Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările

Descântecele babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:



„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspât astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers.


(...) Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițepte. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).



Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după o nevoie", e scuturat, trezit, desmor’it, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie... De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri săși poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe.

Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:

Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,
De nouă țigani lucrat,
De nouă popi cununat,
De nouă foi suflat
De nouă muieri descântat,
Fă-te naiba împelițat,
Și ieși de la (cutare) din creierii capului,
Din fața obrazului,
Din sgârciul nasului,
Din limbele capului,
Din dinți,
Din măsele,
Și du-te unde oi ști,
Pe ale pustii,
Și să nu mai vii.

Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:

Eu cu apa asta, când m'oi uda,
Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,
Mi-or ieși din creierii capului,
S'or potoli durerile,
Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,
Porcii în cotețe,
Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.



O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele. E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului. Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și  crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, întro lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare întrun sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni. Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

Joacă bine Moș Martine...

Motto:
Joacă bine Moș Martine,
Că-ți dau pâine cu măsline!


În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”: “Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la urs''. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.
 
Joacă bine Moș Martine...
Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.(1)
 
Călcătura ursului
 "un remediu pentru durerile de șale"
Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova (județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în sat: “Poporul de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, eați răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine.” Tot Artur Gorovei consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:  
 
Satul adunat la jocul ursului
- “ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.
- „când visezi urs înseamnă noroc”.
- “se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”. 
- “cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.(2)


Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în peisajul satelor și al mahalalelor noatre. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare. 

Ursul joacă "prin zvonuri de tobe"
Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și tiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Ursarul și ursul lui
Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”.(3)

Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate
Primăvara, trec țigani ursari,
Cu obrajii arși de zări înveninate,
Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri
Urșii mohorâți și pădureți.
Parcă duc pădurile în lanțuri,
Parcă duc mormane de tristeți…”(4)


Surse:

(1) Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura “Universul” – 1945
(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915
(3) Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată
(4) Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”



Citește mai mult... »

Supersitiții (oglinda, foarfecele și pieptenele)

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersţioşi, dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri cu voluptate celor din preajma noastră. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii referitoare la trei obiecte care ne stau mereu prin preajmă – oglinda, foarfecele și pieptenele – culese acum mai bine de un secol de doi dintre marii etnografi români: Artur Gorovei și George S. Ioneanu:

OGLINDA

- să nu pui oglinda pe peretele de la răsărit pentru că atrage necazuri;
- dacă cineva visează că așază oglinda se zice că în curând va plânge;
- copilul mic nu trebuie să se arate în oglindă până ce nu împlinește anul pentru că se deoache singur văzându-și chipul; de asemenea există credința că dacă copilul se va uita în oglindă înainte de a împlinii un an îi vor ieși dinții anevoie sau că va deveni afemeiat atunci când se va face mare;
- înainte de a se duce la joc, fetele trebuie să spele oglinda și cu apa aceea să se spele și ele, zicând: ‹‹Cum nu poate nimenea să se gătească fără oglindă, așa să nu poată nici flăcăii să joace făr’ de mine!››;
- se crede că mireasa care merge la cununie trebuie să ia în sân o oglindă și o bucățică de zahăr și să pună zahărul în bucatele mâncate de soacră pentru ca să fie văzută bine” de aceasta;
- nu e bine ca femeia care a născut de curând să se uite în oglindă pentru că va face copii curând;
- seara nu e bine să te uiți în oglindă pentru că îmbătrânești;
- noaptea nu te uita în oglindă pentru că “îți faci de urât” și „îți pier vederile”;
- să nu te uiți după un bubos în oglindă, imediat, ci mai târziu, pentru că altfel îi iei bubele;
- nu este bine a mânca uitându-te în oglindă, pentru că astfel îți mănânci norocul;
- când cade oglinda din cui și se strică, e semn de moarte;
- oglinda din casa în care este așezat un mort se acoperă cu un tulpan negru ca să nu mai urmeze și alți morți în acea casă”.

