Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările

Supersitiții (oglinda, foarfecele și pieptenele)

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersţioşi, dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri cu voluptate celor din preajma noastră. 

Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii referitoare la trei obiecte care ne stau mereu prin preajmă – oglinda, foarfecele și pieptenele – culese acum mai bine de un secol de doi dintre marii etnografi români: Artur Gorovei și George S. Ioneanu:

OGLINDA


- să nu pui oglinda pe peretele de la răsărit pentru că atrage necazuri;
- dacă cineva visează că așază oglinda se zice că în curând va plânge;
- copilul mic nu trebuie să se arate în oglindă până ce nu împlinește anul pentru că se deoache singur văzându-și chipul; de asemenea există credința că dacă copilul se va uita în oglindă înainte de a împlinii un an îi vor ieși dinții anevoie sau că va deveni afemeiat atunci când se va face mare;
- înainte de a se duce la joc, fetele trebuie să spele oglinda și cu apa aceea să se spele și ele, zicând: ‹‹Cum nu poate nimenea să se gătească fără oglindă, așa să nu poată nici flăcăii să joace făr’ de mine!››;
- se crede că mireasa care merge la cununie trebuie să ia în sân o oglindă și o bucățică de zahăr și să pună zahărul în bucatele mâncate de soacră pentru ca să fie văzută bine” de aceasta;
- nu e bine ca femeia care a născut de curând să se uite în oglindă pentru că va face copii curând;
- seara nu e bine să te uiți în oglindă pentru că îmbătrânești;
- noaptea nu te uita în oglindă pentru că “îți faci de urât” și „îți pier vederile”;
- să nu te uiți după un bubos în oglindă, imediat, ci mai târziu, pentru că altfel îi iei bubele;
- nu este bine a mânca uitându-te în oglindă, pentru că astfel îți mănânci norocul;
- când cade oglinda din cui și se strică, e semn de moarte;
- oglinda din casa în care este așezat un mort se acoperă cu un tulpan negru ca să nu mai urmeze și alți morți în acea casă”.

PIEPTENELE


- seara, când se apropie de ferestre, îngerii nu trebuie să găsească pe pervaz nici pieptene nici lulea, pentru că sunt necurate;
- să nu dai cu mâna de pe pieptene pe la nas, ca să nu faci bube la nări;
- dacă îi cade cuiva, pe când se piaptănă, pieptenele cel rar din mână, se crede că are să-i vie un oaspete care vine rar; dacă îi cade pieptenele des, atunci îi va sosi un oaspete care vine des;
- dacă îți cade din mână pieptenele în timp ce te piepteni e semn că vei păți ceva rău; dacă însă îl vei șterge imediat cu o “petică”, nu vei păți nimic;
- să nu lași copii mici să se joace cu pieptenele pentru că altfel fac “limbariță”;
- dacă se piaptănă o femeie și își împletește părul, dacă îi rămâne din greșeală o viță de păr neîmpletită, „apoi îi stă înainte o călătorie lungă”;
- în perioada “Sfinților surghinați” – 11-23 noiembrie – nimeni nu trebuie să se pieptene pe cap, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii se vor încurca prin păduri, se vor pierde prin ele și astfel nu vor putea da de urma locurilor prin care pasc turmele”;
- când se pierde o vacă la pășune trebuie să iei doi piepteni și să bagi dinții unuia în dinții celuilalt; “astfel cum stau dinții pieptenilor încleștați unii de alții, așa vor sta și gurile lupilor la vederea vacii”;
- cel ce va umbla cu pieptenele în ziua de Sf. Andrei va fi mâncat de lup; de aceea, mai cu seamă femeile, trebuie să se ferească a umbla cu pieptenele și nici nu trebuie să îi rostească numele;
- în perna care se pune sub capul unui mort trebuie să se pună săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care s’a pieptănat și acul cu care i s’au cusut hainele, “ca să aibă și pe ceea lume săpun de spălat, pieptene de pieptănat și ac cu care să coase”.

