Povești despre negustorii de altădată: Bragagiul

Un furnicar de negustori mărunţi îşi purtau mărfurile în coşuri purtate pe umeri pe străzile târgurilor româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Dintre ei, cei mai căutaţi şi mai “cu dever” erau bragagiii şi limonagiii. Bragagiii erau în marea lor majoritate negustori turci sau bulgari, având încropite - prin dughene risipite pe la periferia oraşelor - adevărate “laboratoare de cofetărie” în care preparau bragă, halva, halviţă sau nuga. Erau o prezenţă nelipsită prin preajma şcolilor, având cu ei nelipsitele coşuri cu zaharicale şi, bineînţeles, doniţa cu bragă răcită cu un bulgăre de gheaţă. Aceşti comecianţi ambulanţi erau bucuria copiilor care, cu un “gologan de cinci parale”, puteau cumpăra de la ei o cană de bragă sau “un rahat şi o jumătate de bragă”, după cum aveau poftă. Dar...



“Rând pe rând dispar figurile caracteristice ale Bucureştilor de altă dată. Apariţia bragagiului constituia — cu ani în urmă — deliciul copiilor. Amintirile de şcolar nu pot şterge imaginaţia sârbului sau albanezului cu tichia de dimie albă pe vârful capului, stând ca o stană în picioare, lângă doniţa nichelată, plină cu bragă şi coşul ochiu de zaharicale. În recreaţii se făcea tot aliş-veriş-ul. Care mamă nu dăruia odraslei cinci sau zece bani, în fiecare dimineaţă? La ora prânzului negustorul se întorcea acasă uşurat de marfă, dar cu buzunarul doldora de bani mărunţi şi lucitori.

Meserii disparute
Un bragagiu

Vremurile au luat acum altă faţă. Copiii nu mai sunt aceiaşi de acum două decenii, îşi economisesc banii pentru bicicletă sau aeroplan, iar în plină arşiţă preferă băuturii din mei fermentat, limonada cu gust înţepător de acid, pe care o beau pe nerăsuflate, cu ochii strălucitori de plăcere.

Meserii disparute
În timp ce se prepară braga

Într’un colţ depărtat de suburbie, în plină vecinătate a cazărmilor am întâlnit unul din puţinii bragagii care mai există pe la noi. Stătea pe un scăunaş, spre marginea trotuarului şi privea fix înainte, cufundat în gânduri. I-am cumpărat un ciubuc de zahăr roz, dăltuit parcă la suprafaţă, cu drotul.
Merge treaba?
Deloc. De dimineaţă până acum am vândut două „brăgi”. Nu cumpără nimeni. Azi e Duminecă şi nu ştiu dacă am să mă întorc diseară cu un pol acasă.
- Mâncarea şi dormitul de unde ies atunci?
- Mi le dă jupânul. Mai încearcă şi el vechea meserie.
- E departe bragageria stăpânului d-tale ?
- O palmă de loc - peste drum de fabrica Lessel.


Am pornit înainte, tot înainte, pe Calea Plevnei în sus, pe un drum drept nesfârşit de lung. Impresii de autohtonism mai stăruiau încă pe ici-colo. Un camion vopsit în verde se odihnea lângă un gard. Aproape, în curtea unui regiment, o goarnă începu să sune umplând aerul cu un şir de note prelungi, melancolice. Am dat în sfârşit de mica prăvălioară tupilată spre pământ. Stăpânul văzând că vechiul comerţ nu merge a înjghebat un mic birt "cu preţuri accesibile” chiar celui mai nevoiaş om. Acolo, cu treisprezece lei, ţi se servesc două farfurii încărcate cu mâncare şi pâine din belşug.


