Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările

Reclame și rime la început de secol XX


Ca să faci un tun, iei o gaură și o învelești de jur-împrejur cu oțel – spunea un hâtru cândva. Ca să atragi mușterii pentru produsele tale, iei un redactor al revistei “Furnica”, îl cinstești poate cu un pahar de vin bun la Bodega Mircea din bulevard, iar acesta scrie cu umor câteva strofe pe care le va publica în revista umoristică de mare tiraj care apărea la începutul secolului trecut. Urmarea?  Ne-o spune “Sărmanul Dionis” – redactor al revistei: Și cum reclama este sufletul comerțului, M-me Gâscă ori D-l Gurăcască, intră zăpăciți în prăvălia cu firme poleite și vitrine sclipitoare, iar D-l Șmil cu nasul adus ca ciocul păsărilor de pradă își vinde marfa, care de cele mai multe ori e mai proastă decât reclama.” Nu e cazul magazinelor “Mercur”, “Stirbey” sau Au bon goût”. Nici al „Bodegii Mircea” sau al cinematografului „Clasic”. Așa că vă invit să citiți câteva reclame în rime - pline de umor şi de sloganuri atrăgătoare - de la începutul secolului XX:

Interviu cu o distinsă gospodină

- Madam, eu știu că’ntre femei
  Ai un menaj de mâna’ntâi.
  Două cuvinte dacă vrei...
- Întreabă, domnule, și trei.
- Vin la Crăciun de care bei?
- Acasă bem doar vin Știrbey.
- Sparanghel, bame și ardei,
  Conserve’n fine o să iei?
- Firește, tot de la Știrbey.
- Dar unt, mălai, făină? – Hei...
- Bine’nțeles de la Știrbey.
- Dar toate astea costă lei !?
- E foarte ieftin, jur pe zei !
- Și calitatea? – Des merveilles!

(Reporter – „Furnica” din 25 decembrie 1904)


Au bon goût

Am dat iubitei ‹‹rendes vous››,
Ah, o iubesc la nebunie,
E-așa de șic c’o pălărie
Luată de la ‹‹Au bon goût››.

Nu mă încântă chipu-i, nu!...
Deși fermecători sunt ochii-i...
Ador mai mult fasonul rochii
Ce’și cumpără la ‹‹Au bon goût››.

La ‹‹rendes vous›› nici el, nici tu,
Nu veți afla ce se petrece;
Dar… veți găsi-n pagina zece
Anunțul firmei ‹‹Au bon goût››.



Nu mă duc la moși!

La Moși e murdărie, praf,
Deci eu prefer să stau acasă.
Și, pe onoarea mea, nu’mi pasă!
Căci știu că mâine voi vedea
La ‹‹Clasic - Cinematograf››
Mișcându-se pe o perdea:
Pungași, cocote și gomoși,
Maimuțe, turte dulci, gogoși,
Cheflii cu nasurile roși,
Consoarte svelte, soți borțoși,
Tramvaie, muscali cu galoși...
În fine, tot ce-a fost la Moși!




Aperitivul și natura

E iarnă, viscol, promoroacă,
Galoși, căciuli, blăni de samur...
Mă duc să mă’ncălzesc o leacă
C’un vinișor de la ‹Mercur››.

E primăvară. Firea’nvie,
Ce dulce-i cerul de azur!
Am să mă’mbăt de bucurie
În magazinul ‹La Mercur››.

E vară. Soarele pârjolește.
Păcat că n’are abat-jour!
Aprinsu’mi gât îl răcorește
Numai un șpriț de la ‹Mercur››.

E toamnă. Frunza’ngălbenită
Cade din pomi jur-împrejur.
Ah, inima’mi este mâhnită,
Și’nnec necazu’mi la ‹Mercur››!



În schimbul unei mese

În Patheon eu sper să am un loc,
Căci – fără modestie – ’s un bun bard;
Doar la Bodega Mircea’n bulevard
Eu masă seara nu găsesc de loc!...
Mă duc mereu, dar soarta mea’i haină:
Persecutat de’așa crud ghinion,
Oftând ca și’un ocnaș de la telega,
Cedez chiar locul meu din Pantheon
În schimbul unei mese la bodega!...