FOARFECA


- pentru ca un copil să nu fie furat din leagăn atunci când femeile sunt silite să iasă din casă, acestea lasă de pază pe lângă copii o mătură și un foafece;
- dacă vei da cuiva o foafecă cu vârful îndreptat către dânsul, atunci te vei certa în curând cu acea persoană;
- dacă îți scapă o foafecă în apă în timp ce tai cu ea, e semn că vei primi oaspeți pe care nu i-ai văzut de mult timp:
- celei dintâi cămeși care i se face unui copil trebuie “să i se treacă prin gură de trei ori foafecele cu care a fost croită, ca să fie copilul tare ca foarfecele”; de asemenea înainte de a te îmbrăca cu o cămașă nouă, “să dai cu foafecele de trei ori prin ea, că e bine pentru sănătate”;
- când tai ceva cu foarfecele și le uiți deschise sau dacă pui foarfeca deschisă pe masă e semn de certă în casă;
- nu folosi foafecele în ziua de Anul Nou dacă vrei să ai un an îmbelșugat:
- în seara de Sf. Alexie se leagă foarfecele cu ață pentru ca “gurile jivinelor să fie întreg anul legate și asfel să nu se poată atinge de vite”;
- se crede că norocul oilor este pe frunte; de aceea “se și încep a fi tunse de la frunte, unde se face cu foarfecele semnul crucii”.


- Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura Librările Socec&Comp. – 1915;

- George S. Ioneanu – “Mică colecțiune de superstiții ale poporului român” – Editura Modernă A. Davidescu – 1888.

Citește mai mult... »

Sf. Nicolae: Fericirea ți-o aduce putința de a dărui

În România, ca și în majoritatea celorlalte țări creștine, copiii își lustruiesc cu sârg ghetuțele în seara ce precede ziua Sfântului Nicolae și așteaptă plini de înfrigurare cadourile ce le-au fost hărăzite. Sfântul Nicolae este sărbătorit de toţi creştinii pe 6 decembrie şi este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi sfinţi. El este cel care întrebat fiind de un bețiv în ce găsea mulțumire în vremurile turburi în care trăia, a răspuns: “Am fericirea supremă”. “Care e aceasta?” - l-a întrebat atunci chefliul cinic. “Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui" - a spus Sfântul Nicolae.”


Nicolae, episcopul din Myra

Sfântul Nicolae  (n.ca.280, Patara, Licya — d. ca.345, Myra) este unul dintre cei mai populari sfinți din calendar și este prăznuit în fiecare an în 6 decembrie. Numele lui - în greacă Nikolaus - are la origine cuvintele “nike” (victorie) și “laos” (popor) și poate fi tălmacit prin expresia „obșteasca biruință“. Varietatea numirilor sub care e cunoscut, dovedește imensitatea influenței sale. În latinește i se spune Sanctus Nicholaus; în italiană San Nicolo sau Nicola di Bari; în germană der Heilige Nicolaus sau Niklas; în olandeză St. Nicolaas sau Niclaes iar la englezi a devenit Santa Claus, identificându-se cu Moș Crăciun. E sfântul copiilor, în special al școlarilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor și al neguțătorilor. E mare erou național al vechii Rusii, patronul districtului francez Brie, al Veneției, al Freiburgului și al multor altor orașe și cetăți, în special al celor situate pe coaste, constituind porturi marine sau centre comerciale. Dacă Sfântul Gheorghe reprezintă cavalerismul, Sfântul Nicolae e cu marea masă a poporului. El întruchipează democrația. Captivul și sclavul altor țări, dincolo de orizonturile noastre se unesc cu văduva și orfanul în preamărirea lui. Niciunui sfânt din calendar nu i s'au închinat atâtea biserici, capele și altare.”


Cel care urma să devină Sf. Ierarh Nicolae s-a născut în Patara, un oraș din provincia Lycia din Asia Mica. Părinții săi, Teofan și Nona, erau neguțători de seamă. La moartea părinților săi, secerați de ciumă, Nicolae a devenit stăpânul unei averi impresionante. Cu toate acestea, simțind o chemare puternică, Nicolae a ales să își împartă întreaga avere celor nevoiași și să se dedice preoției. A plecat din orașul natal și s-a stabilit în Myra, dedicându-și cu trup și suflet viața ajutorării oamenilor și cinstirii lui Dumnezeu. La moartea bătrânului episcop din Myra  credincioșii l-au proclamat episcop pe Nicolae pentru că: “timpul cât a păstorit el a fost plin de miracole: a hrănit pe cei săraci, a scăpat districtul de foamete și pe cetățenii nevinovați de la pedepse nedrepte". Niciuna dintre aceste binefaceri nu l-au putut însă pune la adăpost de furia păgânismului ce reînvia. În perioada de persecuție a creștinilor din timpul împăratului Dioclețian, Sf. Ierarh Nicolae a fost închis iar mai apoi exilat. A fost eliberat de împăratul Constantin cel Mare și și-a continuat activitatea apostolică până la moarte. Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae sunt păstrate începând din anul 1087 la Basilica San Nicola din Bari (Italia).


