Vitrinele Bucureştiului

Bucureştiul interbelic a fost o lume a contrastelor. O lume în care centrul oraşului era împânzit de automobile elegante, de domni şi de domniţe îmbrăcaţi după ultima modă occidentală. În același timp însă cartierele mărginaşe rămăseseră parcă într-o altă epocă, patriarhală încă, plină de noroi şi inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă şi canalizare. Astăzi vom ocoli lumea mahalalelor şi ne vom plimba pe marile bulevarde și pe arterele comerciale din centrul Capitalei admirând strălucitoarele vitrine ale magazinelor. Vom putea face această plimbare virtual datorită unei iniţiative din anul 1932 a revistei “Realitatea Ilustrată”, care a organizat un concurs de vitrine. Juriul concursului a fost alcătuit din chiar cititorii revistei. Aceștia și-au exprimat preferinţețe completânt un talon apărut în paginile publicaţiei. Cei care votau aveau și ei şansa să câstige, în urma unei trageri la sorţi, importanta sumă de 50.000 de lei. Să nu vă plictisesc însă prea mult şi să plecăm la... shoping:

Magazinul de jucării LINDENGERG din str. Smârdan 12

Una din vitrinele magazinului CEHOSLOVACA din Bd. Elisabeta 8

Vitrina magazinului BAZARUL POPULAR de pe str. Lipscani nr. 55

                                   

Vitrina coaforului LEON
de pe  Calea Victoriei (Pas. Vilacros)

Magazinul IZBÂNDA din str. Bărăţiei nr. 3

Magazinul LA PAPAGAL de pe Lipscani 31-32

                                 

Magazinul PINE str. Şelari nr. 29-30

Argintăria PHORZHEIM  (tacâmuri şi obiecte de cadouri)  str. Colţei no.6

                                     

Vitrina elegantă a magazinului de încălţăminte
„ ILIE ANGHEL” din Calea Victoriei 60

                                 

Una din vitrinele marelui magazin
 de coloniale şi delicatese
 CONSUMUL ATHENEE PALACE
 din Calea Victoriei 34.

Vitrina magazinului FIGARO (cioroparie şi articole de lingerie)
str. Lipscani nr. 6

Sursa fotografiilor: revista "Realitatea Ilustrată", numerele din 9 iunie 1932, 16 iunie 1932 şi 23 iunie 1932 răsfoite din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Citește mai mult... »

Cu umor despre fisc şi despre corupţie

Merg mai departe în încercarea de a „radiografia” societatea intrebelică prin intermediul unor „instantanee” luate de reporterii acelor vremi. Astăzi este vremea pentru a vă povesti câte ceva despre fisc, despre impozite și despre corupția politicienilor și a funcționarilor acelor vremi. De ce fac asta? Pentru că multă lume idealizează societatea și moralitatea partidele politice din perioada interbelică. E adevărat că în acea perioada s-a realizat „europenizarea” României. Dar la fel de adevărat este că metehnele și tarele acelei lumi ne-au fost transmise, din generație în generație. Un singur lucru am pierdut se pare pe drum – din păcate - umorul. Astăzi lupta politică în presă nu se mai duce „croșetând” vorbele cu stil și cu umor. Se dă cu barda de cele mai multe ori. Măcar, dacă tot vorbim despre aceleași „pete negre” ale societății românești, să o facem cu umor, ce ziceți?

„Ultima invenție fiscală: văzând că lucrurile pe care le sechestrează perceptorii nu le mai cumpără nimeni, pentru că nu mai sunt bani, igenioșii agenți ai fiscului au inventat altă metodă: sechestrează copii. Astfel o recentă telegramă vestește că perceptorul din comuna Brătuleni din județul Lăpușna a ridicat din casa unui sătean un copilaș de opt ani, pe care l'a încredințat unei femei cu dispoziția ca, sub nici un motiv să nu fie restituit părinților până ce aceștia nu vor fi... achitat fiscului, datoria. Invenția fiind destul de practică, perceptorul a fost telegrafic decorat, iar ministerul de finanțe a dispus ca pe lângă fiecare perceptură să se înființeze câte o crescătorie de copii cu scopul de a reține la „popreală", odraslele părinților rău platnici. Vecinul meu, care se găsește în veșnică ceartă cu agenții fiscului, auzind de brevetul de la Brătuleni, a făcut cerere ministerului solicitând să fie considerat copil și în consecință „sechestrat" de perceptor. Cere să fie dat în grija vreunei doamne sau domnișoare și să nu fie restituit familiei decât după ce și-o plăti datoriile.” (16 septembrie 1931)

„S-a revenit asupra măsurii care interzicea accesul în ministere a funcționarelor sulemenite, pudrate sau vopsite. Aceasta în urma protestului formulat de morari și de industriașii de vopseluri. A rămas doar chestiunea veșmintelor de mătase pe care o vor rezolva experții tehnici ce urmează să fie numiți de miniștrii respectivi”. (14 mai 1931)

„Domnul colonel Vizante a întrebat de la tribuna Camerei pe d. Ministru de Interne dacă știe că lăptăria municipiului București furnizează lapte cu... viermi. Ministrul a răspuns prompt și lapidar :

- Voi lua măsuri și contra viermilor din lapte și contra celorlalți viermi de la lăptăria municipiului".