O poveste adevărată
(sau… “Cum se îmblânzesc soacrele”)

Aveam o soacră îndrăcită - .
Nici n’ați văzut așa ceva,
Sunt sigur că Satan, el însuși,
Nu avea soacră mult mai rea.

S'o îmblânzesc n’am fost în stare
Nici dându-i bani, nici rochii mii,
Degeaba îi luai de toate
Din sutele de prăvălii.

M'am plâns atunci din întâmplare,
Unui prieten de la Gorj,
El mă’ndemnă să merg cu dânsul
La magasin, la Musiu Jorj.

Acolo, poruncii la icre,
La cașcaval de Penteleu,
Salam si vinuri negre bune
Ce te fac tare ca un leu.

Lacherdă proaspătă, sardele,
Delicatese fel de fel,
Din bunătățile alese
Luarăm noi câte nițel.
Și Musiu Jorj, băiat amabil,
Cinstit și iute ne-a servit...
Când am dat soacră-mi acasă
Ce'i luasem… zău, a înlemnit.

Și fața ei morocănoasă
De-o dată'n bine s'a schimbat,
lar de atunci, ca s'o fac bună,
Tot de la Jorj am cumpărat.

De vreți l'a voastre soacre rele
Să le-astupați gura cu anu,
Le dați delicatese luate
De la musiu Georgès Grideanu.

(George Grideanu, magazinul cu coloniale, delicatese și vinuri alese “La strugure”  din str. Academiei No.6,  vis-à-vis de Hotel Bristol)






Citește mai mult... »

Luptă mare'ntre partide

A început o nouă sesiune legislativă și... aleșii noștri s-au pus pe treabă, plini de elan, în scopul “propășirii țarii”. Asemeni parlamentarilor din anul 1894. Moravurile senatorilor și ale deputaților români nu s-au schimbat însă prea mult în ultima sută de ani. Vă vor convinge cred versurile scrise de ziaristul Dumitru Marinescu-Marion și publicate sub pseudonimul Nicodem în “Universul Literar” din 14(26) noiembrie 1894:


Deschiderea Camerilor

Cum şi păsările toamna
Rândunele şi cocori
Se întorc în clime calde
Unde'i soare fără nori,

Tot aşa şi senatorii
Cum şi domnii deputaţi,
Se întorc în capitală
Unde's dornic aşteptaţi.

Şi de Marţi la căldurică
Şi la trudă berechet,
Trudă care uşurează
Groasă parte din buget...

- Fraților, iată idealul partidului! 
Strângeți-vă cu toții în jurul lui și strigați ca mine:
 Vai de ciolanele celor care se vor atinge de ciolanul nostru!
(“Furnica” – 20 mai 1910)

Că de Marţi începe truda,
Pentru d-nii deputaţi,
Și de gură şi de braţe,
De nu credeţi, alergaţi!...

Da, la Cameră, vă duceţi
Să vedeţi interpelări,
Luptă mare'ntre partide
Ş'un duium d'apostrofări...

Da, la Cameră, vă duceţi
Să vedeţi ce n'aţi văzut,
Legi votate cu toptanul
Repede, într'un minut...

Da, la cameră vă duceţi
Să vedeţi pe opozanţi,
Cum acuză, biet guvernul
Şi acesta pe ceilalţi...

- Nu aveți nici o grijă: regimul nostru democratic
 e o garanție că țara se va pronunța în toată libertatea!
(“Furnica” – 30 ianuarie 1914)
(inclusiv în chestiunea refugiaților… aș adăuga!)

Şi de vreţi puțină tihnă,
Să vă duceţi la Senat,
Aici totul doarme'n pace
De un somn neturburat...

Senatorii dormitează
Sau pe braţe sau în cot,
Şi ridică două deşte
Numai când aud : «La vot!»

Aşa muncă, zău, că'mi place
Cum e munca dumnealor,
Şi de-ar fi, de ! după mine,
Zău, m'aş face senator...

