Dacă citești aceste rânduri… (scrisori de pe front)

De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.

Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă...”.  Și pentru că “românul s-a născut poet” scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori în versuri de la “sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă” și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei revistei “Realitatea Ilustrată”.

Un ostaș îi scria iubitei lui prin anul 1940:

“Astăzi trist și dus pe gânduri Eu îți scriu câteva rânduri; Două sau trei rândurele Să-ți umplu ochii cu ele. Foaie verde lămâiță, Scumpă, dragă copiliță, Azi fiind tare supărat, Să îți scriu m-am apucat Niște rânduri mărunțele Scrise cu mâinile mele. Și le scriu rând după rând Ca să le citești plângând. Nu te pot dragă uita Că ți-e bună inima. Trandafir roșu vopsit Nu uita că te-am iubit. Cine n’are dor pe lume Vie să-i dau de la mine, Că la mine este mult Cură gârlă pe pământ.

Dacă n-ai noroc și parte Degeaba te mai scoli din noapte. Trandafir verde-arătos Mi-a fost drag ce e frumos. Ochii negri mi-au fost dragi Că-s frumoși ca două mure Crescute vara’n pădure, În umbruță de răcoare, Neatinși de pic de soare. În sprâncenele amândouă, Parcă-s picături de rouă, Și așa de gingășele Moare lumea după ele. Du-te carte sănătoasă La mândruța mea frumoasă Să te ia să te citească Alta’n loc să-mi iscălească.”

Răspunsul iubitei era uneori scris tot în stihuri:

“Foaie verde trei granate Fă-mă Doamne de se poate, Fă-mă pasăre măiastră La cazarmă la fereastră, Să văd puiul meu ce face. Nu știu: scrie ori descrie, Ori învață teorie? Cavaler cu gura dulce, Mă sărută și se duce. Mergi scrisoare tot pe jos Găsești puiul sănătos, Mergi scrisoare și pe sus, Adă-mi degrabă răspuns. Și află și despre mine Că eu nu mai am pe nime.

Când erai puiuț acasă Mă plimbam ziua prin casă. Foaie verde crâng uscat, Dar de când pui ai plecat, Tot am plâns și am oftat. De-aș fi trăit rău cu tine N’ar arde inima’n mine. Dar am trăit binișor Și drept mă usuc de dor. Te sărut numai prin carte Căci gurița ți-e departe. Trandafir și viorele Te sărut – la revedere.”

Un alt soldat cuprins de dorul iubitei lăsate acasă ticluia alte rime:

„Dragă nu te pot uita Că ți-e dulce gurița. N’a fost dulce cum să fie, Ca strugurul cel de vie, A fost dulce la’ntâlnire Și amar la despărțire. Frunză verde trei castane Dorul meu și al matale Merg pe vale la plimbare, Se’ntâlnesc la un isvor Se sărută până mor.

La fântâna cu cerdac Se’ntâlnește drag cu drag, Se iubesc până ce zac. Trandafir roșu bătut, Tare-aș vrea să te sărut. Te sărut numai prin carte Că altfel nu se mai poate.”

Frumoasa codană rămasă acasă îi răspundea:

„Foaie verde și-un agut Doritul mei cel iubit Și de mine despărțit, Eu cu jale mai trăiesc De dorul tău mă topesc Iară când mi-aduc aminte De-ale noastre dulci cuvinte Cum trăiam noi cu iubire Fără leac de despărțire. Când de-un ceas nu ne vedeam, Foarte mult ni se părea.

Și-acum nu ne mai zărim, Cum putem să mai trăim. Scrisoare eu n-am primit, Nici la mine n-a venit. Și astăzi până la prânz În trei ori rânduri Eu am plâns, După tine că te-ai dus. Te-ai dus și n-ai mai venit Și eu tare te-am dorit Dragul, scumpul meu iubit!”