Niciodată un deputat care întreabă un ministru n’a putut primi o satisfacție mai mare. Totuși d. Vizante nu s'a arătat destul de mulțumit. Probabil că inimosul deputat cerea ceva și mai grav: închiderea lăptăriei și transformarea ei... în isvor de apă. Sub acest raport, poate fi liniștit - și așa bem în loc de lapte, destulă apă.” (15 iulie 1931)

„Ceferiștii, uimiți de fraudele descoperite la Casa muncii, au cerut ministrului de resort schimbarea numelui pentru a i se zice Casa jafurilor. Directorul Casei  s'ar fi indignat de o asemenea cerere întrucât hoțiile nu însumează decât câteva zeci de milioane. În același timp a ordonat să se facă un grafic comparativ cu alte hoții și fraude pentru a se vedea că ceea ce s'a petrecut la Casa muncii nu e decât un bob de nisip pe întinsul.... mării.”  (12 martie 1931).

„Se introduc primele... de încurajare pentru perceptori. Și fără prime agenții fiscului dădeau probe de un zel care adeseori depășea orice imaginație. Ce va fi cu acești oameni când vor ști că de pe urma toboșarului sosesc și ceva... adaosuri de leafă: „gheena focului din centrul pământului”. De frica îngrozitorului concert al toboșarilor, ministrul finanțelor a anunțat că... pleacă în concediu. Rămânem în schimb, noi contribuabilii sărăciei generale să admirăm ori să ascultăm sinistrul concert... Odată cu primele de încurajare, ministerul instituie un concurs pentru angajare de noi agenți. Proba unică a acestui concurs este următoarea: cine poate să stoarcă dintr'o piatra o.. picătură de apă, este imediat angajat...” (15 iulie 1931)

„La o comisie de apel fiscal, acum câteva zile, judecătorii au fost surprinși de ținuta unui contribuabil care se jeluia de ți se rupea inima. Cetățeanul era îmbrăcat în jachetă, cu ghete de lac, elegant ca un ginere. Membrii comisiei discutau în șoaptă :

- la te uita ce elegant e și totuși se plănge!

Reprezentantul Camerei de comert S., bănuind despre ce este vorba, întrebă pe contribuabil :

- Vă duceți la vreo nuntă?

- Nu.

-  La vreun botez sau ceremonie?

-  Nu.

- Atunci pentru ce v'ați gătit așa, de dimineață?

Omul privi cu un aer de dojană, apoi răspunse :

- Pentru că ăsta e costumul meu de nuntă... ultimul pe care-l mai am.” (16 septembrie 1931)

„Pregătiri de toamnă: perceptorii și-au cumpărat uriașe case de fier pentru încasarea impozitelor; bucătăresele butoaie și borcane pentru murături iar cucoanele dulapuri pentru... garderoba de toamnă. Principalul lucru însă lipsește: banii.” (9 septembrie 1931 )

„Un deputat a dat examen de liceu la un gimnaziu. Ziarele protestează. Se vorbește de cadrul legal al acestui examen dat în familie. Ziarele greșesc, pentru că oricare ar fi fondul ilegalității, faptul este îmbucurător... Deputații erau, de regulă acuzați că... greșesc la numărătoarea voturilor. Aceasta provenea din cauza că unii probabil, fără cunoștințele cursului secundar, erau cam slabi la aritmetica. Așa se explică pentru ce uneori, în contabilitatea voturilor, 2+2 făceau șase. În orice caz, pentru a armoniza legalitatea cu nevoia de a învăța aritmetica, un proiect de lege ar putea scuti pe parlamentari de toate îngrădirile prevăzute în celelalte legi ale învățământului nostru. Simplu și practic.” (26 februarie 1931).

„Al. Cappone este originar din România. Cel puțin așa ne vestește o telegramă care vrea să clarifice "obârșia acestui rege al gangsterilor americani". Contrabandist de o îndrăsneală fără pereche, bogat peste măsura, idolatrizat de o armată întreagă de contrabandiști și apași, Cappone nu visează alta decât să se întoarcă la Oradea Mare, orașul natal și să organizeze așa cum știe el contrabandele de mătase și de alcool. Un prieten însă i-a comunicat vestea tristă că n'ar mai avea ce căuta la noi, deoarece „gangsterii" noștri au ajuns la o perfecțiune cu mult mai mare decât își  închipuie și că, printre ei, regele contrabandiștilor americani "n'ar fi decât un simplu... ucenic”. Al. Cappone, intrigat și ofensat de o asemenea veste, a hotărât să se răsbune pe ”colegii" din România care-i uzurpă celebritatea.” (12 martie 1931)

„La Timișoara s'au descoperit fraude cu spirtul negru care depășesc rotunda sumă de 140 milloane. Spirtul -  alb sau negru - dă naștere la contrabande, fie în regimul sec al americanilor, fie în regimul  prea... umed al europenilor. Deosebirea e că americanii produc gangsteri-miliardari de o îndrăsneală fără pereche, iar noi simpli contrabandiști, care  tutuși pot fura nesupărați de nimeni sute de milioane... În schimb toți pornesc de la aceeasi origine; ba unii se înfrățesc printr'o ciudată comunitate de simțăminte și de procedee!”  (19 martie 1931).

„Primăria Capitalei a hotărât să înfrâneze orgia sgomotelor care neurasteniza biata populaţie a Capitalei. O recentă ordonanţă stabileşte că orgia sgomotelor trebuie să înceteze după miezul nopţii... Până atunci cetăţenii sunt datori să asculte, cu timpanele sfâşiate, concursul de clacsoane disperate, întrecerea de audiţii pârâitoare de radio, în case, pe case, sub case, pe străzi pretutindeni unde poate fi un pic de linişte; ţipetele revoluţionare ale ţigănuşilor, cântecele beţivilor şi toate câte alcătuiesc simfonia infernului marii metropole. Într-un regim de... democraţie integrală este şi greu să răpeşti cuiva dreptul de a-ţi strivi urechile. Cineva a propus ca chestiunea să fie reglementată pe cale de lege. Dar parlamentarii nu pot sesiza îndeajuns nevoia liniştei pentru că chiar şedinţele parlamentului sunt adeseori destul de sgomotoase şi de stridente.” (15 iulie 1931)

„Un poliţai din Alba Iulia, ca să constrângă pe un deţinut la declaraţii mincinoase, i-a poruncit să-şi sape singur groapa, apoi a simulat o execuţie, în zorii zilei. Barbaria poliţaiului a stârnit indignare în toată ţara; dar poliţaiul a justificat această stranie năzbâtie prin noile metode ale poliţiei... moderne pe care pretinde că le studiază şi le aplică...” (14 mai 1931)

„Legea cametei preocupă Parlamentul. Liga care a dus lupta pentru o asemenea lege pare mulţumită: este dobânda muncii ce a depus.... Dar nu ştie toată lumea ce-i aia camătă.

