Războiul malancoavelor

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de început ai occidentalizării  societăţi româneşti, care renunța încetul cu încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie de domnițele vremii.

Tonul modei în micile principate române era dat în acei ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și le mai purtau o viață...” (George Costescu – “Bucureștii vechiului regat”)

Citește și: Modă şi stil la sfârşit de secol XIX

Zoe Em. Florescu

Se crede îndeobște că moda și croiala franțuzească au fost impuse în Țările Române de generația “bonjuriștilor de la 1848” (“Ai noştri tineri la Paris învaţă/La gât cravata cum se leagă, nodul...”, nu-i așa?). Cu toate acestea, se pare că momentul începând cu care moda pariziană a izbutit să se împună în lumea protipendadei bucureștene a fost un bal organizat la începutul iernii anului 1830 în salonul d-nei Zoe Em. Florescu, “mama generalului Florescu, născută Faca, și care, în acele vremuri, uimise Bucureștii cu eleganța casei și cu toaletelor sale.” Povestea acelei seri este redată în articolul “Războiul malancoavelor”, publicat un secol mai târziu, în numărul din 11 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română”):

“În salonul frumoasei gazde, în după amiaza acelei zile, e o mulțime veselă și gălăgioasă. Sunt cucoane tinere, unele purtându-se legate la cap cu turban, zăbranic sau marabu meșteșugit adus, cu coadele cu pamblice și urmuz, împănate cu stele și fulii de diamante, îmbrăcate în rochii de mătăsărie, marțelin sau poplină fără cute, mâneci cu bufanturi, ciupag scurt, încă pe moda imperiului.

Eufrosina Calimachi

Fetele, codane ochioase sau smerite, mândre în boiu și gingașe în apucături și mers, au capul gol, cu pamblici și cu flori și rochii garnisite pe poale cu fionguri și pamblice de stofă. Cucoanele mai în vârstă păstrează încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe și cu șal pe spate.Și toate sunt numai grație și gângureală, ca hulubițele, râzând repede și fără motiv, șoptindu-și între ele fleacuri și nimicuri. Sosirea lui Nicolae Ipătescu, la braț cu Eufrosina Calimachi, tandra și gingașa mlădiță de Domn, a provocat o cuvenită și respectuoasă tăcere. Nicolae Ipătescu reprezintă eleganța masculină “după ultimele strigăte", iar Eufrosina Calimachi pleacă în fiecare primăvară și toamnă la Viena, de unde se întoarce cu butca plină de cele mai alese modele, de la marile croitorese din capitala Austriei.

Nicolae Ipătescu

Cei doi dictatori ai modei în București sunt, pe drept cuvânt, priviți cu admirație și imediat îmbrăcămintea lor este copiată în toate amănuntele de tineretul de ambele sexe. Dar abia s'a potolit rumoarea produsă de apariția celor doi arbitri ai eleganței și tocmai se prezenta în fața oaspeților o țigancă bine îmbrăcată și purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, ținând o tavă cu mai multe păhăruțe de vutcă de izmă, câteva farfurii cu migdale curățate și cu năut prăjit, când se produse o mișcare ca de mare panică. Toți își îndreptară privirile spre ușă și toate conversațiile încetară. Cleopatra Ghica, într'o rochie din cel mai ales brocart, de o culoare roșie, ca vișina putredă, cu garnituri îndrăznețe și de o tăietură cu totul nouă, își făcuse apariția. Imediat toate privirile începură să judece rochia noii venite. Se auzeau șoapte de admirație și femeile spuneau:

-E mai frumoasă decât rochia Eufrosinei Calimachi !!!

Cleopatra Ghica
(bunica lui I.G. Duca)

Era Cleopatra Ghica, de o mare frumusețe și prestanță fizică. Privirea ei știa să domine și să poruncească, tot așa cum portul ei mândru provoca o neprecupețită admirație. Miniatura lucrată pe pânză de Hape, care ne-a rămas de la ea, nu poate reda nici pe departe farmecul acestei minunate femei. Rochia ei a devenit imediat obiectul atenției tuturor cucoanelor și duducilor. Până și bătrânele d-re Hartulari, ursuze și cari nu se mișcau din fotelele lor niciodată, au venit mai aproape să admire rochia Cleopatrei Ghica. Eufrosina Calimachi, în acest timp, stătea cu totul retrasă. Suferise o amarnică înfrângere. Până chiar și Nicolae Ipătescu o complimentase pe rivala sa pentru rochia frumoasă ce purta.

Pentru prima oară în Țara Româneasca, moda Parisului dădea o fatală lovitură modei de la Viena. Cleopatra Ghica sosise de curând dintr’o călătorie la Paris și își adusese câteva toalete, care în acea iarnă i-au adus mult râvnitul titlu de “Regină a eleganței". Imediat Eufrosina Calimachi a plecat la Viena să-și aducă un nou transport de toalete. Dar nu a isbutit să-și detroneze rivala. Moda Parisului s'a introdus definitiv printre doamnele și domnișoarele noastre, cari încercau, care mai de care, să imite rochiile Cleopatrei Ghica. “Madmoiselle Francoise", o bătrână franțuzoaică ce și-a deschis un salon de modă cu modele de la Paris, a cucerit imediat întreaga clientelă feminină a Bucureștilor. Eufrosina Calimachi și câteva prietene au rămas însă până la moarte în crunt război cu rivalele lor, mult mai numeroase: s'au îmbrăcat numai la croitoresele din Viena. A fost prima victorie a latinității în Principate!”

Citește mai mult... »

Femeile din viața domnitorului A.I. Cuza

Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești. E cel care a avut, alături de colaboratorul lui cel mai apropiat - Mihail Kogălniceanu, un rol hotărâtor în modernizarea Țărilor Române. A fost cel care a inițiat și a impus aplicarea unor reforme importante care au fixat un cadru modern pentru dezvotarea țării: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma justiției, reforma învățământului. A fost un domn luminat: în timpul domniei lui au fost înființate primele universități românești (în Iași la 1860 și la București în 1864) și tot în timpul domniei lui Cuza învățământul primar a devenit obligatoriu. Am enumerat doar o mică parte dintre realizările unuia dintre cei mai iubiți domnitori români pământeni. Un domnitor iubit de popor, în jurul căruia s-au țesut numeroare legende, un conducător care a rămas în memoria colectivă ca fiind o personalitate cu o domnie exemplară. Nu a fost însă întru totul așa. Voi încerca în cele ce urmează să vă spun câte ceva despre femeile care au contribuit la mărirea dar și la decăderea lui Alexandru Ioan Cuza.