Un flăcău mai lăudăros din fire ticluia următoarele stihuri:

 „Mai la deal de peste Prut 

Trei ibovnice-am avut,

O româncă și-o țigancă, 

Și una basarabeancă.

Mai la deal de Moscova

Să’ntâlnesc ibovnica

Să culegem cânepa,

Să culegem fir cu fir,

Să culegem trandafir!”

Iubita uitată acasă nu s-a lăsat nici ea mai prejos. Ostașul lăudăros a primit următorul răspuns:

“Maică-ti i-o fi păcat

Proastă creștere ți-a dat,

Te-a lăsat să te iubești,

Cu cine te întâlnești.

Te iubești cu bun și rău

Și-ai uitat numele meu.”

Ioan Massoff își încheia articolul cu o scrisoare “scrisă în stil de cronică”:

„Din străini și de departe,

M’am gândit să-ți scriu o carte.

Nu e scrisă de tipar,

Ca să fie în zadar.

E scrisă de mâna mea

Să citești ce-i scris în ea.

Mai întâi de a scrie carte

Mă închin cu sănătate.

Mai întâi de-a mea scrisoare

Îți urez zile ușoare...”

Voi încheia și eu cu câteva rânduri,  scrise de data aceasta în timpul Primului Război Mondial:

“Noi, frate, ne lăsăm satul,

Satul si măicuţele,

La care le-am supt țâţele.

Stiut-ai tu, maică, bine,

Că m'a prinde Neamţu-'n mână,

Nu ţi-oi mai cosi'n grădină,

N'oi mai mulge oi la stână;

Ci-oi muri-'n ţară străină,

Cu puşca plină pe mână.”

Citește mai mult... »

Un interviu cu “Regina văzduhului”

O știre de pe prima pagină a gazetelor publicate în toamna anului 1933 anunța că: “La sfârșitul lunei trecute opt elevi aviatori și-au căpătat brevetul de pilot. Printre aceștia era și o femeie: d-ra avocat Irina Burnaia care, deși n'are decât 23 de ani, e licențiată în drept și absolventă a școalei de aviație a d-nei loana Cantacuzino. Domnișoara Burnaia e a doua aviatoare din țara noastră și și-a luat brevetul îndemnată numai de atracția sportivă pe care o exercită aviația asupra ei. Noua aviatoare e originară din Teleorman și a urmat scoala de pilotaj cu dl. lt. Abeles, directorul școalei. Ea intenționează să-și cumpere acum un avion, spre a putea practica sportul favorit.” (știre publicată în “Realitatea ilustrată” din 9 noiembrie 1933).

Eroina acestei știri, Irina Burnaia (pe numele adevărat Irina Cioc, pseudonimul Burnaia fiind împrumutat de la râul care strabate satul său natal) a fost una dintre celebrele femei-aviator ale României. Viitorul Icar – s-a născută în anul 1909 în satul Ciurari din județul Teleorman. După absolvirea Facultății de Drept din București, Irina Burnaia a fost admisă și a practicat avocatura în baroul Ilfov. Chemarea pentru aventură a determinat-o să urmeze cursurile Școlii de aviație Mircea Cantacuzino unde și-a făcut ucenicia pe un avion de producție germană model Klemm L.25. Viitoarea maestră a aripilor a obținut brevetul de pilot gr. I în 27 octombrie 1933, acesta fiind al doilea brevet acordat unei românce după cel obținut de Ioana Cantacuzino.