Un copil, citind mereu în ziare despre camătă şi cămătari, a întrebat într'o zi pe tatăl său:

- Tată ce-i ăla cămătar?

- Unul care-ţi ia cămaşa....

La prânz copilul ieşi înaintea  tatălui şi în nevinovăţia-i, dând din palme, spuse:

- Ştii tată că, îndată după plecarea ta, a venit la noi un cămătar...

- Cum? Unde?

- Să vezi: A venit un domn suspect. Eu m'am ascuns în dulap. El a intrat în dormitor. Apoi m'am uitat prin gaura cheii şi l-am văzut cum îi dădea cămaşa jos mamei...” (29 ianuarie 1931)

Ştirile culese de la rubrica „Cronica săptămânii" publicată de revista „Ilustraţiunea Română” - numere din anul 1931 - citite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Fete de vânzare

O zi de mai a anului 1935. În piaţa Gării de Est din Bucureşti hărmălaie mare: un grup de rromi, “unii mai tineri, alţii mai bătrâni, cu plete şi bărbi mari, şi câteva ţigănci svăpăiate” se certau, când pe ţigăneşte când pe româneşte, cu comisarul gării. În tărăboiul general nimereşte reporterul “Realităţii Ilustrate” - Alex F. Mihail  care - intuind “că e rost de un subiect interesant” - se oferă să întocmeasca “un act” de care gălăgioasele personaje aveau nevoie. Care a fost urmarea? O să vă povesteasca chiar reporterul:

MI-AM VÂNDUT PE SORU-MEA

“- Uite ce e, boierule... Mata le scrie o declaraţie aşa...- îmi spuse un ţigan simpatic, în vârstă ca de 30 de ani, cu trăsături regulate, plete buclate până peste umeri, o barbă cârlionţată neagră ca pana corbului şi un costum pitoresc de ţigan nomad: Eu, subsemnatul Gheorghe Ştefan Avram, declar că am vândut pe soru-mea, Savina, pentru suma de 5.000 lei..."

Încercai să explic „romului" că legile ţării noastre nu îngăduie vânzarea unui om şi că chiar dacă aş scrie aşa ceva, învoiala între părţi n'are nici o valoare, nefiind recunoscută de nici o autoritate oficială.

- Apoi, fata se mărită ... - spuse ţiganul.

- Şi d-ta o vinzi? - întrebai.

- Nu. Eu vreau să-i împac. (În urmă aflai că ţiganul cel chipeş care-mi dicta declaraţia era „vătaful" şatrei).

Se pregăteşte o nouă vânzare?

- Dar cine vinde fata? - întrebai.

- Noi suntem cu sălaşul aci, în dosul Gării Obor - mă lămuri vătaful. Fata o vinde Gheorghe Ştefan Avram, care face  parte din alt sălaş, de la Bariera Vergului...

- Şi cine o cumpără?

- Eu, llie Mihai! - răspunse un moş bătrân, cu barbă albă.

- D-ta eşti ginerele? - întrebai mirat.

Ţiganul începu să râdă.

- Nu, boierule! Cumpăr o mireasă pentru băiatul meu, Gogu Stănescu.

- Dar nu înţeleg ce drept are să o vândă frate-său?

- Apoi tatăl Savinei e mort. Şi de aia o vinde frat-su mai mare.

- Bine, omule - obiectai eu cu încăpăţânare - dar nu se poate face un act de vânzare a unui om. Pe meleagurile astea nu mai sunt robi. În România nimeni n'are dreptul să vândă pe un semen al său (...).

De vânzare...

- De ce te miri matale aşa - mă întrerupse „vătaful". La boieri se cumpără ginerele; la noi e de vânzare mireasa... E mai drept aşa, căci se plătesc cheltuielile ce a avut tatăl fetei cu creşterea ei: mâncare, haine...

- Apoi să vă fac un act aşa... fără să pomenesc de vânzare... ca să se potriveasca şi cu ceea ce spun legile... şi cu despăgubirea, la care crede că are drept fratele.

- Şi mai scrie matale acolo că „dacă fuge Savina de la Gogu Stanescu, eu Gh. A. Ştefan, răspund cu două pogoane de pământ, pe cari le am la bariera Vergului şi mai dau despăgubire încă 5.000 de lei cheltuiţi pentru băutură...

- Adică pentru cheltuielile nunţii ce voiţi să faceţi - spusei.

- Mâncare şi băutură - preciză romul.

SEMNAREA ACTULUI

În urmă citii cu glas tare actul cam încurcat redactat de mine, pe care toţi romii nuntaşi îl ascultară într'o tăcere solemnă, declarându-se perfect mulţumiţi şi aprobând diferite pasagii, mai ales acolo unde adăugasem de la mine câteva urări de bine „sănătate şi noroc", sau aşa ceva. Vătaful Banciu Ciucuraru şi bulibaşa Mihai Cristache semnară apoi, ca martori, prin punere de deget pe o cruce de cerneală, pe care o făcusem în dreptul numelui lor. Mai depuseră amprentele digitale pe act şi alţi doi rromi mai bătrâni, tot în calitate de martori.

