Un meniu à la străbunica

Voi adăuga câteva rețete la mica mea carte de bucate care se adună pe blog, rețete culese din carnețelul străbunicii (mai precis din reviste si gazete de la începutul secolului trecut). Reţetele culese până acum le găsiţi dând clik pe unul dintre titlurile următoare: Rețetele străbunicii, Reţete (care distrug orice diete), Aromele Crăciunului de altădată, Reţete vegetariene a la Furnica, Reţete şi deserturi uşoare de prin 1907, Reţete şi rochii cochete. Dar pentru că trebuie să trecem într-o “ligă superioară” voi alcătui azi pentru voi un meniu de primăvară din anul 1913. Sună cam așa:

Soupe à la crème de printemps
Croquettes de viande avec crème d'épinards á la Eugne Su
Fricandeau de veau aux légumes nouveaux
Tarte au riz avec crème à la vanilla

Ce ziceți? Ne încumetăm? Să stiți că sună mult mai pretențios decît este de fapt. Același meniu, în dulcea noastră limbă, sună cam așa:

Supă cremă de primăvară
Crochete de carne cu spanac a la Eugen Sue
Fricandou de vițel cu legume
Prăjitură de orez cu cremă de vanilie

Am un singur regret: publicațiile din vremea străbunicii publicau rețete dar nu și fotografii ale preparatelor. Sunt nevoit așadar să folosesc fotografii din “zilele noastre”. Reclamele înserate prin articol sunt însă tot din anul 1913. Dar să pierdem vremea:

Supă cremă de primăvară
(Soupe à la crème de printemps)


Pune într-o cratiţă cartofi tăiaţi în patru, apă şi puţină sare. Când cartofii sau fiert, trece-i printr-o sită sau sfărâmă-i bine de tot cu o furculiţă. Adaogă la acest piureu sparanghel tăiat bucăţele şi mazăre boabe şi fierbele toate împreună. Puţin înainte de a o servi fă-i un rântaş cu o bucată bună de unt proaspăt. Gustă supă să vezi dacă are destulă sare şi serveşte-o fără pâine. Această supă este foarte gustoasă şi apreciată. (“Gazeta Ilustrată” – 27 aprilie 1913).

Crochete de carne
(Croquettes de viande)


Crochetele se prepară de obicei din carne fiartă de viţel sau de pasăre de la care se scoate pielea şi vinele (aceasta trebuie făcut neparat căci altfel crochetul plesneşte la prăjit). Carnea trebuie tocată puţin sau mai bine tăiată bucăţele mici ca bobul de mazăre. La carne se mai adaugă puţină şuncă fiartă. De asemeni tăiată fin, şi trufe după plăcere. După ce s-a preparat astfel carnea, să se pună într-o cratiţă o bucată bună de unt foarte proaspăt; când e încins să se adauge o lingură rasă de făină şi o ceapă rasă, dacă ne place, pentru a face vreo optsprezece crochete, Se prăjeşte totul vreo cinci minute, fără a se rumenii, apoi se stinge cu jumătate de litru de lapte rece şi se lasă să scadă până se face un sos destul de gros, care trebuie să semene cu o cremă care nu se lipeşte de cratiţă. Când s-a obţinut această grosime, să se adauge carnea şi şunca, sare şi piper, după gust; să se prăjească totul puţin, apoi să se lege ca un sos alb cu unul sau două gălbenuşuri de ou bătute cu puţin oţet sau zeamă de lămăie şi cu o bucată de unt de masă, pentru a se face mâncarea mai gustoasă. Se întâmplă câteodată că ouăle subţiază sosul. Atunci cratiţa trebuie pusă iarăşi pe foc şi să se tot amestece cu lingura până se îngroaşă iarăşi, dar trebuie observat ca să nu dea în fiert, căci atunci ouăle se taie. Deasupra se va pune puţin unt proaspăt, ca să nu prindă coajă.

Când s-a terminat această lungă operaţie, să se facă crochetele de mărimea unui ou, dându-le formă de dop sau de căpăţână de zahăr, se înmoaie în pesmet fin, apoi în ou şi apoi iarăşi în pesmet. Cu câteva minute înainte de a le servi trebuiesc prăjite în untură vreo cinci-şase minute, până capătă o culoare aurită pe afară şi devin spumoase în interior. După ce s-au scos binişor, se pune în untură pătrunjel, care se prăjeşte puţin şi cu care se garnisesc crochetele. Crochetele se mai pot face cu bucăţele de ficat de viţel, de iepure de casă şi din filet de vacă, preparate singure sau amestecate cu carne de pasăre. Ele nu trebuie preparate din carne de miel. Se mai pot adăuga ceva ciuperci tocate, crude sau fierte, puţină zeamă de carne şi crochetele capătă un gust foarte fin. (“Gazeta Ilustrată” – 23 februarie 1913).

Spanac a la Eugẻne Suẻ
(Crème d'épinards á la Eugẻne Suẻ)


Alegeţi spanacul şi curăţaţi toate cotoarele cele mai groase, apoi spălaţi-l bine de tot în mai multe ape, fierbeţi-l într-o cratiţă cu apă clocotită la care nu adăogaţi nimic, nici potasă, nici alaun, nici sare. Să fiarbă pe un foc tare ca să rămână verde frumos. Scurgeţi-l pe un ciur şi turnaţi imediat apă rece peste el ca să nu îngălnenească, căci nu e nimic mai neplăcut şi mai puţin apetisant ca spanacul galben; când stă mai mult pe foc capătă un gust particular, afumat, care nu place la toată lumea. Stoarceţi bine spanacul cu lingura ori printr-un tifon ca să iasă toată apa. Tocaţi-l fin de tot, ori dacă vă place, treceţi-l prin sită ca să fie şi mai fin. 