Ca să intrăm în temă (dar și ca să vă trezesc curiozitatea) voi transcrie pentru început un fragment dintr-un articol intitulat „Îndoita alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza” semnat de prof. dr. C. Severeanu – un martor al evenimentelor - publicat în „Revista Generală Ilustrată” – numărul din februarie-martie 1929: "Cuza de la început s’a arătat un mare berbant. Venise’n lagăr (notă: tabăra armatei române) doamna Crețulescu, căreia i se mai zicea și Madame Chipiu, pentru că purta chipiu de colonel. Se mai spunea că generalul Florescu, care era și ministru de război, i-a trimes vorbă să nu mai poarte chipiu, că face rușine armatei și ea i-a răspuns „că e altul mai mare ca el, căruia îi face plăcere să o vadă cu chipiu de colonel”. Se mai vorbea printre noi de o femeie frumoasă, care se furlandisea pe acolo și despre care se zicea că a trimis-o guvernul austriac ca spioană pe lângă Cuza, ca să afle secretele armatei, fiind informat că Cuza era un mare amator de a „cunoaște” femei nostime. Nu știu dacă nemțoaica a putut afla ceva; destul este că peste puține zile s’a făcut nevăzută. Se zicea prin lagăr că Florescu i-a făcut vânt. Cu Crețuleasca nu se jena Cuza și făcea calvacade pe câmp."

Doamna Elena Cuza

Nu trebuie să uităm că domnitorul era în acea perioadă căsătorit cu Elena Rosetti. Soția domnitorului – cunoscută și ca Elena Doamna – era o femeie timidă, retrasă, lipsită de încredere în forțele sale. Avea o fire total deosebită de cea a energicului și  nestatornicului ei soț. Ruptura dintre cei doi soți a fost datorată în parte și faptului că Elena Cuza nu putea să îi ofere moștenitori domnitorului. În pofida tuturor infidelităților Elena Cuza i-a fost alături domnitorului până la moarte, chiar și în perioada dureroasă a exilului. Mai mult decât atât, deși nu a avut copii, Elena Doamna a înfiat și crescut ca o mamă adevărată pe cei doi fii – Alexandru Ioan și Dimitrie - avuți de Cuza cu amanta lui „oficială” , Elena Maria Catargiu-Obrenovici. 

Cocuța Vogoride

Dar să nu anticipăm. Prima mare dragoste extraconjugală a lui A.I. Cuza se pare că a fost cea pentru Cocuța Vogoride, soția caimacamului antiunionist Nicolae Vogoride. Acesteia îi datorează Cuza ascesiunea rapidă în ierarhia militară – în doar câteva luni ale anului 1857 viitorul domnitor a fost avansat de la gradul de sublocotenent la cel de colonel. Tot Cocuța Vogoride e cea care a transmis unioniștilor scrisori ale soțului ei Nicolae Vogoride, scrisori care dovedeau falsificarea alegerilor din 1857. Acestea au fost folosite de partizanii unirii pentru denunțarea ilegalităților în fața reprezentanților puterilor occidentale și au dus în cele din urmă la anularea scrutinului. Se organizează în anul următor divanele ad-hoc și, în final, Alexandru Ioan Cuza este ales în ianuarie 1859 domn al ambelor Principate Române.

Cocuța Vogoride

Așadar, Cuza ajunsese domnitor al Principatelor Române, era căsătorit cu Elena Rosetti și avea o amantă oficială, pe Maria Obrenovici. În apartamentele acesteia din urmă Cuza își petrecea nopțile. Dar tabloul nu e încă unul complet: “Liebrecht era unul din confidenții lui Cuza. Între altele, avea misiunea de a găsi femei pentru distracțiile lui Cuza. Era un timp când le cam isprăvise, dar un dibaci agent de poliție i-a spus că a mai descoperit una. Liebrecht s'a dus la Cuza și i-a spus:

- Am mai găsit una, Măria Ta.

- S'o aduci măi parșivule... tu-te în mamă.

Seara a și fost adusă la palat la Cotroceni.

Peste o zi Cuza lucra cu primul-ministru Nicolae Krețulescu, s'a anunțat Domnului că a sosit boierul V., tatăl fetei; ‹‹Să intre!›› spune Cuza. V. era surd și la tot ce i-a vorbit Cuza el răspundea ce-l durea pe el: cerea o slujbă. Cuza s'a adresat ministrului spunându-i să-i dea o slujbuliță mai mică că nu a fost mulțumit de calitățile fetei (acestea mi le-a povestit Nicolae Krețulescu, când vorbeam odată despre defectele lui Cuza).

Tot Krețulescu mi-a spus că odată, pe când lucra cu Cuza, într’o afacere serioasă, Cuza i-a spus: ‹‹Ascultă doctore, mai lasă dracului aceste afaceri, căci m’am plictisit și spune-mi dacă nu ai vreo doctorie căci mi-au scăzut puterile››. Un alt caz: destrăbălarea de la palat era prea de oaie, așa încât oamenii politici intraseră în mare grije și au voit să mai încerce și prin intervenția Mitropolitului Nifon, și l-au trimis la Cuza să-i spuie că lucrurile nu merg bine în Țară și că rumoarea publică îi este contra, din cauza relelor ce se petrec. La toate câte i-a spus Mitropolitul, Cuza i-a răspuns: ‹‹Ascultă părinte, toate sunt bune, dar mai bine ar fi să faci ceva rugăciuni, căci m-au lăsat puterile››. De obicei Cuza se servea de expresiuni cu totul altele, care se pot spune dar nu se pot scrie.” (“Amintiri de la detronarea lui Cuza” - prof. dr. C. Severeanu - „Revista Generală Ilustrată” – numărul din februarie-martie 1929).