PIEPTENELE

- seara, când se apropie de ferestre, îngerii nu trebuie să găsească pe pervaz nici pieptene nici lulea, pentru că sunt necurate;
- să nu dai cu mâna de pe pieptene pe la nas, ca să nu faci bube la nări;
- dacă îi cade cuiva, pe când se piaptănă, pieptenele cel rar din mână, se crede că are să-i vie un oaspete care vine rar; dacă îi cade pieptenele des, atunci îi va sosi un oaspete care vine des;
- dacă îți cade din mână pieptenele în timp ce te piepteni e semn că vei păți ceva rău; dacă însă îl vei șterge imediat cu o “petică”, nu vei păți nimic;
- să nu lași copii mici să se joace cu pieptenele pentru că altfel fac “limbariță”;
- dacă se piaptănă o femeie și își împletește părul, dacă îi rămâne din greșeală o viță de păr neîmpletită, „apoi îi stă înainte o călătorie lungă”;
- în perioada “Sfinților surghinați” – 11-23 noiembrie – nimeni nu trebuie să se pieptene pe cap, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii se vor încurca prin păduri, se vor pierde prin ele și astfel nu vor putea da de urma locurilor prin care pasc turmele”;
- când se pierde o vacă la pășune trebuie să iei doi piepteni și să bagi dinții unuia în dinții celuilalt; “astfel cum stau dinții pieptenilor încleștați unii de alții, așa vor sta și gurile lupilor la vederea vacii”;
- cel ce va umbla cu pieptenele în ziua de Sf. Andrei va fi mâncat de lup; de aceea, mai cu seamă femeile, trebuie să se ferească a umbla cu pieptenele și nici nu trebuie să îi rostească numele;
- în perna care se pune sub capul unui mort trebuie să se pună săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care s’a pieptănat și acul cu care i s’au cusut hainele, “ca să aibă și pe ceea lume săpun de spălat, pieptene de pieptănat și ac cu care să coase”.

FOARFECA

- pentru ca un copil să nu fie furat din leagăn atunci când femeile sunt silite să iasă din casă, acestea lasă de pază pe lângă copii o mătură și un foafece;
- dacă vei da cuiva o foafecă cu vârful îndreptat către dânsul, atunci te vei certa în curând cu acea persoană;
- dacă îți scapă o foafecă în apă în timp ce tai cu ea, e semn că vei primi oaspeți pe care nu i-ai văzut de mult timp:
- celei dintâi cămeși care i se face unui copil trebuie “să i se treacă prin gură de trei ori foafecele cu care a fost croită, ca să fie copilul tare ca foarfecele”; de asemenea înainte de a te îmbrăca cu o cămașă nouă, “să dai cu foafecele de trei ori prin ea, că e bine pentru sănătate”;
- când tai ceva cu foarfecele și le uiți deschise sau dacă pui foarfeca deschisă pe masă e semn de certă în casă;
- nu folosi foafecele în ziua de Anul Nou dacă vrei să ai un an îmbelșugat:
- în seara de Sf. Alexie se leagă foarfecele cu ață pentru ca “gurile jivinelor să fie întreg anul legate și asfel să nu se poată atinge de vite”;
- se crede că norocul oilor este pe frunte; de aceea “se și încep a fi tunse de la frunte, unde se face cu foarfecele semnul crucii”.


- Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura Librările Socec&Comp. – 1915;

- George S. Ioneanu – “Mică colecțiune de superstiții ale poporului român” – Editura Modernă A. Davidescu – 1888.

Citește mai mult... »

La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale...

Sf. MariaCultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac “râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”.(1)

Pentru a se apăra de primejdii românii se rugau mai cu seamă Sfintei Maria. O astfel de rugăciune o recitau femeile de prin Muscel -  de trei ori ziua și de două ori noaptea – pentru a cere protecția Maicii Domnului:

Piatră peste piatră,
Maica Domnului
Jos pe piatră ședea,
Domnul Hristos
P’altă parte venea.
- O! Maica noastră ce iubești,
Ori dormi, ori odihnești?
- O Doamne, fiul meu,
Nici dorm nici odihnesc,
Puținel somn însomnai
Și mare vis că visai:
Unde te prinse…
În Iudeia
Te căsnea,
Te chinuia
Cu oțet și fiere te-adăpa;
Te’mbrăcase
Cu cămașă de urzică,

Te’ncinse
Cu brâu de mărăcine,
Șiți pusese
Coroană de spini pe cap.
- O, Doamne, Maica noastră,
Cum mă vrea bate cu palmele
Peste fața obrazului,
Cu biciul de foc din cer
L-oi săgeta.
...............................
- O, Doamne, fiul meu,
Cine va zice
Aste cuvinte sfinte,
Ziua de trei ori
Și noaptea de două ori,
Nici focul nu-l va arde,
Nici tătarii nu-l vor robii,
Nici de ciumă nu va muri. (2)


Adormirea Maicii Domnului
Sărbătoarea din 15 august, Adormirea Maicii Domnului, este cel mai important moment al verii în calendarul religios și popular al românilor. Tocmai de aceea ea este precedată de două săptămâni de post, despre care se zice că ar fi fost “rupte” din Postul cel mare de dinaintea Paștelui: E credința că la început postul Paștilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung și sărăcăcios, așa că oamenii ieșeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s’a micșorat acest post cu două săptămâni și s’au pus aceste zile înaintea Sântă-Măriei-Mari, când e belșug de legume și zarzavaturi.