Horă a copiilor în aşteptarea nunţii...

- Acu e gata! - spuse vătaful.

- Dar n'a semnat Gh. A. Ştefan, care primeşte banii… - amintii eu.

- Nu-i nevoie - declară vătaful - e de ajuns dacă semnează martorii…

Am constatat cu surprindere că ţiganii din România mai păstrează aceste obiceiuri vechi moldoveneşti şi munteneşti, când o învoială nu era semnată de părţile contractante, ci numai de martori. La arhivele statului şi prin arhivele particulare sunt multe asemenea zapise, semnate numai de martori, prin punere de deget. Actul ce-mi ceruseră să-l redactez ar fi fost un fel de zapis de vânzare a unei roabe, după datinele din prima jumătate a veacului trecut, dacă l-aş fi ticluit întocmai aşa cum îmi dictau ţiganii. M'au rugat să semnez şi eu, ca martor şi pisovnic pe învoiala scrisă de mine. Le-am făcut cheful. La urmă, după semnătura mea, a consimţit să puie degetul şi fratele miresei, care urma să primească cei 5.000 de lei, fiind responsabil cu două pogoane de pământ, dacă fuge Savina.”

Şatra din 1935

Cu actul proaspăt scris şi parafat, şatra a încercat să obţina şi parafa comisarului – ceea ce desigur nu au reuşit. Dar asta nu i-a oprit să închirieze un automobil şi să plece să aducă mireasa… pregătită pentru marea petrecere de nuntă. Ce pot să vă mai zic este ca în perioada interbelică preţul de “vânzare” al unei fete de măritat putea să ajungă pâna la 25.000 – 30.000 lei – dacă fata era “frumoasă şi vrednică”. Vârsta la care se încheiau căsătoriile rromilor era foarte fragedă: 9 -10 ani fetele, 12-13 ani băieţii.”

Au trecut 80 de ani de la întâmplarea relatată de reporterul "Realității Ilustrate". E drept ca de atunci am progresat puţin: azi vârsta căsătoriei dintre rromi a mai crescut. Fetele rrome se căsătoresc în medie cu patru ani mai devreme decât cele românce. În plus, fetele rrome din comunităţile care respectă tradiţia se căsătoresc la vârste cuprinse între 12 si 14 ani, în timp ce fetele rrome care fac parte din comunităţi mai moderne se căsătoresc la vârsta adolescenţei sau a primei tinereţi, între 17 şi 21 de ani. Poate peste încă o sută de ani…

Sursa: articolul “Mai există sclavi în România – Fete de vânzare” semnat Alex F. Mihail - apărut în revista “Realitatea ilustrată” -  numărul din 8 mai 1935

Citește mai mult... »

Pavilionul de ape minerale din Cișmigiu

“În mijlocul Capitalei noastre pline de praf, de gropi și de fum de automobil, se găsește o oază, așezată parcă dinadins în calea trecătoritor, tocmai pentru a fi ocolită. În vuietul acestui «mare oraș» cetățeanul plictisit găsește un colt de linișite, iar ochiul îndrăgostit de natură o găsește darnică și variată: gradina Cișmigiu”. Acestea sunt primele cuvinte dintr-un articol dedicat Cișmigiului – publicat de revista „Ilustrațiunea română”  în anul 1929. Cuvintele scrise acum aproape un secol caracterizează și astăzi Cișmigiul  – asta probabil pentru că regina grădinilor din București a știut să-și păstreze prospețimea și farmecul tinereții. Am scris mai demult despre Cismigiu – cea mai frumoasă grădină din București. În articolul “Grădina Cișmigiu – de două secole în centrul Bucureștilor” v-am povestit pe scurt istoria grădinii. Astăzi o să spun doar cum era ea prin 1929: „un paradis la îndemâna oricui”. Un paradis în care, în anul 1929 tocmai se deschisese un „pavilion al apelor minerale”:

1929: Pavilionul apelor minerale din Cișmigiu

„O avem de mult în mijlocul Capitalei noastre și poate că vă va mira că printre atâtea subiecte la ordinea zilei, noi înțelegem să vorbim de ea. E veche dar e veșnic tânără și nouă. Și dacă este adevărat că un parizian veritabil n'a vizitat niciodată muzeul Louvre, putem spune fără să greșim, că nu e un bucureștean get-beget, acel care n'a călcat niciodată prin Cismigiu!

Așa e omul: îi place ceea ce e mai depărtat și mai irelizabil. Cișmigiul este frumosul la îndemâna tuturor. Și tocmai pentru că, pe porțile lui largi, primește, ca un adevărat democrat, pe oricine vrea viziteze, Cișmigiul este ocolit de «lumea bună» din snobism. (...)Este inutil să spunem că natura ar trebui, prin măreția ei, să egaleze diferențele efemere de ranguri și condiții. Este inutil pentru că la noi concepțiile sunt prea înrădăcinate și prejudecățile prea mari. Suntem convinși că timpul va face dreptate acestei ocolite grădini și atunci vom putea sorbi în liniște un pic de aer și o clipă de odihnă fără să ne mai gândim la... ce va zice lumea...

În așteptarea  unui pahar cu apă minerală

Vom admira atunci minunata alee a trandafirilor, veșnic înflorită și nouă, ne vom opri în fața mărețelor construcțiuni florale executate de un ochi de artist pe care regretăm că nu'l cunoaștem spre a'l felicita din inimă.Vom ajunge pe malul lacului pe care bărcile se mișcă alene, ducând ușor idile, speranțe sau singulare deziluzii.