Încingeţi apoi bine de tot o bucată mare de unt (cca. jumătate din cantitatea spanacului), adăugaţi sare şi piper, dar nu puneţi făină. Puneţi şi spanacul şi lăsaţi-l să fiarbă pe marginea maşinii cam un sfert de oră, ori cel mult douăzeci de minute, fără a adăoga apă. Aşezaţi-l apoi frumos pe farfurie, înconjurat de crochete de carne şi felii de franzelă prăjite în unt. (“Gazeta Ilustrată” – 20 aprilie 1913).

Fricandou de vițel cu legume
(Fricandeau de veau aux légumes nouveaux)


Pulpa e singura parte din viţel care se întrebuinţează pentru această mâncare. Se separă fricandoul (notă: bucată groasă de carne, din mușchiul interior al pulpei de vițel) urmând fiecare încheietură. Se formează astfel din pulpa de viţel cinci fricandouri. Se scoate binişor pieliţa de la suprafaţă cu ajutorul unui cuţit mic şi ascuţit, pentru ca să fie mai uşor la împănat. Se pune apoi într-o cratiţă untură ori unt, morcovi şi ceapă tăiate felii, bucăţele de slănină. Se aşează apoi fiecare fricandou pe fundul cratiţei astfel acoperit şi se adaugă şi puţină sare. Se lasă ca legumele să se rumenească puţin pentru a obţine o zeamă naturală. Când fricandourile au ajuns la acest grad de fierbere se sting cu puţină apă, apoi se lasă să fiarbă încet şi înăbuşite pe maşină sau într-un cuptor potrivit de cald, având grijă a le uda din când în când cu zeama lor, care trebuie să formeze un fel de piftie, adică să fie o zeamă legată, scăzută şi gustoasă.

Pentru a se servi la masă, se scoate pe jumătate grăsimea din zeamă şi se pune pe farfurie numai fricandoul singur cu puţină zeamă şi încojurat cu legumele cu care au fiert. Regulile artei culinare cer ca fricandoul să fi atât de fiert ca mesenii să-l poată tăia cu lingura. Se mai pot suprima legumele şi slănina şi să fierbem fricandoul cu zeamă - jumătate untdelemn fin şi jumătate unt – încinse bine. Fricandoul se poate servi cu sos de pătlăgele roşii, cu mazăre boabe, cu piure de cartofi, de castanet, cu măcriş, spanac, cu arpagic sau alte legume de aceiaşi natură. (“Gazeta Ilustrată” – 16 martie 1913)

Prăjitură de orez cu cremă de vanilie
(Tarte au riz avec crème à la vanille)


Ia câţiva pumni de orez, spală-l bine şi fierbe-l în lapte cu puţină sare şi o bucăţică de unt proaspăt. Când e fiert, pune-l pe o farfurie ca să se răcească şi nu uita să torni deasupra puţin unt ca să nu prindă coaje. Ia trei sau patru gălbenuşuri de ou, pune tot atâtea linguri de zahăr câte gălbenuşuri şi puţină feculă (notă: amidon) şi freacă bine până se îngroaşe iar gălbenuşurile se albesc. Adaogă tot atâtea linguri de orez cât era numărul gălbenuşurilor. Bate bine albuşurile până se face o spumă tare şi toarnă gălbenuşurile in albuş amestecând încet. Pune totul într-o formă unsă bine cu unt şi presară zahăr fin ori făină. Umple forma pe trei sferturi căci ouăle cresc. Fierbe în bain-marie ori coace în cuptor timp de ¾ oră. Răstoarnă-o pe o farfurie rotundă şi în momentul de a o da la masă, pune deasupra o cremă de vanilie şi caramel. (“Gazeta Ilustrată” – 18 mai 1913).
Citește mai mult... »

Politică şi parfum oriental la Bazargic

Vizita pe care o vom face azi în Bazargic nu este prima “plimbare” pe care o facem prin locurile pline de farmec ale României Mari din perioada interbelică. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – oraşul pictorilor , am ascultat câteva dintre poveştile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre femeile cu crucea tatuată în frunte din Cadrilaterul românesc.

Vedere din Bazargic
Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în perioada 1940 -1989 şi Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de frontiera de azi a României. În perioada interbelică Bazargicul a fost capitala fostului judeţ Caliacra. Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în secolele al IV-lea - al şi al III-lea î.e.n teritoriul de azi al oraşului a fost locuit de traci; în secolul al VII-lea în această zonă încep să se stabilească bulgarii – dar aceştia sunt alungaţi de invaziile pecenegilor din secolul al XI-lea. Oraşul a fost reînfiinţat în secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat şi numele. În 1878 oraşul devine parte a Bulgariei şi primeşte pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a Cadrilaterului, Bazargicul a aparţinut României între anii 1913 şi 1940 – an în care a redevenit bulgar. Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă românesc în anul 1939, însoţiţi de V. Gheţea, fost reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”:


De la Medgidia la Bazargic

Fără să vreau, iată-mă la drum. Ştiu atât că a trebuit să schimb trenul Bucureşti - Constanţa la Medgidia. Şi amintesc de această gară, deoarece adevărata excursie în ţinuturile cu climă orientală aici începe. Destul de obositor, după 5 ore de drum, să schimbi trenul – şi asta la 5 dimineaţa. 
Medgidia. Nu interesează oraşul ci gara. Foarte rece. Nimic atractiv. Câţiva turci hamali, un peron descoperit şi un câmp deschis, în faţă. Trenul soseşte cu întârziere. Noroc că nu are prea multă lume de luat. Câţiva negustori, 5-6 soldaţi şi două tinere fete, destul de obosite dar vesele.

