Păpuşele franţuzeşti, să tot stai să le priveşti!

Una dintre primele forme de teatru practicate în Țările române a fost teatrul de păpuși. Artiștii ambulanți din secolele trecute străbăteau bâlciurile organizate la marginea târgurilor și dădeau “reprezentații de teatru” cu ajutorul unor personaje-păpuși care “jucau” într-o lădiță – numită “chivot” în Muntenia și “hârzob” în Moldova - care se prefăcea în “scenă”: “O cutie mare de scânduri, numită lada păpuşilor sau hârzob (cu lungimea cam de-un metru, înălţimea şi lăţimea de 50 cm.) era scena teatrului. Înlăuntru era îmbrăcată în piele de iepure iar pe dinafară cu hârtie, în spatele căruia jucau păpuşile, trase de sfori de păpuşari. Aceştia erau de obicei doi şi cu ţiganul lăutar, trei. Ei cutreierau străzile laşului sau ale Bucureştilor, strigând:

Păpuşe, păpuşe!

Păpuşele franţuzeşti,

Tot să stai să le priveşti!”

Păpușari în vremea lui Vodă Calimachi

Lăzile păpușarilor ascundeau personaje precum celebrul Vasilache, Marioara (sau Gacița) – soția lui, Ileana – ibovnica, țiganul, turcul, evreul sau… Napoleon Bonaparte (greu de crezut, nu-i așa?). Scenetele jucate cu ajutorul acestor păpuși cu fața intens colorata ironizau obiceiuri sau metehne ale societății. Dar ironizau de asemenea și autoritățile vremii – poliția, preoții, boierii sau domnitorii. Tocmai de aceea au fost emise la începutul secolului al XIX-lea chiar “norme” care limitau drastic “libertatea de exprimare” a păpușarilor (spun asta fiindcă tot e la modă să vorbim despre asta în zilele noatre): „Păpuşile nu vor purta haine militare şi nu vor fi asemănătoare unei persoane, ci obişnuite, şi nici nu vor întrebuinţa vorbe murdare sau atinse de guvern ori de vreo persoană“. În spațiul public era așadar interzisă folosirea vorbelor murdare. Dar la reprezentațiile date prin casele boierilor, nu…

Vasilachi și Gahița
 zilelor noastre

“Și apoi, de-i chema vreun boier în curte — la zile mari, de Crăciun, de Paşte, la nunţi şi la botezuri, privea fireşte şi Vodă la păpuşe, uneori chiar Doamna şi Domniţele ei — de erau poftiţi să intre zic. Păpuşarii întrebau întâi cum vreau boierii să joace păpuşile: cu perdea sau fără perdea, adică să le fie vorba „de-a dreptul” sau „pe înconjuratele”. Ferească Dumnezeu, nu se poate spune ce auzeau boierii şi chiar Vodă la chefuri, când cereau păpuşarilor să vorbească fără perdea”.

Îl voi lăsa acum pe Constantin Gane să vă povestească o scenetă jucată în “hârzobul păpușelor”. Una în care se vorbea “pe încojuratele”, bineînțeles: “Mai întâi, păpuşile acestea erau multe, vreo 15—20. În afară de animale (şoarecele, pisica şi oaia) şi în afară de personagiile care nu puteau lipsi: Vasilachi țiganul, Gahiţa, nevasta lui, şi Ilenuţa, ibovnica, apoi mai veneau tipurile reprezentative ale epocei, care sub Vodă Callimaki erau Turcul şi Muscalul, Țiganul şi Evreul... şi Napoleon Bonaparte!

- Lăutar, ia prinde a zice! - spunea păpuşarul scripcarului. Şi pe dată începea să cânte „ciobanul cu oaia":

Bună vreme la boieri,

La boieri şi la cucoane!

Dragi îmi sunt oițele,

Dar mai dragi fetiţele,

Dragi îmi sunt oile lăi

Şi copilele bălăi.

Măi ciobane de la oi

Tu n’ai grijă nici nevoi

Bâr, oiţă, bâr!

Intra pe urmă Vasilachi, care începea să strige:

Ilenuţă, Ilenuţă,

Ia poftim din cămăruţă!

Şi Ilenuţa venea zicând:

lată-mă’s, bădiţă!

Urma un dialog glumeţ, uneori chiar deşănţat, şi apoi se prindeau amândoi la joc. Se întâmpla să mai intre și „fata Ciubăroaiei". În culmea fericirei Vasilachi le apuca atunci pe amândouă de după gât, zicând:

Între două

Nu mă plouă,

Dar cu una

Totdeauna!