În dimineața zilei de Adormirea Maicii Domnului româncele “merg la biserică și împart struguri la săraci pentru sufletul morților. Tot astfel se dau și prune coapte; asemenea prin Bucovina și părțile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere. Îndeobște, cu acest prilej merg și pe la cimitire și-și tămâiază morții familiilor lor. Prasnice pentru acești răposați se fac atât în dimineața Sâmbetei de dinaintea Sântă-Măriei, cât și a doua zi după Sântă-Mărie, mai ales când acești morți sunt proveniți din înecați, arși, mâncați de lupi și alte cumpene.

Ziua de Sf. Maria Mare era considerată în trecut prima zi în care era dezlegat să se mânânce struguri, zicându-se:

Iar N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca roua din câmp,
Ca strugurii din vie
În ziua de Sântă-Mărie.”(1)

Prin Transilvania țăranii căutau în ziua de Sântă-Mărie-Mare o insectă numită “goanda de câni”. Aceasta era ascunsă “un an întreg sub icoana Maicei Domnului, pentru ca să fie feriți de turbare câinii de pe lângă casa gospodarilor”. Tot prin Transilvania se credea că dacă înfloreau trandafirii până in ziua de “Adormirea Maicii Domnului” atunci “toamna va fi lungă”. Ziua de Sântă-Mărie Mare era și momentul din an începând cu care turmele erau coborâte de la munte:

“La Sântă-Mărie-Mare
Tulesc oile devale
Și se duc și nu mai vin
Pân’la Sfântul-Constantin;
Și se duc și nu vin iară
Pân’la dalba primăvară…”(2)

Peste zi în sat se făceau hore. Dar totuși veselia nu era foarte mare, fiind vorba “de o Adormire și deci de o Moarte, fie chiar și a Maicei Domnului”. De aceea prin multe locuri se prefera să se povestească despre “minunile Maicei Precistei, făcute atunci când i-au prins jidovii feciorul: cum a binecuvântat pe broască când a mângâiat-o, cum a binecuvântat pe rac să poată merge și așa (d-andăratelea, pentru că d-andăratelea mersese când furase cuiul pe care îl bătuseră Mântuitorului în inimă) și să-i fie de atunci înainte clește apărător piciorul cu care a apucat cuiul.”(1)

Surse:
(1)  Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul  Crăciunului” - 1913
(2) C. Rădulescu Codin și D. Mihalache – “Sărbătorile poporului” - 1910

Citește mai mult... »

Mitologie populară: Samca

Între personajelor malefice ce aparțin mitologiei populare românești, Samca ocupă un loc aparte. Românii descriau în cântecele și în descântecele lor acest spirit necurat astfel: ”cu chip de femeie în pielea goală, cu capul despletit și foarte sborșit, cu părul până’n călcâie, cu țâțele până la genunchi, cu ochii ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghii la mâini și la picioare lungi și ascuțite ca andrelele sau încârligate ca secerile și cu limba de foc.” Samca se mai arăta însă oamenilor și în chip de porc grozav de mare și fioros, apoi în chip de ogar sau de câine cu dinții rânjiți, în chip de mâță belită cu ochii înholbați și înfocați, în chipul unei chei de ușa cu ochii boldiți și cu gura căscată și foarte urâtă sau în formă de cioară, șoarec, muscă sau păianjen.”(1)

Relele pe care le făcea Samca - conform credințelor populare - erau înspăimântătoare. Ea chinuia femeile în ceasul nașterii, omorându-le câteodată: “Samca de multe ori se arată chiar și femeilor ce zac în patul nașterii, pe care le înspăimântă și le frământă, le torturează și smintesc, până ce și dintr’acestea de cele mai multe ori mor îndată ori rămân pentru totdeauna schimonosite și neputincioase”. Tot Samca era responsabilă de moartea copiilor nenăscuți sau de îmbolnăvirea gravă a pruncilor nou-născuți sau încă mici: “Copiii, pe care-i înspăimântă sau îi cuprinde acest spirit necurat, se zice că încep tare să plângă, și atâta plâng până ce leșină și tot corpul lor li senvinețește, încât gândești că sunt morți.” Arătarea Samcei aducea copiilor mici spasme (“unii copii care sunt cuprinși de acest spirit capătă un fel de cârcei la stomac”) sau crize de epilepsie (“alții se întind din toate încheieturile, înhoalbă ochii, fac spumă la gură și schimbă fel de fel de fețe”).(1)