Și în reflexul soarelui strecurat printre crengi, pe apa liniștită, vom odihni privirea noastră încărcată de imaginile confuze și grăbite ale vieței de oraș. Atunci de abia, vom putea înțelege ce minunată inspirație au avut acei care au plasat în acest fermecător colț de rai pavilionul de ape minerale, pus la îndemâna celor cărora punga nu le permite, dar sănătatea le ordonă, să facă vilegiatura în condițiunile cele mai ieftine, rămânând în București.

În răcoarea proaspătă a dimineții, vezi figuri galbene, supte de boală plimbându-se încet pe alei cu paharul de apă minerală în mână. Tratamentul e urmat cu sfințenie și o putem afirma, fără să greșim, că este de cele mai multe ori încununat de succes. Iată de ce pe fața tuturor celor ce vin «să-și bea apa» în Cimigiu vezi o doză de speranța mai mare ca de obicei și poți ghici fără greutate, că nu numai apa miraculoasă și-a făcut efectul, ci și natura generoasă răspândită din plin în grădina Cișmigiu.”

Citind știrile de la ora 5 

Sursa: articolul „Cișmigiul” apărut în numărul din 1 august 1929 al săptămânalului “Ilustrațiunea română” – citit în Biblioteca Digitală a Bucureștilor

Citește mai mult... »

1932: Prima femeie taximetrist din Bucureşti

Prima jumătate a secolului XX – îndeosebi perioada interbelică – au reprezentat o epocă în care femeile au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor a constituit o etapă importantă în “lupta de emancipare a femeilor”. Această aspiraţie e femeilor nu era însă doar un moft. În lipsa unei adevărate independenţe financiare, femeile ar fi rămas dependente de veniturile soţilor lor. Dar autonomia financiară nu se putea câştiga decât prin munca proprie.

Astăzi o să vă povestesc - ajutat ca de obicei de relatările reporterilor interbelici - despre prima femeie taximetrist - "şofeur de piaţă" cum li se spunea taximetriştilor în acea epocă - din România. Am multe informaţii despre această doamnă: ştiu că era soţia unui medic de plasă şi mic proprietar de moşie, că a primit permisiunea de a conduce din partea bărbatului ei după o îndelungată  “luptă conjugală”, că şi-a profesat meseria doar în Bucureşti pentru că, nu-i aşa, “provincia nu tolera încă excentricităţi”. Mai știu povestea unei zile din viaţa ei de taximetrist. Am chiar și câteva fotografii ale drăguţei şi energicei domniţe. Toate acestea datorită articolului “Şi la volan…” semnat de Margareta Nicolau, publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 mai1932. Din păcate nu ştiu un singur lucru – care e numele soferiţei. Probabil că dezvăluirea în presă a numelui curajoasei taximetriste era încă prea mult pentru acea epocă. Să citim însă povestea tinerei “șofeur-iţe de piaţă”:

“Desigur că în clipa când tânăra femeie s’a hotărât să se aşeze la volan ca şofeur de meserie, drumul burghezesc al căsniciei pornise pe panta dureroasă a clarificărilor, din care emană de obicei acea dârză voluptate pentru muncă şi izbândă în viaţă. Bărbatul, medic de plasă şi proprietar de moşie, a rămas întâi uluit de decizia soţiei. Provincia nu tolerează excentricităţi. Zvonul noutăţii ieşite din comun aleargă mai iute ca vântul, ca să alimenteze mai apoi săptămâni şi luni conversaţiile căminurilor, adumbrite încă de parfumul unei rămăşiţe de partiarhism. Ei, dar farmecele femeii şi surprinzătorul ei dar de convingere — la timp priincios — sunt arme invincibile! După nesfârşite discuţii casnice, şi cu valul de revoltă din ce în ce mai atenuat, bărbatul a dat voie soţiei, cu deplină încredere, să îmbrăţişeze meseria de şofeur, practicată până acum la noi în ţară numai de bărbaţi.

Prima femeie taximetrist din București

Doamna a apărut la început pe piaţa Capitalei, cu carnet de amatoare. Ce bine se pricepea atunci, cu câteva cuvinte de glumă, să cumpere tăcerea agenţilor de circulaţie, care răsar ca o ameninţare la fiecare colţ de stradă. Apoi a venit examenul şi ca să nu se umilească în faţa bărbaţilor, a rugat pe unul din profesorii examinatori să-i dea cateva lecţii în particular, ca să afle chestiunile speciale care avea să i le puie comisia. Odată intrată în posesia carnetului de şofeur şi-a şi fixat punctul de staţie — piaţa Teatrului Naţional, în faţa restaurantului Elisee. Deşi nu cunoştea bine Capitala, ochise că acolo trebuie să fie punctul cel mai bun. Dar cum poliţia opreşte staţionarea maşinilor la această importantă intersecţie, reuşi să se strecoare o vreme prin tangentă. Se prefăcea că aşteaptă pe cineva, până apărea clientul. Socotind apoi că drumul drept e cel mai sănătos, s’a aşezat statornic în piaţeta Vasile Lascăr şi laolaltă cu toţi tovarăşii de breaslă, s’a supus şi ea plictiselii lungilor şi interminabilelor aşteptări. Deseori răsfoia o carte sau o gazetă, dar gândurile se învârteau în jurul aceluiaşi punct obsedant: reuşita meseriei, care aduce bani şi încredere în puterea de isbândă a ţelului propus. Şi care a fost acesta? Doamna provincială nu face parte din nici o grupare feministă.