Cum ieşea Vasilachi, intra Gafiţa cu un copil în braţe, se uita în toate părţile şi întreba dacă n’o fi văzut cineva pe răul ei de bărbat. Ieşea apoi în grabă să şi-l caute, şi se întorcea cu Ilenuţa, pe care o găsise la cârciumă, bând cu Vasilachi. Începea apoi între femei o zdravănă păruială, care nu se curma decât la sosirea „cioclului", care le despărţea. Venea Turcul:

Iese Turcul din cetate

Să-i dea babei sănătate

Neder, neder, bacalâm

Evet, evet, hoş ghioldâm,

Ia mai vino la bădiţa,

Gheli, Moscove, ghel!

Era o provocare la luptă, făcută de Turc Rusului. Acesta intra zicând:

lacă-tă-l şi pe Hassan

Cel cu pielea în suman!

Turcul striga:

Aman, bre, aman!

şi apoi se apucau la bătaie, până ce Rusul omora pe Hassan, jucând o căzăcească pe trupul mortului:

Idi, idi, Marişca

Nina, nina, parişca.

Cine joacă căzăceşte,

Vara pânza nu ghileşte.

Raz, dva, tri, cetire,

La hazaica na cvartire

Nu-i găină, nu-i cucoş,

Tare aşi mai mânca un borş!

Şi apoi deodată îl apucă mila:

A răpozat Hassan,

Ca şi cel din an !

Dascălul vine de-l prohodeşte, cioclul îl ingroapă, ...şi hop și Leiba Badragan din Târgul Cucului!

Iese dracul dintr’o bortă

Cu'n papuc şi c’o ciubotă

Iese dracul din urechi

Iese dracul din curechi,

Iese dracul de sub gheață

Cu jidanul de musteaţă!

Şi’n adevăr, vine şi dracul, şi-l înşfacă pe Leiba să-l ducă la baltă să-l înece. Dar îl scapă cioclul, care intră spunând:

Treabă-ţi cată altă,

Diavole! La baltă!

După intrarea „calicului", a şoarecului, care deşi şoarece, cântă şi el:

Unde-i mâţa să mă vadă

Să-i dau coada să mi-o roadă!

intră şi pisica, luându-l la goană. Şi în sfârşit, reprezentaţia se încheia cu sosirea lui Napoleon:

Napoleon Bună-Parte

Stă colo, la el, departe,

Ochii sus a ridicat

Şi spre lume a cătat.

Îşi cântă biruinţele, în faţa boierilor moldoveni, Împăratul-Păpuşă. Iar când mai târziu fu trimis în insula Sfânta Elena, el se tânguia, din cutie, lui Vodă Callimaki, seara, la Curtea Domnească din Iaşi:

Ah! Franţă, ţară bună,

Bună şi blajină,

Ai încăput pe-a Rusului mână!

Nu mă duceţi aşa departe,

Că eu vă sunt Bună-parte!

Iar Vodă Scarlat, mângâindu-şi barba, s’o fi gândit la acel: „Il suis avec le plus profond respect, de Votre Majesté, Sire, le tre humble et trés obeissant serviteur!”.

Hărzobul zilelor noastre

Timpul a trecut. Societatea s-a modernizat. Spectacolele cu păpușele ascunse în hârzob țin de domeniul trecutului. Sau să le fi luat locul “spectacolele politice” care se întâmplă în hârzobul zilelor noastre – televizorul ?

Sursa: articolul “Doamna Smaragda Callimaki” semnat de C. Gane și publicat în “Realitatea Ilustrată” din 15 iulie 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

O seară într-un “club" interbelic

Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încântat să citesc un articol despre un "club din alte vremuri”. De fapt este vorba despre o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântată de celebrele jazz-band-uri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând. Cei mai noi dintre bucureşteni de fapt… Articolul este însă mai mult decât o simplă relatare a unei zile de duminică petrecută la “complet” – pentru că aşa se chema salonul de dans. E şi o dulce-amară poveste despre dezrădăcinare. O poveste a celor care şi-au părăsit satul natal  – din care alte motive decât lipsa mijloacelor de trai? – şi care au plecat la Bucureşti să îşi caute un rost. O poveste a dezrădăcinarii care se tot repetă începând de atunci…

Taraful de lăutari de la "complet"

“De ce toate Mariţele, Ilenele sau Saftele, care în casele noastre domnesc peste lumea măruntă a cratiţelor, a măturilor şi a scării de serviciu, la apropierea binecuvântatei Duminici, încep să trepideze de o viaţă nouă, nu mai pot sta locului, sunt gata să explodeze în plânsete sau invective dacă vreo cauză neprevazută le întârzie în serviciu? Pentru aceste umile roabe albe ale gospodăriilor noastre, Duminica e ziua feerică a libertăţii, când îşi pot întrebuinţa timpul numai după fantezia lor, când îşi pot întâlni neamurile, când pot reconstitui, în centrul oraşului tentacular, o atmosferă intimă, ca acasă. Pentru ca să fie desăvârşită “culoarea locală”, un negustor igenios, cunoscând nostalgia servitoarelor şi servitorilor noştri după locul lor de baştină, a creat în inima Bucureştiului, un local special pentru ei.