Meserii disparute
Un mic fabricant de rahat

- Lazăre, dă-mi o furcă... - strigă răguşit clientul şi furculiţa de cositor sboară prin aer, prinsă cu agilitate de acrobat.
Prin rafturi zăreşti bomboane şi seminţe. Braga o ţine sub tejghea, într’o damigeană de câteva chilograme.
Copiii de prin împrejurimi nu beau bragă?
Le e ruşine... - vorbi cu o umbră de mustrare în priviri.
Familia sârbului Lazăr a venit în ţara noastră acum cincizeci de ani, cu întreaga pojijie.
- Ce bine-i mergea bătrânului!... - vorbi negustorul. A cumpărat loc de casă, a clădit şi avea şi bani strânşi. În fiecare săptămână se făcea foc jos în subsol, la cazan.

Meserii disparute
O tratatie cu rahat în curtea fabricii

Şi m’a condus într’un fel de pivniţă, arătându-mi instalaţia, explicându-mi în acelaşi timp cum se prepară braga: într’un cazan de alamă de câteva sute de chilograme, prevăzut jos cu un cuptor, se pune apă. Când aceasta se înfierbântă, se toarnă înăuntru făină albă şi mei măcinat. O zi întreagă trebuie să fiarbă, mestecându-se aproape încontinuu cu un „raz” de alamă. După ce s’a răcit se scot douăzeci-treizeci de lopeţi şi se pun într’o copaie adăogându-li-se apă, puţină bragă şi drojdie de bere — în timpul verii — ca fermentaţia să se facă cât de curând. Când suprafaţa acestui amestec se umple cu băşici, se strecoară printr’un capac cu ochiuri mari şi o sită deasă de alamă. La sfârşit negustorul are grijă să-i adaoge şi o mică cantitate de zahăr. Condiţiile nehigienice în care e întreţinută această băutură, după fierbere, a fost principalul motiv care a îndepărtat poporul micilor clienţi. Fel de fel de zvonuri – parte neîntemeiate - mergeau din gură în gură:
La bragageria din colţ a căzut astă noapte un şoarece în butoiul cu bragă...
Băutura de culoarea borşului a produs atunci scârbă şi numai la amintirea ei ţi se întipărea pe chip o grimasă de desgust. Nu va trece mult şi acest produs va fi amintit doar de dicţionarele care nu vor putea omite pitoreştile tipuri ale vânzătorilor, chipuri atât de clare ale copilăriei noastre.

Meserii disparute
Fabricarea halvalei

Persistă însă în vremurile noastre negoţul ambulant al alviţei şi rahatului. Prin funduri de mahala, rezistând încă progresului mecanic, mai găseşti, ici colo, înjghebări primitive pentru fabricarea celor două produse. În strada Dr. Obedenaru No. 23, am descoperit una din aceste fosile. Stăpânul tocmai se aşezase la lucru. Prepara rahat. Într’o râşniţă ciudată începu să macine scrobeală, în timp ce în cazan glucoza amestecată cu zahăr fierbea cu înverşunare. Dădu jos vasul, al cărui conţinut răcit fu amestecat cu făina albă a scrobelii. Turnat în nişte saltare ale unui vechi dulap, după un scurt timp, pasta gelatinoasă presărată cu un strat de amidon, fu tăiată şi aşezată în cutii pentru vânzare. Toată operaţia de mai sus bătrânul o făcu domol, tacticos, cu gândurile aiurea, parcă.
- Nu mai merg treburile... bolborosi el. Ne concurează fabricile, care produc mult şi ieftin. Lucram înainte susan, alviţă, bomboane. Astăzi am rămas numai la rahat. Ni-l cumpără puii de olteni şi negustoraşii de pe la margine.

Meserii disparute
O fabrică de halva
din Bucureştiul interbelic

* * *

Nu departe de locuinţa bătrânului se înalţă, ca o sfidare, un furnal de fabrică. Acolo un şirag de numeroase maşini lucrează susanul pentru prepararea halvalei. Poţi urmări diferitele faze prin care trec seminţele: muierea, curăţirea de coaje, punerea în saramură, spălarea, prăjirea şi măcinarea lui. Bobul mare la început devine mai apoi mic şi fin ca orezul. Zdrobit în nişte pietre, aidoma celor de moară, tahânul curge în valuri încete. Pentru prepararea halvalei, tahânul se amestecă într’un cazan, cu ajutorul unei lopeţi. Lucrul acesta trebuie să se facă manual, deoarece fibrele nu permit o intervenţie mecanică. Vedem dar că dezvoltarea industriei a încheiat o epocă, nimicind parfumul de orientalism. Era şi timpul. Rămâne acum ca anume organe gospodăreşti, conştiente de sănătatea indivizilor şi estetica străzilor să exileze definitiv ultimile rămăşiţe ale comerţului ambulant."