Dernir, un vănzător de seminţe din Bazargic
Pentru omorârea timpului, căci trenul nu mai venea, am cumpărat de la bufet seminţe. Deocamdată am crezut că n’am ce face, dar mai târziu am aflat că a mânca seminţe pe stradă, la spectacole şi la restaurant e la modă. La Bazargic toată lumea mănâncă seminţe. Trenul mult aşteptat a sosit. Nu prea impozant, dar nou vopsit în culoarea verde. Ca un şarpe se târa pe şinele paralele, tăind în două câmpia Dobrogei. Deziluzia veni repede. Trenul mergea foarte încet şi căldura începuse. În fine, la ora 10:30 coborâm în gara Bazargic...

Bazargic – Bazargic

Tinerele mele însoţitoare m’au asigurat doar atât: “în Bazargic se petrece bine“. Deci, cu această impresie am coborât în gară şi cu primul birjar am intrat în oraş. În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un “centru” puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani şi tot primitivă e. N’are duş, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci şi câţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci...

Moscheea din Bazargic în 1939
Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi Bazargicul e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă.

O seară în Bazargic

O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români. Totuşi, spre seară, strada îţi pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îţi devine simpatico. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, până la bătrânul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă (…).
Moscheea din Bazargic desen de  H. de Bearn
Viaţa acestui oraş, care-i o învâlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.” (V. Gheţea – articolul “Bazargic, oraş oriental” – publicat în „Realitatea Ilustrată” din 15 august 1939).

La o cafea cu Colea Ciumetti

Îl vom părăsi acum pe reporterul V. Gheţea şi vom merge să bem o filigeană de cafea şi să facem puţină politică împreună cu mai vechiul nostru prieten Ion Tic – reporter al “Ilustraţiunii Române” şi cu Cola Ciumetti - un “perseverant luptător al cauzei naţionale”:
  
La o cafea cu Colea Ciumetti
La Bazargic, la cafeneaua care-mi oferea o filigeană cu cafea amestecată cu năut prăjit, fac cunostinţă cu Cola Ciumetti, “preşedintele legionarilor", adică al coloniştilor macedoneni. Cola Ciumetti, avocat în Bazargic, este desigur cel mai reprezentativ dintre macedonenii stabiliţi la noi şi în acelaşi timp cel mai vajnic şi mai perseverant luptător al “cauzei naţionale". A venit în ţară acum nouă ani, transplantând din meleagurile macedonene focul sacru al românismului, cu acea dragoste, cu acel cult care-l face cu drept cuvânt fruntaş între fruntaşi.
Ce a făcut Cola Ciumetti în Macedonia, a rămas desigur în istoria sbuciumată şi luminoasă a fraţilor noştri, de atâtea ori înfrăţiţi cu moartea. Ce face acum, în România, este cu atât mai demn de admirat cu cât acest mare român luptă zi de zi pentru fraţii lui macedoneni, împotriva tuturor greutăţilor, mizeriilor, ameninţărilor care, bine înteles, nici nu-l descurajează, nici nu-l sperie. Editează o gazetă a coloniştilor şi prezidează societatea lor cu sediul în Bazargic. Stă de pază la toate încercările multiple, felurite şi îndrăzneţe ale iridentei bulgare, care pare a avea în acest Bazargic un centru important. Cola Ciumetti ne vorbeşte cu însufleţire de româneasca operă a colonizării, de sprijinul necondiţionat pe care ar trebui să-l dea toate partidele, de problemele mari macedonene “care au mai rămas încă deschise":
- Îndeosebi - adaogă Cola Ciumetti - avem o chestiune a loturilor, pe care bulgarii le cumpără de la emigranţii turci. Înţelegeţi interesul nostru de a reda acest pământ românesc românilor. Bulgarii, ajutaţi de băncile lor iridentiste, încearcă să acapareze acest pământ. Ar trebui ca guvernul, prin orice mijloace, să oprească această criminală înstrăinare, cu atât mai mult cu cât are la îndemână dreptul de preempţiune.
- Credeţi că ar mai putea veni mulţi macedoneni ?
- 1500 de familii macedonene aşteaptă cu înfrigurare ceasul în care să poată păşi în Cadrilater. Ele au însă nevoie de pământ şi noi n'avem încă convenţii pentru schimbul de colonişti, cum au grecii, turcii şi bulgarii, ale căror guverne lichidează şi partea materială a problemei.
Fruntaşul macedonean ne vorbeşte apoi de scopurile societăţii “legionarilor" pe care o prezidează şi de diferitele aspecte ale Cadrilaterului românizat.
- Problema colonizărilor se integrează de minune în marea şi indisolubila operă a celor care au înfăptuit unitatea noastră naţională. De aceea ea depăşeşte cadrul preocupării izolate a diferitelor partide politice. Acesta este motivul pentru care cerem tuturor cârmuitorilor să privească problema dintr'un singur unghi: acela al intereselor curat româneşti. Şi nu ne putem plânge că partidele politice, toate la un loc, privesc altfel problema.” (Ion Tic – articolul “La marginea cadrilaterului” – “Ilustraţiunea Română” din 29 august 1934).