Idilă la "complet"

E un imens hambar de scânduri, situat lâugă fostele Hale Centrale, unde în fiecare Duminecă se întâlneşte mai toată populaţia domestică a Capitalei. În vasta sală de lemn, decorată cu ghirlande de foiţă tricoloră, se înghesule dansatori ciudaţi, care se sucesc pe loc, într-un soi de dans personal, în jurul unui taraf de lăutari, care îi trag îndrăcit cu arcuşul. Mariţele noastre, azi în haine de gală, cu cămeşi albe scrobite, cu fuste bătute în fir, înfoiate, se lasă strânse bine în braţe de voinici mai mult sau mai puţin respectuoşi, care profită de înghesuiala excesivă. Dansatoarele chicotesc gâdilate şi pleznesc în şagă cu dosul palmei peste obrazurile înfierbântate ale partenerilor indrăzneţi. Taraful de lăutari care e aproape stâlcit de gloata dansatorilor, are un repertoriu din cele mai variate. Dansatorii, fiecare din altă regiune - cer cântecele cele mai ciudate - aşa cum le-au auzit cântate de vreun Lae Chiorul, lăutarul din satul lor. Lăutarii se execută, şi, pe rând, toată lumea e satisfăcută...

De la horă...

Ca să intri în sala de dans trebuie să plăteşti 10 lei la intrare. Nu există alt bufet, aşa că cei care obosesc sau li se usucă gâtlejul, trec la cârciuma de alături unde dau pe gât o duşcă de rachiu verde de izmă, ca să prindă puteri. Când rachiul verde începe să-şi ridice aburii spre creier, sala se transformă într-o reuniune de familie. Dansatorii îşi schimbă partenerele, le învârtesc până încep să ţipe şi veselia e în toi când numărul păhărelelor de rachiu e direct proporţional cu cel al tururilor de dans.Afară, ca să nu plăteasca taxa de intrare, stau cei mai în vârstă, care au venit aici, la petrecerea tineretului, ca să mai afle ceva de acasă.

- Ai auzit, cumătre Marine, că lui Nae al Lixandrei i-a crăpat ghiţica a bălană?

...la ceardaş

Pe chestia “ghiţicei" se vorbeşte ceasuri întregi, se comentează şi toţi aceşti ţărani sfătoşi, care au fost rupţi de necesităţile vieţii de treburile lor gospodăreşti, caută pentru câteva ore să-şi dea impresia că nu se mai ocupă de ciudatele însărcinări ce le capătă de la patronii lor orăşeni. Şi în timp ce aceştia păstrează viu dorul de colţişorul lor de pământ părăsit, tineretul din şopronul de dans a încins o bătută generală care ridică praful din scânduri până la tavan. Fiecare cântă ce-i trece prin cap, chiuind unii “Pe şoseaua dintre vii”, alţii “Două lemne, două doage". Petrecerea la “complect" e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să sa transforme într’o învălmăşală de bătături călcate.Femeile vor ţipa ca la baie, pumnii, obişnuiţi să mânuiască secera, se vor repezi ca proiectilele, capetele vor suna troznite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaşte. Dar e fatală ca şi rachiul, ca şi muzica, ca şi dansul.

Luni, în zori, un bătrân filozof va mătura salonul de praf şi în mormanul de gunoi, printre măselele scuipate şi beţele smulse, va găsi stâlcită şi floarea viorie ce i-a pus-o Ion, Mariei în păr şi s'a pierdut la înghesuială.”

Sursa: articolul “Duminica, la complet” - semnat “Rex” – “Ilustrațiunea Română” din 9 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Mirajul apei de aur

O să vă povestesc în acest articol despre una dintre celebrele excrocherii care au pasionat societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea: afacerea cu “apa de aur” gândită pe la 1887 de doi excroci ai vremii, frații Sion Andronic și Gherei. Excrocheria era construită mizând pe credulitatea și pe lăcomia unor oameni. Ca mai toate înșelătoriile de altfel. Cei doi frați le vindeau naivilor proveniți din rândul negustorilor, funcționarilor sau chiar din rândul clerului o apă care transformă în aur orice alt metal. Reporterul Alex F. Mihail ne povestește întreaga tărășenie: 

“Spre sfârşitul secolului trecut, am avut şi noi la Bucureşti un şarlatan, un fel de “alchimist", care pretindea că poate să prepare aur. Credem că va interesa pe cititori reamintirea evenimentelor, petrecute acum vreo cincizeci şi ceva de ani, când mulţi bucureşteni şi diferite persoane din provincie, au căzut victime cu prilejul aşa zisei “afaceri Andronic". Cine era acest Andronic, nu prea ştim bine. Probabil, că ziarele de pe vremuri vor fi publicat biografia lui amănunţită. Dar detaliul nu are importanţă. Fapt e că faimosul excroc, pripăşit în Capitală, s'a stabilit într'un apartament luxos. Acolo avea un salon cu mobilă aurită. Pe acea vreme, mobilele bronzate nu ajunseseră nici la modă şi nici nu erau cunoscute, astfel că “salonul aunt", sau poate numai bronzat, al lui Andronic, a făcut o colosală impresie. Se svonise că proprietarul mobilelor a descoperit apa de aur, cu ajutorul căreia transformi orice în nobilul metal.