- Ăsta-i președintele senatului, soro ?... 
Vai de mine, așa de bătrân și de crai ?!
- De ce mașer?
- Păi tu nu vezi cum ne trage clopotele ?
(“Furnica”) – 1 decembrie 1911
( Fără nici o legătură, cred: azi președintele
 senatului este onorabilul domn
 Călin Popescu Tăriceanu... )




Citește mai mult... »

La taifas cu Clementina pețitoarea

O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli şi care se pricepeau la peţit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii. (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

În pețit...
În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineța până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

La cununie asistă și... pețitoreasa
Și începu a-mi povesti primul ei târg în noua meserie. Cunoștea o familie cu o fată rahitică care se topea de dorul dragostei, după un cămin al ei. Banii nu-i lipseau, era însă moale, timidă. Și unui avocat, om bun dar fără noroc, căruia cu toate studiile strălucite nu-i ieșea în cale nici urmă de client și se distrugea în mizerie cruntă, i-a dat putința să se apropie cinstit de această ființă.
- Cinstit! Cum poți avea sinceră credința că ai să porți alături toată viața o ruină a naturii?
- Nu era tocmai așa. Fata avea chipul plăcut. Doar umerii îi erau aduși, de-ți făcea impresia că poartă un mic gheb. Apoi nici el nu era cine știe ce frumusețe: dar dacă-i vorba să ceri părerea ochiului, ce amarnic te mai poți înșela.
- Și ce ți-a ieșit de aici?
- Bani și cadouri cum n'am câștigat de pe urma a lunii întregi de muncă în cealaltă îndeletnicire. A fost, e drept, truda grea până am reușit să vâr băiatului în cap ideea c’o soție care n'are tocmai o înfățișare pe sprânceană, cu un suflet frumos, poate aduce înmiit mai multă fericire. Și-am avut dreptate. Oamenii s'au înțeles și-o duc și astăzi minunat de bine.
Câștigul ușor i-a dat curaj. A început să colinde prin familii, să lege cunoștințe, să pătrundă situații…
- Nici nu-ți dai socoteală ce întinsă e “pețitoria". Femei tinere, bătrâne, mare parte de bună condiție social, nu trăiesc decât din asta. M'am isbit și eu de văduva unui general care cu toată pensia rămasă de la bărbat, se ocupa cu pețitul mai vârtos ca una care a apucat meseria de când e ea. A fost înșelată într'un loc și nu s'a lăsat până n'a desfăcut tot ce muncise.
- Și-ai încheiat târguri multe până acum?
- Am lucrat ceva. Am avut dibăcia să mărit și-o babă.
- Ce spui!
- I se urâse cu singurătatea și nu știa ce să mai facă cu banii. În timpul acesta un nenorocit de inventator îmi tot bătea drumurile. Lucra, spunea el, la o motocicletă aeriană și-i mai trebuiau ceva parale ca s'o poată pune la punct. Un caraghios, bătea câmpii. Dar era bine ca bărbat. Asta-i trebuia și bătrânei. Aici la mine am făcut “vederea" și ea își pierduse într’atât cumpătul, mai dihai ca o fată mare.
Clementina de altădată, doar cu o valiză jerpelită singura avere, avea acum interiorul ei cu mobilă proaspăt cumpărată.
- Am și ceva parale, căci vine câte o epocă când vlaga-ți slăbește și nu mai poți pune atâta siguranță și căldură ca să poți convinge pe cineva. Și-atunci stau frumușel în casă la gura sobei sau afară la soare, după cum e anotimpul, trăind numai pentru mine. Ce vrei, trebuie să ne mulțumim cu viața așa cum e. Visurile îți aduc numai distrugere. Poezia rămâne în cărți.
D-ra Clementina avu un mic râs ciudat.... continuarea aici.....
- Ceea ce-i curios e că altădată, când aveam o meserie cu oarecare prestanță, treceam nebăgată în seamă de bărbați. Astăzi lucrurile s'au schimbat cu totul. Medici, profesori, avocați se întrec cu toții în curteniri. Eu le vorbesc de partida cu care vreau să-i încurc și ei mă privesc în ochi cu alte gânduri.
- Și de ce nu te oprești la unul care să-ți convină și ca situație și ca vârstă?
- Când după ani de alergare am adunat o avere bunicică, fii sigură că pretendenții serioși n'au să lipsească, numai că atunci are să fie prea târziu.” (extrase din articolul semnat de Margareta Nicolau - “Făuritoarele căsătoriilor” – publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 15 aprilie 1934).

