Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub directiunea I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Ordin poliţienesc

"Pe vremea lui Vodă Barbu Stirbei era holeră în Bucureşti. Poliţia lipise pe ziduri următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor cari se întorc după zece ceasuri din noapte acasă, să nu cânte pe drum nici să nu facă sgomot.» Ce avea a face sgomotul cu holera, nu se ştie, dar poliţia ordonase aşa. Într'o noapte câţiva tineri, cam turtiţi, se întorceau de la o cârciumă cântând pe stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ţine drumul. «Cum, domnilor? N'aţi citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cânte!» — «Am citit!» zise unul mai isteţ «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem într'altă cârciumă.» Acest răspuns neaşteptat a zăpăcit pe gardist. Tinerii au plecat în pace. A doua zi însă ordinul poliţiei era schimbat: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor să nu facă sgomot şi să nu cânte pe drum după zece ceasuri noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»"(“Vatra” – 1 mai 1894)


Un dar împărţit

"Un boier de peste Olt veni într'o zi în Bucureşti şi ceru să intre la Vodă, la Matei Basarabul. Ţara pe acele vremuri gemea de greci, care jefuiau fără de milă poporul. Însuşi marele Domn nu se putea scutura de ei. La uşa iatacului domnesc stătea de pază un căpitan grec.
- Vrei să intri la Vodă?
- Vreau.
- Bine. Dar numai aşa te las să intri, dacă împărţi pe din două cu mine darurile ce vei primi de la Vodă.
Chiar în palatul domnesc se jefuia lumea. Nimeni nu intra şi nu ieşea de la Vodă, fără ca să nu-şi împartă punga cu aceşti hoţi. Vodă ştia, dar n'avea ce să facă. Boierul intră la Vodă. Când era să iasă, el se rugă de Domn să-i dea două palme. Domnul s-a mirat, stăruind însă boierul, îi făcu pe voie. Afară la uşă, grecul îl prinse de haină.
- Ei, ce-i? Împărţim?
- Împărţim.
Atunci boierul trase o palmă Grecului, de se duse învârtindu-se şi se isbi de un perete. S'a făcut sgomot mare. S'adunară soldaţii. În urmă iesi şi Vodă.
- Ce-i aici?
- Măria-Ta, boierul ăsta mi-a dat o palmă aşa din senin, mie, care păzesc viaţa Măriei-Tale.
- Aşa-i, Măria-Ta. Ne-a fost vorba să împărţim darul Măriei-Tale, căci altfel nu mă lăsa înăuntru. MăriaTa mi-ai dat două palme, şi eu după bună dreptate, am dat una căpitanului.
Vodă încreţi fruntea.
- Dacă e vorba de împărţeală, eu nu mă amestec.
Vodă se retrase, olteanul plecă, iar Grecul rămase cu palma." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Grigorie Ghica şi sfântul Grigorie


"Grigorie Ghica Vodă trăia despărţit de Doamnă-sa, Marghioala, fiica domnului Hangerliu. Poporul ştia pe Vodă că e religios. Un biet negustor mai cu dare de mână, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe Doamna, ceru într'o zi audienţă la Vodă. Era chiar ziua sfântului Grigorie, onomastica lui Vodă.
- Ce vorbă ai să-mi spui, creştine?
Negustorul răspunse:
- Am venit şi noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale, să trăieşti mulţi ani şi să vă spun, că astănoapte am visat un vis grozav.
- E, ce vis, creştine?
- Mi s'a arătat sfântul marele ierarh Grigorie, de-ţi lua ochii şi-mi zise: ‹‹Scoală, jupân Lascarache şi du-te la Vodă şi spune-i se ierte în ziua de astăzi pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovii de mine, iar de nu, rău îi va merge!›› Şi m’am sculat Măria-Ta, tremurând, şi am venit şi ţi-am spus că nu e bine să domneşti fără să ai pe Doamna pe lângă Măria-Ta. Vodă a înţeles că negustorul e pus la cale. Ii răspunse scurt:
- Bine, jupân Lascarache. Du-te la baş-ciohodar şi cheamă-l aici, să-ţi trimit prin el un bacşiş.
Ce bacşiş! Când a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă şi baş-ciohodarul sta cu băţul în mână. Negustorul a primit la talpă 25 de lovituri; s'adunase lumea şi râdea.
- Aşa, jupân Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacşiş! Ca de altă dată să-ţi vezi de prăvălie şi să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfântul Grigorie!" (“Vatra” – 15 februarie 1894)