Ultimii ani i-a trăit la ţară, la moşie. Legătura cu oamenii însă nu i-a lipsit si mai adăugând şi constatările făcute din proprie experienţă, a ajuns la convingerea că situaţia femeii la cămin, omiţând anume neplăceri, e în primul rând plină de siguranţă. Şi şi-a îndreptat atunci privirile spre atâtea femei rămase la mijloc de viaţă, stinghere, fără rost casnic şi fără vreo meserie, care să le procure un cât de umil mijloc de existenţă.

La manivelă...

Volanul nu e greu de condus, iar sângele rece cu care lucrează femeia, când şi-a strâns în frâne nervii, e surprinzător.

- De ce - şi-a spus soţia medicului - meseria aceasta să nu aibă şi ea concurentele ei ? Ar fi o pâine câştigată demn şi fără multă greutate. 

Şi astfel începutul a fost făcut...

Când doamna şofeură a apărut în redacţie am încercat o mică decepţie. Mi-o închipuiam o făptură inaltă, cu timbrul vocii grav şi mişcările autoritare, largi, de aer liber. În locul ei a apărut o femeiuşcă, de statură mică, zâmbitoare şi guralivă din cale afară. Uşurinţa vorbirii o îmbrăca într-o haină extreme de simpatică. A părăsit provincia hotărâtă să muncească pentru că soţul şi-a înglodat recent moşia cu datorii.

- Şi cum vă înţelegeţi cu clienţii ?

- Deocamdată până ce ideea va prinde şi oamenii se vor obicinui, sunt încă multe de îndurat. Mulţi fac confuzii umilitoare. Îi pun însă imediat la punct, atrăgându-le atenţia că numai maşina mea e pe piaţă....

Şi cu un surâs nu tocmai dulce, adăugă:

- La noi lucrul cinstit prinde greu...

În seara vizitei, făcea serviciu de noapte şi m’am urcat în maşină, alături de ea, din dorinţa de a-i urmări activitatea. Obsesia a împins-o tot spre piaţa Teatrului Naţional. La început sergentul i-a interzis staţionarea.

- Las-o dracului şefule, că nu pierzi nimic.

- Mă amendează, coniţă .

- Doar dac’ai avea vreo inspecţie.

În acelaşi timp ieşise dela Elysee un actor, rotind ochii după un taxi.

- Hai, amice vino aici, avem doar un automobil de piaţă.

Şi am făcut imediat prezentarea d-nei şofeure. Tânărul Ronea, după ce s’a

lămurit, m’a privit puţin încurcat.

- Vezi, eu mă duc să iau o doamnă dintr’un loc oarecare, pentru a merge cu ea în altă parte....

- Te-am luat de client.

- Trebuie oarecare discreţie. Doamna nu vrea să fie văzută. Şi mai ales recunoscută...

Iată un inconvenient, care contează în cariera femeii şofeur. Desigur că şi de-acum înainte, tot ce nu poate fi scos în vileag cu inima deschisă, va ocoli taxi-ul şofeusei. Amorezii vremelnici vor să fie scutiţi de surâsuri ironice şi ascuţişuri de priviri în care întrevezi un supărător rechizitoriu.

Scurt timp după despărţirea noastră de cel care ar fi putut să ne fie client, iată că soseşte şi temuta „inspecţie”, în persoana sergentului major Traian Ioniţă, jovial tip caragialesc, care cum ne zăreşte începe să ne facă gesturi disperate, să o luăm din loc. Doamne, ce mişcare printre agenţi aduce sosirea lui ! Hainele cafenii se pregătesc parcă de paradă, atâtea parlamentări au loc, în care ordinele sboară cu rigide tresăltări de musculatură facială. Şi am pornit-o în sus, departe, dincolo de Capul Podului, dincolo de Vila Minovici, dincolo de Potou. Fiat-ul parcă sbura şi stăpâna lui îmi atrase atenţia:

- Am nişte roţi, toate moi. E o plăcere să mergi. Dar deodată în plin câmp farurile s’au stins brusc, iar motorul a stopat.

- Ce-i, ce s’a întâmplat?

- Nimic, lasă că-i vin eu de hac. Am mai păţit odată aşa. Dealtfel am simţit încă mai adineauri, că motorul are să se înece.

S’a dat jos şi scoţându-şi sculele, mai mult pe bâjbâite, şi-a făcut reparaţia.

Localul la care am oprit era aproape pustiu. Chelnerii ne-au primit întâi drept clienţi şi cand le-am făcut cunoscut că noi la rândul nostru îi aşteptăm, surâsurile li s’au oprit pe dată.

- Puteţi aştepta atunci mult şi bine, sunt doar vreo câteva perechi în „chambruri”.

- Dă-le de veste, cari vor să meargă spre oraş…

- La ziuă !

Prorocirea lor nu s’a împlinit. Câţiva bărbaţi, însoţiţi de o duduie au ieşit din local. Începură să dea tarcoale, cu oarecare curiozitate şi numai după invitaţia noastră s’au urcat în maşina. Pe drumul lin, convorbirea s’a închegat de la primele rostogoliri ale roţilor.

- De ce vă avântaţi aşa departe, în plină noapte?

- Revolverul este tovarăşul care-ţi ţine cel mai bine de urât…

- Şi ce ai să poţi face cu el, când ţi s-au imobilizat mâinile şi o persoană străină a trecut la volan?

- Nu-i dai răgaz să ajungă până acolo. Apoi persoane suspecte nu iau în maşină, oricât mi s’ar oferi.

- Invitaţii primiţi?

- Fireşte.

Unul dintre bărbaţi chicoti înainte de a-şi formula dorinţa.

- N’aţi vrea să ne întovărăşiţi şi pe noi la „Castelul cu Flori”?

Am ciocănit nervos cu degetele, speteaza canapelei.

