Institutul Cantacuzino – de ieri și de azi

Ideea de a scrie acest articol s-a născut după ce am citit câteva articole elogioase din presa interbelică despre - modernul în acea epocă - Institut de seruri si vaccinuri creat de academicianul Ion Cantacuzino în anul 1921. Articole în totală antiteză cu ceea ce putem să citim astăzi despre aceiași unitate medicală: ştiri care se referă în principal la protestele angajaţilor care nu îşi mai primesc salariile și la iminenta închidere a institutului. De ieri și de azi, nu-i așa?




Să începem cu “un scurt tratat de serologie” - scris pe înţelesul tuturor:

Ştiţi desigur că flagelele cele mai grozave ale omenirii: febra tifoidă, turbarea, difteria, altele, se previn sau se tratează, prin seruri şi vaccinuri. Trupul omenesc, în răsboiul ce-l duce contra microbilor care produc aceste boli, posedă şi el mici particule, ca nişte soldaţi invizibili, pe care-i trimite acolo unde dusmanul microscopic, microbul, a pătruns în trup. Se dă o adevărată luptă; dacă soldaţii apărători ai trupului câştigă bătălia, microbii sunt înlăturaţi: duşmanul se retrage. Dacă isbânda e de partea microbilor, ei încep opera lor distructivă atacând trupul, uneori până în cele din urma redute ale lui de apărare. Vă scutim de asemeni de termenii ştiinţifici, de toate acele fago-citoze şi alte denumiri de operaţiuni intime ale trupului uman, el însuşi o superbă minune a naturii, din care trebuie să reţinem că trupul omenesc, în lupta lui contra microbilor, se serveşte de anumiţi corpi ce-i produce, soldaţi minusculi. Ori omul, cu inteligenţa lui ingenioasă, s'a gândit să-şi sporească aceste armate proprii, cu aliaţi, aşa cum fac ţările. Şi atunci, s'a gândit să utilizeze soldaţii de apărare din alte trupuri de animale! Pentru aceasta, se înoculează bacilul sau virusul dorit în trupul unui animal, se provoacă acolo apariţia micilor corpuri din sânge ce sunt a-cei soldaţi luptători contra microbilor, se scoate din sângele animalului inoculat materia ce conţine acei corpi care sunt apoi inoculaţi în trupul bolnavului: armatele de apărare ale omului bolnav sunt sporite astfel cu armatele din sângele animalului.” (“Realitatea Ilustrată” din 4 februarie 1932Institutul de seruri si vaccinuri Ion Cantacuzino a fost înființat tocmai în scopul de a produce “acești mici soldați invizibili” – așa cum îi numea reporterul interbelic - care ne ajută în lupta cu boala.

Culturi microbiene

Un scurt istoric al Institutul de seruri si vaccinuri:

Ion Cantacuzino (n. 1863 – d. 1934), descendent al unei vechi familii boierești românești, a urmat atât studiile liceale cât și pe cele universitare (filozofie, științe naturale și medicină) la Paris. După terminarea studiilor de medicină tânărul dr. Cantacuzino lucrează alături de marele savant Ilia Mecinikov la Institutul Pasteur din Paris. Dupa întoarcerea în țară Ion Cantacuzino a fost profesor al Facultății de Medicină din București (1901). În același an – 1901 - eminentul medic a înființat Laboratorul de Medicină Experimentală din cadrul Facultății de medicină – cel care este de fapt precursorul viitorului Institut de Seruri și Vaccinuri. În cadrul acestui laboratorul au fost preparate primele două seruri românești: serul antistreptococic și serul antidizenteric. Ion Cantacuzino a fost de asemenea cel care a organizat mari campanii pentru combaterea epidemiilor de tifos exantematic, de malarie și de holeră din timpul Primului Război Mondial.

Dr. Ion Cantacuzino
Actul de naștere al Institutului de seruri și vaccinuri Ion Cantacuzino a fost o lege votată de Parlamentul României în anul 1921, act normative promulgat de Regele Ferdinand în anul 1922. Noul institut a fost înzestrat în anul 1924 și cu un local nou, construit în imediata vecinătate a Institutului Victor Babeș. În acest nou institut , pe lângă alte seruri și vaccinuri, a fost produs începând cu anul 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin") - România fiind a doua țară după Franța care a introdus vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. În cadrul institutului sau efectuat de-a lungul timpului importante studii și cercetări în toate domeniile microbiologiei și ale patologiei experimentale. Aici, datorită școlii științifice care a coexistat cu institutul, s-au format generații întregi de specialiști în domeniile științelor biomedicale, epidemiologie, imunologie, enzimologie etc. Și tot aici, timp de nouă decenii, au fost produse - aproape în totalitate - serurile și vaccinurile de care avea nevoie sistemul de sănătate publică. Dar azi, la 95 de ani de la înființare, institutul e pe cale de a fi desființat…

Se închid porțile institutului?