Andronic, care pe cât se pare era foarte inteligent, şi-a alcătuit o bandă bine organizată în care fieceare ins avea un rol determinat pentru a-şi face o reclamă discretă, calculată cu preciziune în efectele ei mai depărtate sau mai apropiate. Şi astfel au fost atraşi în casa excrocului foarte mulţi oameni bogaţi şi bine văzuţi, din Bucureşti şi din provincie. E interesant că mai toţi cei care au fost convinşi că Andronic posedă secretul fabricării aurului şi au căzut victime ale excrocului fiind jefuiţi, au tăcut şi nu s'au prezentat la procesul ce-a urmat şi nici nu au făcut vreo reclamaţie spre a nu se vedea compromişi. S'au mulţumit numai cu paguba materială avută nedorind să-şi vadă numele târât în noroi. De altfel, parchetul a pus mâna pe excroc, dar asupra averii sale a rămas o taină;nic azi nu se ştie cine au fost complicii deţinători ai sumelor excrocate. Deci păgubaşii care s'ar fi constitutit ca parte civilă, nici unul n'ar fi avut de unde să fie despăgubit.

CUM PROCEDA ANDRONIC ?

În primul rând clientul era adus în vizită la “boierul" Andronic, de vreun “amic" comun. Acolo, în palatul luxos al acestuia, naivul vizitator se pama în faţa “mobilelor de aur". Peste câteva zile i se făcea favoarea exceptională ca să asiste la experienţa preparării monedelor. Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de maşinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani. Punea la topit vreo câţiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu “apa de aur". Spre surprinderea vizitatorului, ieşeau din maşină un număr dublu de monede de aur, noi nouţe.

- Poftim, poţi lua şi d-ta câteva... pe mine nu mă costă aproape nimic ! – spunea “boierul" Andronic noului său prieten, cu multă amabilitate.

Uimit, neştiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primeşte oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sunt bune, din aur curat.

Napoleoni de aur din vremea excrocheriei
cu "apa de aur" a fraților Andronic

Încrederea prozelitului era complet câştigată şi el se simţea îndemnat să cumpere cel puţin o sticluţă de “apă de aur" cu care să facă singur încercări de fabricaţie. Sticla se plătea foarte scump şi bineînţeles că ucenicul alchimistului român nu reuşea niciodată să prepare aur. Excrocii dădeau mereu vina pe victimă:

- Nu ştii să lucrezi. Noi cum reuşim? Nu faci cum trebuie...

Lumea povestea o anecdotă în legătură cu această afacere. Se spune că într'o zi Andronic l-a invitat pe un negustor din Podul Iloaiei să procedeze astfel:

- Vei lua părţi egale de pilitură de fier şi praf de pucioasă. Vei turna sticluţa cu “apă de aur" deasupra şi vei amesteca mereu, până se va preface totul în aur. E însă o condiţie principală: să nu fie nimeni de faţă şi să nu te gândeşti de loc la cuvântul “rinocer"...

Peste câteva zile Andronic s'a pomenit cu cinstitul negustor din Podul Iloaiei:

- Bine coane Andronic, m'am încuiat în pivniţă, ca să nu vie nimeni şi am tot amestecat, cum ai zis d-ta,' de m'au trecut năduşelile... Dar cine te pusese să-mi spui ca să nu mă gândesc la cuvântul “rinocer" ? Că mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Şi acum vorba asta nu-mi mai iese din minte...

- Apoi de, ce să-ţi fac ? Dacă nu ştii să te stăpâneşti ! - i-ar fi răspuns Andronic.

Unii înţelegeau în cele din unmă că excrocul îşi bate joc de dânşii. Dar cum să reclame poliţiei şi să se denunţe ei singuri ca falsificatori de aur sau de monede? Preferau să tacă.

EXCROCHERIA CEA MARE

Dar excrocheria cea mare a lui Andronic era alta şi a repetat-o de mai multe ori. Victima era convinsă să-şi vândă o casă sau moşia, spre a avea bani mulţi de aur, a căror cantitate să fie apoi dublată. Spre a îmboldi victima, complicele lui Andronic, care punea la cale isprava, spunea că acesta “şi-ar fi făcut suma" şi că fiindu-i frică de poliţie, vrea să distrugă minunata maşină de fabricat aur.