  
Kiseleff si Mehedinţeanul


"În vara anului 1831 isbucnise holera în Bucureşti; se închiseră toate barierele de un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpânitor de atunci al Munteniei, ieşise într'o zi să se plimbe cu droşca. A umblat pe la Herestrău, pe la Floreasca şi se întoarse pe altă cale spre Bucureşti. La barieră, sentinela - un mehedinţean - se puse cu puşca în drumul lui Kiselef.
- Nazat, că dau foc!
Kiseleff să ridică în droşcă.
- Eu sunt generalul Kiseleff.
- Poţi să fii. Du-te la căprarul cordonului şi adă-mi hârtie că poţi trece. Generalul se scoborî jos, scoase un napoleon şi'l întinse soldatului:
- Iacă, frate, bacşiş, lasă-mă să trec.
Mehedinţeanul plecă puşca şi zise blând:
- Excelenţă, e holeră în oraş, nu pot pune mâna pe bani. Dacă vrei să mă cinsteşti, aruncă-mi-i, căci din mână n'am voie să-i iau.
Kiseleff aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpânire, apoi întinse puşca:
- Îndărăt, generale, că trag foc.
- Dar bine, bre, ţi-am dat bacşiş.
- Îndărăt, generale!
Şi soldatul a tras cocoşul şi-a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se întoarcă. Ajuns pe altă cale în Bucureşti, Kiseleff a poruncit să se afle numele soldatului, căruia i-a mai dat doi napoleoni şi l'a făcut căprar, pentru farsa ce i-a jucat'o." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Logofătul și cafeaua

"Cel dintâi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor. Stând cu vizirul la masă, i s'a adus cafea. Tăutu nu'şi putea da cu socoteală ce băutură e asta, aşa neagră, şi nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea, că vizirul nu'şi bea cafeaua - vizirul aştepta să se mai răcească – și credea că Vizirul aşteaptă ca Tăutul să închine şi să bea înainte, ca oaspe ce era. Tăutul ridică ceaşca şi strigând: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua pe gât dintr'o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gât de cafea, şi strigă cât îl ţinură plămânii: «Trăiască Împăratul şi Vizirul». El a strigat, fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l închinând cu glas aşa de tare. Bietul logofăt şi-o fi adus aminte multă vreme de «băutură Turcului»." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)




Citește mai mult... »

Străbunica zâmbește

Străbunicele noastre erau harnice și cochete. Aveau însă și umor... Vă propun câteva glume culese din revistele pe care le citeau străbunicele noastre, convins fiind că – asemeni vinului vechi - umorul de calitate își păstrează parfumul:

La țară

Mondena în vacanță la țară:
- Ceva distracții aveți pe aici, moșule?
- Cum de nu! De-o pildă alaltăieri, am avut o eclipsă de lună.


Cochetărie

O cochetă care se găsea în camera ei, în neglije, aude o bătaie în ușe:
- Nu intra – strigă emoționată frumoasa doamnă – sunt în cămașe!
Cinci minute mai târziu, o nouă ciocănitură în ușe.
- Acum puteți intra. Am scos’o de pe mine!...

 
- Mămico, bona mea e mai frumoasă ca tine.
- De ce, puiule?
- Pentru că ne plimbăm de un ceas prin parc
și nu te-a sărutat încă nici un soldat...

Surprizele călătoriei

- Ei, ce impresie ți-a făcut sărutul ce ți-am dat când a intrat trenul în tunel?
- A! Tu erai?...