Care e situaţia de azi a institutului?  Am găsit câteva informaţii  pe http://www.cotidianul.ro/  în articolul  Cum a căzut Institutul Cantacuzino, mândria cercetării românești publicat în luna iulie a anului trecut: “Institutul Catacuzino, unul dintre marii producători de imunologice din lume, a cunoscut în ultimii 8-9 un declin instituțional ce a fost generat de lipsa unei viziuni politice și de manifestarea unor interese financiare private care au pus țara noastră în imposibilitatea asigurării producției urgent de vaccinuri în cazul unor epidemii sau pandemii. Singurul institut din țară care produce vaccinul antigripal a ajuns la un moment dat pe marginea prăpastiei, fiind la un pas de faliment iar România a ajuns să importe respectivul vaccin.”

Imagini din laboratoarele
 în care se preparau serurile

Concluzia: astăzi nu se mai produce nici un vaccin la Institutul Cantacuzino (asta după ce s-a sistat la sfârşitul anului 2014 şi producţia vaccinului antigripal). Ce înseamnă asta ? Că toate serurile și vaccinurile vitale pentru sănătatea populației din România se importă. În aceste condiții vă imaginați cam cum stăm în acest moment cu securitatea națională – tema pe care se face atâta tam-tam în ultimul timp… De ce s-a ajuns în această situație? Nu este rolul meu să dau verdicte. Eu doar “compilez” informații găsite în articolele publicate în presa de ieri sau în cea de azi. Intuiesc însă că veți găsi răspunsul în ultima frază a unui articol publicat în anul1926: Puţini ştiu că institutul de seruri şi vaccinuri al d-lui Dr. Cantacuzino este un aşezământ ştiinţific atât de superior încât poate face faţă oricarui stat civilizat occidental. Marele nostru savant, a cărui reputaţie a depăşit de mult graniţele europene, a reuşit ca prin însuşirile d-sale să atragă asemenea unui viguros magnet uman numeroşi colaboratori devotaţi, care sub auspiciile maestrului săvârşesc o muncă titanică şi neînchipuit de binefăcătoare pentru populaţia ţării noastre. Este în afară de orice îndoială că materialele elaborate în uzinele ştiinţifice ale d-lui prof. Cantacuzino salvează mai multe vieţi omeneşti decât majoritatea altor instituţiuni sanitare de la noi. Şi de aceea este o datorie primordială a statului să sprijinească din toate forţele sale institutul de seruri şi vaccinuri, deoarece capitalul financiar plasat în acest institut dă o dobândă vie cu răsunet asupra altui capital, mai preţios, capitalul uman. Şi cu toate acestea, unele farmacii neromâneşti din Ardeal, eludând legea, se aprovizionează cu seruri şi vaccinuri, de o eficacitate discutabilă, de peste graniţe. E un abuz care trebuie reprimat fără întârziere.” (articol din revista “Societatea de mâine” – 25 aprilie 1926)

Laboratorul pentru dozarea serurilor
În final, vă invit să facem împreuna o vizită la Institutul Cantacuzino. Așa cum era în anul 1935: Marele medic şi în special marele om, care a fost doctorul Cantacuzino, a lăsat ţării noastre o seamă de opere capitale pentru sănătatea publică. Printre acestea se numără şi institutul de seruri şi vaccinuri care-i poartă numele şi care deţine monopolul fabricaţiei şi exploatării tuturor serurilor şi vaccinurilor necesare medicinii noastre. Graţie bunăvoinţei d-lui profesor Ionescu-Mihăeşti, directorul acestui institut şi profesor de medicină experimentală la Facultatea de medicină, am putut vizita această uzină unică, unde se prepară, în fiole şi în eprubete, sănătatea populaţiei. Serurile, în marea lor majoritate “se fabrică" din sângele unor cai din ferma de la Băneasa a institutului, unde li se inoculează acestora anumiţi microbi, după sistemul nimerit fiecărei boale. Calul în al cărui sânge se fabrică serul e ţinut sub observaţie, până în momentul când a venit timpul proprice pentru sângerare. În hall-ul special amenajat pentru această operaţie, sunt aduşi patru cai, cu gura imobilizată într'un soi de prăjini. Totul e pregătit pentru operaţie. Din sângele cailor de faţă se va extrage serul anti-scarlatinos, ce va salva de la moarte mii şi mii de copii. Caii, obişnuiţi cu această operaţie, aşteaptă cuminţi momentul supliciului. Un doctor ia toate măsurile aseptice şi apoi bagă adânc acul în vâna de la gât a calului. Într’un borcan închis ermetic începe să curgă abundent un sânge roşu, spumos. Calul nici nu mişcă. I se extrag 8 litri de sânge. După alte trei zile va mai da 8 litri şi apoi se va înapoia la fermă pentru întremare, urmând ca după o trecere oarecare de timp, când sângele i s'a refăcut, să fie din nou cultura vie a cine ştie căror microbi. Prin procedee speciale se extrage serul din sânge. În fiole umplute la fel de aseptic sunt apoi trimise gratuit la spitalele statului şi pentru o sumă de nimic sunt puse în comert.