Sursa: articolul “Tipuri şi meserii cari dispar” – semnat Margareta Nicolau – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 21 aprilie 1932 – din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Constantin Dumbravă – 14 luni printre ghețurile polare

O știre publicată de ziarul orădean “Vestitorul”, în numărul din 15 martie – 1 aprilie 1929, mi-a atras atenția: Un tânăr explorator român, dl. Constantin Dumbravă, a atras asupra sa atențiunea oamenilor de știință din America. Dl. C. Dumbravă a petrecut patrusprezece luni în apropierea Polului Nord studiind curenții anti-ciclonului de nord și explorând împrejurimile Groenlandei. La 10 martie a ținut în Chicago două conferințe însoțite de rularea filmului luat de explorator în Groenlanda. Iată ce scrie ziarul America despre experiențele meteorologice făcute de acest explorator român: ‹‹ Dacă plecarea expediției d-lui Dumbravă n’a fost trâmbițată lumii de presă, nu putem spune că și reîntoarcerea ei a întâmpinat aceiași răceală. Când scriu aceste rânduri am în fața mea mai multe tăieturi din ziarele americane, între care și o pagină întreagă din pretențiosul ziar The Philadelphia Inquirer din 24 feb. În această pagină se povestește pe larg prin câte greutăți și primejdii au trecut cei din expediția d-lui Dumbravă și ce rezultate a avut, după patrusprezece luni această expediție. Datele culese sunt de un neprețuit folos cunoștințelor meteorologice›› (...).

Puțini sunt românii care știu că unul dintre cei mai importanți exploratori ai calotei glaciare de nord a fost un român. Constantin Dumbravă s-a născut în 13 aprilie 1898 la Buhuși și a fost fiul unor oameni modești din micul târg moldovean: tatăl era factor poștal iar mama lucrătoare la C.F.R. Viitorul explorator a terminat școala primară la Buhuși, a urmat liceul la Botoșani și a absolvit studiile superioare în Franța și în Belgia. După căsătoria cu americanca Estelle Heigs s-a stabilit la New York. De acolo a organizat și a realizat nu mai puțin de trei incursiuni în zonele polare. Povestea importantelor expediții organizate de marele explorator român era prezentată pe larg în perioada interbelică în presa de pe întreg mapamondul. Revista “Realitatea ilustrată” nu putea să rămână insensibilă, așa că publicat în numărul din 16 noiembrie 1929 un amplu interviu acordat reporterului M. Doru de naturalistul, glaceologul și meteorologul român:


Explorator la Polul Nord

Citește mai mult... »

Toamnă interbelică

A venit toamna. Din nou. La fel cum venea peste satele şi oraşele României în perioada interbelică. Cu frumuseţea pastelată a frunzelor ruginite şi cu parfumul dulce al strugurilor copţi. Cu ploile mohorâte şi interminabile – aducătoare de inevitabile inundaţii. Ce s-a schimbat?  Ce a rămas la fel? Vă las pe voi să răspundeţi, după ce veţi citi un colaj de articole „cu parfum de toamnă” culese din presa interbelică:


Citește mai mult... »