Candidatul la sinucidere

- Rosalindo, dacă nu-mi cedezi, mă arunc în fața acceleratului care trece la 4!
- Pentru Dumnezeu, Costel, dă-mi un timp de gândire! Mai trece un accelerat la 7 și jumătate…


Tic profesional

Prietena: Cum o duci cu căsnicia?
Actrița: Ca și în teatru: scenă după scenă!

 
- Coniță, vă caută un domn.
- Nu e un negru?
- Nu știu coniță, că nu l'am întrebat!
Durere

Între doi tineri însurăței:
- Ce-ai face, dragă Valer, dacă m’ai pierde?
- Aș înebuni de durere, scumpa mea.
- Dar te-ai mai recăsători oare?
- N’ași fi nebun chiar în așa hal!




Cum ar fi...

- Ah, dragul meu – viața fără tine ar fi atât de goală...
- Da, draga mea – în schimb portofelul meu ar fi atât de plin!


Plăcere

D-nul P. întreabă servitorul dacă stăpânul este acasă.
- Nu e acasă. Domnul a plecat de 15 zile în călătorie.
- Călătorie de plăcere desigur?
- Nu cred, domnule – stăpânul a plecat cu doamna!

 
El: Până de curând eram singurul din biroul nostru
care nu știa să danseze!...
Ea: Și a mai venit un coleg nou?
Un cadou… prețios

Ieșind de la Salonul automobilului, Bloch îl întâlnește pe Segălică, care ducea un pachet – evident prețios:
- Ce ții cu atâta grije, Segălică?
- Un colier de perle.
- Bravo! Ar fi trebuit să vii la expoziție pentru a cumpăra soției tale un automobil elegant.
- Ai înebunit Bloch? De când există automobile false?


Sejur

- În vara asta îți duci soția la băi?
- Da.
- Și cât stai?
- 2000 de lei!


Pudoare

La un cunoscut practician, vine o doamnă tânără și nostimă, care expune medicului răul de care suferă. Doctorul, pentru ași da seama de boala doamnei, îi spune să se desbrace pentru a o examina.
- Mă jenez, Doctore, să mă dezbrac în fața dumitale...
- Poftiți după paravanul pe care-l vedeți și dezbrăcați-vă fără a vă jena.
Pacienta trece după paravan și începe a se dezbrăca. Când fu gata, scoate capul și mirată:
- Doctore, dar dumneata nu te dezbraci?
 
- Fiul meu, azi e cea mai frumoasă zi a vieții tale!
- Dar bine, tată, abia mâine mă căsătoresc...
- Tocmai de aceea!
Sentință

- Cum găsești noua mea rochie?
- Ca apa!
- Vrei să spui că e străvezie?
- Nu!... E fără gust!


Pasiune negustorească

- Ei bine, Niculae, trăiești fericit cu tânăra ta soție ?
- Desigur! E o femeie adorabilă! Pot s'o recomand oricui!


La plajă

Fata (gentilă): Pardon, domnule, dar aș vrea să știu pentru ce gazetă luați fotografia mea.
Fotograful: Nu pentru gazetă, domnișoară, ci pentru mine. Sunt fotograf-amator!
Fata: Și cum îți imaginezi, impertinentule, că ți se va îngădui să fotografiezi
o fecioară în costum de baie?...

 
- Iulia mă plictisește; nu știu cum să mă scap de ea!
- Foarte simplu: cazi în genunchi și o implori
 să nu te părăsească niciodată!...
Între “prietene”

- Vai, Nineto, e extraordinar cât te-ai schimbat în acești patru ani. Mai-mai că era să nu te recunosc!
- Serios?... Ba eu te-am recunoscut numaidecât, după pălarie.


Semn distinctiv

Iubiții stau pe o bancă din Cișmigiu, îmbrățișați. De-odată, el rupe tăcerea:
- Copila mea, care e semnul după care ți-ai dat prima oară seama că mă iubești?
- Asta am simțit-o așa, brusc: îmi venea o furie nebună de câte ori te făcea vreunul idiot!
  