Puţină istorie

Voi încheia cu un scurt istoric al acţiunii de colonizare a Cadrilaterului cu colonişti româno-macedoneni din perioada interbelică: Deşi primele mişcări pentru colonizare s'au pornit din regiunile Veria, Meglenia şi Vodena ale Macedoniei greceşti, primii colonişti n'au venit de aici, ci tocmai din Albania, din comuna Pleasa. Încă din August şi-au făcut apariţia, venind cu trenul, un număr de vreo 70 de familii, care au fost îndreptate spre jud. Durostor, alegându-şi ca loc de aşezare punctual Susurluc, aşezat în plină câmpie, lângă nişte fântâni cu apă. Acolo se ridică acuma frumosul sat Frăsari, una din cele mai importante aşezări de colonişti din jud. Durostor. Cam în acelaşi timp, alte familii de colonişti se aşezau în comuna Cocina. Aceşti colonişti se aflau în ţară încă de prin anii 1912-1914. Luptători de frunte, ei fugiseră în Ţară la apropierea armatelor greceşti de ţinuturile Megleniei, ştiind că dacă nu vor face astfel vor fi executaţi. Astfel a păţi Vani Kima din Liumniţa, spânzurat în mijlocul comunei în anul 1912.


Colonistă din Cadrilater
tatuată cu o cruce  în frunte
Mai mult ca oricare alţii, dânşii aveau drept la ocrotirea Statului român, căci fuseseră cei mai aprigi luptători dincolo. Veniţi în ţară, mai toţi făcuseră ca voluntari campania din 1913 din Bulgaria, apoi aceea din 1916-1918. Unii dintre ai lor au căzut chiar pe câmpul de luptă. Mulţi poartă decoraţia Virtutea Milliară cu spade. Aceşti bărbaţi viteji duceau o viaţă grea în Bucureşti ca salahori sau mici negustori. Ei au fost îndreptaţi spre Cadrilater, unde şi-au regăsit rostul lor vechi de plugari neîntrecuţi.” (C. Noe - articolul “Colonizarea Cadrilaterului” – publicat de revista “Sociologie românească” din aprilie-iunie 1938).



Citește mai mult... »

Poveşti cu stafii din vechiul Bucureşti


Din galeria personajelor fantastice create de imaginaţia românilor nu puteau bineînţeles să lipsească stafiile. Numite uneori şi năluci sau vedenii, stafiile erau imaginate de obicei ca având o înfăţişare “omenească, cu veşmânt alb, roş, negru sau galben”. Ele erau considerate ca fiind duhurile unor morţi – în majoritatea cazurilor ale celor loviţi de o moarte năpraznică – care odată desprinse de trup rămâneau pe pământ şi bântuiau prin locuri „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea, cum ar fi ţintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, şcolile şi toate soiurile de case rămase nelocuite sau în ruină”. (cf. lucrării “Duşmani şi prieteni ai omului” – Tudor Pamfile – 1915). Vechiul Bucureşti nu a fost lipsit nici el de prezenţa acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezenţa prin diferite locuri de taină:

POVESTEA STAFIILOR DIN „HANUL DE LA GURA LUPULUI”

Unul din locurile „bântuite de stafii” din vechiul Bucureşti era hanul şi grădinile de la „Gura Lupului”. Cei care treceau prin preajma hanului povesteau despre stafiile care bântuiau locul şi despre un parfum aparte care te învăluia: “Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcâmi bătrâni, aplecaţi peste acoperiş, scoborâm adânc într’o sumbră istorie a Bucureştilor. Apariţia lui acolo a premers chiar construcţiei bisericii Isvorul Nou, care se ridică la câteva sute de metri mai la dreapta, pe şoseaua Mihai Bravu. Aşezarea, faţa şi magnetica pe care o radiază şi astăzi, se prezintă destul de interesantă şi prin faptul că e singura clădire veche din oraş, ale cărei ferestre cocoşate privesc mioape de după sticle colorate şi borcane de vişinată bătrânească, înspre o câmpie cenuşie şi neagră din faţă, ce-a rămas cu desăvârșire neschimbată peste dinţii sutelor multe de ani (…).

Strada Dristor fosta...
Gura Lupului
Se găseşte intact, pe un mal, în vârful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi şi ferit de arşiţe printr’un umbrar de şindrilă înegrită, la numărul 372 al Şoselei Mihai Bravu, cu o latură a grădinii şi o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă după cum arată şi tăbliţa albastră, Gura Lupului. Pe vremea când a fost ridicat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de către Ioniţă Lupu, de unde-i vine şi numele, hanul “La gura Lupului” („la gura” pentru că se găsea chiar la deschizătura de atunci a străzii numită azi a Dristorului) era încojurat de o câmpie cu viţe de vie fără altoi care dădeau aşa numitul pe atunci  „vin de grădină”. Chiar în pustietatea lui de la 1789, era bine aşezat hanul acolo, pentru că actuala şosea Mihai Bravu lega Bariera Iancului, capătul Călăraşilor, Oborul vechi, cu drumul Dudeştilor şi cu toate căile spre Dunăre, pe unde mai toată ziua hodorpgeau harabele încărcate, tălpuite cu şini grease. Dincolo de vii se albeau căsuţele de cărămidă sau de pământ, care constituiau punctele mărginaşe ale oraşului.