- E o ultimă ocazie de care se mai poate profita: cea din urmă dată când în casa “boierului" Andronic se vor mai fabrica monede de aur ! – spunea mijlocitorul.

Şi norocul acesta excepţional îl avea, pentru ultima dată, acela căruia i se adresa şarlatanul. Victima, prinsă în laţ, venea cu săculeţul de napoleoni şi galbeni în seara fixată. Preparativele preliminare se făceau în cea mai mare taină şi toţi se încuiau în camera secretă dosnică.

Momentul era solemn! Sacul cu banii de aur se răsturna în vasul special... Se pregăteau sticlele cu “apa de aur" precum şi plumbul şi fierul ce urmau să se topească împreună. Deodată, spre consternarea şi spaima generală se auzeau bătăi puternice în uşă şi o voce energică striga:

- În numele legii, deschideţi! E poliţia!

Andronic şi ajutorul lui se reped să strângă totul. Bagă în grabă câte ceva pe sub pat... Dar cum este posibil de ascuns maşinăria ? Victima zăpăcită nu ştie ce să facă...  Ar vrea să sară pe fereastră; caută în dreapta, în stânga... dar toate ferestrele sunt zidite!

- Deschideţi sau spargem uşa! - se aude o voce poruncitoare de afară.

În clipa următoare se sfarmă uşa; afară se zăresc uniformele a doi ofiţeri de poliţie, care ţin revolverele îndreptate spre cei dinăuntru.

- Mâinile sus! – comandă unul dintre oamenii poliţiei.

Andronic şi ceilalţi se supun. Reprezentanţii autorităţii intră în camera de fabricat bani falşi şi îi declară arestaţi pe toţi cei de acolo. Sergentul începe să puie cătuşele. Scena e dramatică…

Cel dintâi care începe să se roage e “boierul" Andronic; el oferă o sumă importantă, promiţând că nu va mai falsfica bani şi că va distruge maşina. Victima naivă, tremurând îngrozită de perspectiva de a se vedea compromisă în societate, târâtă la judecată şi poate înfundând ocna, cu toată averea confiscată, oferea de bună voie jumătate din conţinutul săculeţului cu napoleoni, numai să nu i se consemneze numele în procesul verbal.

- Eu n'am fabricat nimic! - plânge bietul om - sunt bănişorii mei cinstiţi... pot dovedi că  nu-s falşi... mi-am vândut moşia... dar, haide, dau bucuros jumătate...

În cele din urmă victima era lăsată să plece cu săculeţul golit pe jumătate. Cititorii vor fi ghicit desigur că total nu a fost decât o îndemânatecă înscenare. Comisarul şi sergentul erau complicii discreţi ai lui Andronic, îmbrăcaţi în uniforme poliţieneşti, complici care îşi primeau şi ei partea lor importantă de câştig. Adevărata poliţie habar nu avea de cele ce se petreceau în casa lui Andronic.

A doua zi, tâmplarul făcea o usă nouă, iar banda se punea în căutarea altei prade bogate. Victimile nici nu îndrăzneau să crâcnească despre misterioasa lor aventură nocturnă, bucuroşi că au scăpat numai cu atât. Cei mai mulţi nu s'au prezentat la procesul făcut în urma denunţurilor unora, care bineînţeles că s'au făcut de râs fiindcă toate ziarele de pe vremuri au scris săptămâni întregi povestind în amănunt cele întâmplate.”

Sursa: articolul “Apa de aur – un alchimist din România” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 24 august 1933 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

  

Citește mai mult... »

Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu

Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoașoaiei – Calea victoriei de azi - care au aparținut lui Iancu Oteteleșanu. Proprietarul de la mijlocul secolului al XIX–lea al acestor locuri, Conu’ Iancu Oteteleșanu, era celebru în societatea bucureșteană a epocii atât datorită marii lui averii cât și datorită unei povești de dragoste pe care a trăit-o: deși căsătorit de mai bine de trei decenii cu Coana Safta Oteteleșanu, Iancu Oteteleșanu s-a îndrăgostit de mult mai tânăra d-șoară Elena Filipescu. Ca urmare, a divorțat de prima lui soție și s-a recăsătorit în anul 1861 cu “juna cea frumoasă”. Până aici nimic senzațional. Atât doar că îngăduitoarea coană Safta Oteteleșanu nu și-a  părăsit fostul soț după divorț. Iar acesta a trăit fericit, împreună cu fosta dar și  alături de cea de a doua soție, pâna la moartea lui din anul 1876.