Surse:

- revista “Cele trei Crișuri” – numerele din iulie-august 1930 și iulie-august 1932
- revista “Ilustrațiunea Română” – numerele din 3 iunie 1931, 16 septembrie 1931, 14 sept 1932 și 20 iul 1932



Citește mai mult... »

Reclame și rime la început de secol XX


Ca să faci un tun, iei o gaură și o învelești de jur-împrejur cu oțel – spunea un hâtru cândva. Ca să atragi mușterii pentru produsele tale, iei un redactor al revistei “Furnica”, îl cinstești poate cu un pahar de vin bun la Bodega Mircea din bulevard, iar acesta scrie cu umor câteva strofe pe care le va publica în revista umoristică de mare tiraj care apărea la începutul secolului trecut. Urmarea?  Ne-o spune “Sărmanul Dionis” – redactor al revistei: Și cum reclama este sufletul comerțului, M-me Gâscă ori D-l Gurăcască, intră zăpăciți în prăvălia cu firme poleite și vitrine sclipitoare, iar D-l Șmil cu nasul adus ca ciocul păsărilor de pradă își vinde marfa, care de cele mai multe ori e mai proastă decât reclama.” Nu e cazul magazinelor “Mercur”, “Stirbey” sau Au bon goût”. Nici al „Bodegii Mircea” sau al cinematografului „Clasic”. Așa că vă invit să citiți câteva reclame în rime - pline de umor şi de sloganuri atrăgătoare - de la începutul secolului XX:

Interviu cu o distinsă gospodină

- Madam, eu știu că’ntre femei
  Ai un menaj de mâna’ntâi.
  Două cuvinte dacă vrei...
- Întreabă, domnule, și trei.
- Vin la Crăciun de care bei?
- Acasă bem doar vin Știrbey.
- Sparanghel, bame și ardei,
  Conserve’n fine o să iei?
- Firește, tot de la Știrbey.
- Dar unt, mălai, făină? – Hei...
- Bine’nțeles de la Știrbey.
- Dar toate astea costă lei !?
- E foarte ieftin, jur pe zei !
- Și calitatea? – Des merveilles!

(Reporter – „Furnica” din 25 decembrie 1904)


Au bon goût

Am dat iubitei ‹‹rendes vous››,
Ah, o iubesc la nebunie,
E-așa de șic c’o pălărie
Luată de la ‹‹Au bon goût››.

Nu mă încântă chipu-i, nu!...
Deși fermecători sunt ochii-i...
Ador mai mult fasonul rochii
Ce’și cumpără la ‹‹Au bon goût››.

La ‹‹rendes vous›› nici el, nici tu,
Nu veți afla ce se petrece;
Dar… veți găsi-n pagina zece
Anunțul firmei ‹‹Au bon goût››.



Nu mă duc la moși!

La Moși e murdărie, praf,
Deci eu prefer să stau acasă.
Și, pe onoarea mea, nu’mi pasă!
Căci știu că mâine voi vedea
La ‹‹Clasic - Cinematograf››
Mișcându-se pe o perdea:
Pungași, cocote și gomoși,
Maimuțe, turte dulci, gogoși,
Cheflii cu nasurile roși,
Consoarte svelte, soți borțoși,
Tramvaie, muscali cu galoși...
În fine, tot ce-a fost la Moși!




Aperitivul și natura

E iarnă, viscol, promoroacă,
Galoși, căciuli, blăni de samur...
Mă duc să mă’ncălzesc o leacă
C’un vinișor de la ‹Mercur››.

E primăvară. Firea’nvie,
Ce dulce-i cerul de azur!
Am să mă’mbăt de bucurie
În magazinul ‹La Mercur››.

E vară. Soarele pârjolește.
Păcat că n’are abat-jour!
Aprinsu’mi gât îl răcorește
Numai un șpriț de la ‹Mercur››.

E toamnă. Frunza’ngălbenită
Cade din pomi jur-împrejur.
Ah, inima’mi este mâhnită,
Și’nnec necazu’mi la ‹Mercur››!



