pagină a ziarelor mondene" pariziene luni la rândul. Iar presa din România nu putea să rămână indiferentă. Iată aşadar povestea actriţei Alice Cocèa aşa cum era prezetată în articolul cu titlu sugestiv “Amor sângeros” publicat în “Ilustraţiunea Română” din 7 septembrie 1932: Sinuciderea locotenentului Victor Point nu este un simplu fapt banal. Un om tare, stăpân hotărât al simţurilor sale, cum a dat recent dovada în strălucita expediţie întreprinsă în centrul Asiei (notă: a fost conducătorul celebrei “Croaziere galbene Citröen" din anii 1931-1932 care a traversat Himalaya, Deşertul Gobi şi China), omul care a ştiut să înfrunte cu seninătate primejdiile de moarte ce-l pândeau la tot pasul, stârnind admiraţia celor din jur, devine subit o biată jucărie, un om de paie, lipsit de voinţă, în mâinile frumoasei, dar rafinatei femei. Ridicând cu discreţie şi nu fără emoţie vălul care acoperă încă unele detalii ale dramei de pe Coasta de Azur, suntem în măsura să desvăluim o parte din viaţa intimă a unei artiste care, fără intenţie de reclamă, îşi merită cu prisosinţă numele ce i l-a consacrat gestul fanaticului amant, acela de “femeie vampă".

Dive interbelice
Alice Cocea 
alături de soţul ei - contele
Stanislas de la Rochefoucauld

Alice Cocea, fiica unui foarte cunoscut general român, a văzut surâzându-i norocul încă din primii paşi ai vieţii sale. Debuturile ei teatrale au fost dintre cele mai fericite. Condusă, protejată, iubită de Alexandru Davilla (notă: fiul celebrului medic Carol Davila), cel mai mare om al teatrului pe care l-a avut vreodată România, mica Alice a cunoscut numaidecât marele succes. Dar succesul în teatru nu vine aproape niciodată singur. În acelaşi timp cu aplauzele publicului entuziasmat, se mai îndreptară către frumoasa artistă inimile şi implorările unei mulţimi de adoratori.

Citește mai mult... »

Inaugurarea Cazinoului din Sinaia


Cazinoul din Constanța - ridicat începând din anul 1909 și inaugurat în luna august a anului 1910 – a fost de la început o afacere de succes. Istoria acestuia a fost însă - încă de la început - umbrită de numeroase scandaluri financiare și de dramele jucătorilor ghinioniști. Tocmai de aceea, publicarea în presă a unor articole care dezvăluiau intenția de a fi construit un stabiliment destinat “jocurilor de hazard” în Sinaia – localitate care găzduia reședința de vară a Regelui Carol I – era considerată ca fiind o dezinformare pe care azi am încadra-o în categoria "fake news". Gazeta Transilvaniei” dezmințea știrea răspândită de opoziție” în numărul publicat în 18/31 mai 1911: “Casino-ul din Sinaia: Opoziția a răspândit versiunea, că la Sinaia se va instala un cazino pentru jocuri de hazard. Nici nu e nevoie să mai spunem că știrea aceasta e neadevărată. Euforia spitalelor și guvernul acesta țin prea mult la reputația Sinaiei pentru ca să tolereze așa ceva. Și apoi Regele Carol ar fi putut și să aprobe instalarea unui astfel de cazino la reședința sa de vară?

Cazinoul din Sinaia
(azi un modern Centru internațional de conferințe)

Cu toate acestea, construcția clădirii impunătoare care urma să găzduiască cazinoul a început în anul 1911, lucrăriile fiind finalizate într-un timp record. Cazinoul l-a avut ca prim acționar pe baronul Edgar de Marçay (acționar al cazinoului din Monte Carlo). Alți acționari au fost Eforia Spitalelor Civile, Primăria Sinaia, baronii francezi Iv De Marcay, Edmond De Marcay și Edgar De Marcay (acționari la cazinourile din Nisa și Monte Carlo), politicienii români Gheorghe Grigore Cantacuzino (zis Nababul), Nicolae Lahovary ș.a.