- Doamna cunoaşte, îmi pare, variete-ul?

Un mic reglaj...

- Spelunca…  Aveam de gând să fac un reportaj şi la ultima mea vizită în local, n’am găsit personagii tocmai interesante. Firma e cea care împrumută tot farmecul. În seara aceasta însă, frumoasa d-voastră tovarăşe îi va da dreptul să o poarte.

Aţi văzut vreodată zâmbete de alviţă, care se întind la nesfârşit, iar la capăt aştepţi să vină ceva, un cuvânt de răscumpărare şi înghiţi atunci desgustat în sec? Brusc domnii tăiară firul oricărei convorbiri. Automobilul la destinaţie taxă 58 de lei. Doi lei au rămas bacşiş.

Imediat după ce i-am debarcat, am început din nou roata prin centru, dar poliţia devenise de-o conştiinciozitate îngemănată virtuţii.

- Carnetul... Carnetul..! - sâcâiau ei, la fiecare nouă încrucişare de străzi.

Şi d-na şofeuză, nu ştiu cum făcea, dar de fiecare dată uita unde l-a pus şi în timpul acesta câte un gură cască privea cu o curiozitate bovină aşteptând deslănţuirea hărţuielilor obicinuite străzii. În trei ore am avut opt călători.

În dreptul statuii Brătianu un viraj forţat a înţepenit maşina. Stăpâna a luat mâinile de pe volan şi cu o linişte care nu spunea nimic şi-a aprins o ţigară.

- Trebuie să oprim un şofeur, pentru că eu acum nu-i mai pot face nimic.

Cu un gest al braţului a oprit primul automobil. Conducătorul s’a dat jos şi fără cârtire şi-a inceput munca.

- Nu prinde manivela... mi se plânse ea. Nu-i acumulatorul bine încărcat şi nu mai poate porni contactul.

Când motorul a prins din nou viaţă am rugat-o să mă însoţească spre locuinţa mea. La despărţire şi-a formulat dorinţele: o maşină mare, frumoasă, elegantă şi din zori şi până seara şiraguri nesfârşite de clienţi. Existenţa asigurată prin propriile mijloace vindecă răni, deschizând zări de încredere în viaţă.”

Sursa: articolul “Şi la volan…” - semnat Margareta Nicolau – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 mai 1932 citit din colecția Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" Cluj-Napoca 

Citește mai mult... »

Hai la Automat !

Răsfoind revistele din perioada interbelică am găsit numeroase informații despre oameni, locuri sau întâmplări interesante. De foarte multe ori am adus aceste informații pe blog, le-am așezat frumos în pagină și am crezut că subiectul este închis. Nu o dată mi s-a întâmplat însă să găsesc ulterior informații suplimentare – uneori chiar mai interesante decât cele care au generat "primul articol". Așa s-a întâmplat în cazul Piticului din Târgul Moșilor sau al lui Fănică – micul lăutar, două personaje pitoreşti ale Bucureştiului interbelic. La fel s-a întâmplat și în cazul "automatelor interbelice": vă spuneam câte ceva despre ele în articolul “Bucureștiul petrece”. Descriam atunci un "bufet automat" deschis în capitală, pe bulevardul Elisabeta, în anul 1932. Astăzi, am aflat mult mai multe despre acel adevărat fast food interbelic (care nu a fost - așa cum credeam - singurul din București). “Bufetele automate” erau de mai multe tipuri, adaptate pentru oameni, gusturi și pentru portmonee diferite. Sunt sigur că o să vă mire cât de inovative erau acele  locuri – cred că multe localuri de gen de astăzi ar fi invidioase – și mai cred că, încetul cu încetul, veți renunța să mai folosiți banala expresie “e de pe vremea bunicii” în sens peiorativ. Eu am renunțat deja!

Hai la "Automat" !

Iar acum “Hai la automat” - însoțind pe reporterul A.M. al revistei “Realitatea Ilustrată” și pe noua dactilografă a aceleiași publicații, d-ra V.:

“(...) Dar inovaţiile merg întotdeauna mână’n mână. Apariţia la Bucureşti a barului automat, anunţată cu mult înainte prin placarde uriaşe, a stârnit murmure aprinse de curiozitate printre toţi acei cari nu avuseseră prilejul să treacă graniţa.

- Vasăzică, introduci o fisă şi imediat, la câţiva centimetri, îţi apare  sandwich-ul, prăjitura sau băutura dorită. Chelnerul şi odată cu el bacşişul, au dispărut. Practică invenţie.

Azi, am intrat în secţia corespondenţei nu atât spre a dicta trei scrisori importante, ci mai mult pentru a face cunoştinţa noii dactilografe, d-ra V. După un scurt prolog, am înregistrat primul succes al ofensivei mele. Am invitat-o la cinematograf şi a acceptat, trimiţând răspuns acasă că nu poate veni din motive pe care bineînţeles le-a inventat. Am văzut împreună filmul şi apoi i-am propus să luăm o gustare. Dar unde? O inspiraţie devenită azi banală: Hai la Automat!

Automate pentru... băuturi

În faţa noastră apare portarul barului, înrămat într’un nimb de lumină şi cristal. Intrăm şi înaintăm printre mesele mici, în jurul cărora lumea mănâncă, vorbeşte şi flirtează. Domnişoara V îmi face o confesiune neaşteptată :

- Ştii că n’am fost niciodată într’un Automat?

- Dă-mi voie atunci să-ţi explic cum merge aparatul. În schimbul banilor capeţi de la cassă, pe care o vezi, nişte fise. Uite, aci strecori două fise. Aşa! Iar suportul acesta de email alb face o mică rotaţie şi-ţi prezintă prompt o bucată de pâine acoperită cu o bucăţică de şuncă şi cu o felie de castravete. Desigur îţi plac mai mult icrele. Poftim!