Etuva institutului
Până aici însă, serul a suferit o mulţime de controluri şi verificări pe cobai şi prin reacţii chimice. Numai atunci când e socotit bun e pus în vânzare. Pentru serul antipoliomielitic se întrebuinţează măduva de maimuţă bolnavă. Institutul posedă câteva exemplare adăpostite într’o camera specială. Sunt maimuţe mici, cu ochi speriaţi şi cozi agitate. Cele cărora li s'a inoculat microbul îşi aşteaptă triste moartea, ronţăind fără poftă roşcove şi smochine...
Alături un thermostat special construit aşteaptă o colecţie de ţânţari malarici cu care se va putea fabrica un ser necesar unor anumite boli nervoase, o puzderie de guzgani, iepuri, poponeţi de câmp şi şoareci mici albi, pătaţi cu tot soiul de vopsele şi numere îşi aşteaptă rândul la sacrificiu pentru binele omenirii.
O secţiune specială la care e anexat un serviciu social constituie vaccinul B.C.G. (Calmette Guerin) pentru vaccinarea noilor născuţi împotriva tuberculozei. Cu toate greutăţile ce se pun în calea unei întrebuinţări generale a acestui vaccin, totuşi s'a ajuns numai la Bucureşti să se vaccineze peste 150.000 de noi născuţi din familii de tuberculoşi. Aceşti copii, cărora li se face o fişă specială, sunt ţinuţi sub observaţie timp de cel puţin 2 ani. Interesant de remarcat e faptul că se primesc zilnic sute de cereri de vaccin şi marea majoritate din partea oamenilor simpli, ca meseriaşi şi ţărani, care vor să-şi apere odraslele de groaznicul flagel al ofticei.

Vaccinul B. C. G. se dă gratuit la toată lumea şi rezultatele sunt uimitoare, ajungându-se la o simţitoare scădere a mortalităţii infantile.

Depozitul de seruri
Institutul aduce Statului o economie de 57 milioane lei anual pentru o subvenţie de 15 milioane de lei.

În afară de aceste realizări, vaste laboratoare înzestrate cu ultimele expresii ale utilajului de laborator, unde studenţii facultăţii de medicină pot studia patologia experimentală şi microbologia în condiţiunile cele mai favorabile. Din beneficille realizate prin vânzarea serurilor la particulari, 1 milion de lei se alocă bibliotecii, unde se gasesc colecţiile la zi a 217 reviste din toată lumea şi cele mai bune volume privind ştiinţa medicală.

Părăsind acest imens laboratoriu, la plecare ni se arată cripta cu cruci luminoase, unde sunt îngropate rămăşiţele pământeşti ale întemeietorului acestui institut, doctorul I. Cantacuzino. Marele medic continuă şi după moarte să inspire viaţa imensei sale opere umanitare.” (articolul “Institutul de seruri şi vaccinuri I. Cantacuzino” – semnat I.M.I.  – publicat de “Ilustraţiunea Română” din 3 aprilie 1935)



Citește mai mult... »

Despre credință, păcate și blesteme la Mănăstirea Cernica

La numai 12 kilometri de București, amplasat pe două dintre insulele lacului Cernica, poate fi vizitat și astăzi unul dintre cele mai frumoase complexuri monanale din România. Frumusețea locurilor i-a îndemnat probabil pe ctitorii mănăstirii să aleagă acest loc. Sau poate că motivul adevărat a fost cel bănuit de un țăran înțelept descusut cu iscusință în anul 1929 de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română”:


“- Nu știu, boierilor, cine a zidit mănăstirea și cine i-a ales locul. Știu însă că i-a găsit loc bun la porțile Capitalei, pentru că păcatele orașului sunt multe și grele. Creștinul care fuge măcar pentru câteva ceasuri din Gheena Bucurestilor, găsește fără să vrea, în liniștea mănăstirei, odihnă, reculegere, mângâiere și aducerea aminte de Cel care ne stăpânește. La oraș, stricăciune multă, taică. Cu cât se înmulțesc becurile de electricitate, se înmulțesc și păcatele. Ardeam lumânări de seu și pe vremea aceea era mai bine. Creștinul știa cel puțin să facă cruce, cum a învățat din strămoși. Astăzi tineretul învață carte, dar nu se închină și nu mai crede în Dumnezeu. Părinții împart păcatele cu copiii și nu știu dacă Dumnezeu nu-și va arăta mânia.”

"Chipul" Mănăstirii Cernica
 în revista Albina (1900)
Povestea locului de închinăciune începe undeva pe la începutul secolului al XVII-lea și ne este deslușită în articolul “Mânăstirea Cernica”, semnat “G.”, publicat în numărul din 29 octombrie1900 al “Revistei Enciclopedice Populare – Albina”: “În județul Ilfov, în apropiere de București, se află mânăstirea de călugări Cernica. Fiindcă această mânăstire pe lângă mânăstirea Căldurășani e cea mai populată din părțile de dincoace de Milcov, dau aici câteva notițe asupra ei și îi pun în același timp și chipul. Cernica a fost întemeiată în anul 1608 de către marele vornic Cernica Știrbei, dându-i hramul Sf. Nicolae. Aceasta se dovedește din următorul hrisov: ‹‹Am cumpérat satul Floresci dupe Colentina, de la Dodelcu și Stroe, feciorii lui Radu Căptan și am zidit o mânăstire la leat 1608, cu hramul Sf. Nicolae, făcătorul de minuni de la Mira Lichiei, în capul moșiei Melicea de mai sus arătată, într'un ostrov lânga Floresci din mijloc, ce se vecinește cu Șerban Vodă și o am înzestrat cu tot avutul meu ca să fie de hrană părinților ce vor petrece într'ânsa cu viața de obște fără să fie supusa cuiva, iar la din potrivă, de se va scula cineva din neamul meu, să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ce să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viață de obște spre pomenirea mea, a soției mele și a  neamului meu în veacul de acum și cel ce va să fie.››