Legendele Sfântului Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este considerat – datorită faptelor care i se atribuie – patronul și ocrotitorul copiilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor, al brutarilor, al neguțătorilor și al celor acuzați pe nedrept.




Una dintre legende spune că Nicolae, în timp ce era episcop de Myra, a aflat că într-o casă trăiau trei fete care nu se puteau mărita fiindcă nu aveau zestre. Se spune că prelatul a mers într-o noapte la casa lor și că le-a aruncat pe fereastră (sau pe horn…) trei săculeți cu aur, pe care să îi aibă drept zestre și pentru ca astfel să nu fie nevoite să se prostitueze. Impresionați de gestul de caritate al episcopului, oamenii din cetate au început și ei să facă cadouri celor săraci în timpul sărbătorilor de iarnă. Cei trei săculeti de aur făcuți cadou fetelor fără zestre au devenit dealtfel un simbol al Sfântului Nicolae -  în iconografia apuseană - sub forma a trei bile de aur. Tot atunci s-a născut și tradiția care impune celor care primesc un cadou neașteptat să îi mulțumească Sfântului Nicolae pentru el. De asemenea, pentru că se spune că unul dintre săculeții cu aur a căzut în gheata uneia dintre cele trei fete sărace, copiii au prins obiceiul de a-și așeza ghetuțele la fereastră în așteptarea darurilor.

O altă legendă spune că în timp ce se întorcea pe mare dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă, corabia pe care se afla epicopul de Myra ar fi fost prinsă într-o furtună puternică. Căpitanul corăbiei i-a implorat atunci ajutorul iar preotul s'a rugat cu atâta căldură încât marea s'a potolit imediat. De asemenea rugăciunile episcopului au înviat un marinar care s-a înecat în timpul furtunii. Acesta este motivul pentru care Sf. Nicolae e considerat ocrotitorul marinarilor.

Tradiția creștină consemnează și o altă minune săvârșită de Sf. Nicolae: În vremea împăratului Constantin cel Mare, trei tineri au fost acuzaţi pe nedrept de complot. Ei au fost închişi şi urmau să fie decapitaţi. Se spune că în seara de dinaintea execuției, Sfântul Nicolae i-a apărut în vis împăratului, spunându-i că cei trei tineri sunt nevinovaţi. Înspăimântat de această viziune, împăratul i-a eliberat.


Sf. Nicolae în tradiția românescă

Sărbătoarea de Sf. Nicolae este numită în popor și Sân Neculai sau Sân Nicoară. Această zi este considerată ziua de început a iernii, pentru că “Sf. Neculaiu e un moș bătrân cu barbă albă” care, în ziua ce-i este dedicată,” își scutură barba cea albă și peste pământ se așterne zăpada”. Dacă se întâmplă însă ca în această zi să nu ningă și ca “locul să fie negru”, românii spun că “a întinerit Sf. Neculai”. Conform tradiției, Sf. Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu, “cel care stă alături de Părintele ceresc, în stânga Lui, iar în noaptea către Sf. Vasile, Dumnezeu şi cu Sf. Neculai stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori.” 



Românii cred de asemenea despre Sfântul Nicolae că este cel care “orânduiește soarele”. George Coșbuc scria despre acestă credință: “Iar sfârșitul pământului va fi atunci când soarele va ajunge să răsară de la asfințit și să sfințească la răsărit, adică tocmai întors de cum e astăzi. Dar Dumnezeu nu voește lucrul acesta și de aceea a pus străjer la miază-noapte pe Sân-Nicoară și la miază-zi pe Sân-Toader, ca să ție calea soarelui și să-l abată din cale.” Asemeni tuturor creștinilor, românii cred și ei că Sf. Nicolae e ocrotitorul fetelor nemăritate. O rugăciune adresată acestui sfânt era des întâlnită prin Oltenia:

„Sfinte Nicolae, chiabur mare,
Pune munților hotare
Și dă ruble ferecate
Fetelor nemăritate!”

De asemenea, în tradiția românilor, Sfântul Nicolae este considerat un ocrotitor al marinarilor. Colindul ardelenesc al Sf. Nicoară ne spune despre rosturile acestuia pe ape și despre motivul pentru care acesta a întârziat la o „masă dată sfinților”:

“- Sfinte-am zăbovit,
C’am îndireptat
Două luntrii pline
Cu suflete bune;
Luntrii încărcate
Cu suflete curate.”