- Merci, foarte drăguţ. Vai, dar am impresia că sandwich-ul nu e tocmai proaspăt!

- Sunt convins. Aceasta e motivul pentru care lumea se îngrămădeşte la automatul deschis mai recent. Să ocupăm mai bine o masă şi să mâncăm două menu-uri fixe.

Automat pentru prăjituri

Comand şi peste puţin timp, chelnerul soseşte deodată cu hors d’oeuvre, friptură şi prăjituri, rostogolindu-şi ochii ca o şopârlă. Nedumerită mă’ntreabă:

- Dacă se serveşte la mese, de ce se mai numeşte localul "automat”?

- Aveţi dreptate, duduie. La primul automat intrai şi cumpărai fisă ca să te serveşti singur. În America, fiecare bloc de casă are automatul lui şi nu găseşti alt personal afară de bucătar, casieriţă şi un  băiat care adună tacâmurile întrebuinţate. Noi suntem mai boieri, vrem să stăm la masă, să flirtăm cu lumea dinprejur şi de aceea chelnerii şi garderobierele au fost reintegrate în drepturile lor. Desigur ai să mă întrebi ce deosebire e atunci între un restaurant automat şi unul neautomat? Serviciul la automat e mai rapid, mai prost, preţurile mai puţin piperate, înghesuiala mai mare şi economia de bacşiş, o poveste.

- Te cred. Dar lumea aceasta nu are casă? Desigur aici vin numai holteii!

- E ceva adevărat în ceea spui. Dacă numeşti holtei pe cei care vor să scape de obligaţiunea mesei şi de neplăcerea de a-şi vedea consoarta de două ori pe zi. Mai sunt alţii, cari simt nevoia unui flirt inocent în scurta pauză pe care le-au acordat-o soţiile lor vigilente. Dar poţi vedea şi familii întregi sosind aici. E vraja localului modern, împodobit cu marmoră, sticle mate sau colorate, luminate transparent, mese de cristal cu picioare de nichel lucios care exercită asupra lor o atracţie indescriptibilă. E în acelaşi timp un miraj. De exemplu, domnul de colo a venit cu soţia lui, şi’n mijlocul acestor lumi orbitoare i se pare că trăieşte o aventură. Înţelegi? 

- Cum sunteţi voi, bărbaţii!

Cremă de Olanda...

Ca să-i arăt tovarăşei mele automatele am hotărât să le luăm la rând. Uite aici se mănâncă în picioare. Orice consumaţie e şapte lei: cafea cu lapte, sandwich, cremwurşti sau îngheţată. Doriţi ceva?

- Merci, nu mi-e foame... Aş dori numai să văd aceste localuri noi. Dar aici ce e?

Intrăm. Un miros de bucătărie şi o căldură înăbuşitoare foarte puţin ospitalieră, ne întâmpină. Într'o cameră alăturată câţiva bărbaţi stau la mese hexagonale. O privire şi ne convingem de clientela dubioasă a locului.

- Hai să plecăm de aici, nu-mi place.

- Ai dreptate. Lumea însă se ospătează bine cu fripturi, salate, tort - numai cu şapte lei. Atât costă şi o sticluţă de vin sau un ţap de bere. Ce zici de aceşti musafiri? Îmi fac impresia unor cavaleri ai crenvirştului sau ai cafelei cu lapte. Pentru ei automatul cel mai luxos local: pentru cei şapte lei lâncezesc toată toată seara la masă şi-şi dau aere de gentlemani.

Plecăm. La cateva sute de pași un alt local elegant și discret. Parcă aici n’ar fi automat. Personalul în uniformă, totul lucește de curățenie. Îmi pun programul în aplicare:

- Două curacao, un griotte, puţin maraschino!

Mixerul se execută zâmbind. E un adevărat vrăjitor între sticlele de liqueruri, absint şi whisky. O chelneriţă ne aduce două cristale pline cu lichidul amețitor. Sorbim și ne privim vag, melancolic.

-  E frumos e la automat! Numai tineret. Așa e în fiecare zi?

- Da. Deoarece automatul e şi un loc de întâlnire. Dacă te-ai duce acasă după ce ieşi de la birou n'ai mai avea timp să vii exact la întâlnire. Așa rezolvi şi chestiunea rendez-vousului şi a mesei. E drept că pentru multe femei prezintă și unele avantagii. Privește acolo în fața mixerului, la scaunele cele înalte. Vezi ce practic e un astfel de scaun? Pune în evidenţă linia piciorului ascuns sub masă.

- Ce-mi spui astfel de lucruri. Mai am o oră şi trebuie să fiu acasă. Mai luăm ceva? 

- Să mai luăm? Cred că nu. Sau... poate... dacă...

Şi am plecat, ţinându-ne de braţ. 

Reporterul A.M. al revistei “Realitatea Ilustrată” 

și noua dactilografă a aceleiași publicații, d-ra V la Barul "AUTOMAT"

Cititorule, nu fi indiscret! Pașii noștri se pierd în umbra străzii. Cineva care a citit această schiță scrisă cu tendinţa de a prezenta publicului noile localuri bucureştene mi-a spus:

- Barurile automate? Ei bine, uite, eu oricâte șnițele aș mânca în picioare, am impresia că nu mă satur. Și astfel, printr'o frază simplă, prietenul meu a concretizat atitudinea românului faţă de introducerea automatului.”

Sursa: articolul “Hai la automat!” semnat A.M., apărut în numărul din 11 februarie 1932 al revistei “Realitatea ilustrată”

Citește mai mult... »