Aici Radio Bucureşti

Debutul radiofoniei în România

Ca mai toate proiectele inovatoare, drumul parcurs de la ideea de a fi înființat în un post de radio în România și până la punerea acestuia în funcțiune a fost unul sinuos și dificil. Proiectul a debutat în anul 1908, atunci când Serviciul Maritim Român a instalat la Constanța un prim post de radiotelegrafie. În anul următor, marina militară a instalat încă trei posturi (la Călărași, Giurgiu și Cernavodă). În 1921 a fost instalată o rețea de posturi radiotelegrafice care acoperea întreg teritoriul țării. Patru ani mai târziu, la inițiativa fizicianului Dragomir Hurmuzescu, a fost constituit în cadrul Institutului Electrotehnic, Asociația Prietenii Radiofoniei. Unul dintre membrii acestei asociații, ing. Emil Petrașcu, cel care a proiectat și a construit primului post de emisie românesc, rezuma într-un articol publicat în revista Boabe de grâu” (numărul din iunie 1930) povestea debutului radiofoniei în România:

„Broadcastingul, adică radiodifuziunea, îşi are la noi în ţară originile cele mai modeste. Plecat de la un mic post de emisie, a evoluat treptat până la marele post actual de 12 kw (notă: articolul citat a fost publicat în iunie 1930). Întâiul post de emisie a luat naştere după congresul radiofoniştilor români din 13 Iunie 1926. (...) Interesul deşteptat a fost mare. Un telefon cu fir lega sediul Asociaţiei de diferiţi amatori din oraş, permiţând să se controleze calitatea emisiilor, după raportul amatorilor. S'a căutat atunci să se transmită muzică instrumentală (vioară) sau cu un gramofon enorm. Primele încercări dădură un rezultat lamentabil. Microfonul cu cărbune, în vechea sa construcţie, se dovedea o dată mai mult a fi un instrument mediocru şi instabil, pentru că nu permitea transmisia energiilor mai însemnate. (...) Asociaţia s'a gândit atunci la un microfon electromagnetic. Un haut-parleur în serie cu un amplificator de voce dădu de prima dată rezultate cu mult superioare celor de la început. Sistemul de modulație fu şi el schimbat, întrebuinţându-se sistemul zis de modulaţie prin derivaţia curentului de grilă, mult mai fidel. Muzica începu să se transmită binişor, dar acum vorba lăsa de dorit. Treptat, schimbând haut-parleurul şi întrebuințând un amplificator push-pull ca amplificator microfonic, se ajunse să se inlăture toate cauzele de distorsiune a sunetelor, astfel că prin luna lui August se putu transmite corect un recital de pian dat de pianistul Const. Ionescu. Concertul fu auzit până la Giurgiu în haut-parleur. De asemenea fură transmise apoi concerte de vioară şi pianină, sau mandolină şi ghitară. Putinţa în antenă rămânea mică şi lungimea de undă relativ mare (480 m.).

Istorie radio
Clădirea postului de emisie de la Băneasa (stânga)
Sala aparatelor (dreapta)


„Se stabili apoi o legătură prin fir cu Ateneul Român, ceea ce permise difuzarea diferitelor concerte ce aveau loc. Concertele Filarmonicei, ale soliştilor ca violonistul Teodorescu, basul Niculescu-Basu etc. fură transmise aproape regulat. Tot aici începură primele transmisii prin doză electro-magnetică. Astfel se transmise timp de 9 zile consecutiv cele 9 simfonii ale lui Beethoven, etc. De atunci datează primele frecături cu diverşii impresari de concerte care se credeau ameninţaţi în rețetele lor dacă concertele patronate de ei s'ar fi difuzat.

Primului post de emisie radio românesc
Postul de unde scurte în funcțiune, supravegheat de
Emil Petrașcu - inginerul care l-a proiectat și construit