Intrarea în vechiul han de la
Gura Lupului
Împrejurarea iniţială care-a determinat pripăşirea vedeniilor în grădina şi’n încăperile hanului e foarte confuză. Unii susţin că pe locul acesta, între vii, ar fi fost înfrântă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. Morţii ei ar zace şi-acum în adâncimile de sub han. Alţii afirmă că totul se datorează lui Ioniţă Lupu care căutând să afle taina apariţiilor tăcute şi îngândurate din grădină, ar fi sfârşit prin a deveni şi el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scoboară în pivniţă şi mişcă boloboacele, uruind şi tocănind şi plângând şi că apoi, cu obrazul în mâini urcă din nou în sus, rămânând până la cântecul cocoşului, în camera dinspre curte. Încăperea este lungă de vreo nouă metri şi lată cam de trei (...).” Locul în care se spunea că se adăposteau strigoii în timpul zilei era o fântână acunsă in fundul grădinii, ocolită cu teamă de trecători şi care se toţi o ştiau ca fiind  “Puţul cu stafii”. În afară de stafiile care bântuiau locul, casa şi grădina hanului mai ascundeau o ciudăţenie: “un miros, o vibraţie. Nu de verdeaţă, nici de fructe, nici de pământ. Un miros pe care nu l-ai simţit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche.”

Camera bântuită
 de stafia lui Ioniţă Lupu
După Ioniţă Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeştii de pe moşia Grecenilor. Dar nici popa n’a putut să-l stăpânească din pricina duhurilor care se abăteau. Preoteasa într’o noapte a fost furată de o dihanie albă. Ai găsit-o a treia noapte, dormind lângă puţ, cu mintea scrântită.” Urmarea a fost că popa Gheorghe a vândut hanul lui Iordan Dumitrescu. Şi acesta este nevoit să îl închidă în 1890 “din nu se ştie ce cauze”. Hanul a fost redeschis prin anul 1907. Prin 1923 locul a fost cercetat chiar de poliţie. Fără nici un rezultat. Ultima întâmplare pusă pe seama “stafiilor care bântuiau locul” a avut loc în anul 1935: “anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în faţa hanului, în josul treptelor de piatră.

ZINCUL DIN CALEA RAHOVEI

“Prin 1884, pe Calea Rahovei, dincolo de linia Giurgiului, cam din spatele caselor aruncate ici şi colo, în dreapta, se defăcea o baltă adâncă spre Ghencea. În stânga şi înainte, câmp şo gropi cu maluri înalte. La numărul de astăzi (notă: din 1939), în casele din faţă care se mai ţin pe picioare, locuia o fată minunată care mai târziu a fost poreclită Tinca Nebuna. Cam pe atunci s-a îndrăgostit de un străin, de un italian pare-se, cu care a dus o legătură un timp scurt. Părăsită, s-a apucat de farmece. Din 1884 şi până în 1890, când fata îşi pierdea mintea, vecinii şi trecătorii auzeau în fiecare noapte un vuiet care ţâşnea din nouri, scurgându-se strălucitor pe coşul caselor de la nr. 394. Ani întregi zgomotul se producea noapte după noapte, aproape la aceiaşi vreme. Bătrânele, pe atunci copile şi care acum moşmolesc coji de pâine pe băncile din feţele caselor, istorisesc că’n miezurile de noapte de sâmbătă spre duminică, în curtea Tincăi, se săvârşea o lumină intensă, largă, care ţinea până ce înceta vâjâitul. Lumea anilor de atunci atribuia zgomotele astea sosirii diurne a unui smeu, care era adus cu zgomote grele.În 1890 zgomotul a încetat în noaptea de Crăciun. Nimeni nu îl mai pomeneşte. Tinca Nebuna a murit în anii trecuţi.”