Maria Obrenovici

Să revenim acum la Elena Maria Catargiu-Obrenovici (n.1835 în Iasi - d. 1876 în Dresda), cea care a fost amanta si mama copiilor lui Alexandru Ioan Cuza. Frumoasa prințesă din casa domnitoare a Serbiei Maria Obrenovici a rămas în istorie nu atât prin faptul că a fost mama Regelui Milan al Serbiei ci mai ales datorită relației sale amoroase cu A. I. Cuza. Una din cele mai frumoase și controversate femei ale Iașului acelor timpuri, Maria Obrenovici, după două căsătorii eșuate, a fost iubita domnitorului român – cu care a avut 2 copii (copii adoptați de Elena Doamna). Alexandru Ioan Cuza i-a amenajat Mariei Obrenovici o casă în apropierea palatului – nu foarte mare, dar deosebit de cochetă și luxos amenajată. Relația dintre Maria Obrenovici și A. I. Cuza a durat până la detronarea acestuia. O picanterie a istoriei: în noaptea detronării, când organizatorii loviturii de palat au intrat în dormitorul domnitorului, acesta era în pat nu cu soția lui, Elena Cuza, ci cu… Maria Obrenovici. Iată povestea abdicării:

Dimitrie Cuza
fiul lui A.I.Cuza și al
Mariei Obrenovici

“Conspirația s'a făcut cu atâta îndemânare, încât a fost o surprindere. Se svonise ceva: se spune că Nae Orășanu, om de încredere la palat, spusese lui Cuza că se pregătea ceva rău. Cuza a chemat pe G. Lecca, comandantul vânătorilor din gardă și i-a spus să întărească garda Palatului; el nu știa că Lecca era tocmai omul de încredere al conspiratorilor. Lecca a asigurat pe Cuza că toate măsurile sunt luate, că a întărit posturile de pază și tot batalionul este concentrat în jurul Palatului. Adevărul așa era, dar măsura era luată tocmai ca să asigure fapta conspiratorilor. Colonelul Haralambie care era câștigat de complotanți, a dat ordin ca toate tunurile Regimentului de artilerie ce comanda să aibă roatele înfășurate în funii de fân ca să nu facă sgomot noaptea și să fie așezate în jurul Palatului. Colonelul Solomon nu intrase în complot și fiindcă era de temut, a fost arestat.

Alexandru Ioan
fiu al lui A.I.Cuza
și al Mariei Obrenovici

Cuza, crezându-se în siguranță, își continua viața neregulată, și-a chemat metresa (Maria) și s'a culcat liniștit. Când conspiranții au pătruns în Palat, au găsit în pat și pe metresa lui. Ofițerii, căci toți câți au intrat în Palat erau ofițeri, au prezentat actul de abdicare și pentru a merge mai repede, unul din ei, mi se pare Căpitanul Pilat, pe atunci locotenent, a întors spatele pe care s'a pus hârtia și Cuza a subscris-o.Se mai spunea cum că Cuza ar fi zis că și dorința lui era abdice în favorul unui Domn străin. El a făcut ca țiganul când i-a luat vântul căciula și a spus că nu îi părea rău că tot avea să o dea de pomană. Pe când se îmbrăca Cuza, se îmbrăca și Maria Obrenovici. Pe Cuza l-au urcat într-o trăsură având alături doi ofițeri, iar caii îi conducea un unchi al lui C. Nacu (ceaprazar). Trăsura s'a oprit aproape de biserica Sf. Gheorghe, casa din colț, unde se afla magazinul de cufere și rogojini, etajul de sus, unde locuia C. Ciocârlan, prefectul de Ilfov. Amanta lui Cuza, la brațul unui ofițer, a fost condusă la locuința ei.” (“Amintiri de la detronarea lui Cuza” - prof. dr. C. Severeanu - „Revista Generală Ilustrată” – numărul din februarie-martie 1929).

Citește și: Cuza, statuia şi oltenii

Alexandru Ioan Cuza
o imagine mai puțin cunoscută

Ce nu știa Cuza – și se pare că nu a aflat niciodată - era că amanta lui, Maria Obrenovici trecuse și ea de partea “monstruoasei coaliții” care organizase lovitura de palat. Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, cu amanta și cu cei doi fii nelegitimi - au părăsit Bucureștiul și au plecat spre Brașov. A urmat exilul, Cuza locuind în majoritatea timpului la Paris, la Viena sau la Wiesbaden. Exil lung și dureros în care i-a fost alături până la moarte, dintre toate femeile care au trecut prin viața lui, doar fidela lui soție, Elena Doamna.

Citește mai mult... »

Cuza, statuia şi oltenii

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost iniţiatorul primelor reforme importante care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Legile care au finalizat procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea averilor mănăstireşti (1863), reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor (1864) nu au fost însă pe placul unor părţi importante şi influente ale societății românești şi au dus - în cele din urmă - la constituirea “monstruoasei coaliţii” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866. Această adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea ţării. O dovadă este şi povestea mai puţin ştiută a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care se află azi în faţa Palatului Primăriei Municipiului Craiova.

Statuia lui Cuza în piaţeta dintre hotelurile

Minerva şi New-York

Iniţiativa amplasării unei statui a Domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Piaţa Unirii din Craiova a aparţinut deputatului de Dolj Mişu Pop–Lăcriţa, subscripţia publică pentru strângerea de fonduri în acest scop fiind iniţiată în anul 1912: “Iniţiativa ridicării statuii lui Cuza Vodă pe una din pieţele centrale ale Craiovei aparţine d-lui Mişu Pop–Lăcriţa, fost deputat de Dolj de mai multe ori, care a ţinut să arate recunoştinţa oltenilor pentru faptele măreţe ale marelui Domnitor, faţă de operele sociale de covârşitoare importanţă ca: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor şi perfectarea desrobirii țiganilor, care deşi fusese legiferată au câţiva ani mai înainte de un alt Domnitor român, din cauza împotrivirii unor cercuri interesate, prea influente, nu fusese aplicată. (…) Pentru aceste umanitare şi categorice reforme sociale, se ştie că Domnitorul Cuza şi-a atras ura unei bune părţi din protipendada ţării, stăpânită încă de idei sociale refractare, cu toată influenţa şi împotrivirea celor care determinaseră revoluţia de la 1848. Această ură împotriva primului Domnitor al Principatelor Unite, s-a perpetuat până acum câţiva ani, făcând timp îndelungat ca nobila iniţiativă a d-lui Mişu Pop-Lăcriţa să nu se poată realiza mai curând. Oltenia lui Tudor Vladimirescu, primul care a ridicat steagul dreptăţii sociale cu pandurii lui recrutaţi din Gorj, Dolj, Mehedinţi şi Romanaţi, a avut în acelaşi timp şi pe marii latifundiari care natural erau potrivnici reformelor desăvârşite de Cuza Vodă, purtându-i pică ani îndelungaţi după dispariţia lui. Din această cauză, tocmai în capitala Olteniei, iniţiativa d-lui Pop s'a izbit de adversitatea unei bune părţi a oficialităţilor, aşa încât aproape întreg costul lucrării a fost suportat personal de iniţiator, de rude şi de prietenii lui apropiaţi.”