(...) În Octomvrie 1928 luă ființă Societatea de Radiodifuziune, care începu să funcţioneze efectiv în primăvara anului 1929. Primul post de difuziune îşi făcuse datoria şi, ca Maurul din legendă, era timpul să se ducă. În primăvara anului 1929 acest post îşi încetă emisiile. După încetarea de a funcționa a postului Institutului Electro-Tehnic Universitar, funcţionă în mod provizoriu un post Marconi de 400 de Wați elementari pe care societatea Marconi l-a împrumutat societăţii de radiodifuziune românească până la sosirea postului celui mare de 12 kw. (...) În Octomvrie 1929 începură și primele emisii cu postul cel mare de 12 kw. al societăţii de difuziune din România. Acest post este actualmente instalat în clădirea situată la 10 km. de şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi este printre ultimele realizări în domeniul radio-difuziunii ale societăţii Marconi Wireless. Această societate însărcină cu montarea lui doi ingineri englezi, din serviciu ei: F. Olliver şi J. Hake: restul personalului erau români. Planurile clădirii cum şi instalația acesteia fură executate de către societatea de difuziune. (1)

Citește mai mult... »

Horia Şerbănescu intervievat la “cinci ani și jumătate”


Horia Şerbănescu (n.16 martie 1924 – d. 19 septembrie 2010) a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari artişti ai teatrului românesc de revistă. El s-a identificat practic cu existența acestui gen teatral începând cu anul 1929, an în care a fost lansat de Constantin Tănase, pe scena celebrului "Cărăbuș". Deși știam despre longevitatea pe scenă a marelui actor, am fost surprins atunci când, răsfoind numărul din 30 ianuarie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”, am găsit un interviu acordat de micul-mare artist. Surprins, pentru că Horia Traian Șerbănescu avea pe atunci doar “cinci ani și jumătate”. Deși era încă un copil în anul 1930, Horia Șerbănescu jucase deja în trei piese importante și debutase pe scena Teatrului Național din București. Nu trebuie să ne mire așadar prezența micului copil-minune în biroul directorial din redacția „Realității ilustrate”. Nici rumoarea pe care a stârnit-o prezența unui “domn atât de important”:



“Păcănitul mașinilor s'a întrerupt, sbârnâitul telefonului s'a oprit cu un sughiț, iar membrilor redacției le-au înțepenit maxilarele de mirare. O domnișoară dactilografă și-a revenit și, stăpânindu-și emoția, întreabă:
- Domnul?
- Doresc să vorbesc eu domnul director!
- Domnul director?
- Da, într'o chestiune… personală.
- Personală! – domnișoara dactilografă exprimă cuvântul cu o intonație reverențioasă pentru domnul de “cinci ani jumătate", care dorește să vorbească cu domnul director, într’o chestiune personală.
Domnul este introdus; dar violându-se eticheta obișnuită, pătrunde în cabinetul directorial urmat de toți redactorii, dactilografele, oamenii de serviciu, inclusiv vizitatorii incidentali.”

Citește mai mult... »

Actori aproape uitați: Aurel Athanasescu

Aurel Athanasescu (n. 1886 – d. 1965) a fost unul dintre marii actori care au jucat pe scenele românești în prima jumătate a secolulul trecut. Absolvent al cursurilor de canto ale Academiei de muzică și artă dramatică înființat de Theodor M. Stoenescu și al Conservatorul de Artă Dramatică (clasa C. I. Nottara, 1907). A jucat în perioada interbelică pe scenele Teatrul Naţional din Bucureşti și ale Teatrul Naţional din Cluj; a colaborat cu trupele Teatrului Vesel și ale Teatrului Comoedia. Aurel Athanasescu a jucat în 1912 în prima producție cinematografică românească, filmul “Independența Românei” (în rolul lui Peneș Curcanul, alături de alți mari actori dintre care amintesc pe Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Aristizza Romanescu, Agepsina Macri, Maria Ciucurescu, Sonia Cluceru, Maria Filotti, Elvira Popescu (Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu).