Irina Burnaia pe coperta revistei
"Realitatea Ilustrată" - 9 noiembrie 1933

Pasiunea pentru aviație a Irinei Burnaia nu a fost doar un capriciu al unei femei frumoase. Imediat după obținerea brevetului ea zboară de la București la Brașov pentru a-și comanda la fabrica IAR un aparat de zbor. Este de menționat că in acea perioadă statul român subvenționa cu 50% achiziționarea aparatelor de zbor de către piloții care dețineau un brevet. Abia după întoarcerea la București Irina Burnaia avea să afle – din presa vremii - că a fost prima femeie care a traversat în zbor Munții Carpați. Următoarea aventură planificată avea să fie “raidul aviatic african” București – Cape Town. Pentru că vroia ca acest raid să fie făcut cu un aparat de zbor românesc, Irina Burnaia a comandat la uzinele din Brașov un avion IAR-22 cu un motor de 130 CP. Povestea zborului în care a fost însoțită de aviatorul Petre Ivanovici – plină de peripeții – este rezumată chiar de Irina Burnaia într-un interviu acordat revistei “Ilustrațiunea Română“:

Primirea pe aeroportul din Cairo

“- Am plecat din București în ziua de 3 Ianuarie, după o amănunțită cercetare a motorului și a avionului, ne spune aviatoarea. Până la Istanbul totul a mers bine. Am fost bine primiți acolo. La plecarea din Istanbul o turcoaică bătrână care ghicea în palmă mi-a spus să mă feresc de un om gras, roșcovan și vesel, că o să-mi poarte nenoroc. În acel moment a venit să ne salute un reprezentant al nu știu cărei companii de avioane, care era gras, roșcovan și vesel. Cât m'am ferit, n'am putut scăpa de el până nu ne-a strâns mâinile. Abia plecasem, când lângă localitatea Adabazar ni se sparge țeava de ulei. Am aterizat la repezeală și ca printr'o minune, datorită sângelui rece al lui Ivanovici, nu ni s'a sfărâmat avionul. După ce am reparat țeava, am încercat să decolăm. Ne-am lovit de un dâmb de pământ; ni s'a rupt roata și elicea. Am așteptat șase zile la Adabazar, adăpostiți de un mic prefect al locului, care se extazia în fiecare zi în fața bucății de elice frântă, pe care i-am dăruit-o. Cu chiu cu vai, avionul a fost transportat la Eskiseir, la arsenalul aviatic al armatei, unde i s'au făcut reparațiile necesare.

Notă din "La Depeche de Madagascar" - 6 februarie 1935

La Damasc am avut o a doua pană, a motorului. Am așteptat aici 12 zile până ni s'a adus piesa de schimb din Anglia. În ziua accidentului nostru se sărbătorea “ziua dervișilor" și am asistat acolo la spectacolul înfiorător al biciuirii extazice și injunghierei acestor fanatici care alergau pe străzile murdare ale orașului, cu șiroaie de sânge pe trupurile lor goale, proferând amenințări cerului pentru ploaia care nu mai venea.

Irina Burnaia - în carlingă

În patru zile am ajuns de la Cairo la Ecuator. Am atins localitatea Ertebe Campena de lângă lacul Victoria, chiar în inima Africei. Localitatea se află la 1.000 de metri înălțime și e populată numai de negri doborâți de boala somnului. În fiecare zi cădea între 1 și 4 după-amiază o ploaie torențială. Apoi plantele monstruoase ale Ecuatorului își desfăceau florile imense, sorbind putreziciunea aerului. Am stat aici cinci zile asteptând un vânt favorabil pentru a putea decola. Căldura insuportabilă nu ne permitea să ieșim mai mult de 2-3 ore din colibele ce ni se puseseră la dispoziție. Motorul nostru avea o capacitate prea redusă pentru a ne putea continua raidul. Am decis deci să ne întoarcem. Ca prin minune nu am avut nici un accident la întoarcere. Numai deasupra Palestinei ne-a prins o furtună groaznică, silindu-ne să aterizăm la Haifa pe un teren cu totul desfundat. La Alep am avut aceleași dificultăți cu decolarea. De aici încolo am zburat normal, până la București. Am zburat numai 16 zile, parcurgând 15 mii de kilometri, cu o viteză de 160 km. pe oră. După cum vezi, nu am avut prea mult noroc în efectuarea raidului nostru. Ne-am dat însă toată silința să realizăm ceva pentru aviația românească". (articolul “De vorbă cu aviatoarea Burnaia – Povestea unui raid îndrăzneț” – semnat “Rex” – publicat în numărul din 3 aprilie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română“).