În schimbul unei mese

În Patheon eu sper să am un loc,
Căci – fără modestie – ’s un bun bard;
Doar la Bodega Mircea’n bulevard
Eu masă seara nu găsesc de loc!...
Mă duc mereu, dar soarta mea’i haină:
Persecutat de’așa crud ghinion,
Oftând ca și’un ocnaș de la telega,
Cedez chiar locul meu din Pantheon
În schimbul unei mese la bodega!...




O poveste adevărată
(sau… “Cum se îmblânzesc soacrele”)

Aveam o soacră îndrăcită - .
Nici n’ați văzut așa ceva,
Sunt sigur că Satan, el însuși,
Nu avea soacră mult mai rea.

S'o îmblânzesc n’am fost în stare
Nici dându-i bani, nici rochii mii,
Degeaba îi luai de toate
Din sutele de prăvălii.

M'am plâns atunci din întâmplare,
Unui prieten de la Gorj,
El mă’ndemnă să merg cu dânsul
La magasin, la Musiu Jorj.

Acolo, poruncii la icre,
La cașcaval de Penteleu,
Salam si vinuri negre bune
Ce te fac tare ca un leu.

Lacherdă proaspătă, sardele,
Delicatese fel de fel,
Din bunătățile alese
Luarăm noi câte nițel.
Și Musiu Jorj, băiat amabil,
Cinstit și iute ne-a servit...
Când am dat soacră-mi acasă
Ce'i luasem… zău, a înlemnit.

Și fața ei morocănoasă
De-o dată'n bine s'a schimbat,
lar de atunci, ca s'o fac bună,
Tot de la Jorj am cumpărat.

De vreți l'a voastre soacre rele
Să le-astupați gura cu anu,
Le dați delicatese luate
De la musiu Georgès Grideanu.

(George Grideanu, magazinul cu coloniale, delicatese și vinuri alese “La strugure”  din str. Academiei No.6,  vis-à-vis de Hotel Bristol)






Citește mai mult... »

Luptă mare'ntre partide

A început o nouă sesiune legislativă și... aleșii noștri s-au pus pe treabă, plini de elan, în scopul “propășirii țarii”. Asemeni parlamentarilor din anul 1894. Moravurile senatorilor și ale deputaților români nu s-au schimbat însă prea mult în ultima sută de ani. Vă vor convinge cred versurile scrise de ziaristul Dumitru Marinescu-Marion și publicate sub pseudonimul Nicodem în “Universul Literar” din 14(26) noiembrie 1894:


Deschiderea Camerilor

Cum şi păsările toamna
Rândunele şi cocori
Se întorc în clime calde
Unde'i soare fără nori,

Tot aşa şi senatorii
Cum şi domnii deputaţi,
Se întorc în capitală
Unde's dornic aşteptaţi.

Şi de Marţi la căldurică
Şi la trudă berechet,
Trudă care uşurează
Groasă parte din buget...

- Fraților, iată idealul partidului! 
Strângeți-vă cu toții în jurul lui și strigați ca mine:
 Vai de ciolanele celor care se vor atinge de ciolanul nostru!
(“Furnica” – 20 mai 1910)

Că de Marţi începe truda,
Pentru d-nii deputaţi,
Și de gură şi de braţe,
De nu credeţi, alergaţi!...

Da, la Cameră, vă duceţi
Să vedeţi interpelări,
Luptă mare'ntre partide
Ş'un duium d'apostrofări...

Da, la Cameră, vă duceţi
Să vedeţi ce n'aţi văzut,
Legi votate cu toptanul
Repede, într'un minut...

Da, la cameră vă duceţi
Să vedeţi pe opozanţi,
Cum acuză, biet guvernul
Şi acesta pe ceilalţi...

- Nu aveți nici o grijă: regimul nostru democratic
 e o garanție că țara se va pronunța în toată libertatea!
(“Furnica” – 30 ianuarie 1914)
(inclusiv în chestiunea refugiaților… aș adăuga!)