Terasa Oteteleșanu

Totuși, cea care și-a pus amprenta și care a transformat casa Oteteleșanu într-unul dintre cele mai alese locuri de întâlnire a societății bucureștene a fost Elena Oteteleșanu. Recepțiile, balurile sau seratele organizate de aceasta adunau în casa din Calea Victoriei întreaga lume bună a Capitalei. Erau vestite strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Constantin Bacalbasa descrie astfel locul: "Salonul Oteteleșenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia să treacă prin acest salon. Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau și multe combinații politice".

Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârşit, aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşanu. Încet-încet s-a stins, odată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşanu, survenită la 4 decembrie 1888. Acest sfârșit avea însă să reprezinte totuși și un nou început. Casa Oteteleșanu ajunge în proprietatea lui Mihai Stere, care construiește aici Terasa Oteteleșanu – cafenea și berărie – care ajunge la rândul ei celebră. Aici se întâlneau scriitori și artiști celebrii ai vremii. Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Coșbuc, Victor Eftimiu, Emil Gârleanu sau Octavian Goga au fost doar câțiva dintre obișnuiții localului. Pia Alimăneștianu consemna în volumul memorialistic “Prin cetatea lui Bucur”:

Terasa restaurantului Oteteleșanu

“Prin toate (notă: cafenelele) am trecut cu ei, dar nici una nu a avut strălucirea Terasei.

- Unde se afla?

- În fostele case ale boierului Oteteleșanu, în dreapta Teatrului Național. Da, pe Calea Victoriei și pe strada Millo. Oteteleșanu fusese, după spusele lumei, cel mai mândru, cel mai închis din protipendadă. Mă gândeam uneori, când rătăceam prin saloanele lui, ce-ar zice bietul om, dacă ne-ar vedea pe noi, mojicii, stăpâni pe conacul în care se strângeau numai boierii țării.

- În vremea când mergeai D-ta la Terasa, ce scriitori întâlneai?

- Pe toți, pe toți poeții, pe toți prozatorii de mâna întâia și de a doua, pe toți criticii, tot ce era mai cărturar în București.”

Obișnuiți ai terasei au fost deasemenea Claudia Millian alături de soțul ei - poetul Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, A. Mândru, Mihail Sorbu și St.O Iosif. Deasemenea pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck au călcat deseori pragul faimoasei cafenele Oteteleșanu. Dar nu numai cafeneaua și berăria au fost celebre în epocă. Grădinile cu tei și castani ce aparțineau fostelor case Oteteleșanu din Piața Teatrului Național, situate pe locul în care se ridică azi Palatul telefoanelor, au fost închiriate proprietarului Companiei Lirice Romane, vestitul Constantin Grigoriu, care a deschis aici un Teatru de vară. Prima stagiune a debutat în 15 iulie 1903 cu opereta “Fiica tamburului major” de Offenbach. Din acest moment și până în perioada Primului Război Mondial, Terasa Oteteleșanu a fost una dintre cele mai importante scene ale Bucureștiului.

Reclamă din ziarul Adevărul - 1907

Aglomerația de la spectacolele organizate în această răcoroasă grădină de vară era uneori atât de mare încât revista “Furnica” îi propunea cu umor lui C. Grigoriu: “prevăzându-se îmbulzeala iubitorilor de muzică care vor veni să’și ia rămas bun de la artiștii care i-au desfătat o vară întreagă, ar face bine d. Grigoriu să instaleze și hamacuri prin pomi, căci altminteri n’o să aibă loc publicul oricât e de vast parcul Oteteleșanu. O asemenea reprezentație ar trebui să se dea în Bărăgan, și încă se poate că ș’acolo lumea s’ar plânge de înghesuială.” ( “Furnica” – 11 septembrie 1908). E de menționat poate și că primul “concurs de frumuseţe între doamne şi domnişoare” din România a fost cel organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în frumoasele grădini Oteteleșanu. Dar asta e deja o altă poveste - pe care o puteți citi aici:  1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu.

10000 de oameni în 1 iulie 1912 în Parcul Oteleșanu
 la primul concurs de frumusețe organizat în România

După Primul Război Mondial a început să apună și faima Teatrului de vară Oteteleșanu. Copacii seculari au fost tăiați pentru a se putea amenaja un restaurant cu specific unguresc și un patinoar. Fără prea mare succes. Tot aici s-a amenajat mai apoi un cinematograf în aer liber. Zilele Terasei erau însă deja numărate. La începutul anilor ’30 terenul a fost vândut Societății Anonime Române de Telefoane și locul Terasei a fost luat de una dintre cele mai moderne construcții ale Bucureștiului interbelic: Palatul Telefoanelor.

Revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 26 februarie 1931 – consemna demolarea Terasei Oteteleșanu: “Terasa Oteteleşanu a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local şi în grădina în care s-a născut opereta română şi de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaş al unei societăţi particulare. Terasa era locul de întâlnire al tuturor literaţilor dinainte de răsboi şi mulţi artişti reputaţi azi, şi-au făcut debutul pe ospitaliera scenă, din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan, pe sicriul  unor amintiri duioase. A dispărut „Terasa” . S’a dus ultimul cenaclu...”.

Fotografie de la ultimul cenaclu  organizat în anul 1931
 la Terasa Oteteleșanu

Așa a dispărut încă un loc plin de farmec al Bucureștiului de altădată. Cu toate acestea, clădirea care adăpostea Hotelul Frascatti, fostul Oteteleșanu, a supraviețuit și aparține astăzi Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" (Sala Savoy).

Surse:

- Mioara Ioniţă – “ Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu”  -  “Magazin istoric” din octombrie 2003

- Pia Alimăneștianu -  “Prin cetatea lui Bucur – Schițe”

- Constantin Bacalbașa – “Bucureștii de altădată”

- Revistele “Realitatea ilustrată” din 26 februarie 1931 și “Furnica” din 11 septembrie 1908

Citește mai mult... »

Faimosul “Tour de France” în anul 1936

Zilele acestea se desfăşoară o competiţie sportivă de mare anvegură: Turul Ciclist al Franţei. Spectacol total, eveniment care stârnește patimi şi care naște rivalităţi sportive – dar nu numai – pe tot mapamondul. Din punct de vedere istoric, Turul Franţei  este o competiţie născută cu aproape trei decenii înainte de organizarea primului Campionat Mondial de Fotbal. Anul 1903 este punctul de  referinţă din istoria ciclismului fiind anul în care a avut loc primul Tur al Franţei, cursă care este considerată şi în zilele noastre “competiţia regină” a acestui sport. Din păcate, nu ne putem mândri cu o participare românească în Turul Franţei. Din câte ştiu - dacă ma înşel rog fanii acestui sport să mă corecteze – singura participare a românilor în această competiţie a avut loc în anul 1936. Am fost reprezentaţi atunci de patru ciclişti care, din păcate, au fost descalificaţi pentru depăşirea timpului limită la sfârşitul etapei a treia. Dar iată cum era reflectat “LE TOUR DE FRANCE” acum 80 de ani în presa de la Bucureşti:

“Tour de France” - 1936

“Iulie e luna sporturilor în Franţa, iar sportivii din toate ţările Europei, în această epocă a anului, au ochii aţintiţi asupra Franţei, unde se dispută faimosul „Tour de France", cea mai importantă cursă ciclistă, nu numai din Franţa, dar şi din lumea întreagă. Aproape o lună de zile - căci durează trei săptămâni şi jumătate - turul acesta formează subiectul de preocupare generală nu numai în oraş, dar şi la ţară, la cel bogat şi la cel sărac, şi chiar oamenii cei mai refractari la sport, fără voie, se însufleţesc şi dânşii, aflând - şi uneori chiar ducând mai departe - svonuri despre această întrecere.

Concurent gata de plecare în Turul Franţei 1936

Cât priveşte pe sportivii, pentru dânşii e un punct de onoare să fie sau să pară că sunt (ceea ce adesea e cam acelaşi lucru) cei mai bine informaţi. Politica, ştiinţa, evenimentele de toată ziua chiar cele mai grave, trebuie să lase locul „turului” iar presa întreagă se preocupă la loc "de frunte” de problema cea mai importantă: „cine va fi invingătorul etapei următoare?" - „echipa 30-a îşi va păstra oare forma?” şi altele de felul acesta. Iar între timp, de- a lungul etapelor, concurenţii străbat şirurile de admiratori al căror entuziasm nu cunoaşte margini şi care au pentru favoriţii lor tot felul de îmbărbătări. Şi zilnic auditorii la radio aşteaptă, cu înfrigurare ultimele ştiri date de postul lor, în timp ce difuzoarele, aşezate cam peste tot proclamă în cele patru vânturi situaţia echipelor, iar microfoanele culeg impresiile oarecum gâfâitoare, ale invingătorilor.”

George Speicher - speranţa Franţei în 1936
dă un autograf

Vă voi reda acum un dialog dintre reporterul “S.“ al săptămânalului “Realitatea Ilustrată” şi reporterul francez Jean Antoine, unul dintre cei mai reputaţi reporteri sportivi ai Franţei, cel care împreună cu colegul său Levitan, realizau în anii ‘30 radio-reportajelele turului:

„- Raportăm de patru ori pe zi cele întâmplate: mai întâi, dimineaţa pe la 7, apoi la 10 sau la 11, de la punctul de plecare sau de la unul din punctele din parcurs. Apoi un alt reportaj la sosirea în fiecare etapă, care, de obicei se întâmplă cam la 5 după amiază, şi în sfârşit, ultimul reportaj, către orele 8 seara.