Ținând cont de dificultăţile întâmpinate de iniţiator în strângerea fondurilor necesare pentru ridicarea statuii, sculptorul italian Raffaello Romanelli a fost de acord să toarne în bronz doar o copie a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, al cărui autor a fost de asemenea, moumentul din Craiova urmând să fie realizat fără să aibă în faţa soclului figurile alegorice și ale oamenilor politici din vremea lui Cuza care completează monumentul din capitala Moldovei. Deşi finalizată în anul 1912, statuia lui Cuza nu a fost amplasată într-o piaţă din capitala Olteniei decât câteva decenii mai târziu. Articolul “Odiseia unei statui a lui Cuza-Vodă”, publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 19 februarie 1937 – consemna: “Statuia a fost lucrată în atelierele artistului de la Florenţa. Adusă la Craiova, seria dificultăţilor a culminat prin opunerea oficialităţilor de acum un sfert de veac, care n'a voit să îngăduie aşezarea monumentului în Piaţa Unirii, adevăratul centru al Craiovei. Cel mai nimerit loc, atât prin numele ce-l poartă, cât şi prin putinţa de perspectivă ce da statuii. Toate stăruinţele iniţiatorului de a obţine pentru statuia Domnitorului Unirii locul central cuvenit au rămas zadarnice. Urgisirea memoriei primului reformator al operelor sociale din ţară continua sub această formă. D. Mişu Pop a depozitat statuia într’o remiza din curtea locuinţei d-sale din strada Sf. Dumitru în aşteptarea înlăturării urgiei faţă de memoria lui Cuza, aşteptare care s'a prelungit zeci de ani.”

Nici măcar în remiza din curtea locuiţei deputatului Mişu-Pop Lăcriţa statuia Domnitorului nu avea să aibă parte de linişte. Aventura acesteia avea să continue în timpul Primului Război Mondial: “Statuia lui Cuza Vodă de la Craiova a avut parte şi de urgia trupelor germane cotropitoare, în timpul Marelui Război, care au ridicat bronzul statuii socotindu-l bun pentru confecţionat arme de război şi l-au transportat în Germania, comiţând unul din cele mai odioase sacrilegii din Oltenia. Ecoul acestei mârşăvii a ajuns până în Moldova, unde dl. Mişu Pop se găsea ca ofiţer de cavalerie. D-sa a solicitat imediat şi a găsit un binevoitor sprijin în Primul Ministru de atunci, Alexandru Marghiloman, care a intervenit categoric pe lângă feld-mareşalul Mackensen, obţinând astfel readucerea statuii lui Cuza Vodă la Craiova.”  (Nu pot să nu remarc “eleganţa” oficialităţilor germane din acele vremuri în ceea ce priveşte rezolvarea acestei probleme şi să nu o compar cu reacţia unei alte puteri europene în cazul Tezaurului României).

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Craiova
- în medalion Mişu Pop-Lăcriţa -

Demersurile făcute pe lângă oficialităţile Craiovei de a fi acordat un loc în care să poată fi amplasată statuia Domnitorului Alexandru Ioan Cuza au continuat încă aproape două decenii. Autorul articolului menţionat consemna: “Statuia a mai rămas în remiza d-lui Mişu Pop încă vreo 19 ani, pentru că solicitările iniţiatorului de a i se da locul de cinste, într'o piaţă centrală, nu-şi găseau rezolvare. Anul trecut (notă: 1936), actualul primar Const. Negrescu a pus capăt urgisirii statuii lui Cuza, oferind un alt loc central, în piaţeta dintre hotelurile “Minerva” şi “New-York", unde monumentul a fost aşezat, soclul fiind făcut din piatră din Gura Văii, pe cheltuiala primăriei. Este drept, statuia n'are spaţiul necesar unei bune perspective, locul piaţetei fiind restrâns, dar punctul este central şi mult frecventat şi se poate numi tot loc de cinste.”

Deşi îşi găsise în sfărşit un loc în capitala Olteniei, urgisita statuie nu a avut parte de o inaugurare oficială. A stat acoperită mult timp în scuarul dintre Hotelul Minerva, Hotelul New York şi strada Mihail Kogălniceanu, “fiind desvelită” într-un mod cu totul original de “forţele naturii”: “Însă, dacă urgia oficialităţii locale a fost înfrântă, statuia mai are multe de îndurat, pentru că de un un an şi jumătate nu i se poate fixa data inaugurării, făgăduită pentru 24 ianuarie din anul trecut (notă: 1936) şi amânată mereu. Încă nici recenta aniversare a Unirii n'a fost folosită pentru desvelirea simbolicului monument, după cum se aşteptau craiovenii, pe bună dreptate, la scurgerea a mai mult de un sfert de veac de când s'a produs iniţiativa d-lui Mişu Pop-Lăcriţa. Astfel, au trecut 27 de ani, poate vor mai trece câţiva, pentru ca statuia să aibă parte de solemnitatea oficială a desvelirii, pentru că desvelirea în fapt s-a produs în urma unei vijelii mai recente, bronzul întruchipând figura măreaţă a lui Cuza Vodă rămânând în văzul tuturor ca o ultimă dreptate ce i-au acordat elementele naturii, fiindcă dreptatea oamenilor este mai greu de câştigat.”