Se zice că această mânăstire ar fi fost populată mai bine de 100 de ani, însă din cauza unei ciume ar fi rămas pustie până pe la 1781, când venind din Sf. Munte un călugăr anume Grigorie, cu doi ucenici, s'a stabilit aici și încetul cu încetul au populat din nou mânăstirea. Grigorie (notă: Sfântul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț, ”a fost rânduit de Dumnezeu, ca staret al mânăstirii” în anul 1781) era un bărbat foarte evlavios și ducea o viață adevărat călugărească împreună cu toți frații grupați în jurul său, încât se dusese vestea despre ei până în ținuturi depărtate ale țării. O dată au venit la ei să-i vadă și cucoana Goleasca și cucoana Dudeasca din neamul cel vestit al Dudescului și Golescului și s'au interesat și de starea lor materială. Mult bine au făcut mânăstirii și domnitorul Mavrojeni și Alexandru Moruzi. Amintesc că pe lângă biserica cu hramul Sf. Nicolae se mai află aici și o frumoasă biserică cu hramul Sf. Gheorghe. Aceste biserici se află despărțite una de alta printr'un eleșteu, peste care e așezat un pod.”

După o perioadă în care fost dinnou părăsită, din pricina unei alte epidemii de ciumă, Mănăstirea Cernica a fost restaurată de către Sfantul Calinic (1787-1868), stareț al mănăstirii în perioada 1818-1850. Pe mormântul acestuia sunt scrise slovele:

Vie vază câți în lume
Aur glorie doresc
Sau plăceri și tron, renume,
Cum se sting se nimicesc,
Cârje mitră arhierească,
Or ce în lume am dorit
Vanitate omenească
Toate aici s’au contopit.
Vreun act de caritate
Sau credință în Dumnezeu
Sper că în eternitate
Va însoți sufletul meu.”


Între posturi, rugăciuni și muncă la Mănăstirea Cernica

În acest loc “de reculegere și de închinăciune, pare că anume zidit pentru bucureștenii prinși în vâltoarea frământărilor și patimilor marilor orașe”, loc aflat “la câțiva pași de sgomotul și de praful Capitalei”, ajungea în anul 1929 reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”:

În drum spre Cernica (1929)
Ne întâmpină, cu dragoste creștinească, starețul mănăstirei, cuviosul Zosima Pârvulescu și cu Arhimandritul Păunescu, doi slujitori care cinstesc viața monahală nu numai cum rânduiesc lucrurile pentru o bună gospodărie, dar cum înteleg să împreune ceea ce-i place lui Dumnezeu – credința și munca. Sunt buni, blânzi, primitori, cum sunt de regulă călugării, dar deopotrivă harnici și cu acel spirit de inițiativă care nu lasă bunurile în voia soartei, la capriciul întâmplărilor și la mila lui Dumnezeu. Refacerea vechilor așezăminte, reparațiunile și amenajările necesare oricărei mănăstiri în curs de execuție, viața de rugăciune unită cu viața de muncă dovedesc, de cum te găsești în mijlocul mănăstirei, că starețul și cei care-l ajută sunt pentru noua concepție a vieței monahale. Starețul, nedumerit de însoțitorul meu fotograful nostru, mă întrebă asupra scopului vizitei mele.

Mănăstirea Cernica - vedere generală din anul 1929
- Să scriu câte ceva despre mănăstirea Cernica, care deși este la doi pași de Capitală, este prea puțin cunoscută de concetățenii mei, care nu pășesc dincolo de bariera orașului. Ai văzut, Cuvioșia ta, vreodată un cocoș în fața unei linii de cretă? Fă experiența, pentru că văd că ai păsări frumoase. la un cocoș și trage o dungă groasă cu o bucată de cretă. Cocoșul va privi îndelung dunga, când cu un ochi când cu celălalt. Concluzia va fi că cocoșul nu va pășii peste linie chiar dacă ar fi să-l omori. Așa se petrec lucrurile și cu concetățenii mei bucureșteni. Ajung la bariera Capitalei, pe jos, în trăsuri sau automobile, înmagazinează kilograme de praf și de aer plin de ulei prăjit în motoarele de automobile și când să treacă bariera, să respire în libertate, se întorc la culcușuriie lor. De aceea Capitala noastră se deosebește de celelalte Capitale din restul lumii, unde lumea, Duminica și sărbătoarea părăsește înghesuiala orașului cu cățel și cu purcel. Ba sunt orașe care în zilele de sărbătoare îți fac impresia că sunt cu desăvârșire pustii.

