O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în
care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva
poetului: „Un X… pretins
poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aş plânge dacă-n balamuc
/Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Şi nu e azi decât
nebun”. Poetul şi epigramistul român Cincinat Pavelescu consemna:
“Începând de a doua zi, toate numerele
revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de
explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a
copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea
mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi
slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă
amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la
vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern!”. Ca urmare a epigramei, Macedonski a fost izolat nu numai
de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecinţe extrem de drastice,
care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri.
Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în ţară după câţiva ani.
Citiți aici povestea
vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezumată de soția
acestuia, Ana Macedonski (născută Ana Rallet-Slătineanu), într-un
interviu acordat la aproape două decenii după moartea
poetului rondelurilor, publicat
în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul
Literar”:
“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de
vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o
lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins
degrabă că mă înşelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin
casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la uşă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat
primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întreţină mai departe focul
sacru al poeziei. O vestală puţintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând şi
trist.
Antreul e
împodobit jurîmprejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil
bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen şi dedesubt,
încrustat cu sidef, un baston de „mareşal al poeziei" pe care i l-au
oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis,
Nichita, Paul, Dinu şi al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski.
Doamna mă invită
într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în linişte". Trebuie să trec
prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă şi lipsită de
decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate
după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care
se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a aşezat
temeinic după cuptor încă din timpul vieţii soţului şi doamna Macedonski nu mai
are puterea s'o alunge.
Fericită ţara în
care s'au găsit destule automobile şi „blok-uri" pentru toţi oratorii
politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrâneţea văduvei poetului
Macedonski!”
POVESTEA
TRISTĂ A UNEI VIEŢI
„- L-am cunoscut
pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica,
fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori).
La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia şi
Ştefan Vellescu şi ai mei unchiul meu Câmpineanu şi un văr, Alexandru Ghica. La
vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram
în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă
de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu şi Jean de Mitiy
(numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de
Paris".
Doamna Macedonski,
păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această
perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e şi domnia sa de
faţă. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe
litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre
puţinii devotaţi ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu,
Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu
Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P .
Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent
Tailhade, etc, etc .
Întreb pe doamna
Macedonski dacă îşi aminteşte ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei
şi tinereţii sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmaţia că
Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realităţii. El s'ar fi născut în
Bucureşti, în casa din str. Romană colţ cu Dorobanţi, unde a locuit multă vreme
şi abia după naştere părinţii l-au luat la o moşie a lor de lângă Craiova. Înainte
de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad şi Ismail, inspector la
Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat
funcţionar la Casa Bisericii.
- În timpul războiului l-au scos din slujbă
lăsându-ne pe toţi muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion".
Domnul Pavea
Macedonski, fiul poetului şi tată a trei copii, unul mai drăgălaş decât celălalt,
scriitor şi el, îmi povesteşte că mâncau cu toţii pâine cu castraveţi.
- L-am văzut
adesea pe tata plângându-şi sărăcia. Era ger şi noi n'aveam nici un băţ să
ne'ncălzim. Ardeam mobilele şi cărţile. În timp ce avioanele duşmane sburau
deasupra Bucureştilor, tata scria la „Moartea lui Dante".
Mă cuprinse
tristeţea auzind pe fiul unui mare poet - el însuşi în continuă luptă cu
sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puţin după
moarte i s'ar putea asigura liniştea familiei. S'au luat numeroase iniţiative
frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriţi câţiva scriitori şi gazetari.
S'ar cuveni să-şi aducă aminte cineva şi de tovarăşele de viaţă ale
scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...”
BOEMĂ
„- Alexandru,
reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toţi tinerii
scriitori cu sfatul şi cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără
să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse
ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care
fusese numit şi unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski.
La înapoierea de
la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soţul meu colabora pe atunci la
„Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele
şi el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că
are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reuşit să se identifice cu felul
lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat şi el
originalul cortegiu. După cum ştii, a ţinut să fie dus la groapă nu în dric, ci
în căruţă şi cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i ţină tovărăşie pe
ultimul drum, cocoţat în căruţă.
Prin 1880
Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe
mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariţia. La înapoiere, soţul
meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prinţesa
Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică şi Cincinat Pavelescu. La şedinţele
colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V.
A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D.
Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan
Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria şi el sub
pseudonimul Theo. Uneori seara venea şi Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi
împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci
trăsuri în şir. Acasă ne înapoiam după miezul nopţii. La şedinţele literare
Alexandru şedea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) şi
prezida. Pe acelaşi tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.
Îi plăceau mult florile. La un festival dat
la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de
trandafiri. El a citit din „Noaptea de
Mai". A fost
o adevărată apoteoză.
Copiii, trăiţi
în această atmosferă, începuseră şi ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă.
Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens şi el a
publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când
a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toţi copiii poetului
Macedonski au moştenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor şi a
avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A
murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria şi el lucruri frumoase,
iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele şi
romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine şi reviste provinciale.”
TRAGEDIA SFÂRŞITULUI
„Dacă
Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult
înainte. O inspiraţie nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în
„Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai
pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor
şi chiar a generaţiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi
constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără
suflet, invidios, duşman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau aşa.
Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimţit
ştiindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare şi atât a tot.
De pe urma ei
însă, a avut de suferit până şi memoria lui. Îndurerat şi sărac, poetul acesta
subtil a îndurat în ultimii ani suferinţe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie,
dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopţi la
căpătâiul lui, când ceilalţi doctori nu mai credeau că va scăpa cu viaţă. Privaţiunile
şi supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.
- Era în Noiembrie
1920, şopteşte doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză şi
uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanţi 17, colţ cu strada care se cheamă azi
Alexandru Macedonski. Se simţea rău şi-şi dădea seama că se apropie sfârşitul.
Tocmai atunci s'a aprins un coş la odaia lui.
- O nenorocire
nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe braţe în
camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care ştia că-i place mult. A tras
adânc în piept mirosul, a oftat şi a'nchis ochii.
Multe mi-a spus
doamna Macedonski şi multe aş fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând,
pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea
definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”
Sursa: articolul
„De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu –
publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul
Literar”