Ce nu ştia reporterul din anul 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată” era faptul că vremurile de urgisire ale statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza se apropiau de sfârşit: monumentul a fost inaugurat oficial în anul 1939, iar un an mai târziu a fost mutat în centrul oraşului Craiova, pe latura dinspre nord a grădinii "English Park" – parc care a purtat mult timp numele de “Parcul Unirii” - în faţa actualului Palat al Primăriei. 

Citește și: Femeile din viața domnitorului A.I. Cuza

Sursa: articolul “Odiseia unei statui a lui Cuza-Vodă” – semnat “F.” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 19 februarie 1937

Citește mai mult... »

Legendele Cavarnei

Vă invit să ne continuăm împreună călătoria începută mai demult pe paginile blogului prin locurile pline de farmec şi înţesate de poveşti ale “Coastei de Argint"  – parte a României Mari de altădată. Vom poposi în Cavarna (azi Каварна) – un mic orăşel situat la 15 km. de Balcic. Istoria zbuciumată a Cavarnei se întinde pe durata a câtorva secole: până în anul 1320 a facut parte din Ţaratul Vlaho-Bulgar, fiind menţionată de cronici existenţa aici a unei mitropolii. Ocupată de turci în anul 1388, Cavarna - ca de altfel întreg Cadrilaterul - a fost reintegrată în scurt timp Ţării Româneşti. În perioada 1417 – 1913 localitatea a aparţinut Imperiului Otoman iar între anii 1913 şi 1940 a făcut parte din România.

Coasta de argint

“Situată pe faleza de piatră, cu straturi de granit şi pământ ce formează largi terase, cu asinii cuminţi care pasc iarba uscată de soare, cu tătăroaicele în şalvari roşii ce vin să-şi adape caprele la izvor, Cavarna se prezintă ca un decor biblic în liniştea unui început de lume, ce se scaldă în talazurile neostenite ale Mării Negre. Pe locul acesta de basm, în crepusculul care însângerează un decor de lume din vis, toate legendele devin realităţi şi participă la viaţa personagiilor de legendă, ca la existenţa unor prieteni uitaţi de demult. De aceea la Cavarna trăieşti legenda şi farmecul acestor povestiri care rămâne multă vreme în tine, ca parfumul unei flori cu petalele presate între filele unui volum de versuri. Nu e loc din Cavarna care să nu aibă legenda sa. Poveşti orientale din 1001 de nopţi, poveşti balcanice cu tâlhari şi răzbunări, duioase poveşti româneşti, totul e amestecat aici.”

Vă invit aşadar să vă lăsaţi vrăjiţi de farmecul a două frumoase poveşti ale Cavarnei, culese din articolul “Legendele Cavarnei” (din păcate nesemnat) publicat în numărul din 17 august 1938 al revistei “Ilustraţiunea Română”:

Legenda Văii Cişmelelor

“Pitoreasca “vale a cişmelelor" are una din cele mai frumoase legende. Aici, unde sunt câteva izvoare a căror apă e de o calitate mult superioară celorlalte izvoare din regiune, vin localnicii să se aprovizioneze. Aici se ţes idilele şi tot aici se comentează noile cancanuri ale orăşelului. Legenda spune că pe acest loc a trăit un bătrân pustnic creştin, în bună vecinătate cu un hoge otoman. Amândoi bătrânii, deşi se onorau reciproc, doreau fiecare în parte să dovedească celuilalt superioritatea credinţei sale. Într'una din zile, în cursul unei discuţii mai aprinse, cei doi credincioşi s'au decis să-şi încerce puterea credinţei lor. Cunoscând stâncile sterpe pe care se aflau, ei au hotărât ca rugându-se fiecare lui Dumnezeu după ritualul său, să obţie să izvorească apă limpede din imensele stânci de granit.

Valea Cișmelelor din Cavarna

Zile şi nopţi de-a rândul s'au rugat cei doi credincioşi şi au pus atâta căldură în ruga lor, încât în cele din urmă, Dumnezeu s-a înduioşat şi a făcut un semn. În aceiaşi clipă stânca s'a desfăcut în două locuri  în valea în care se rugau cei doi pustnici şi au tâşnit două izvoare de apă limpede cum e cristalul. Atunci, creştinul şi mahomedanul şi-au dat seama că voinţa lui Dumnezeu e numai una şi nu şi-au mai disputat fiecare Stăpânul, fiindcă era unu şi aceiaşi persoană.”

Portul Cavarna - capătul de nord al Coastei de argint
(din Enciclopedia fotografică Romănia - Imprimeriile Adevărul - 1938)

Poarta celor şapte fecioare

“Poarta celor şapte fecioare" este o imensă crăpătura în stâncile ce leagă pe malul mării Cavarna de Balcic. Pe aici e o privelişte unică. La o înălţime ameţitoare se află “poarta" şi jos fierbe marea, prinsă între stânci. Privirea se pierde până departe spre stâncile Caliacrei şi liniştea ruptă doar de murmurul furios al valurilor ce se spulberă de stânci dau decorul şi ambianţa necesară pentru visare. Locul acesta are şi el legenda lui.

Marea la Cavarna

Se spune că în urmă cu nişte sute de ani, pe meleagurile acestea au năvălit păgânii, care au distrus totul în calea lor. Când păgânii s'au apropiat de sat, şapte fecioare, cunoscând soarta ce le aştepta dacă ar fi căzut în mâinile păgânilor, au preferat să moară. De aceea au venit pe acest loc legându-şi cosiţele una de alta şi s'au aruncat îmbrăţişate în mare. Localnicii spun că, în nopţile cu lună, de pe stâncile pe care şi-au zdrobit trupurile cele şapte fecioare, se ridică tânguirea lor, pentru soarta nemiloasă ce le-a secerat vieţile triste.

Chiar Tewfic, cofetarul care umblă toată ziua prin târg cu tablaua lui cu zaharicale, spune că într'o noapte a văzut ridicându-se, la “poarta celor şapte fecioare", şapte fantome albe spre cerul plin de stele al lunei august. De atunci e el atât de norocos şi nevasta îi naşte numai băieţi, unul mai voinic decât altul.”

Citeşte şi:

     “Turtucaia – oraşul pictorilor”

      “Poveste din Cadrilater: femeile cu crucea pe frunte”

Citește mai mult... »

Stafiile de altădată

Motto:

Când ziua'n mocirla de beznă se suge

Și iadul începe să râdă cu hohot,

Ies morții din groapă călări pe coșciuge,

Frământă pământul cu tropot și clocot.