Aurel Athanasescu a rămas în memoria contemporanilor mai ales datorită rolurilor jucate în piesele scrise de I.L. Caragiale - rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă” fiind probabil cel mai reprezentativ. Marele actor preciza într-un interviu acordat ziarului “Adevărul”, în anul 1937, cu ocazia inaugurării “Săptămânii festive Caragiale”, organizată de Teatrul Comoedia: “M'am născut cu eroii lui Caragiale, am trăit cu ei, i-am furat și i-am adus pe scenă. Rolul lui Chiriac mi-a intrat în sânge și sunt fericit, ori de câte ori am prilejul să îl joc. Cu atât mai mult cu cât, de data aceasta, ansamblul căruia îi aparțin este de proporții cu totul neobișnuite.” (“Adevèrul” – 5 octombrie 1937)

Teatrul Naţional din Bucureşti

Aurel Athanasescu a intrat azi, nemeritat, în categoria “actorilor aproape uitați”. Tocmai de aceea voi încerca să readuc în memoria colectivă, în parte, povestea destinului acestui mare actor, ajutat fiind de informațiile menționate de F. O. Fosian în volumul “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului):

„Cine dintre acei care l'au văzut recent pe Aurel Athanasescu reapărând în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă", ar crede că-i un actor scos la pensie?... Treizeci ani de carieră, de cinstire a scenei românești, de muncă și de pasiune, au sburat ca un vis pentru acel care și azi e un pasionat al teatrului, al artei pe care a slujit-o cu devotament, cu abnegație. Bravo, nene Aurică!

Și acum, să-i urmărim cariera:

Era în anul 1903. Având voce frumoasă de bariton, după ce a terminat liceul, părinții l'au înscris la Academia de muzică și artă dramatică a regretatului Stoenescu (fostă pe str. Mircea Voda N.A.).
- Să te ții de treabă, i-a spus tatăl său, că de nu, te dau la cismărie sau la ceasornicărie.
În timp ce tatăl său îl știa la canto, Aurel Athanasescu urmează și clasa de dramă a maestrului Nottara.
- Când eram în anul trei de conservator - îmi spune d-sa – la producția de fine de an am dat replica tuturor elevilor Aristizzei Romanescu. Când a venit rândul meu să-mi recit bucata - preparasem Severo Torelli - Alexandru Davila, director pe atunci al Teatrului Național, fiind de față la producție și dându-și seama de valoarea mea din replicile susținute, m'a oprit să mai recit bucata, m'a chemat la el, și frecându-și nasul (era un tic al lui) mi-a spus că mă angajează la Teatrul Național, cu 80 de lei pe lună.
Acestea se petreceau în luna august a anului 1907. În toamna aceluiași
an, debutează în piesa “Curcanii" a lui Grigore Ventura, jucând rolul căpitanului Coroiu.

Mari actori
Aurel Athanasescu pe scena Teatrului Național
alături de Gheorghe Storin, Ion Manta și Maria Mohor

Când a intrat în teatru, d. Aurel Athanasescu avea mustață. Primind însă ordin să-l înlocuiască în rolul lui Galus din “Fântâna Blanduziei" pe d. Tony Bulandra, care se înzăpezise cu prilejul unui turneu undeva prin provincie, a fost nevoit să o radă.
- Davila - îmi spune d. Aurel Athanasescu evocând aceasta întâmplare - l'a adus pe Mahauer (notă: Pepi Machauer - peruchierul Teatrului Național) să mă “opereze”... Eu citeam rolul, Pepi tundea, iar Davila mă consola cu un discurs bine simțit.
De atunci, de câte ori pun mustăți false pentru scenă, mă emoționez atât de tare, că asud și mi se deslipesc.



În 1919 a fost detașat pe timp de un an la Teatrul Național din Cluj, unde a inaugurat stagiunea interpretând rolul titular din “Ovidiu” de Vasile Alexandri. Recent, d. Aurel Athanasescu a jucat pe scena Teatrului Comedia, unde a reapărut între altele în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă". A mai jucat cu succes în “Crai de toba" de dr. C. Colonas pe scena Teatrului Vesel.

Teatru
Aurel Athanasescu (Lăpușneanu)
și Aglaia Metaxa (Rucsandra Doamna)
în piesa "Despot Vodă" (premiera în 17 mai 1956)

Pensionatul Aurel Athanasescu este chemat si azi să-și aducă aportul pe prima noastra scenă. La deschiderea stagiunii 1938-39, a apărut în rolul lui Tomșa din “Despot-Voda”, mai târziu în “Institutorii" și recent în “Fântâna Blanduziei". De asemenea a luat parte la inaugurarea Studioului Teatrului Național, jucând în “De-ale Carnavalului".”