“Mȁnnerkloster Cernica”
- A început și la noi lumea să împrumute acest bun obicei. Noi vedem după numărul drept credincioșilor care vin pe la mânăstire. Vizitatorii se înmulțesc și noi îi primim cu dragă inimă, pentru că lăcașurile de rugăciune și de odihnă sunt ale tuturor celor ce cred în Dumnezeul nostru.
Convorbirea alunecă repede asupra vieței monahale și m'am bucurat că noua concepție care tinde să renască viața de muncă rodnică de altădată își face loc printre conducătorii mănăstirilor. Cu învoirea starețului vizitez mănăstirea și stau de vorbă cu bătrânii călugări. Pretutindeni linște, ordine, curățenie. În simplitatea vieței monahale, misticismul de cea mai pură esență îmbracă, impresionant, întregul decor al mănăstirei. Ochiul ostenit al drumețului găsește odihnă și mulțumire, voie bună și liniștea mângăietoare care se strecoară tainic în suflet. Un călugăr bătrân, cu părul alb și cu fața arsă de soare, mă privește blând, ca pe un copil iscoditor care ar vrea să vadă și să știe totul într’o singură clipă.

Viața se scurge între posturi, rugăciuni și muncă...
- Ce ai vrea să știi, fiule?
- Câte ceva din viața pe care noi, muritorii și păcătoșii de rând, o invidiem.
- La mânăstirea noastră viața se scurge între posturi, rugăciuni și muncă de toată ziua. Iată, privește la poarta mânăstirei cei doi frați care se întorc de la munca câmpului. Facem, cum putem, plugărie, creștem oi, vite și Dumnezeu ne învrednicește să agonisim pentru toți. Îngrijim mai mult de suflete decât de trupuri; dar muncim pentru că nu ne place trândăvia.
Bătrânul se opri, pentru că un alt călugăr cu fața aspră și brăzdată de nesfârșite cute, îl întrebă despre un altul care plecase la oraș, de cu noapte, pentru cumpărături și care nu se înapoiase nici după toacă.
- Curios și cu fratele Efghinie. Pentru o palmă de loc și pentru o cumpărătură de un ceas, pierde o zi întreagă. Așa are obiceiul; e lung de vorbă și povestește multe.
Călugarul făcu palma streșină și privi în zare.
- Nu se vede. lar trebuie să fi întâlnit vreun suferind sau vreun copil bolnav pe care l'a internat în spital. Sau, Dumnezeu știe ce i s'o fi întâmplat.
Soarele proiecta fâșii de aur luminos în chilioara curată și albă ca sufletul de fecioară. Câțiva călugări bătrâni, gârboviți de ani, își plimbau trupurile încovoiate de-a lungul chiliilor, ca un canon pe care noi muritorii de rând nu l'am putea înțelege niciodată.

Blestemul lui Gheorghe Troiță

“Părăsind chilia unde săvârșisem desigur păcatul de a fi întrerupt din rugăciuni un suflet cuvios, mă pregăteam să vizitez biserica când, deodată, zăresc la poartă un grup de călugări care făcuseră roată în jurul altuia care povestea. Era călugărul venit de la oraș cu târgueli.
- La înapoiere m'am întâlnit cu Gheorghe Troiță, săteanul din Bolintin care ne vizita zilnic. Cum m'a văzut s'a pus pe plâns, un plâns de ți se rupea inima. Se svârcolea de credeai că i-a turnat cineva plumb topit în ochi, sau că necuratul i-a înfipt un cuțit în coaste. M'am închinat lui Dumnezeu să ajut creștinul să se liniștească. L'am așezat în marginea șoselei și un drumeț s'a milostivit să-i dea o sticlă cu apă să bea și să se spele.Zaciarnic. Se înroșea, se învinețea, și trupul i se sbătea scuturat de friguri îngrozitoare. Ochii sticloși, cuprinși în orbite însângerate, îngrozitor de mari, păreau că mă străpung ca două vârfuri de pumnale. Gemea groaznic ca și când cineva i-ar fi străpuns pieptul cu sulița.
- Primiți-mă la mânăstire, la mânăstire…, paznic…, clopotar…, ce vreți…, se ruga creștinul în chinurile morții.

Rugăciune (Cernica - 1929)
Când s'a mai liniștit i-am spus că voi interveni pe lângă stareț să-l primească în mânăstire și prin rugi, post și canoane să se vindece de păcat. Dar după o jumătate de ceas i-a venit din nou boala și crezând că moare i-am aprins lumânarea.
Călugării stând roată ascultau povestirea și din când în când făceau cruci, repetând ca un refren: ‹‹blestemul lui Dumnezeu››. Nu prea înțelegeam ce legătură este între călugăr și Gheorghe Troiță din Bolintin. Dar un călugăr mă lămuri:
- Gheorghe Troiță este un biet sătean bolnav care vine aproape zilnic la mânăstire. Ne-am pomenit cu el într'o noapte, în cămașe, cu părul vâlvoi, agitat, strigând ajutor. Ne-a povestit că în vis i s'a arătat un înger cu sabia de foc care i-a proorocit că se va chinui toată viața.
- Dar cu ce a păcătuit?