Şi de vreţi puțină tihnă,
Să vă duceţi la Senat,
Aici totul doarme'n pace
De un somn neturburat...

Senatorii dormitează
Sau pe braţe sau în cot,
Şi ridică două deşte
Numai când aud : «La vot!»

Aşa muncă, zău, că'mi place
Cum e munca dumnealor,
Şi de-ar fi, de ! după mine,
Zău, m'aş face senator...

- Ăsta-i președintele senatului, soro ?... 
Vai de mine, așa de bătrân și de crai ?!
- De ce mașer?
- Păi tu nu vezi cum ne trage clopotele ?
(“Furnica”) – 1 decembrie 1911
( Fără nici o legătură, cred: azi președintele
 senatului este onorabilul domn
 Călin Popescu Tăriceanu... )




Citește mai mult... »

La taifas cu Clementina pețitoarea

O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli şi care se pricepeau la peţit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii. (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

În pețit...
În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineța până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

La cununie asistă și... pețitoreasa
Și începu a-mi povesti primul ei târg în noua meserie. Cunoștea o familie cu o fată rahitică care se topea de dorul dragostei, după un cămin al ei. Banii nu-i lipseau, era însă moale, timidă. Și unui avocat, om bun dar fără noroc, căruia cu toate studiile strălucite nu-i ieșea în cale nici urmă de client și se distrugea în mizerie cruntă, i-a dat putința să se apropie cinstit de această ființă.
- Cinstit! Cum poți avea sinceră credința că ai să porți alături toată viața o ruină a naturii?
- Nu era tocmai așa. Fata avea chipul plăcut. Doar umerii îi erau aduși, de-ți făcea impresia că poartă un mic gheb. Apoi nici el nu era cine știe ce frumusețe: dar dacă-i vorba să ceri părerea ochiului, ce amarnic te mai poți înșela.
- Și ce ți-a ieșit de aici?
- Bani și cadouri cum n'am câștigat de pe urma a lunii întregi de muncă în cealaltă îndeletnicire. A fost, e drept, truda grea până am reușit să vâr băiatului în cap ideea c’o soție care n'are tocmai o înfățișare pe sprânceană, cu un suflet frumos, poate aduce înmiit mai multă fericire. Și-am avut dreptate. Oamenii s'au înțeles și-o duc și astăzi minunat de bine.
Câștigul ușor i-a dat curaj. A început să colinde prin familii, să lege cunoștințe, să pătrundă situații…
- Nici nu-ți dai socoteală ce întinsă e “pețitoria". Femei tinere, bătrâne, mare parte de bună condiție social, nu trăiesc decât din asta. M'am isbit și eu de văduva unui general care cu toată pensia rămasă de la bărbat, se ocupa cu pețitul mai vârtos ca una care a apucat meseria de când e ea. A fost înșelată într'un loc și nu s'a lăsat până n'a desfăcut tot ce muncise.
- Și-ai încheiat târguri multe până acum?
- Am lucrat ceva. Am avut dibăcia să mărit și-o babă.
- Ce spui!
- I se urâse cu singurătatea și nu știa ce să mai facă cu banii. În timpul acesta un nenorocit de inventator îmi tot bătea drumurile. Lucra, spunea el, la o motocicletă aeriană și-i mai trebuiau ceva parale ca s'o poată pune la punct. Un caraghios, bătea câmpii. Dar era bine ca bărbat. Asta-i trebuia și bătrânei. Aici la mine am făcut “vederea" și ea își pierduse într’atât cumpătul, mai dihai ca o fată mare.
Clementina de altădată, doar cu o valiză jerpelită singura avere, avea acum interiorul ei cu mobilă proaspăt cumpărată.
- Am și ceva parale, căci vine câte o epocă când vlaga-ți slăbește și nu mai poți pune atâta siguranță și căldură ca să poți convinge pe cineva. Și-atunci stau frumușel în casă la gura sobei sau afară la soare, după cum e anotimpul, trăind numai pentru mine. Ce vrei, trebuie să ne mulțumim cu viața așa cum e. Visurile îți aduc numai distrugere. Poezia rămâne în cărți.
D-ra Clementina avu un mic râs ciudat.... continuarea aici.....
- Ceea ce-i curios e că altădată, când aveam o meserie cu oarecare prestanță, treceam nebăgată în seamă de bărbați. Astăzi lucrurile s'au schimbat cu totul. Medici, profesori, avocați se întrec cu toții în curteniri. Eu le vorbesc de partida cu care vreau să-i încurc și ei mă privesc în ochi cu alte gânduri.
- Și de ce nu te oprești la unul care să-ți convină și ca situație și ca vârstă?
- Când după ani de alergare am adunat o avere bunicică, fii sigură că pretendenții serioși n'au să lipsească, numai că atunci are să fie prea târziu.” (extrase din articolul semnat de Margareta Nicolau - “Făuritoarele căsătoriilor” – publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 15 aprilie 1934).