Primirea de pe Aeroportul Băneasa

În anii următori Irina Burnaia a efectuat și alte curse aeriene de lungă distanță: București – Roma – București în anul 1937, București – Ankara - Bagdad - București în anul 1938, București – Varșovia - Berlin - Amsterdam - Londra și retur în anul 1939 și a participat la numeroase mitinguri aviatice organizate în țară sau în străinătate. În anul 1937 Irina Burnaia a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautucă cu însemne de pace.

Începerea celui de Al Doilea Război Mondial nu avea să o țină pe Irina Burnaia departe de marea ei pasiune. După primii ani ai războiului, în timpul cărora a activat în Escadrila 117, începând din anul 1942 Irina Burnaia a condus celebra escadrilă a Poștei Aeriene din Transnistria (cunoscută ca “Escadrila Bugului” și mai târziu ca “Escadrila Basarabiei”). În această perioadă Irina Burnaia a fost “proclamată prin afișaj public de la guvernământ, la Odessa, Regină a Văzduhului” (“Revista Fundațiilor Regale” numărul din luna ianuarie 1946). Pentru merite deosebite a fost decorată din nou cu Ordinul Virtutea Aeronautucă - cu însemne de război de această dată.

Avionul Irinei Burnaia - în zbor 

După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997.

Citește și: Smaranda Brăescu – Icarul suspendat în nemărginire

<

Citește mai mult... »

Cum să îți faci rost de un Spiriduș

Mitologia poporului român este una plină de culoare și de originalitate. Poveștile și legendele populare românești sunt populate cu o multitudine de personaje magice, cu puteri supranaturale. Zmeii și căpcăunii, ursitoarele și ielele, știma apelor sau cățelul pământului, strigoii sau moroii sunt doar câteva dintre ele. Între aceste personaje, spiridușii ocupă un loc aparte. Deși astăzi suntem tentați să îl privim cu simpatie, el era considerat de români ca fiind un spirit malefic: “Spiridușul sau Spiritușul este un drăcușor în carne și oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută, care la casa unde șade aduce toate nenorocirile din lume, atât cât trăiește omul”.(1)

Românii credeau că spiridușii erau cei care le ajutau pe „vrăjitoare” sau pe “descântătoare” să își facă farmecele. Conform vechilor credințe ale românilor vrăjitoarele sunt femei pricepute “care știu să facă fetelor şi nevestelor de dragoste şi de ursită, să le aducă iubiţii din ori şi ce loc, din ori şi ce ţară'ndepărtată, călări pe-o prăjină sau pe-o mătură. Ele ştiu să'nchege apa, să lege ploile, să ghicească sorta oamenilor, să norocească pe unii şi să nefericescă pe alţii”. Românii aveau convingerea că aceste „daruri” erau dobândite în urma unei înțelegeri cu „Necuratul”: “pentru a poseda această putere ele şi-au vândut sufletul Necuratului şi în schimb au căpătat fiecare câte un Spirituş, care li se supune întru toate şi le împlineşte ori ce dorinţă, ori ce ordin. Fără de Spirituş vrăjitoarele n'ar putea fi nici-odată adevărate vrăjitoare”. (2)

Cum se putea intra în posesia unui Spiriduș? Foarte simplu:

“Chipul cel dintâi şi cel mai uşor prin care ajung vrăjitoarele în posesia unui Spirituş, după credinţa poporului, e următorul: iau un оu de găină părăsit sau un оu de puicuţă neagră care a ouat pentru întâia oră, îl învelesc în bumbac alb (vată) şi-l poartă subsuoara stângă nouă zile şi nouă nopţi. După acest timp se zice că din oul clocit în modul acesta iese un drăcuşor în chip de pui. Acest pui e Spirituşul. La început Spirituşul e ca un pui de găină foarte mic, însă cu'ncetul creşte mare şi se preface în tot chipul, precum: mâţă, şoarece, câine, cal, ţap, muscă, purece, iepure etc. Babele vrăjitoare, scoţându-l din оu, îi dau un nume, precum: Niсоmilă, Nichipercea, Gavrilă, Sarsailă, Vasiliсă, Mititelul etc. Apoi îl pun într'un unghiu de casă şi-l ţin ascuns într'un hârb acoperit cu o oală ca nimeni să nu-l vadă, nimeni să nu ştie de el. Asemenea se'ngrijesc ele foarte mult ca totdeauna, când cere trebuinţa, să-i dea de mâncare şi tutun de fumat, să-l hrănească bine şi să-l adape cum se cade. Însă mâncarea nu trebuie să fie sărată niciodată, pentru că Spirituşul nu suferă mâncările sărate. Dacă vrăjitorea nu caută de dânsul cum se cuvine și cum voieşte el, adică nu-l hrănește, nu-i dă tutun să fumeze şi nu-l adapă la vreme, Spirituşul o maltrateză în tot chipul. O sfarmă, o bate, nu-i dă pace să doarmă cât e noaptea de mare, în scurt, face cu dânsele ceea ce numai un spirit necurat ca dânsul e în stare să facă.” (2)

O altă modalitate de a dobândi un spiriduș era – bineînțeles – cumpărarea acestuia de la cei care îl dețineau deja: “Cine voieşte să-l aibă se adresează cătră o vrăjitoare bătrână, care e acuma pe pragul morţii, sau cum se mai zice „c'un picior în groapă şi cu unul afară", rugând-o să-i vândă „odorul". Bătrâna, se'nţelege, dacă i-a mai rămas vreo scânteie de frica lui Dumnezeu şi n'ar voi să-şi piardă sufletul de tot, caută toate mijlocele cum să se cureţe de Spirituşul său şi-l vinde acelora care vreau să i-l cumpere. Alţii spun însă că se poate cumpăra şi dintr'o mulţime de dughene (bolte). Neguţătorii care se ocupă cu vinderea acestui spirit necurat îl ţin, după cum se zice, închis într'o pană de gâscă ca şi argintul viu, sau într'un şipuşor de unde nu poate scăpa până ce nu-i dă drumul cumpărătorul".(2)

O mare problemă era însă era aceea de a trezi fericitul posesor al unui astfel de spirit malefic fără voia ta: “Mulţi însă ajung în posesia Spiritușului fără de voia lor şi fără să aibă lipsă de el. Iată cum! Vrăjitoarea care l-a avut mai înainte, voind a scăpa de dânsul, îl învălește în vreun lucru preţios, îl pune într'un loc anumit pe unde se'nvârtesc mai tare oamenii, sau îl leagă într'o năframă scumpă şi mestecându-se printre oameni, mai cu seamă în zile de târg, lasă anume să-i pice năframa său să i-o fure cineva, şi-şi caută cât mai iute de drum. Spirituşul se leagă acum de omul care a găsit sau a furat năframa şi nu se lasă de dânsul odată cu capul. Nenorocitul posesor al obiectului găsit sau furat cunoaşte îndată din mai multe semne că trebuie să se fi legat de capul lui vreun Spirituş. Drept aceea, dacă voieşte să-l păstreze şi să se folosească de dânsul, trebuie să se'ngrijească de susţinerea lui, iar de nu, caută să se cureţe de dânsul prin aceleaşi mijloace ca şi vrăjitoarea. La dincontră o păţește urât, căci Spirituşul nu-i dă pace nici un minut, ci zi şi noapte îl maltratează, atât pe dânsul cât şi pe toată familia sa, şi pe toate vitele câte le are pe lângă casă. Lucrurile i le strică, i le aruncă în toate părţile, şi ori ce ar întreprinde nu-l lasă să ducă la capăt.” (2)