- Nu credeţi că e puţin cam... mult?

- Nu, nu. Deloc! Aceste ceasuri le-am ales cu multă chibzuinţă, căci nu trebuie să uităm că există numeroşi auditori cari nu pot să asculte radio în timpul zilei, din cauza ocupaţiilor lor, dar cari doresc totuşi să fie informaţi. Alţii, dimpotrivă, cari n'au putut să ne asculte seara vor fi foarte mulţumiţi să afle dimineaţa un rezumat al evenimentelor din ziua precedentă, precum şi proiectele din timpul zilei.

Concurenţi purtând pe umeri  cauciucuri de schimb

- Câte reportaje socotiţi să daţi în total în timpul parcursului ?"

- Probabil mai mult de o sută.

- Numai pentru posturile de emisiune franceze?

- Nu numai pentru posturile de stat, dar şi pentru Radio-Paris şi Radio-Luxembourg. Reportajele vor fi dealtminteri difuzate şi de către staţiunile de emisiune spaniole, belgiene şi elveţiene, când turul va trece în apropierea acestor frontiere.

- Ce personal comportă acest reportaj?

- Trei reporteri şi patru ingineri în afară de ceea ce vor vorbi concurenţii.

- Dar nu vi-e teamă că reportagiile dv. se vor asemăna oarecum şi astfel interesul publicului va slăbi?

- Dacă aţi şti ce înseamnă Turul Franţei nu ne-aţi pune o asemenea chestiune. Fiecare etapă - aduce o nouă surpriză; se poate spune că evenimentele variază în aceeaşi măsură ca peisagiu! Ţineţi seama numai de diferenţele de teren dintre câmpiile de la nord, bunăoară, şi masivii Alpilor sau ai Pirineilor şi vă veţi putea face o idee de surprizele care aşteaptă pe concurenţi precum şi asupra pronosticurilor care se pot face asupra rezistenţei sau siăbiciunei probabile a lor, după cum sunt originari din cutare sau cutare ţinut. E talentul radio-reporterului, demn de acest nume, să ştie să prezinte reportajul său cu maximum de amănunte amuzante.

Post de control asaltat de curioşi

Eu, care am făcut de opt ori Turul Franţei, vă pot asigura că nu numai că nu-mi lipsesc subiectele, dar mi-a fost adesea foarte greu să povestesc în cele câteva minute cât timp am microfonul la dispoziţie, tot ce-am putut observa în cursul zilei, căci nu e vorba numai de a relata în mod arid ce s‘a întâmplat unuia sau altuia dintre concurenţi; nu, ceea ce e necesar este de a prezenta publicului atmosfera circuitului, de a-i povesti cele câteva amănunte care-i vor da impresia că a fost cu noi, de a-i vorbi despre camaraderia cicliştilor, despre entuziasmul mulţimii, într’un cuvânt, de a-l face să trăiască... “turul".

- Dar care este lungimea parcursului?

- Ceva mai puţin de 4.000 km. Viteza, care era altădată intre 28 şi 29 km. pe oră, a fost pentru prima dată anul trecut de 30 km. şi 600 metri, datorită învingătorului Romain Maes, care a îndeplinit parcursul în 141 ore, 82 minute şi 39 secunde.

- N'aţi putea să ne spuneţi ce câştigă concurenţii?

- Aceasta variază mult. În principiu, fiecare ciclist angajat de către direcţiune primeşte o sumă fixă. Dar mai ales primele date de către amatorii de sport, înseamnă adesea partea cea mai importantă. Anul trecut, bunăoară, s'a dat o primă de 10.000 franci învingătorului pe etapa Pau-Bordeaux. Cel mai bun ciclist de munte - belgianul Werwaecke - a câştigat şi el o primă specială de 10.000 franci. De altminteri, echipa fiecărei ţări îşi constituie o casă comună şi-şi împarte câştigul la sfârşitul parcursului.

Jean Antoine, stânga,  îşi pregăteşte radio-reportajul

Astfel, în anul trecut, belgienii învingători au putut să-şi împartă o sumă destul de importantă, aşa încât fiecare să primească circa 50.000 franci (aproape 500.000 lei), în timp ce echipa oficială franceză nu avea la sfârşitul parcursului decât 20.000 franci de concurent. Cât priveşte pe concurenţii izolaţi, şi ei câştigă sume interesante, cum a fost bunăoară Charles Pelissier, care a primit anul trecut 35.000 franci. În general, Turul Franţei nu este o afacere prea proastă pentru concurenţi".

Afară de cazul unei echipa care abandonează - cum a fost din păcate, a noastră - anul acesta.”

Sursa: articolul “Turul Franţei – cea mai importantă cursă ciclistă din lume” – publicat de “Realitatea Ilustrată” – numărul din 15 iulie 1936 răsfoit în Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Citește mai mult... »