Că lucrurile nu se aranjau întotdeauna așa cum și-o doreau tinerii căsătoriți și… pețitoarele, ne-o spune cu umor Lepus – redactor al revistei „Furnica” pe la începutul secolului trecut:

Îngerul Cucoanei Veta


Să mă’nsoare, zor nevoie
Coana Veta, pețitoare,
Cu o fată cu avere,
Tânără și’ncâtătoare.

- Despre partea frumuseții,
Poate chiar să fie slută,
Principalul, Coană Veto,
Cât se poate de avută.

Dacă ai așa partidă
Gata sunt de’nsurătoare.
Însă cine’mi garantează
Că-i... pardon...
- Ce? Fac prinsoare!

- Faci prinsoare? De minune
Vezi, ideea mă’nfioară
C’ar putea să fie altfel,
Cum am zice: Domnișoară!

- Las pe mine, duc eu grijă,
Rău desigur n’o să-ți pară.
Nu te mai gândi la asta
Că e parte secundară!

Mâine chiar, nu mai departe
Mergi cu mine la vedere.
Vezi de fi charmant cu soacra
Și gătit cum moda cere.

Fata e un înger candid
Cum nu cred altul să fie.
Și modestă ca o ‹‹ maică ›› !
Și cuminte, lumea știe.

***

Iată-mă’s și ginerică.
Tămbălău și plictiseală,
Dragoste cu mama soacră,
Și cu fata... cheltuială.

Natural în contul zestrei!
Uf! Respir de astă-dată
Am scăpat de birt acuma
Și de casă mobilată.

***

Merg acum la fapt de-adreptul:
După nuntă’n timpul mesei
Uite-așa în timpul mesei
Îi veni rău – Cui? – Miresei.

Toată lumea zăpăcită
Nu știa cum să se poarte
Eu dau fuga după doctor
Să scap zestrea de la moarte.

La întors, altă surpriză!
Găsesc lumea consternată,
Coana Veta cu mireasa,
Mama soacră leșinată!

- Domnu-i doctor, zic miresei
Când văd gluma că se-ngroașă.
Coana Veta strigă’ntr’una:
- Adă tontule o moașă!
Iar alături două fete
Vrând s’arate că’s deștepte:
- De – ziceau – copilul naibei
Nu putea să mai aștepte !?

Când văzui una ca asta
O rupsei atunci la fugă
De credea-i că vin din urmă
Turci, tătari să mă ajungă.

Nu-i nevoie de detaliuri,
A-ți ghicit ce se’ntâmplase
Strânsă în corset mireasa
Și dansând mult... avortase.

Tot avui noroc la fine
Căci de nu-i venea miresei
Ca să nască’n timpul mesei
Dădea puiu peste mine.

Și așa pierdu-i și zestrea
Când n’aveam nici para chioară
Căci crezând că iau o fată
Dădu-i peste-o... Domnișoară!

De-ar fi să mă’nsor vreodată
Am spus Vetei, ca să știe.
Că întâi consult o moașă
Și-apoi merg la primărie!