După ce a fost dobândit, Spiridușul o ajută pe “femeia pricepută în a face și a desface descântece”  în mai toate îndeletnicirile sale magice. Singura condiție era să îl hrănească “cu miez de nucă și cu alte lucruri bune”. Trebuia de asemenea să îl adăpostească, sticlele și “ulciorașele mici de marmoră sau de pământ alb” fiind cele mai potrivite pentru un astfel de locatar năzdrăvan. O dată îndeplinite aceste “mici” condiții nu trebuia decât ca vrăjitoarea să îi ceară spiridușului personal să “îți aducă călare pe prăjină ibovnicul de la drăguța lui” sau să tămăduiască bolile celor care îi solicitau ajutorul pentru aceste lucruri să se întâmple.(1) Dar nu numai atât: “Dacă voieşte vrăjitorea să aducă pe iubitul vreunei fete din depărtare, Spirituşul cât ai bate în pălmi se duce şi nu se lasă, de-ar fi acela şi la marginile lumei, până ce nu-l află; atunci îl pune călare pe-o prăjină sau pe-o mătură sau pe-un alt obiect şi aducându-l prin aer îl sloboade pe horn în casa vrăjitoarei.”(2) “De asemenea, se zice, că Spirituşul adună toţi banii câţi îi dă stăpânul sau stăpâna sa când cumpără vreun lucru. Cu ajutorul Spiritusului poate vrăjitoarea să cumpere de-un galben o mulţime de lucruri preţioase, care fac sute de galbeni, şi la urma urmelor galbenul său tot îi rămâne în pungă”.(2)

“Spirituşul e şi atotştiutor. De aici vine că Zodierii şi Vrăjitorii care încă trebuie să-l aibă, dar mai cu seamă Vrăjitoarele, ştiu să ghicească ce au păţit şi ce au să mai păţească oamenii. Ştiu să spună curat când a fost cineva bolnav şi când are să se mai bolnăvească şi din ce le va fi leacul. Ştiu să spună că cutare are să'ntreprindă vreo călătorie de care nici n'a visat şi pe care într'adevăr, mai curând ori mai târziu, o şi întreprinde. Spirituşul spune stăpânului sau stăpânei sale din fir în păr cum are să ghicească şi să profeţească acelora care vin la dânşii ca să-i consulte într'o privinţă sau într'alta”.(2)

Tentația de a avea un Spiriduș personal pe lângă casă e mare, nu-i așa? Nu trebuie însă să uitați că “în cealaltă lume sufletele acelora care au avut Spirituş, şi 'nainte de moartea lor nu s-au desbărat de dânsul, merg de-a dreptul în Iad, unde trebuie să sufere munca cea vecinică, să facă toate ce le-ar porunci Spirituşul, precum le-a făcut şi el pe lumea aceasta”. (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” - 1916

(2) Simion Florea Marian – articolul “Mitologie daco-română – Spiritușul” – publicat în revista “Albina Carpaților” – numărul din 15 noiembrie 1878

Citește mai mult... »

Cum iubesc femeile

De foarte multe ori se publică tomuri de sute de pagini care încearcă dă deslușească moravurile și mentalitățile care caracterizează o societate. Eu, nefiind un profesionist în ale sociologiei, mă amuz decoperind aceste mentalități proprii societății românești din “La belle époque” frunzărind presa acelori ani. Rubricile de “poșta redacției” (citește și: Frumusețe la Poșta redacției), paginile cu „sfaturi pentru doamne și domnișoare” (citește și: Sfaturi copilei mele) sau “anchetele” realizate prin gazete (citește și: E bun divorțul, ba e rău…) redau parcă într-un mod mai “autentic” mentalitățile existente în societatea acelor ani, având avantajul că păstrează mult din parfumul epocii. 