(Mihai Beniuc - Strigoii)

V-am spus câteva poveşti cu stafii într-unul dintre articolele anterioare (puteţi să le citiţi aici: Poveşti cu stafii din vechiul Bucureşti). O să vă mai povestesc acum câteva întâmplări pe aceiași temă, nu pentru că aş vrea să vă conving că stafiile există cu adevărat, ci pentru că aceste poveşti – macabre unele, uşor amuzante altele – fac parte şi ele din folclor şi au farmecul lor. Puţine sunt locurile prin care nu se spun poveşti cu arătări sau cu năluci venite - conform credinţelor populare - “dintr-o altă lume”. Să nu uit însă să vă dau şi un "sfat avizat", folositor în cazurile în care paşii vă vor purta vreodată prin "locuri bântuite": „Singurul neajuns pe care îl aduc Stafiile este spaima pe care o dau oamenilor. De aceea, pe lângă acele locuri, omul trebuie să treacă fără a se uita la dânsele şi mai ales, după ce a trecut de dânsele, să nu se uite înapoi, căci făcând altfel, va vedea acele Stafii, de multe ori, cu tot soiul de Necuraţi şi Cornaci.” (Tudor Pamfile – “Duşmani şi prieteni ai omului” – 1916)

Stafiile de la „movila celor trei Nemţi”

Pentru început vă voi spune legenda  celor trei Stafii care ieşeau la drumul mare pe drumul dintre Bozieni şi Săveni, la „movila celor trei Nemţi”, prin partea de miazănoapte a Moldovei:

“Cine merge, la vreme târzie din noapte, pe drumul dintre Bozieni, mare lucru să nu audă glasul celor trei Nemţi, şi mare lucru să nu se sparie. Pe la jumătatea drumului, nu departe de pârâul Başeului, se află o movilă mare, grunzuroasă, îmbrăzdatâ de ponoare şi ţuguiată în vârf cu trei ieşituri de pământ ca trei capete de oameni. Asta-i movila necurată a celor trei Nemţi. Nemţii ăştia îşi găsiseră drum pe aici, pe vremea când s’au fost oploşit şi ei cu năravurile lor cele rele, prin Botoşani şi prin alte locuri. De unde până unde, cei trei Nemţi au ajuns şi pe la noi, venind de la Botoşani, într’o noapte. Şi ce-a fost între dânşii, nu ştiu. Ştiu numai că ajungând pe aici, prin partea locului, s’au încăierat rău la bătaie şi s’au omorât. Dis de dimineaţă i-a găsit lumea morţi, împuşcaţi, ca toţi morţii. Ei au fost îngropaţi chiar acolo, în vârful movilei.

Noaptea însă, drept pe la cântătorii de miezul nopţii, cei trei Nemţi ies şi amu. După ce strigă hoţeşte, grozav, pe limba lor, ei se îndreaptă tustrei cu straşnică pornire spre apa Başeului, care-i deprinsă cu strigătul lor. Deprins însă nu-i trecătorul care are nenorocul să fie slab de înger şi să-i audă. Căci de o parte de cale are ţintirimul Bozienilor, iar de cealaltă parte, poate auzi glasul celor trei Nemţi, îi poate vedea cum se bat şi se întind vrăjmăşeşte, îi poate vedea apoi cum o rup la fugă spre drumul mare care coteşte spre trecătorul căruia-i ţâţâie inima de frică. Ei sunt îmbrăcaţi nemţeşte. Sunt trei matahale cu ciubote negre, cu pantaloni albi, cu scurteice roşii, cu fes albastru’n cap, asemenea unui fund de pălărie.. Şi degrabă intră în movila cea necurată!” (Tudor Pamfile – “Duşmani şi prieteni ai omului” – 1916)

Stafia boierului decapitat

„Prin multe mahalale se mai vorbeşte şi azi despre stafiile care pe vremuri sălăşuiau pe ici pe colo. Moş Toma, „bunicul Bucureştilor” , cel care acum trebuie să aibă vreo sută doisprezece ani, îmi povesteşte următoarea întâmplare:

- Eram copil pe atunci. Nu ştiu ce paşă turcesc tăiase capul unui boier român şi îl înfipse într’un par, în curtea caselor care se aflau cam pe unde este acum Palatul Poştelor. Lumea care trecea pe acolo privea înspăimântată la grozăvia asta... În cele din urmă, un creştin a furat capul şi l-a înmormântat la rădăcina unui arbore. De atunci boierul s’a făcut stafie şi tulbură somnul tuturor prin mahala.

- La miez de noapte trebuie să se ducă cineva, singur - singurel, şi să înfigă un cuţit la rădăcina pomului, pe o noapte fără lună ! Numai aşa vom scăpa de stafie ! – spusese o babă care ştia multe. Dar să ştiţi că e o primejdie de moarte pentru voinicul care s’o hotărî să facă treaba asta…

- Ce vi se tot năzare de stafii !? – râse Ionică, un frate de-al meu mai mare – povesteşte Moş Toma. Nici nu sunt stafii... Dar ca să vă liniştesc, o să mă duc eu să înfig cuţitul...

Şi s’a dus Ionică, la miez de noapte, pe când noi aşteptam cu toţii acasă, cu inima strânsă. S’a dus şi nu s’a mai întors !

A doua zi l-am găsit mort la rădăcina pomului unde era înmormântat capul boierului. Îngenunchiase şi înfipsese într’adevăr cuţitul la rădăcină, dar îl trecuse din greşală prin poalele sumanului. Când o fi vrut să se scoale, o fi simţit că-l trage cineva înapoi şi atunci a murit de spaimă.” (Alex F. Mihail – articolul „Câte ceva despre stafii” – „Realitatea Ilustrată” din 1 august 1939)

Stafia și... natalitatea

Voi încheia cu istorioară amuzantă:

“Un alt bătrân, Moş Nicolae, de pe la „Lemaitre”, mi-a povestit o altă istorie, mai puţin macabră.