STRIGOIUL DIN CIMITIRUL CALVIN

Cavou vechi din cimitirul Calvin
La a doua staţie de autobuz de pe Şoseaua Giuleşti, în dreapta podului Grant, se găseşte spre stânga, împrejmuit de-un gard înalt, cimitirul Calvin. Unul dintre groparii actuali, Alexandru, un ins cu dinţi de platină, cu mustaţa blondă şi cu un trecut agitat, îmi spunea că (...) prin 1912 între gardurile înalte ale cimitirului, a avut loc o întâmplare care se lungise până în Crângaşi, în Sârbi şi în Ciurel, deşteptând tulburări mai în suflete: în anotimpurile când furtunile şi ploile sunt prevestite şi însoţite de tunete, în nopţile sfâşiate de fulgere mai cu seamă, se auzeau din cimitir ţipete lungi, de om înjunghiat (…). Ţipetele repetate în furii de apă şi’n descărcări prelungite pătrundeau ferestrele, plezneau urechile, încremeneau inimile, înspăimântând somnul copiilor. Ceea ce umbrea cadrul, încrustându-i accentel de realitate şi de manifestări supranaturale, era faptul că ţipetele se auzeau clare, sfâşietoare în tot cartierul, şi numai în nopţile furtunoase hăulite de tunete şi trăznete (...).
În cele din urmă, locuitorii dimprejur zdruncinaţi de spaimă, de nesomn, de ne-trai, anunţară poliţia prin iulie 1912. Un comisar şi câţiva sergenţi cu tesacuri groase şi cu cizme fură trimişi să culeagă informaţii şi să facă cercetări.
Oamenii începură cu o gardă pe care o fixară în casele din fund, mai apropiate de ţipete, apoi o prelungiră împrejurul cimitirului, apoi chiar în cimitir. Câteva nopţi la rând. Înclinarea anotimpului adusese însă o lună de secetă. Ploile încetară. Cu ele tunetele, fulgerele şi... ţipetele. Bravii poliţişti nu putură să constate nimic cu propriul lor auz. Pentru că... nu se auzea nimic.
După luna asta de încetare cei din vecinătate mai prinseră puţină inimă. Se potriviră apoi şi câteva nopţi luminoase, calde, minunate, de vară. Aşa că fiecare începu să-şi vadă ca mai înainte de treburi, uitând încet-încet. Asta cam până la mijlocul lui august, când se petrecu altceva, mai neaşteptat, care sfărâmă aproape toată liniştea mugurului de voie bună care se înfiripa de bine, de rău (...).” Trecătorii care îşi scurtau drumurile prin cimitir au văzut “furişându-se într’un cavou o făptură albă, fricoasă, un fel de arătare luminoasă, spun unii. Care nu ţipa, nu vorbea, nu săvârşea nimic. Fugea numai dinspre poartă scurgându-se în cavou. Un cazangiu de la atelierele căilor ferate, voinic şi mai cu sânge rece, încercă într’o noapte să‘i taie drumul. Primi o lovitură năpraznică în creştet, care-l doborî peste un mormânt, unde zăcu toată noaptea. Găsit spre dimineaţă de gropari, povestea, printre cucuie, că arătarea avea pieptul păros şi că mirosea a vin. Fu anunţată din nou poliţia, care se găsea de data asta în faţa unei dovezi palpabile, asupra căreia nu se putea îndoi. Din nou gardă îndoită, cu agenţi experimentaţi de la prefectură. Chiar după primul rond zăriră şi ei clar, distinct, precis, umbra. Alerga printre cruci, într’un fel de salturi. A doua noapte n’o mai văzură. În 22 august însă identificară şi cavoul unde intra. Era al lui Selomon Janosz, un ungur bogat, care fusese îngropat de vreo câţiva ani, mort aproape de bătrâneţe de o boală de inimă.

La 23 august, la miezul nopţii, poliţia era în faţa cavoului. Vedenia de abia intrase în el de câteva minute, ţipând speriată. Poliţiştii, cu revolverele încărcate, o somară să iasă afară. Nu se mai simţea nimic. Ascultau şi ecoul cuvintelor lor, printre frunze. Repetară somaţia, izbind de mai multe ori în uşa cavoului cu patul armelor. Se auzi un glas din adâncime:
- Ies… dar să nu vă speriaţi!
Căteva zgomote, cava care se răstoarnă, ca un coşciug, şi o făptură albă, înaltă, se ridică încet, gemând, în întunericul cavoului. Un sergent de la comisariatul de pe Crângaşi, leşină horcăind acolo, de spaimă. Era un tânăr nears de mult, numai în cămaşe şi indispensabiliş Beat. Era fiul lui Selomon Ianosz, mortul din cavou. Risipind tot ce-i lăsase tatăl său, plin de datorii, în cele din urmă nemaiavând unde să se adăpostească, se refugiase în cavoul bătrânului, unde dormea de vreo câteva luni. El ţipa în nopţile ploioase, bubuite de tunete şi sfâşiate de fulgere. Beat. Şi de frică…”

Sursa: articolul “Fantome din Bucureştiul de altădată”  - semnat I.M. Tomescu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iulie 1939 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca



Citește mai mult... »

Ce-i trebuie României…

“Boala  de  care  suferă  societatea
 românească  e lipsa de caractere”
Nicolae Iorga


Ce-i trebuie României ca să progreseze cu adevărat? De ce România – o ţară atât de bogată din punct de vedere al resurselor de care dispune – a fost întotdeauna şi este şi azi este una dintre cele mai sărace ţări ale Europei? Nu de azi şi nici de ieri – ci de atâtea secole, din vremurile în care s-a născut tristul vers al unei doine: “Săracă ţară bogată!” Sunt întrebări la care au încercat să răspundă bunicii noştri şi la care căutăm încă răspunsuri noi, cei de azi. Am găsit câteva posibile explicaţii într-un articol publicat de “Realitatea Ilustrată” în 9 decembrie 1936 şi într-un desen semnat A. Murnu şi publicat de revista “Furnica” acum un secol, în numărul din 3 februarie 1915 (desen “adus la zi” şi la fel de actual în anul 2015). O bună parte dintre răspunsurile de atunci sunt valabile şi astăzi. Aşadar, să vedem ce-i trebuie României ?...

Lupte politice nu, în nici un caz!

"Ceea ce ne îmbâcseşte viaţa, ne acoperă magica trecere a anotimpurilor, fosforescenta defilare a orelor şi spectacolele infinite ale soarelui peste munţi, şesuri şi oraşe sunt amărâtele de patimi politice de care suntem cuprinşi, târâţi fără voia noastră. Nu ştim dacă o scuturare energica a fiinţei lăuntrice, din dorinţa de a scăpa de vermina meschină, care a năpădit sufletele noastre, ar mai fi în stare să ne redea curând prospeţimea vederii şi simţirilor pierdute…

Luptele politice cari s'au întins ca o pecingine pe întreg cuprinsul ţării noastre se dovedesc mai curând lupte între persoane, interesând vanităţile persoanelor, ambiţiile persoanelor, poftele de răzbunare ale persoanelor politice. Luate cu de-amănuntul persoanele politice cele mai serioase nu pot avea păreri fundamentale prea deosebite cu privire la destinele ţării  noastre şi cu toate acestea n'a mai rămas cetăţean, în biata noastră Românie, care să nu viseze întruniri politice şi care să mai poată avea vreun sentiment - de tată, de prieten sau de fiu - neîntinat de zoaiele patimilor politice.
 