Litania de seară la Cernica - 1929
- Spunea că, întors din America, s'a căsătorit - fără să știe - cu soră-sa. Am întrebat pe nevastă-sa, dar femeia jură în fața altarului că n’are nici o legătură de sânge cu bărbatu-său și că la mijloc nu poate fi decât o scrinteală sau o pedeapsă a Domnului pentru alte păcate, cine știe, făcute în America… Sărmanul Troiță. Îl ajutăm cu ce putem, dar în fiecare zi vine cu altceva: ba vrea să se facă călugăr, ba artelnic. Cere să i se bată trupul cu biciu plin cu ace ascuțite și când devine furios amenință că dă foc mânăstirei.



Amurgul se lasă liniștit peste umbrele mânăstirei. Călugarii își văd de treabă ca albinele în stup. Cer încă câteva lămuriri asupra Seminarului monahal, acest minunat mijloc de nouă așezare a vieței monahale și mulțumesc celor ce m'au găzduit câteva ceasuri. În drum văd chipul lui Gheorghe Troiță și aud geamătul lui dureros, sfâșietor. Parcă ar fi un om cu coșul pieptului zdrobit de un călcâi de cizmă infernală. La porțile Capitalei, viața sgomotoasă a orașului mă întâmpină cu țipetele și imnurile ei păgâne.” (articolul “La mănăstirea Cernica” – semnat Ion Tik – publicat în numărul din 12 septembrie 1929 al revistei “Ilustrațiunea Română”)


Citește mai mult... »

La pas prin “Raiul vrăjitoarelor” de altădată

Oraşele noastre adăpostesc astăzi, ca şi acum 100 de ani, un număr mare de ghicitoare în cărţi, în cafea sau în palmă, clarvăzătoare, cititoare în globuri de cristal, în horoscoape, în stele sau în… ochi de bufniţă. Nici în acest “domeniu” nu s-au schimbat foarte multe lucruri. Poate doar mijloacele de publicitate utilizate (azi mediul virtual - dar nu numai el - fiind supraaglomerat de astfel de oferte) sau aspectul şi mărimea caselor "ghicitoarelor de top”. Astăzi, ca şi acum un veac, ghicitoarele şi clarvăzătoarele sunt la mare căutare şi “mii de suflete îşi alină durerile, îşi împletesc nădejdile sau îşi fac capul calendar… în lumea magiei. Să facem așadar astăzi o plimbare prin Raiul vrăjitoarelor” din vechea mahala ieșeana a Nicolinei, conduşi de reporterul C. Luca-Iasi al revistei “Ilustraţiunea Română”:

Imagine din mahalaua Nicolina - raiul vrăjitoarelor ieșene
Nu cred să existe pe întreg cuprinsul României Mari vreun oraş cu o mahala blagaslovită de Dumnezeu cu mai multe vrăjitoare ca mahalaua Nicolinei de la periferia Iaşilor. Sunt străzi aici unde nu faci zece paşi fără să dai cu ochii de o firmă cu câteva cărţi de joc pe ea şi redactată în stiluri care mai de care mai originale. Într'o dimineaţă am luat-o şi eu razna cu Kodak-ul în buzunar prin acest cartier al descântecelor. Din toate firmele trecute în revistă mi-a reţinut privirea una cu următoarea inscripţie: “Ghicesc, vrăjesc, fac de dragoste. Lei 20”.  M'am oprit în faţa porţii şi abia atinsesem clanţa, când un zăvod lăţos se repezi spre mine lătrând şi arătându-şi dantura solidă. Această sonerie vie încetă când pe cărarea din mijlocul curţii îşi făcu apariţia o femeie înaltă, brunetă, de vârstă mijlocie, îmbrăcându-şi din mers un halat înflorat peste rochia obişnuită.
- Poftim, poftim… Eram în fund la bucătărie, de aceea v'am lăsat să aşteptaţi.
- D-ta ghiceşti ? - o întreb eu.
- Da, eu! Poftiţi înăuntru. Sau dacă doriţi, luaţi loc aici, la masa asta. E mai răcoare…
Şi fără să-mi lase timp să mai vorbesc, se propti în faţa mea cu mâinile sprijinite în şolduri, privindu-mă încruntat:
- D-ta ai o supărare mare...

Ghicesc... vrăjesc... fac de dragoste: 20 lei
Eu o priveam abia ţinându-mi râsul:
- Doamne fereşte! Din contra…
- Aveţi o pierdere. Vi s'a furat ceva… O pagubă.
- M’a păzit Durmnezeu!
Văzând că în această direcţie n'a nimerit-o, făcu o pauză de câteva secunde, scoase din buzunar o pereche de cărţi soioase, le întinse pe masă, apoi o întoarse pe latura sentimentală:
- D-ta ţii în inimă o persoană brunetă, dar ea…
- Nici gând o întrerupsei eu.
- Atunci ce vrei d-ta? Ai venit aici să mă faci să-mi pierd vremea degeaba şi să mi se ardă mâncarea pe foc? – mă luă ea la rost tăios şi privindu-mă inchizitorial.
Am scos un pol din buzunar şi i-am plătit “consultaţia", după care domolindu-se ca prin farmec, i-am explicat rostul vizitei mele, rugând-o să-mi permită să aştept sosirea vre-unui “client".
- Da, da, aşteptaţi. De ce nu? Numai să dea Dunmezeu să vină. Poate ai venit d-ta într'un “ceas bun"… Câteodată trec zile întregi şi nu “iese" o leţcaie...