Relatarea evenimentele care au marcat inaugurarea din 9 iulie 1912 a stabilimentului destinat “jocurilor de hazard” este consemnată în articolul Din România - Inaugurarea Cazinoului din Sinaia”, publicat în Gazeta Transilvaniei, numărul din 11/27 iulie 1912. Este de menționat că articolul cuprinde și mențiuni dintr-un interesant interview acordat de d-nul Rozetti Bălănescu, unul dintre membrii societăţii ‹‹Sinaia››, care a ridicat această clădire”: 

Citește mai mult... »

Ultima grenadă a caporalului (povestea monumentului din Bușteni)


Suntem deseori fermecați de poveștile mai puțin știute ale operelor de artă. De intrigile, de poveștile de dragoste sau uneori de dramele pe care le ascund. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau sculptura: ele devin parcă mai calde, mai familiare. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Astfel de istorii ne sunt spuse uneori, cu un aer enigmatic, de ghizii muzeelor, dezvăluindu-ne parcă o taină. Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele este povestea Monumentului Eroilor din Severin și o alta o amintire a sculptorului Oscar Spaethe din timpul făuririi statuii "Regina în jilț" – din curtea castelului Peleș. A venit rândul poveștii unui monument amplasat în piațeta gării din Bușteni, statuie pe lângă care trecem nepăsători de cele mai multe ori: Monumentul Eroilor – Ultima grenadă a caporalului Constantin Muşat. Voi începe cu povestea caporalului erou – așa cum a fost ea redată în articolul Desvelirea Monumentului din Buşteni (Prahova)”, semnat de Stelian Semedrescu și publicat în numărul din 16 septembrie 1928 al revistei “Cultura Poporului”:

La poalele Caraimanului, lângă Prahova sglobie, este aşezată una din cele mai frumoase staţiuni climatrice de la noi din ţară - Buşteni. Brăzdat de o şosea, occidental îngrijită, acest pitoresc colț de ţară s'a înfrumuseţat cu o inspirată operă de artă, un monument, spre proslăvirea celor 52 eroi - foşti locuitori ai Buştenilor, care cu sângele lor, lângă ceilalţi fraţi întru ideal, au îngrăşat brazda, spre un viitor mai mânos al patriei. Monumentul este opera sculptorului Dumitriu Bârlad, care, ca un simbol al vitejiei şi dârzeniei ostaşului român, a imortalizat în bronz atitudinea hotărâtă a caporalului Constantin Muşat.

Fotografie de la inaugurarea monumentului din anul 1928 (stânga)
Monumentul din Bușteni azi (dreapta)

Constantin Muşat, din contigentul 1912, născut în comuna Crucea, judeţul Ialomiţa, fiul lui Ion şi al Chirei, de meserie croitor, cade rănit în luptele din prima campanie a războiului nostru de întregire. Din cauza rănii grave  primite, medicii se văd nevoiţi a-i amputa braţul stâng; deşi propus pentru reformă, el o refuză, cerând cu lacrimi în ochi favoarea de a pleca din nou pe front, cu braţul sdravăn ce îi mai rămăsese, ca aruncător de grenade. Regele Ferdinand, ţinând seama de dorinţa acestui erou între eroi, prin înaltul ordin de zi No. 32 din 12 Feb. 1917, pe întreaga armată, îngăduie caporalului Muşat de-a porni din nou la luptă, dându-l ca pildă de eroism. Neînfricat, se avântă luptele de la Nicoreşti, jud. Bacău - unde cade răpus de o schijă. Şi astfel, acest brav fiu al ţării, a fost ales să sintetizeze acolo, pe acele culmi, primii martori ai îndeplinirii năzuinţelor de veacuri ale neamului nostru, virtutea şi dragostea de ţară.

***

Duminică 9 Sept. cor., a avut loc desvelirea acestui monument, pornit din iniţiativa d-rului Colceag, şi adus la îndeplinire de un comitet având în frunte ca preşedinte de onoare pe d-l Otto Schill, iar ca preşedinte activ pe vrednicul primar al comunei Buşteni - d-l Ioan Bănescu. Proectul lucrării a fost făcut de sculptorul Dimitriu Bârlad şi de inginerul Mircea Radu, iar execuţia au avut-o turnătorul Teodorescu şi constructorii fraţii Costa. Solemnitatea a decurs într'un fast deosebit. Buştenii, frumos pavoazat, în haină de sărbătoare şi sub un cer splendid, îşi primeşte invitaţii printre care notăm pe d-l Stelian Popescu, ministrul de Justiţie, d-l G. Dimitriu, ministrul Comunicaţiilor, prof. Ţiţeica, C. Kiriţescu secretar general la ministerul Instrucţiuni Publice, C. Damianovici inspector şcolar, General Teodorescu, d-nii Otto şi Carol Schill, Vlahlde pretorul plăşii, d-l Ioan Bănescu primarul comunei Buşteni, mai sosesc apoi d-nii: Mihăileanu prefectul judeţului Prahova, d. Nicolaescu, Col. Iacobovici, aghiotant regal, Col. Mihail Marinescu, Stănescu, Negulescu, etc.