De ce nu mergea înainte
 "căruţa României" în anul 1915?
Nu te mai întreabă nimeni ce carte ai învăţat, ce muncă îndeplineşti şi dacă te pricepi la această muncă, dacă îţi creşti bine copiii şi îţi ocroteşti părinţii sau prietenii în nevoie ci:
- Ia spune, neică, e adevărat ce se aude, că te-ai înscris în partidul lui Nea Isprăvitu?
- Nu, dragă, sunt calomnii de-ale adversarilor! Sunt tot membru devotat al partidului lui Conu Pipă-Lungă!...
Asemenea discuţii le auzi în tramvai, pe stradă, în tren, în camerele de aşteptare ale ministerelor, pretutindeni. Nici măcar lupte sociale nu ne trebuie, în România de azi. S'a înţeles în sfârşit că nu pot fi oameni cinstiţi funcţionarii publici - care având de ţinut o familie grea - primesc numai cinci mii de lei pe lună; s'a văzut că lucrătorilor salariaţi cu o lefuşoară de mizerie nu li se pot cere opt ore de lucru şi nici un lucru de calitate şi astfel în chip fatal, fără sbuciume şi vărsări de sânge, poate că se va face pe'ncetul o echilibrare mai dreaptă a forţelor sociale.
Dar ceea ce ne trebuie neaparat şi numaidecât, e o nouă gospodărire a ţării. Acolo unde au fost în joc interese personale, s'au realizat în ultimii ani miracole de construcţie. Avem fabrici care pot produce în cantităţi impresionante ţesături tot atât de fine ca cele din Anglia, parfumuri tot atât de savuroase ca cele din Franţa, mătăsuri de delicateţea celor japoneze. În oraşele mari ale ţării şi mai cu seamă în Capitală s'au clădit palate şi block-housuri de mărimea şi fastul celor de la New-York sau Paris. Acest avânt şi această prosperitate lipsesc însă din toate domeniile sau aproape toate domeniile publice.
Starea drumurilor noastre e ¡alnică şi toate măsurile luate de autorităţi în ultimii ani au dus a realizări cari nu sunt mai mari decât picătura de apă faţă de Ocean. Se călătoreşte bine numai cu trenul şi cu avionul care n'au nevoie de drumuri comune. Cu automobilul, cu bicicleta, cu trăsura sau cu un car cu boi se poate călători numai cu riscul vieţii şi nu trebuie să ne mire faptul că societăţile de asigurare din străinătate primesc asigurări de călătorie cu automobilul în toate ţările Europei cu excluderea României.

De ce nu merge înainte
 "căruţa României" în anul 2018?
Altă faţă a gospodăririi publice ne-o arată sărăcia alimentaţiei cu peşte, care pentru valoarea alimentară şi ieftinătate, ar trebui să fie hrana de bază a populaţiei româneşti. Sute şi sute de kilometri pătraţi de lacuri, Dunărea şi Marea stau în părăginire sau sunt supuse unei exploatări rudimentare. Se ştie oare că încă mai importăm peşte din Rusia?... lndustria pescăriei în România ar putea deveni exportatoare, dacă am introduce un nou spirit gospodăresc.
Ne plângem de scumpetea pământului agricol, dar n'am făcut nimic pentru a utiliza tot acest pământ agricol de care dispunem. Fluviile, râurile şi pârâiaşele curg în neştire, în meandre care fac sterile zeci de mii de hectare. Numeroase băltoace producătoare de stuf şi tântari malarici înconjoară oraşele şi târgurile. De-a lungul Dunarii teritorii imense sunt inundate periodic, sustragând culturii întregi moşii cu pământ din cel mai rodnic. O mai bună organizare a muncii naţionale ar da însă României în cel mai scurt timp, o prosperitate reală, hărăzită ei de Dumnezeu.
E o ruşine să se mai publice statistici de şomeuri, muncitori şi intelectuali, când mii de kilometri de drumuri aşteaptă să fie refăcute, mii de kilometri de râuri cer să fie canalizate, sute de mii de metri pătraţi de bălţi adastă să fie secate, când toată Dunărea cere un dig de apărare şi când bogatele ape stătătoare şi curgătoare o cultură de peşte bine chivernisită, de care au atâta nevoe mai cu seamă copiii, soldaţii şi ţăranii subalimentaţi.


Sursa: articolul “Ce-i trebuie României” – semnat “A.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 9 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Poveștile bricului Mircea

Nu știați poate că bricul Mircea, una dintre mândriile flotei românești începând cu anul 1938, nu este prima noastră navă care a purtat acest nume. El duce doar mai departe renumele dobândit în prima jumătate a secolului trecut de întâiul bric cu acest nume, lansat la apă în anul 1882, construit integral din lemn și care a avut menirea de a fi prima navă-școală pentru marinarii români. Despre acest prim bric Mircea o să vă spun câteva povești în acest articol.