Cărturăreasa...
Şi în adevăr, venisem într'un “ceas bun", căci nu trecu nici un sfert de oră şi la poartă se opri o căruţă de ţară din care scoborî o femeie cu un copilaş în braţe. Lătratul câinelui aduse pe vrăjitoare din nou la poartă:
- Săru'mâna coană Tasie! Ia, nu ştii ce are copchila asta? De vre'o săptămână “o ţine într'o gură" zi şi noapte. Şi pe lângă ea n'am nici eu odihnă. La fel ca acu trei săptămâni, când am venit întâia oară la mata. Atunci i-o trecut… - dădu lămuriri ţăranca.
Coana Tasia examină copilul apoi dădu competinte din cap:
- E deochiată, mititica!
Aduse un pahar şi trimise pe femeie la cişmeaua din colţul străzii să aducă “apă neîncepută”; apoi bătu în gard la o vecină, de la care ceru o mătură “părăsită". Rupse trei paie din mătură, aduse pe o tablă câţiva cărbuni aprinşi din care numără nouă pe care îi aruncă în pahar; iar cu cele trei paie începu să amestece descântând. Din când în când se oprea, scuipând în cele patru puncte cardinale. M’am apropiat de ea rugând-o să “descânte" mai rar spre a avea timp să scriu şi eu.

O prezicătoare de lux...
- Nu se poate! - se răsti ea. Dacă poţi să-l “furi" cu urechea, bine! Altfel nu mai are “leac". Şi eu de la mama tot aşa “l-am furat".
Şi continuă să bolborosească, (iar eu mi-am încordat auzul să-l pot “fura"):

- Fugi deochi dintre ochi
Cum fuge iepurele de ogar,
Că te-ajunge duh de om botezat,
Şi pe loc ai crăpat!
Să pieri, să răspieri
Ca spuma de mare
Ca roua de soare
Şi Ileana să rămâie curată, luminată,
Ca de Dumnezeu lăsată.
Leac… şi babei un colac!

Apoi cu cele trei paie stropi copilul în creştetul capului, pe frunte şi pe piept, dându-I să bea de trei ori câte puţină apă. Încă  nu plecase femeia cu copilul “descântat", când apăru o nouă “clientă".
- Ei? Ce-ţi mai face bărbatul? – o întrebă coana Tasia.
- Acum a dat Dumnezeu şi se uită cu “ochi mai buni" la mine, vine acasă devreme...
- Va să zică şi-a făcut “ifectu" băutura…

- De aceea am venit,  să-mi mai faci o leacă…

Decântec de deochi în mahalaua Nicolina
Cât ai bate din palme masa se umplu cu sticle de toate mărimile (din care nu lipsea aceea cu rachiu) iar vrăjitoarea începu să prepare “băutura de dragoste" care după spusele ei avea să readucă tinerei, ce sta sfioasă pe scaun, inima bărbatului apucat pe căi greşite. Am plecat condus până la poartă de coana Tasia, care bine dispusă în urma avalanşei de clienţi îmi strigă din urmă:
- Mai poftim, mai poftim!”

Sursa: articolul “Anchete ieşene – raiul vrăjitoarelor” – semnat “C. Luca-Iaşi” – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 28 iulie 1937 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Pe aceiasi temă:  La ghicitoare…


Citește mai mult... »

Fotoreportaj interbelic în lunca Dunării

Imaginea României interbelice nu ar fi una completă dacă nu am adăuga la măreția noilor “block-house-uri” din centrul marilor orașe și instantaneele luate în lumea mahalalor de la periferia orașelor sau imaginile localităților pitorești dar încă foarte sărace aflate la o aruncătură de băț de acestea. Tocmai de aceea vă învit să facem împreună o vizită în două localități din apropierea Bucureștilor: în satele Herești și Greaca, din lunca Dunării. Ghid ne va fi și de astădată un reporter interbelic, V. Gheti pe numele lui, și articolul “Viața în baltă a pescarilor”, publicat de revista “Realitatea Ilustratăîn numărul din 29 septembrie 1937:

“La sud de București, la o distanță de 30 de km., pe malul stâng al fluviului Dunărea, se află unul din cele mai mari lacuri ale țării noastre, care alimentează Bucureștiul cu pește. Lacul care are o vechime istorică, nu este altceva decât valea de altădată a fostei mări de care ne vorbesc geologii, rămânând aici - ca o masă de apă aparte de fluviu – mostră a vechii mări. Și poate că ar fi secat, rămânând o vastă câmpie, pe care grecenii ar fi cultivat-o, dacă nu ar avea legături cu Dunărea, care îl alimentează cu apă. Pe o întindere de 136.000.000 mp., dă cetățeanului prima noțiune de mare. Bărci de pescari iscusiți se pierd în zare și pescuiesc ziua întreagă, ca apoi seara să se retragă la vad. E o viață aici pe care n'o cunosc mulți. E viață de coloniști.”