La ora 11 a. m., în sunetele imnului regal, M. S. Regina, însoţită de o doamnă de o noare trece spre biserică, iar după oficierea slujbei ia loc pe extrada frumos amenajată în faţa monumentului.



Părintele Arhimandrit Serafin Georgescu, înconjurat de clerul şi corul bisericii, condus de prof. Oancea din Braşov, oficiază un serviciu divin spre proslăvirea celor căzuţi pe câmpul de onoare, rostind apoi o frumoasă cuvântare: ‹‹Ne aflăm în faţa unui moment ridicat spre proslăvirea celor cari şi-au vărsat sângele pentru întregirea neamului românesc; aşezat în marginea şoselii între biserică şi gară, generaţiile viitoare vor vorbi ca de un lucru plin de laudă, el înfăţişând vitejia în timp de răsboi şi recunoştinţă în timp de pace. Ca smerit slujitor al lui Hristos, binecuvîntez acest monument şi fie ca el să rămână drept pildă a eroismului. Şi în ziua aceasta de pioasă amintire, gândul nostru alunecă spre cei care au contribuit la mărirea patriei; şi în primul rând către Regele Ferdinand, în a cărui amintire ca un pios omagiu să înclinăm frunţile; iar celui căruia Dumnezeu I-a pus în mână destinele ţării, Regelui Mihai, să-i zicem: trăiască, trăiască M. S. Regina Maria, trăiască Familia Regală,  trăiască România Mare!.››


Vorbeşte apoi d-l Schill, care arată că trebuie să proslăvim cu pioşie pe cei care au apărat cauza naţiei române; mulţumeşte apoi comitetului pentru munca depusă şi în special d-lui primar Bănescu; mulţumeşte d-lor miniştri care au binevoit să ia parte şi de asemenea tuturor celor prezenţi; predă apoi momentul în îngrijirea primăriei. Dl primar Bănescu spune că prin înfăptuirea acestuia ne îndeplinim o datorie faţă de cei cari au ştiut să moară pentru binele patriei. Arată apoi faptele de arme ale caporalului Muşat dând cetire înaltului ordin de zi. Exprimă apoi în numele locuitorilor din Buşteni, bucuria de cari sunt animaţi, prin înfrumuseţarea comunei cu acest prea frumos monument.

Mai i-au câvântul apoi d-l Spuderca, locotenent în rezervă şi invalid în numele I.O.V. -ului şi un domn maior din grăniceri. D-l Spuderca spune că: ‹‹Va fi pururea vie în amintirea tuturor românilor drama jucată pentru întregirea neamului, a cărui lozincă a fost: înainte spre biruinţă sau moarte. Soldatul Român în aceste lupte s'a arătat demn de idealul către care tindea.›› După aceasta, serbarea se sfârşeşte într'o atmosferă de cald naţionalism, M. S. Regina Maria fiind aclamată cu multă duioşie de mulţimea aşezată de-a lungul şoselei.”

În același număr din 16 septembrie 1928 al revistei “Cultura Poporului”, ziaristul Radu Mislea surprinde emoția publicului din ziua inaugurării monumentului:

Vădită a fost emoţia ce s'a picurat în sufletele celor care au participat Duminică la desvelirea semnului văzut al recunoştinţei și admiraţiunei, la desvelirea monumentului eroilor din Buşteni. A venit lume multă, de toată mâna şi în orice stare, să aducă prinos de veşnică amintire şi mulţumire publică acelor care în ploaia de obuze au răspuns cu glas de tunet admirabila lozincă: Pe aicea nu se trece! Ei nu sunt morţi, trăiesc în veci, cât românii vor dăinui ca neam. Cele 18 milioane de români răspândiţi pe celaurile şi plaiurile României întregite, au clădit în sufletele lor, monumentul recunoştiinţei, cu mult înainte de a se turna în bronz. L-au pomenit, îi slăvesc, îi vor binecuvânta tot ce este român şi simte românesc. Acum când se pune mai mult ca oricând problema integrității teritoriale, ei ies din gropi şi strigă:
- Nu se poate lua ceea ce cu jerlfă, trudă şi sânge am realizat. Cu sângele nostru, a opt sute de mii de eroi, am stropit glia aceasta, înbibată de lacrimile suferinţei milenare frăţeşti. Sunt pământuri, pe care ni le-aţi smuls prin înşelăciune şi pe care vi le-am luat prin drept şi eroism.
A luat parte la această sărbătoare un public numeros; bătrâni gârbovi, cu feţe supte şi stafidite, ţinuţi de mână de nepoţi încrezători, femei îndurerate, cu frunţi brăzdate de griji, tineri şl tinere chipeşe: viitorul și speranța țării de mâine. Iar când în faptul serii, vălul nopţii se va coborî în lină armonie odată cu tălăngile vitelor întorcându-se de la păscut pe covoare verzi de iarbă, smălţată de margherite albe, soarele împlântându-se ca o sfeclă roşie în munţi, drumeţii vor vedea câte o bătrână adusă de greutatea anilor, silabisind pe acest monument numele unui erou, unicul ei fiu, alăturea de o văduvă în zăbranic plângând singurul ei sprijin.
Subliniind munca depusă de organizatori şi aducându-le mulţumire publică, în numele presei - exponenta autorizată a opiniei publice - în general, şi în numele ziarului nostru, în special, nu ne facem decât o plăcută datorie.”

Buşteni: vedere dinspre Tunel (1924)

Demn de menționat este faptul că la inaugurarea din anul 1928 pe partea sudică a monumentului era amplasată o efigie cu Regele Carol I, iar pe cea nordică era amplasată efigia Reginei Maria. Cele două plăci de bronz au dispărut în anii ’50 și ar fi trebuit să fie reamplasate în 2011 printr-un proiect de reabilitare finanțat din fonduri europene, însă acest lucru nu s-a mai realizat. Este de lăudat totuși faptul că incinta monumentului a fost reabilitată între anii 2010 și 2011 (fără ca în cadrul acestei intervenții să se intervină la soclu și la statuie).

Voi încheia cu o poezie dedicată eroilor, publicată în revista Frontul Mărășești (numărul din iunie 1941) – publicație tipărită cu rolul de a propaga dragostea pentru Rege, Neam şi Ţară, de a strânge legăturile de camaraderie dintre foştii luptători, de a comemora faptele glorioase din răsboiul pentru întregirea Neamului, şi de a pune la îndemâna Ostaşilor de la Hotare o literatură de un înălţător patriotism”:


Să ne-aducem aminte...

              de Mircea Dem. Rădulescu

Să ne-aducem aminte de toţi cei ce-au căzut,
în lupta mare, sfântă făcând din piepturi scut,
Şi’n pregătirea jertfei striat-au: înainte!
              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de bunii camarazi,
Ce dorm de-a-lung de codrii, sub cetine de brazi
Şi n’au la cap nici cruce, nici flori şi nici cuvinte
              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de cei viteji şi buni
Şi’n fiecare clipă să facem rugăciuni,
Ei fost-au pentru Ţară: Martirii jertfei sfinte...
              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca’n zile mari de hram,
De cei ce-au dat, prin moarte, viaţa unui neam,
Viaţa, ce’nfloreşte pe albe oseminte...
              Să ne-aducem aminte!

Când clopotele sună la sfinte sărbători,
Să ne-aducem aminte de-ai noştri scumpi feciori
Ce-au îngrăşat câmpia ca sânge viu, fierbinte...
              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de morţii noştri dragi,
Ce dorm în văi profunde şi prin păduri de fagi,
Și care împlinit-au sfinţite jurăminte...
              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca’n sfinte mănăstiri,
De Mucenicii Ţării, de tainicii martiri...
În zilele de vifor, când ninge pe morminte...
              Să ne-aducem aminte!

Citește mai mult... »