Elvira Popescu
Nunta Tatianei Athanasescu - fiica actorului
menționată în presa pariziană ("Excelsior" - stânga și
"Comoedia"- dreapta - 30 august 1935)

Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu, cu care a avut o fiică, Tatiana Cornelia (care s-a născut în 16 martie 1914 și s-a căsătorit în august 1935, la Paris, cu contele Guillaume Lecointre)



Surse:

- F. O Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului)
- articolul “Înainte de premieră – interpreții comediilor lui Caragiale despre rolurile lor” – semnat “A.” – publicat în ziarul “Adevérul” – numărul din 5 octombrie 1937
Citește mai mult... »

Biserica Stavropleos şi blestemul clopotelor

Fără doar şi poate, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Bucureşti este Biserica Stavropoleos. Sufocată azi între construcţiile monumentale care o înconjoară, reuşeşte totuşi să supravieţuiască şi să impresioneze. Construită în anul 1724 în stilul brâncovenesc prin stăruinţa arhiereului Ioanichie Stavropoleos, biserica a fost înzestrată de acesta şi cu numeroase proprietăţi care urmau să îi asigure veniturile. Printre acestea, un han şi treiprezece "prăvălii”, cele mai multe dintre ele cu etaj”, situate pe străzile Stavropoleos, Lipscani şi pe strada Germană. Iniţial bisericuţa nu avea o cupolă, așa cum se poate vedea într-o gravură de la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost înzestrată cu o turlă în timpul lucrărilor de renovare conduse de arhitectul Ion Mincu la începutul secolului XX.

Biserica Stavropoleus - fără cupola cu care
 a fost înzestrată la începutul secolului XX

Văduvită azi de "toate acareturile” biserica rezistă încă aşa cum au clădit-o înaintaşii noştri. Puţină lume mai ştie însă frumoasa legendă a clopotelor bisericii Stavropleos. Eu am găsit-o povestită cu har în paginile revistei „Ilustraţiunea Române” şi – aşa cum v-am obişnuit – v-o spun şi vouă: Puţini dintre bucureştenii ce trec de sute de ori pe zi prin spatele Poştei Centrale, vor fi ştiind că îngrămădită între palatele monumentale ale unor institute de credit, se află unul din cele mai preţioase juvaeruri artistice ale Capitalei noastre. Biserica Stavropoleos, vizitată mai mult de străinii veniţi de peste hotare, care cunosc din cărţi şi “baedekere" adevărata însemnătate artistică a acestui  monument istoric, este foarte puţin cunoscută de locuitorii autohtoni. Împodobit cu frescele ale celor mai talentaţi zugravi bisericeşti, interiorul acestei biserici a fost renovat de marele arhitect Ion Mincu iar de atunci nu s'a mai făcut nimic pentru reparare, din lipsă de fonduri. Comorile de artă, argintăriile şi cărţile au fost duse la diverse muzee, şi chiar în vechea casă a bisericii s'a alcătuit un muzeu şi un atelier de sculptură.

Mănăstirea Stavropoleos în vechea ei înfățișare

Şi iarăşi puţini bucureşteni  îşi vor fi aducând aminte că biserica aceasta avea aproape în stradă o clopotniţă cu patru clopote. Unul mare şi ceva mai nou, iar trei mici, cu sunet de argint, cari s'au pus din dania boierului Stavrake Clococenu, cum iscăleşte el pe acte în anul de graţie 1812, adică în anul când Basarabia a trecut în robia rusească. Ienachie Stavropoleos, călugărul după numele căruia se trage numele bisericii e, după câte se pare, strămoşul boierului Clococeanu. Acesta a lăsat cu limbă de moarte dispoziţia așezării celor trei clopote mici, de aramă, care au dăinuit multă vreme. Acum, după dărâmarea clopotniţei însă, nu se mai ştie de soarta lor.