La pescuit
CONACUL DE HEREȘTI

Ne vom opri din drumul nostru către balta din lunca Dunării, pentru câteva clipe, în satul Herești, ca să aruncăm împreună o privire asupra unui vechi monument istoric: un palat de piatră ridicat în timpul domniei lui Matei Basarab, mai apoi devenit conac al prințului sârb Miloș Obrenovici. Conacul era în anul 1937 în paragină, așa cum este se pare încă și azi: “În ziua de 10 sept., m'am decis să fac o vizită lacului Greaca, mai ales că acum este sezonul peștelui. În treacăt am vizitat în satul Herăști vechiul domeniu al boierului Herosiu, cumnat cu Matei Basarab. Aici am găsit vechiul castel al prințului Miloș Obrenovici, azi în stăpânirea d-lui Dinu Stolojan. La umbra lui, sub stema princiară, am poposit câteva minute. Azi se găsește în părăsire, cu tot luxul de care se bucura altădată. În iarna anului 1931, o mână rea i-a dat foc. Cum în sate nu există pompieri, iar de la București n'au putut veni în ajutor prea repede, mărețul și cochetul castel s'a prăbușit în flacăra focului ce-l mistuia. Totuși și azi își mai păstrează măreția. Curtea, cu frumosu-i parc princiar, azi e plină de buruieni; iar pe zidurile castelului s'a urcat o plantă agățătoare, parcă înadins să-l astupe, spre a nu mai fi văzut.

Ruinele conacului prințului sârb Miloș Obrenovici
Tot aici se povestește că sunt îngropate comorile prințului Milos; iar încercarea de a le căuta a fost în zadar. Ca o urmă a istoriei și a trecerii pe aici a prințului, a mai rămas biserica din preajma castelului, cu clopotul ce și azi, spun oamenii, pronunță când este tras, numele prințului: Mi-loș!”

Biserica din Herești - 1937

VIAȚA ÎN BALTĂ

Ne vom continua acum călătoria înspre Greaca, un sat de pescari din lunca Dunării. Numele localitatii provine de la o grecoaică, proprietară de moșie care avea un han in partea locului, călătorii povestind despre popasurile lor "la grecoaica cea frumoasă", prescurtat "la grecoaica". Prima atestare documentară a localității Greaca datează din anul 1532, cu ocazia trecerii prin aceste locuri a lui Vlad Voievodul (Înecatul) Domnul Țării Românești (1530-1532), care a elaborat două documente prin care întărea stăpânirea jupânului Fârtat Pârcălabul asupra satului Oneștii de Jos și acorda viniricitul Cernăteștilor Mănăstirii Snagov. (cf. http://www.primariagreaca.ro/)

“În fine, conduși de simpaticii dascăli Radu Constantinescu și Gogu Vornicu, am coborât în valea bălții și ne-am apropiat de locul unde se importă peștele, numit vad. Sute de căruțe, venite de prin zori, așteptau ieșirea bărcilor cu pește. Pentru sătenii din jurul bălții, peștele a ajuns un aliment indispensabil, cu toată scumpetea lui. 

Pescari pe lac
Pe marginea lacului sunt întinse corturile pescarilor, la număr vreo 30. O adevărată colonie de turtucăeni. Ei își au un șef, o conducere în viața lor de toate zilele și un angajament cu boierul, care-i dl. D. Alimăneșteanu, actualul subsecretar la finanțe. Peștele iese de bună calitate atunci când nu bate vânt și-i timp frumos. 

Pescari împletind un năvod
Pentru curiozitatea cititorilor, dau și kg. de pește care ies pe zi, la cele trei vaduri: circa 150 de mii de kg. pește, din care jumătate se trimite la oraș, iar restul se vinde sătenilor. Ca un gest de bună înțelegere, d. Alimăneșteanu importă săptămânal pește gratuit sătenilor d-sale din jud. Muscel; iar celor din jurul bălții, cu un preț mai redus.
 
Recolta pescarilor
Dacă una din părțile atractive ale bălții e ostipetul, nu mai puțin interesantă e masa, luată sub corturi, în mod cu totul Colonial, sorbind cu poftă cea mai delicioasă ciorbă pescărească și mâncând un pește la proțap cu o dexteritatea ce n'o întrece nici cea mai bună bucătăreasă bucureșteană. Femei din jurul bălții vin mâncare, cu alimente, cu vin și iau pește. Ar fi un schimb în natură ceea ce în contabilitate numic troc sau trampă. Aici se poate vedea foarte bine.
 
În vad, femeile lucrează și ele
Pescarii își au și ei interesele lor. Sunt nemulțumiți de felul cum sunt tratați, mai ales că nu câștigă prea mult. Cota lor e de 35%, din care, făcând socoteala, pe perioade, nu le iese nici 50 lei pe zi. În dese rânduri au făcut proteste, dar nu li s'a îndreptat situația. Majoritatea dintre ei au familii numeroase, sunt datori și au copii în școli. Apoi, viața lor de baltă, ca a unor adevărate lebede, le scurtează din ani văzând cu ochii. Par trași la față, cu ochii stinși și mânile tăiate de solzii peștilor. Seara, în jurul focului, se strâng spunând când and glume, când basme, sau ascultând în noapte, vuietul valurilor și semnalul paznicului din larg; căci balta balta noaptea se păzește, pentru ca să nu vâneze și sătenii.”
 
Mâncare și vin în schimbul peștelui


Citește mai mult... »