De relele pe care le putea face un astfel de spirit necurat nu te puteai apăra decât prin rugăciune: româncele aveau obiceiul de purta în permanență la ele o rugăciune adresată Sf. Arhanghel Mihail scrisă pe un petec de hârtie, “de îndată ce purced însărcinate și până după ce nasc”. Rugăciunea trebuia să fie scrisă de un bătrân, pentru că acestuia Samca nu putea să îi facă nici un rău.(2)

Tot pentru a se apăra de Samcă, prin unele locuri, românii aveau obiceiul de a scrie pe un perete al casei toate cele 19 (sau 25) nume sub care era cunoscută: “1.Avestița, 2.Nadarca, 3.Salomia, 4.Nacara, 5. Avezuha, 6.Nadariea, 7.Salmona, 8.Paha, 9.Puha, 10.Grapa, 11.Zliha, 12.Nervuza, 13.Hamba, 14.Glipina, 15.Humba, 16.Gara, 17.Glapeca, 18.Tisavia, 19.Pliaștia”. Pentru a  evita venirea acestei aripi a Satanei” pe la gospodării, numele ei nu era pomenit niciodată seara în casele în care erau copii mici.(2)

Scai vânât
Românii credeau că bolile căpătate de cei trudiți de Samcă” putea fi gonite cu ajutorul descântecelor. De aceea apelau la “femeile pricepute în a face descântece”. Acestea pregăteau de cele mai multe ori o scăldătoare din planta Samca sau Samcutia (notă: scai albastru sau scai vânăt) în care scaldă apoi pe copii sau pe cei bolnavi”. Dacă acest leac nu însănătoșea bolnavul descântătoarea lua untură și excremente de porc negru, găinaț de cocoș negru, tamâc, dohot (păcură) și din plante: usturoi (ai), iarbă mare, leuștean și samcă și pe toate obiectele acestea le pun la un loc într’o tigaie de lut să se prăjească la foc, iar pe când se prăjesc le mestecă bine. După ce s’au prăjit de ajuns, ung cu amestecătura aceasta copilul bolnav de Samcă, începând de la creștetul capului de către urechea dreaptă, în jos peste piept până la vârful degetului de la piciorul stâng, apoi din creștetul capului de către urechea stângă peste piept până în vârful piciorului drept. Tot în acest chip și pe spate.” La final femeile făceau câte o cruce în fiecare colț al casei.(2) Acest ritual era însoțit de rostirea unui “descântec de Samcă”, asemeni celui publicat de Gheorghe Tazlăuanu în anul 1943 în culegerea de folclor “Comoara neamului” (vol.VIII):

“Plecând femeia (cutare)
Duminică la sfânta biserică,
Căci era zi de sărbătoare,
Cu pruncul a născătoare.
Și la mijloc de cale,
La mijloc de cărare,
S'a întâlnit cu Satan ăl mare,
Călare pe un taur,
În mână cu biciul de balaur.
Cu biciul a pocnit
Și trei draci au venit,
Pe (cutare) au apucat-o,
De mijioc au luat-o,
Sus au asvârlit-o,
În pământ au trântit-o,
În deșert au izbit-o,
Și copilul neîmplinit,
Ea că l-a făcut,
Și nimeni n'a văzut-o,
Și nimeni n'a auzit-o,

Numai Maica Domnului,
Din înaltul cerului,
Care'ndată a venit
Și la (cutare) femeie i-a poruncit
Degrabă la descântătoare să se ducă
Și carte pe piele i-a făcut
Cu litru de sânge a iscălit,
Pe Satan l-a afurisit,
Ca din copil să iasă,
Și peste nouă mări să treacă
Acolo să trăiască,
Acolo să-și văcuiască,
Iar copilul va crește,
Ca voinicul din poveste,
Frumos ca spuma laptelui,
Nalt ca bradul muntelui.”
  
Din gura descântătoarei Elena lancu, Tescani-Bacău.(3)


Surse:

(1) Simion Florea Marian – articolul “Mitologia daco-romană - Samca” – publicat în revista “Amiculu Familiei”- numerele din 9/21 martie 1880 și 23 martie/4 aprilie 1880
(2) Tudor Pamfile – “Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librările Soccec&Comp.” - 1916
(3) Gheorghe I. Tazlăuanu – “Comoara neamului, vol. III – Descântece” – Imprimeriile “Văcărești” - 1943

Citește mai mult... »