Copilăria Mărioarei Ventura în amintirile maestrului C.I. Nottara

Maria Ventura (născută la 13 iulie 1886 sau 1888, București – decedată la 3 decembrie 1954, Paris) a fost una dintre marile actrițe ale României și o personalitate de renume european, care a strălucit atât pe scenele teatrelor românești cât și pe cele franceze. 

Maria Ventura (stânga)
mama sa, Lea Fanșeta Vermont (centru)
maestrul C.I. Nottara (dreapta)

Cunoscută în țară sub numele de Mărioara Ventura, iar în Franța ca Marie Ventura, ea a reprezentat un adevărat fenomen al artei dramatice, fiind prima femeie care a pus în scenă o piesă la celebra Comedia Franceză („Ifigenia” de Racine, în 1938). Cu o carieră clădită pe o muncă titanică, un temperament vulcanic și un talent de o plasticitate unică, Maria Ventura a fost distinsă de statul francez în anul 1935 cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare.

Continuarea

Principesa Ileana: Deziluzia copilei cu ochi albaștri

Citește prima parte aici:  Principesa Ileana – o poveste de dragoste

Anunțul logodnei Domniței Ileana cu contele Alexandru „Lexel“ de Hochberg – „șarmantul conte cu alură de star de cinema” – a fost intens dezbătut în societatea românească. Majoritatea românilor adoptaseră deja noul cuplu princiar, iar vitrinele atelierelor fotografice din București erau pline de chipurile celor doi logodnici.

 

 

Totul părea pregătit pentru viitor, inclusiv o croazieră în Egipt alături de Regina Maria, unde „Lexel” urma să li se alăture sosind cu un vapor englez. Însă, o informație venită de la Berlin avea să schimbe totul.  

Continuarea

1935: România a învins Polonia la fotbal cu 4–1

3 Noembrie 1935. Terenul O. N. E. F.

Într-o după-amiază de toamnă târzie a anului 1935, în prezența a două zeci de mii de oameni, echipa de fotbal a României, repurta cea de a doua victorie din carieră asupra Poloniei.

„O victorie pe care prestigiul foot-ballului nostru o cerea, cu imperativul cu care muribundul cere oxigen. O victorie frumoasă, obţinută în condițiuni contra cărora nici o obiecţie rațională nu se va putea ridica. Dar — totuşi — o victorie care nu ne mulțumește, integral...

"Polonezii păşesc surâzători pe teren.
Nu ştiu ce-i aşteaptă!" (stânga)
"Dobay se pregăteşte să lovească cu capul." (dreapta)

Echipa României — formată în majoritate din jucători bucureşteni — şi-a făcut datoria. A fost trimisă pe teren pentru a învinge. Şi a învins. Mai uşor decât se aştepta. Mai categoric. Dar fără acele clipe de pericol care purifică o victorie, fără acea superioritate care o eternizează.”

Continuarea

“Mănăstirea Agapia cea tăinuită de lume”

Vă invit să îl însoțim pe reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” într-o vizită pe care a făcut-o în primăvara anului 1938 la:

 

“...frumoasa Mânăstire Agapia cea tăinuită de lume, păstrătoare a unui important tezaur de artă bisericească și a unei străvechi tradiții monahale de înaltă și pilduitoare spiritualitate.” 

Continuarea

Umor de colecție: Mofturi și anecdote de altădată

Într-o epocă în care eleganța vestimentară, politețea riguroasă și conversațiile alese la o ceașcă de cafea sau într-un birt bucureștean defineau ritmul cotidian, românii știau să râdă cu poftă. Umorul de altădată avea o finețe aparte, o ironie caldă și o efervescență care nu și-au pierdut deloc farmecul.

Vă propun să ne întoarcem în timp și să ne amuzăm citind câteva anecdote drăguțe culese din „Vatra: Foaie ilustrată pentru familie” – celebra revistă publicată „sub direcțiunea lui Ioan Slavici, I.L. Caragiale și George Coșbuc” la sfârșitul secolului al XIX-lea (mai exact, din numerele publicate în anii 1894–1895):

Continuarea

Bucureștiul interbelic: Un oraș al contrastelor

 

Societatea românească interbelică de ieri - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume cu lumini dar și cu umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc alcătuita din micii patroni, meseriași, din muncitori și funcționari, dar și cu lumea mahalalelor, diversă și pestriță și ea.  

Limuzine și căruțe, piciorușe și... piciorușe
pe străzile Bucureștiului interbelic

 

Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala. Un fotoreportaj publicat în revista „Realitatea Ilustrată” ]n 1935 evidenția câteva dintre contrastele care îi frapau pe călătorii străini care ne vizitau Capitala:

---

---

Continuarea

Cum și-au câștigat primii bani marii noștri actori

„Cum ați câștigat primul ban? Și ce întrebuințare i-ați dat?” – Aceasta a fost întrebarea pe care redacția popularei reviste Ilustrațiunea Română a adresat-o, în primăvara anului 1930, celor mai mari nume ale teatrului românesc.

Răspunsurile lor sunt mai mult decât simple amintiri; sunt ferestre deschise către începuturile boeme, uneori dificile, alteori pline de umor, ale unor artiști care au definit epoca de aur a scenei noastre. Iată ce povesteau aceștia în numărul din 20 martie 1930:

---

---

Continuarea

Al. Mihalescu: Actorul cu o mie de fețe

Alexandru Mihalescu (Al. Mihalescu, Alexandre Mihalesco, n. 1883, București - d. 1974, Paris), actorul „cu o mie de fețe”, după cum a fost caracterizat de regizorul Ion Cantacuzino, a ales vocația artistică în detrimentul dreptului, absolvind Conservatorul de Muzică și Declamație din București. Debutul său oficial a avut loc în 1905 la Teatrul Național, fiind susținut de mari maeștri ai vremii, precum Constantin I. Nottara și Alexandru Davila. (1)

Spirit vizionar, Mihalescu nu s-a limitat doar la jocul scenic. A activat ca profesor la Conservator, bet a deschis și o școală privată unde a impus o metodă modernă de predare, axată pe fragmente de proză în locul recitării tradiționale de versuri. De asemenea, a jucat un rol esențial în zona administrativă a teatrului, punând bazele unor instituții emblematice precum Asociația Dramatică Excelsior sau Teatrul Mic (înființat împreună cu Elvira Popescu și Ion Iancovescu). În ciuda succesului și a influenței sale asupra unor elevi de elită, actorul a ales calea exilului în 1923, mutându-se în Franța din cauza nemulțumirilor față de sistemul teatral autohton. (3)

---

---

Continuarea