- În vremea veche erau pe la noi, pe malul Dâmboviţei, nişte isvoare de apă cu care se doftorea lumea. Le-a rămas doar amintirea... Este şi acum prin partea locului o stradă cu numele de „Ape minerale”. Pe malul gârlei, se afla şi un crâng unde se auzea cântând cucul… Dacă o nevastă dorea să aibă copii, venea să bea apă minerală. Apoi se pierdea prin crâng, luându-se după cântecul cucului. Cum întâlnea „stafia” de prin partea locului, cum rămânea însărcinată…

- De unde ştii d-ta toate astea?

- Cum să nu ştiu ? Că eu eram cel ce făcea pe „cucu”… - adăugă moşul, zâmbind pe sub mustaţă.” (Alex F. Mihail – articolul „Câte ceva despre stafii” – „Realitatea Ilustrată” din 1 august 1939)

Citeşte şi: Povestea stafiei de la castelul din Ciutelec

Castelul din Ciutelec

De 20 de ani însă castelul e ca şi părăsit. O dramă sau o legendă cu stafii au îndepărtat pe toţi vizitatorii şi chiar stăpânii l-au părăsit. În 1914, cu câteva luni înainte de începerea războiului mondial, fusese invitat la castelul din Ciutelec baronul şi baroneasa van Path,  dintr’o veche familie bavareză. Baronul avea 60 de ani, pe când soţia lui nu avea decât 18 ani…. > Continuarea aici <

Citește mai mult... »

Senzațional în lumea interbelică

Vă invit să citiţi în cele ce urmează cinci ştiri din categoria “senzaţionalului”, publicate de revista “Ilustraţiunea Română” în anul 1939. În fine – cel puţin titlurile promit senzaţionalul. Dovadă că modelul de presă  pe care “Evenimentul zilei” îl promova în anii ‘90 era deja prezent în presa română cu multe decenii înainte:

Blestemul mumiei

“Numeroasele legende create în jurul mumiilor blestemate care aduc numai nenorociri celor care le strică liniştea uitării lor eterne, nu sunt totdeauna crezute de marele public, care adesea bănuieşte că aceste misterioase morţi de arheologi sunt simple coincidenţe. Întâmplarea pe care o vom povesti mai jos este însă edificatoare. Expediţia franceză care lucrează aproape de frontiera Somaliei engleze la descoperirea uneia din cele mai vechi civilizaţii egiptene, a scos la iveală mumia unei curtezane de pe vremea dinastiei Tamoh, adică veche de peste 3500 de ani. Arheologul care a găsit această mumie, tânărul savant Pierre de Luccani, a putut descifra la poarta mormântului curtezanei un cumplit blestem, pentru cei ce vor îndrăzni vreodată să tulbure liniştea celei care toată viaţa a păcătuit. Blestemul înscris pe piatră spune că cel care vreodată va viola acel mormânt “să piardă lumina înţelepciunii şi păsările negre ale nebuniei să-i sfârtece creierul”. Aceasta să se întâmple după a şaptea lună plină de la violarea mormântului.

"Blestemul mumiei" în Ilustrațiunea Română

Arheologii, foarte putin impresionabili, au tradus blestemul, pentru a le servi ca document lucrării ce o pregăteau despre săpăturile făcute. Tânărul Pierre de Luccani a plecat după scurt timp în patrie, unde urma să se căsătorească. Exact în ziua nunţii s'au împlinit “cele şapte luni pline" prevăzute de blestem. Şi iată că blestemul sa împlinit. Mumia se răzbunase. În momentul când se îmbrăca pentru a se duce la ceremonia religioasă, Pierre de Luccani a fost cuprins de un acces de nebunie furioasă, şi-a rupt hainele de pe el şi şi-ar fi ucis servitorul dacă nu interveneau vecinii. Dus la azilul de alienaţi, medicii nu au putut diagnostica motivul nebuniei sale, care totuşi e incurabilă. În delirul său el se crede faraonul Osir, căruia curtezana Samileh îi refuză dragostea sa.” (“Ilustraţiunea română” – 31 mai 1939)

Trei oameni care au “înviat” din morţi

“Pe zi ce trece ştiinţa izbuteşte să pătrundă în multe taine ale naturii şi să smulgă secretele cele mai bine păstrate ale zeilor. Astfel, trecând dincolo de tot ce imaginaţia omenească poate concepe, trei savanţi de naţionalităţi diferite, în locuri diferite şi fără să ştie unul de altul, au izbutit aceiaşi extraordinară minune: au “înviat morţii". Oricât ar părea de fantastică această afirmaţie, totuşi ea este perfect adevărată. Dar să relatăm faptele aşa cum s'au întâmplat:

Prof. Ramon din
Rio de Janeiro

La Rio de Janeiro, marele savant spaniol, profesorul Ramon, un chirurg de reputaţie mondială, a inventat o serie întreagă de “tăieturi" pe care le face direct asupra inimilor pacienţilor pentru a-i scăpa de diferite boli. De curând, în curtea spitalului său, o infirmieră a fost lovită cu un pumnal în inimă de amantul său, pe care-l părăsise. Femeia a murit imediat, sau cel puţin aşa se întâmpla dacă nu intervenea doctorul Ramon. La numal 2 minute de la crimă, femeia se afla pe masa de operaţie. Chirurgul i-a desfăcut coastele, a scos inima, i-a cusut rapid rana profundă provocată de pumnal şi a început să-i maseze uşor inima. După câteva minute de eforturi, inima a început să bată din nou! Femeia înviase! O transfuzie de sânge i-a redat în scurt timp sănătatea.

Dr. Stefanopulos
din Atena

La Spitalul Central din Atena este adus un tânăr lucrător, care fusese electrocutat de o sârmă electrică de înaltă tensiune. Medicii care l-au cercetat au afirmat imediat că e mort. Din fericire a trecut pe acolo directorul spitalului, dr. Stefanopulos, elevul savantului d'Arsonval, el însuşi o somitate medicală. Dr. Stefanopulos studiase cu d'Arsonval efectele electrocutării şi voia să experimenteze unele rezultate la care ajunsese. Timp de şase ore s'a ocupat de lucrătorul electrocutat, care părea mort. După o muncă titanică şi după întrebuinţarea unor procedee originale, “mortul" a început să mişte. După câteva zile “mortul" era pe picioare sănătos şi vesel, graţie unei adevărate minuni.