Că lucrurile nu se aranjau întotdeauna așa cum și-o doreau tinerii căsătoriți și… pețitoarele, ne-o spune cu umor Lepus – redactor al revistei „Furnica” pe la începutul secolului trecut:

Îngerul Cucoanei Veta


Să mă’nsoare, zor nevoie
Coana Veta, pețitoare,
Cu o fată cu avere,
Tânără și’ncâtătoare.

- Despre partea frumuseții,
Poate chiar să fie slută,
Principalul, Coană Veto,
Cât se poate de avută.

Dacă ai așa partidă
Gata sunt de’nsurătoare.
Însă cine’mi garantează
Că-i... pardon...
- Ce? Fac prinsoare!

- Faci prinsoare? De minune
Vezi, ideea mă’nfioară
C’ar putea să fie altfel,
Cum am zice: Domnișoară!

- Las pe mine, duc eu grijă,
Rău desigur n’o să-ți pară.
Nu te mai gândi la asta
Că e parte secundară!

Mâine chiar, nu mai departe
Mergi cu mine la vedere.
Vezi de fi charmant cu soacra
Și gătit cum moda cere.

Fata e un înger candid
Cum nu cred altul să fie.
Și modestă ca o ‹‹ maică ›› !
Și cuminte, lumea știe.

***

Iată-mă’s și ginerică.
Tămbălău și plictiseală,
Dragoste cu mama soacră,
Și cu fata... cheltuială.

Natural în contul zestrei!
Uf! Respir de astă-dată
Am scăpat de birt acuma
Și de casă mobilată.

***

Merg acum la fapt de-adreptul:
După nuntă’n timpul mesei
Uite-așa în timpul mesei
Îi veni rău – Cui? – Miresei.

Toată lumea zăpăcită
Nu știa cum să se poarte
Eu dau fuga după doctor
Să scap zestrea de la moarte.

La întors, altă surpriză!
Găsesc lumea consternată,
Coana Veta cu mireasa,
Mama soacră leșinată!

- Domnu-i doctor, zic miresei
Când văd gluma că se-ngroașă.
Coana Veta strigă’ntr’una:
- Adă tontule o moașă!
Iar alături două fete
Vrând s’arate că’s deștepte:
- De – ziceau – copilul naibei
Nu putea să mai aștepte !?

Când văzui una ca asta
O rupsei atunci la fugă
De credea-i că vin din urmă
Turci, tătari să mă ajungă.

Nu-i nevoie de detaliuri,
A-ți ghicit ce se’ntâmplase
Strânsă în corset mireasa
Și dansând mult... avortase.

Tot avui noroc la fine
Căci de nu-i venea miresei
Ca să nască’n timpul mesei
Dădea puiu peste mine.

Și așa pierdu-i și zestrea
Când n’aveam nici para chioară
Căci crezând că iau o fată
Dădu-i peste-o... Domnișoară!

De-ar fi să mă’nsor vreodată
Am spus Vetei, ca să știe.
Că întâi consult o moașă
Și-apoi merg la primărie!




Citește mai mult... »