Una dintre marile probleme ale străbunicelor noastre (citește și: Străbunica și bunele maniere) era negreșit alegerea viitoarei nurori. O problemă importantă și delicată pentru că “negreşit fiul care va face fala şi gloria familiei va trebui să ia o fată cu avere, din părinţi buni şi cât de sus puşi, ca printr’ânşii să-și creeze şi el relaţii bune şi o poziţiune invidiată. Afară de asta prea puțin le pasă lor de rest; aş vrea să mi se arate zece mame din societate care să se fi învoit la căsătoria fiului lor cu o ţărancă sau cu o orfană săracă, numai fiindcă el o iubea la nebunie și n'ar fi fost fericit departe de dânsa. Nici chiar mama aceea care n'are decât un băiat, pe care îl vede ca pe ochii din cap, nu-i capabilă de astfel de sacrificii”. Pentru a-și putea îndruma fii să facă cea mai potrivită alegere, străbunica avea nevoie de ajutor. Acest ajutor putea fi găsit, bineînțeles, în rubricile de specialitate destinate femeilor care erau publicate prin gazete. Vă propun azi un astfel de articol, semnat de “Laura Vampa”, publicat la rubrica “Salon” din revista “Familia” în numărul din  20 iulie/1 august 1897:

Cum iubesc fetele noastre

“Voi să dau seamă cam în câte feluri ar putea fetele să conjuge verbul “iubire”. Negreşit că acest verb are să fie conjugat de fiecare fată după temperamentul, caracterul şi în sensul ideilor pe care le-a primit de la conducătorii ei sau şi

le-a format singură”.

Fata uşurică

“Sglobie, nebunatecă, iubeşte pe toţi care o complimentează şi o măgulesc, pe toți cei frumoşi, eleganţi, care dansează bine, care au “usage du monde”, se lasă să fie curtată de toţi, primeşte bilete dulci, şi chiar ceva mai mult, să fie sărutată între două valsuri, se logodeşte şi strică mereu logodnele, în sfârşit, are o reputaţie nu tocmai recomandabilă; numai să auziţi pe prietenele şi cunoscutele ei cum o vorbesc când nu-i ea de față. Ei bine! Fata asta necugetată, măritându-se, va fi cea mai bună femeie, dacă va găsi un bărbat care să o’nțeleagă şi să ştie cum să se poarte cu dânsa. El o va forma cum va voi, o va învăţa să judece și să fie serioasă şi ea îşi va iubi profesorul până la ardoare. Va fi o mamă nepricepută însă duioasă. Dimpotrivă, dacă bărbatul său va neglija să se ocupe de ea, atunci fata uşurică va fi femeie necredincioasă, şi nepăsătorul soţ n'are să aştepte mult până să-i crească două coarne”.

Fata cuminte

“E totdeauna econoamă bună, ordonată şi harnică. Adesea e cea mai mare dintre copii, a crescut pe frăţiorii ei mai mici, a ajutat pe mama la treburile casei, în sfârşit, a învăţat să se devoteze din anii cei mai fragezi. E aşa de serioasă în societate că nici nu îndrăsneşte nimeni să-i facă ceea ce se cheamă curte, deşi e simpatică şi chiar frumoasă uneori. Ca femeie va fi credincioasă, devotată, iubitoare, econoamă, mamă bună, gata la orice sacrificii, cu toată ingratitudinea şi nerecunoştința celor iubiţi. Întotdeauna va fi înşelata de bărbatul ei — deşi o să aibă multă prietenie pentru dânsa, fiindcă n'o să aibă a se teme că îi va măsura tot cu aceeaşi măsură”.