Nava-școală Mircea

Pentru a asigura marinarilor români un loc în care să își facă ucenicia, statul român a comandat în anul 1882 unui șantier naval din Anglia ("Thames Iron c-ie Worlds) construcția unei “școli plutitoare”. Această navă a fost botezată “Mircea” de către Ion Ghica, ambasadorul României la Londra în acei ani. Jean Bart – marele prozator român - descria această bijuterie a flotei românești:  “Mircea este o corabie cu pânze, tipul de navă numit brik, cu velatura completă. Deplasament 360 de tone. O mică mașină pentru manevra în porturi. Viteza maximă este de 13 mile pe oră. Un echipaj de 100 de marinari, majoritatea copii din școala de marină și ofițeri tineri. O mică navă de lemn cu pânze; dar ce rar se mai poate întâlni azi pe căile mării, printre feluritele bastimente, între tipuri monstruoase de mașini flotante, o asemenea navă cochetă, un voalier cu forme rotunde și elegante, având o velatură măreață, armonică, perfect echilibrată”.

Bricul Mircea în Bari, la chei

De-a lungul unei vieți de aproape șase decenii, bricul Mircea a fost casă și școală pentru mai mult de 50 de promoții de marinari români. În această perioadă, îndelungată pentru o corabie cu pânze, cocheta navă a participat la numeroase regate și concursuri. În toate porturile prin care ancora, Mircea atrăgea atenția și admirația marinarilor atunci când apărea ca o lebădă grațioasă în mijlocul greoaielor escadre de mastodonți cuirasați”. Dar nu numai de admirație a avut parte bricul Mircea: “prin multe furtuni a trecut Mircea, și a rezistat totdeauna, înfrunând urgiile vremurilor”.




Furtună în “cazanul Mării Negre”

Cea mai mare cumpănă prin care a trecut bricul Mircea a fost o furtună din anul 1888. Jean Bart povestește: “În dimineața zilei de 19 mai 1888, Mircea pleacă din Sulina cu provizii pe timp de trei zile. Marea calmă, timp admirabil. A doua zi se găsea în dreptul Constanței. Face o voltă în vânt cu intenția de a lua drumul spre Insula Șerpilor pentru a intra din nou în Sulina. Se făceau manevre cu pânze pentru a pregăti copiii din școala de marină în vederea unei călătorii mai lungi ce aveau să facă în acel an în Mediterana. Din senin se stârni un vânt de la Nord, care sufla în față. Mircea nu mai putea înainta, bătea pe loc în dreptul Capului Midia. Își schimbă direcția spre Est. Vântul se întărea schimbându-se peste noapte într’o cumplită tempestă. Nimic nu se mai recunoștea. În bezna unui iad întunecat în care licărea numai fosforescența valurilor uriașe, Mircea se sbătea de moarte: corpul scârțâia, gemea la fiecare isbitură, și întreaga arboradă, frânghii și macarale, urlau înfiorător în noaptea aceea stranie, în care părea că se apropie sfârșitul lumei. Spre dimineață o ploaie torențială unea cerul cu marea de parcă se rupseseră zăgazele văsduhului. Mircea căzuse în drumul coadei unui ciclon. Trei zile și patru nopți s’a luptat între viață și moarte. Patruzeci de vase cu pânze s’au înecat atunci din cauza acestei furtuni rămasă celebră în părțile Mării Negre.

Bricul Mircea înfruntând o furtună
(...)Mircea era cu totul inundat; îmbarca pachetele de apă prin ambele borduri; în compartimentele din provă apa ajunsese aproape de un metru, pompele nu mai dovedeau. Valurile isbeau ca loviturile de tun. Catargul din provă sta prăbușit cu toată arborada pe punte. Barca balinieră a fost sfărâmată la postul ei. Tunurile s’au demontat pentru a fi aruncate mare. Cabina bucătăriei smulsă umbla pe punte purtată dintr’un bord în altul.

Bricul Mircea M.S.R.
(...)În țară jale; se svonise că Mircea s’a înecat. Părinții își plângeau copiii pierduți pe mare, nimeni nu putea da nici o lămurire; se știa că a plecat pe mare și nu s’a mai întors.” După aproape patru zile de luptă, atât de încercatul bric Mircea a reușit să scape din furtună: într’un hal de plâns, dar falnic ca un erou rănit, Mircea, cu un catarg lipsă, cu pânzele sfâșiate, cu bărcile sdrobite, defilă admirat în ovații prin fața vapoarelor care nu îndrăsniseră pe timpul furtunii să iasă din Bosfor și să înfrunte Marea Neagră”. Impresionat de eroismul marinarilor români aflați sub comanda Amiralului Eustațiu în lupta lor cu ciclonul și de calitățile navei-școală Mircea, sultanul Abdul Hamid a asigurat, fără plată, executarea tuturor lucrărilor de reparație necesare pentru readucerea la viață ale bricului.


Noul bric Mircea

Furtuna din anul 1888 nu a fost singura încercare prin care a trecut Mircea. “Furtuna din fața insulei Cipru, când era să cădem în mijlocul unei trombe marine. Furtuna de la Rodos, când am salvat din naufragiu o corăbioară grecească. Echipajul nu mâncase de 5 zile, marinarii noștri miloși le dădeau din mâncarea lor. Înămolirea pe bancul de la Capul Midia” sunt doar câteva dintre acestea – cele pe care le-a trăit Jean Bart în timpul stagiului său pe nava-școală.

Noul bric Mircea
După un serviciu de 56 de ani în slujba marinei românești, în luna mai a anului 1938 bătrânul bric Mircea a predat ștafeta noii nave-școală care purta același nume, dar care era construit din oțel de această dată. Și a primit, ancorat cuminte în cheiul de onoare al portului Constanța, salutul respectuos al noului bric Mircea care sosea atunci în port.

Sursa: Jean Bart – articolul „Viața unei corăbii românești” – publicat în revista de cultură “Boabe de grâu” – numărul din luna martie 1931





Citește mai mult... »