Citește mai mult... »

Interviu cu toamna

O poezie drăguţă şi amuzantă, semnată  Duduia Grădinăriţa - publicată la rubrica “Realitatea zâmbeşte” a revistei “Realitatea Ilustrată” din 22 septembrie 1928. Mi-a plăcut şi sper să vă aducă şi vouă un zâmbet pe chip:


INTERVIEW CU TOAMNA
       
                        Duduia Grădinăriţa


M'am întâlnit cu Toamna'n piaţă.
Era, fireşte, dimineaţă.
Ca orice bună gospodină
Şi Toamna este matinală.
Am acostat-o cu sfială.
Purta o haină de lumină,
Cu broderii de crizanteme,
La gât şi mâneci cu ajour,
Şi'n păru-i lung - căci e doar zvon
Că s'o fi tuns “a la garconne" -
Purta lucioase nestemate.


Realitatea ilustrata
Toamna pe coperta "Realităţii Ilustrate"

-      Stimată Toamnă-ţi zic bonjour!
Te întâlnesc aşa devreme?
Ce te-a făcut să vii încoace?

-      O, voi, sunteţi, nişte ingrate!
Indiferent, femei, bărbaţi,
Cu toţii sunteţi doar ingraţi!
Priveşte rodul ce se coace,
Priveşte bogăţia'n jur,
Şi în declinul firii'ntregi,
Priveşte cât de multă viaţă,
Pe care moartea tot o cheamă!
Dar, astea nu le înţelegi!
Vezi colo, frunza de aramă...
Şi dincolo cea poleită?

-      Arama deci ţi-o dai pe faţă?
Îi cad în vorbă eu, grăbită;
Dar ce-i al frunzelor tezaur,
când n'avem înca leul aur,
Şi ce-i trandafiria zare,
Când noi n'avem stabilizare!
Şi deci te'ntreb: Pe lângă nuci
Şi crizanteme şi gutui,
Stimată Toamnă, ia să-mi spui:
Vreun împrumut nu ne aduci?

-      Ei uite, n'aveam eu dreptate
Zicând că voi sunteţi ingrate?!
În loc să-mi mulţumeşti frumos,
Pentru-al naturii sfânt prinos;
În loc să urmăreşti în zbor,
Plecarea rândunelelor,
În loc să-mi ceri ca să-ţi ofer,
O stea din câte cad din cer,
Tu îmi pretinzi - de necrezut! -
Să stabilesc un împrumut!
Eu am pe lume o misiune
Să'mpodobesc ăst glob de-argilă
Şi nu fac nici o promisiune
Nu-l concurez pe Don'Vintilă.

-      Oh, te pricep! Lăsăm povestea!
Pentru'n poet destul de crud e
Să se ocupe cu acestea?
Dar cu chiria ce se-aude?
Se mai reduce, vreau să sper?!?

-      Vai ! Eşti grozav de terre-a terre!
De ce nu mă întrebi mai bine.
De măcieşi şi de gherghine,
De crocuşi sau de lăuruscă?
Îmi vii cu-o întrebare bruscă!
Cum n'ai aflat din altă parte,
Dacă eu însumi nu ţi-am spus, că
Adăpostita sunt de-un veac,
În scorbura unui copac?
De capitală stau departe.
Proprietaru-i om de treabă
Şi de chirie nu mă'ntreabă:
-      Stând în pădure, ai solie!
Cu lemnele cum o să fie?

-      Natura e'n apoteoză;
Voi vă gândiţi numai la proză.
Şi vrei acum să mă descoşi
Dac'o s'aveţi sau ba, galoşi,
Şi-ai să te-apuci să mă înjuri
Căci nu poţi face murături?
Şi tot eu fi-voi ghinion,
Că nu sunt roşii de bullion!
Şi'n case-i zarvă şi răscoală,
Că n'au copiii cărţi de şcoală.
Ei bine nu! M'am săturat!
Of Doamne, ce popor ingrat!
Când oi mai da eu pe la voi,
V'aduc remanieri şi ploi,
V'aduc Bălani şi guturaiuri,
V'aduc dansante şi-alte ceaiuri,
V'aduc congrese, conferinţe
Şi gripe fără năzuinţe,
Dar n'aduc puf de pe ponoare,
Pe cer triunghiuri de cocoare;
N'aduc amurguri fermecate
Şi'n bucle n'aduc nestemate,
Şi nu aduc nici împrumut,
La revedere! Te salut!





Citește mai mult... »