Fata calculată

“Asta de obicei dacă nu e frumoasă, cel puţin ştie să se facă. Are toate armele cu care poate să cucerească bărbatul. Se îmbracă bine, e instruită de salon, vorbește cu multă grație, dansează elegant şi are unele ochiade şi mişcări din corp care sfredelesc inima. E foarte cuminte de faţă cu toată lumea, dar nu dispreţuiește ceva ştrengării mai pe la întuneric. Ţine mult să aibă o reputaţie imaculată. Idealul ei e să apuce un drăguţ de bărbat, fie chiar şi bătrân, care s'o scalde în aur şi belşug. Negreşit bărbatul său îi va servi şi de paravan, în dosul căruia… dar să ne oprim aici. E egoistă, cheltuitoare numai pentru plăcerile ei, neîndurătoare şi tirană”.

Fata inteligentă

“Fata inteligentă nu iubeşte niciodată înfocat. Stimează, admiră, apreciază, dar nu iubeşte. Cel pe care îl va alege trebuie să se potrivească în idei cu ea, să aibă calităţi frumoase, să fie inteligent ca şi dânsa. Va fi credincioasă şi o adevărată prietenă pentru bărbatul ei. Dar… vai de el! de nu va fi astfel precum l-a înţeles ea, căci după o desilusiune, ş-apoi alta, îşi pierde stima ei, în curând adio şi prieteniei şi aşa mai departe”.

Fata simţitoare

“Fata asta nu ştie din viaţă decât florile, musica, poesiile lui Alfred de Musset, romanele lui Georges Obnet, Georges Sand, D-nei de Staël. Fata asta va iubi un tânăr frumos, elegant, pe cel dintâi care-i va întoarce capul. Şi-l va iubi ca pe un idol, negândit, nejudecat, cu tot focul inimei ei, care nu-i decât iubire. Niciodată nu va vedea defectele lui, niciodată nu se va întreba dacă o iubeşte. Îl va iubi orbeşte, el va fi lumea ei, părinţii, prietenii. Fără de el nu va mai fi nimic pentru dânsa. Trădarea lui ar omorî-o şi o omoară într'adevăr! Astfel de femei, mor ofticoase”.

Fata inteligentă şi simţitoare

“E mărgăritarul rar, pe care nu-l poate mânji nimic, oricât de înjositor ar fi. Nu găsesc nimic cu ce s'o compar; astfel ar fi trebuit să fie un Dumnezeu, dacă ar exista. E inteligentă şi-şi dă seama de toate, nu iubeşte decât ce-i frumos şi nobil, curat şi înalt. Dar frumosul, nobilul şi înaltul acela, aşa precum îl înţelege ea cu inteligența ei fină şi simţirea extrem de delicată, nu poate să existe decât în mintea ei. Vai de dânsa dacă îşi fixează dragostea asupra vreunui bărbat oricât de inteligent şi simţitor ar fi. Niciodată nu va corespunde subtilităţilor şi celor mai mici nuanţe ale inimei şi creierului ei. Ceea ce va iubi în bărbatul ei e binele pe care ea îl va face, încurajarea pe care i-o va da în momente de restrişte, sfaturile bune pe care el le va urma şi îi vor folosi, mângâierea care va alină durerile lui. Îndată însă ce el va fi nepăsător la toate astea, îndată ce va disprețui tot ceea ce inima ei cheltuieşte pentru dânsul, s'a sfârşit! E suferinţa care începe pentru dânsa. Şi, orice, o mică neatenţie, o privire nepăsătoare, poate involuntară, o mişcare de nimic, sunt nişte lovituri de cuţite pentru inima ei. E capabilă de cel mai mare devotament și rezistență, oricărei mizerii materiale, dar foarte slabă şi învinsă de orice contrarietate morală. Temperament nervos, care oțelit mereu poate s'o aducă la furie şi chiar la nebunie”.

Concluziune

“Domnişoarelor, feriţi-vă de prea mare sensibilitate,

dacă vreţi să fiţi fericite!”

Sursa: Străbunica (alias “Laura Vampa” – autoare a articolului “Cum iubesc fetele noastre” publicat la rubrica “Salon” din revista “Familia” – numărul din 20 iulie/1 august 1897

Citește mai mult... »