Prof. Weinberg
din Paris

La Paris, la Institutul Pasteur, profesorul Weinberg, creatorul a numeroase seruri şi vaccinuri, a izbutit să pună la punct un “ser vital", care poate foarte bine înlocui sângele, pentru un anumit timp. O tânără femeie, care fusese călcată de metro şi i se retezase un picior, pierduse aproape tot sângele. Până la spital, pe drum, îşi dăduse duhul. I s'au injectat imediat în vene 2 kg. din “serul vital" al profesorului Weinberg. În câteva minute, inima a început să bată uşor şi pulsul foarte slab a dat semn că… femeia înviase. Din nefericire, rana i s'a infectat şi pacienta a murit o lună mai târziu! Oare acestea nu sunt adevărate minuni? Şi cuvintele vizionarului Wells vor deveni poate adevăr. El spunea că ştiinţa va reuşi să învingă moartea “ca o superstiţie a unei lumi necivilizate".” (“Ilustraţiunea română” – 28 iunie 1939)

Diamantul care aduce nenorociri

“Doamna Mc Clean, din această fotografie poartă celebrul diamant Hope, care a aparţinut Mariei Antoaneta şi despre care se zice că e purtător de nenorociri. D-na Clean l-a cumpărat cu 10 milioane franci în 1912. În fotografie, în centru, se află fiul bogătaşei. Acesta a fost omorât acum câţiva ani într'un accident de trăsură, iar fata d-nei Clean, de alături, era să fie răpită acum de gangsteri, la expoziţia internaţională din Chicago.” (“Ilustraţiunea română” – 24 mai 1939)

Aparatul de măsurat dragostea

“În Buffalo - bineînţeles tot în Statele Unite - s'a inventat acum un “barometru al dragostei". Americanii sunt foarte curioşi în materie de sentimente. Ei vor să ştie totul cu exactitate. Eterna întrebare “mă iubeşte? nu mă iubeşte?" ei nu o lasă nerezolvată, la voia hazardului, întrebând petalele unei margarete, ci o stabilesc pe bază de grafice şi de cifre precise. Acest aparat se compune din mai multe baterii electrogalvanice, dintr'un grafic şi un ac. Două cordoane se leagă în jurul trupului celor doi candidaţi care vor să treacă examenul dragostei. Urmează o sărutare. În acest timp aparatul înregistrează cu exactitate sentimentele ce le-a provocat sărutul celor doi parteneri.  S-a fixat o limită de la care graficul poate urca sau coborî. În limbajul nou al barometrului dragostei, aceasta se numeste “linia indiferenţei”. De aici, ca în vechiul joc al margaretei, graficul indică “puţin", “mult", “foarte mult", “cu pasiune", sau “deloc". Graţie acestui aparat sunt excluse din viaţă dramele. O probă în faţa barometrului dragostei şi suntem liniştiţi asupra adevăratelor sentimente ale fiinţei iubite.

Graficul... iubirii

Pentru cei timizi, există un al doilea aparat. Aici sărutarea nu mai este necesară. În faţa unui microfon extrem de delicat, cel care trebuie să dea examenul dragostei citeşte de pe o hârtie diverse cuvinte fără importanţă, printre care este strecurat numele iubitei sau iubitului. Tot prin acelaşi aparat electrogalvanic se poate calcula turburarea produsă de rostirea acelui nume şi din nou nu mai avem nici o nelinişte în ceea ce priveşte amorul nostru. Desigur că, în această problemă “electrogalvanică", nu are ce căuta poezia şi literatura, dar dacă aparatul acesta ar fi existat mai de mult, Werther nu s'ar fi sinucis, Othello nu ar fi ucis-o pe Desdemona, Virginia nu ar fi murit în valuri, iar vapoarele lui Antoniu nu s'ar fi scufundat din pricina Cleopatrei, cea cu nasul capabil să schimbe mersul istoriei. Pâna la urmă nu ştim dacă inventatorul acestui minunat aparat este un prieten al oamenilor sau al bietelor margarete, care de azi încolo vor rămâne cu petalele neatinse.” (“Ilustraţiunea română” – 25 ianuarie 1939)

Lapte omenesc de vânzare

Lapte omenesc de vânzare

“La spitalul Baudelocque din Paris s'a instituit de câţiva ani încoace un important centru al “furnizoarelor de lapte". Sunt femei sărace, cu copii la sân, al căror lapte abundent a fost găsit perfect sănătos de medicii spitalului. Li se dau 30 de franci pe zi drept primă şi surplusul de lupte ce le rămâne după ce şi-au săturat propriul lor copil îl dau pentru vânzare. Sunt adesea cazuri când, din diverse motive, mamele nu-şi pot alăpta copiii. Laptele de vacă, prea gras, nu este suportat de toţi sugacii. E neaparată nevoie de lapte omenesc, viaţa copilului fiind în pericol! Dar nu toate mamele cu sânul sterp îşi pot permite să angajeze o doică pentru copilul lor. Şi atunci ce e de făcut pentru a salva copilul? Doctorii de la spitalul Baudelocque au izbutit să rezolve aceasta problemă, inaugurând primul “centru al furnizoarelor de lapte". (…) Pentru aceasta centrul “furnizoarelor de lapte" este prevăzut cu nişte aparate pneumatice care extrag laptele din sânul doicilor cu mijloacele cele mai higienice. Laptele astfel recoltat este păstrat în biberoane aseptice de câte 100 de grame care este vândut celor care au nevoie de el. Preţul de vânzare diferă de la om la om. Femeile cu situaţie materială bună plătesc 20 franci pe 100 grame, ceea ce revine la 200 franci kg. de lapte omenesc, adică aproape 1000 de lei. În schimb, femeile sărace primesc laptele cu 2 franci, 1 franc sau chiar gratis, când nu au posibilitatea să îl plătească. Laptele omenesc, ţinut la frigorifere, este vândul zilnic la zeci de mame nefericite, care altfel ar fi fost în greu impas pentru a-şi creşte copilaşii nevinovaţi, sortiţi desigur morţii sau maladiei din pricina unei greşeli a naturii.” (“Ilustraţiunea română” – 21 iunie 1939)

Citește mai mult... »