Biserica Stavropoleos azi

Stavropoleos, a cărui piatră de mormânt cu litere chirilice se află astăzi în curtea bisericii ce-i poartă numele, venise la noi în ţară de mulţi ani, ajungând negustor bogat. Când a simţit că i se apropie sfârşitul a îmbrăcat rasa călugărească, şi a purces la clădirea acestei biserici, pentru care a adus pe cei mai buni meşteri zidari din ţară şi din străinătate. 

Din averea lăsată moştenire a lăsat cu blestem, ca nepoţii săi să îngrijească de biserică, şi să’i facă o clopotniţă cu clopote multe frumoase. Boierul Clococeanu, unul dintre moştenitori, uitând de blestemul călugărilor, s'a pus pe trai bun cu banii moşteniţi. Dar într'o bună zi, fiica lui cea mai mare, Ileana, s'a aruncat în helesteul de la via Târca, dinspre Dudeşti-Cioplea şi s'a înecat. Pasă-mi-te iubea Mira fără nădejde pe o beizadea, căreia nu-i păsa de ochii ei frumoşi. Speriat de acest tragic avertisment de dincolo de mormânt, boierul Clococeanu s'a cuminţit şi din marea lui avere a comandat la un vestit clopotar trei clopote mici de aramă iar când a fost gata de turnat, nefericitul boier a lăsat în metalul topit să curgă lacrimi din ochii lui îndureraţi, ca să sune bine a jale clopotele blestemului.

Biserica Stavropleos - în dreapta se poate vedea
vechea clopotniţă cu cele "trei clopote de aramă"

Când au sunat prima oară clopotele Clococeanului, s'au adunat oameni din şapte mahalale să le audă căci sunau mai jalnic decât doina cea mai jalnică. Sunetul era curat ca lacrima Clococeanului şi adânc, cum e adâncul în care a pierit frumoasa Ileana, cea nefericită. Legenda spune însă că clopotele acestea au adus nenoroc celor ce le-au făcut şi neamul lor a decăzut până a pierit aproape de tot.

Legenda aceasta romantică am auzit-o într’o seară din postul Sf. Paşti, când vegheam alături de economul Ilarion al mânăstirei Neamţ, răposat de mult întru Domnul. Era o seară limpede de April, cu stele multe pe un cer neted de nori. Şi povestea molcomă a stareţului Ilarion, care se retrăsese din vâltoarea lumei pentru o pricină de dragoste, mi-a rămas ascunsă, într’un colţ al inimei cu tot decorul acela maiestos al nopţii de April, al munţilor şi al luminiţelor din mânastirea întunecată. De Paştile anului 1935 vizitând monumentul de artă de la Stavropoleos, mi s'a deşteptat amintirea de demult a legendei economului Ilarion.” 



Sursa: articolul “Biserica Stavropoleos -  Legenda clopotelor” – semnat “I.” – publicat în numărul special de Paşti 1935 al revistei Ilustraţiunea Română”  - citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Povestea unui magnat al aurului: Alexe Pocol

Unul dintre magnaţii aurului românesc din prima jumătate a secolului trecut a fost băimăreanul Alexe Pocol. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai bogați români s-a născut în satul Lozna (astăzi în judeţul Sălaj) și a fost fiul unui cântăreţ bisericesc. A studiat la Gherla şi la Blaj şi, după terminarea studiilor, a fost numit învăţător în Baia Mare. Aici a încercat să-şi completeze veniturile modeste câștigate în învăţământ investind în minerit. Şi-a început căutările într-o mină părăsita din Valea Borcutului – localitate din apropierea oraşului Baia Mare. Povestea acestor ani de început a fost relatată de Alexe Pocol câteva decenii mai târziu reporterului A. Bogdan al revistei "Realitatea Ilustrată":

Alexe Pocol  - magnatul băimărean al aurului 

   
Citește mai mult... »