Surse:

- articolul “Moș Crăciun” – publicat în numărul din 21 decembrie 1933 al revistei “Realitatea ilustrată

Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp. - 1914

Citește mai mult... »

Cum se sting cărbunii

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ne este dat” de spiritele cele rele. Românii credeau de asemenea că acest rău poate fi îndepărtat cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situații din cele mai diverse (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - nota pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Cu toate acestea, deși a trecut de la data publicării articolului mai mult de un secol, unele dintre vechile practici magice mai sunt prezente în lumea noastră. Stinsul cărbunilor este unul dintre obiceiurile cele mai întâlnite chiar și în vremurile de azi:

Cum se sting cărbunii

Dacă un om sau o vită deodată se bolnăveşte rău, fără să se ştie din ce pricină, atunci crede poporul că omul sau vita respectivă trebuie să fie deochiat sau pocit de cineva. Pentru a vindeca pe cel bolnav cât mai degrabă, pentru a-l scăpa de o boală mai mare sau chiar şi de moarte, româncele îi ‹‹sting cărbuni››. Stingerea cărbunilor, fiind după credinţa poporului vindecătoare ori şi de ce boală grabnică, mai fiecare româncă de la ţară o ştie şi se foloseşte totdeauna de dânsa când cere trebuința. 


Descântec la vatra focului
Descântătoarea care vrea să stingă cărbuni, aduce maî întâi apă ne'ncepută de la vreun isvor sau fântână sau şi de la un râu apropiat. Apoi toarnă puţină dintr'ânsa într'un pahar, ia nouă cărbuni aprinşi şi-i aruncă pe rând în apa din pahar numărându-i de-a dindărătelea adică: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi rostește în taină cuvintele:

Eu sting pociturile
Şi săgetăturile,
Sting toate strigările,
Toate diochierile
Şi toate căscările;
Toate mincicurile'
Şi habaticurile.
Sting pe toţi ochii cei răi
Şi gurile cele rele.
Să n'aibă ochi a'nholba
Şi gură a striga
Asupra mea…
Potolesc,
Osândesc,
N'aibă grija mea!

Dacă omul sau vita bolnavă e deocheată sau pocită, toţi cărbunii aruncaţi în apa ne'ncepută se aşează sfârâind pe fundul paharului; iar dacă omul sau vita bolnavă nu e deocheată sau pocită, atunci cărbunii stinşi plutesc pe de-asupra apei. După ce descântătoarea a stins cărbunii, dă să bea celui bolnav puţină apă descântată, îi spală cu ea tâmplele şi ici-colea corpul, toarnă puţină pe la ţâţânile uşilor, iar rămăşiţa, cu cărbuni cu tot, o aruncă pe streşina casei. (1) Un ritual asemănător se practica pe la începutul secolului trecut în Văleni – Prahova. Cuvintele descântecului erau acestea:

“Cum s’a potolit vântul
Și pământul
Și ploaia din cer,
Focul din cuptor
Potolească deochiul săgetat
Tâmpinat
Din creierii capului,
Din fața obrazului lui… (se spune
numele celui căruia i se descântă)
Din sgârciul nasului,
Dintr’o sută două de oase,
Să se topească toată deochietura!”

Se iau trei cărbuni și se pun în apă neîncepută. Dacă se lasă la fund, atunci omul e deocheat. După ce bolnavul bea de trei ori din apa descântată, se mai spălă la cap, ochi, inimă etc. și apoi după ce se scot cărbunii, se aruncă apa pe un câine. Dacă acesta se scutură, atunci e semn că bolnavului îi va trece; dacă nu, nu-i trece. Cărbunii apoi se împrăștie în răspântii, semn ca și deochiul să fugă și să se împrăștie, cum se împrăștie cărbunii.”(2)


Practica magică a stinsului cărbunilor se făcea nu doar pentru alungarea deochiului ci și în timpul săvârșirii “farmecelor de dragoste”: Se descântă în apă neîncepută cu busuioc; în apă se sting cărbunii din vatra focului și se zic vorbele: Cum nu poate frigurosul fără foc, secetosul fără apă și flămândul fără mâncare, așa să nu poată (cutare) fără cuvântul, chipul și dragostile (cutăruia).” (2)

Descântec de dragoste la fantână
Cărbunii erau stinși de femeile pricepute în a face farmece și pentru a le aduce tinerilor ursita (scrisa):

Voi nouă cărbuni,
Ca nouă gărgăuni,
Eu vă aprinsei,
Și la scrisa (cutăreia) vă trimisei;

Să vie la noapte’n vis,
Aievea s’o văd,
Mâine la revărsatul zorilor,
În glasul cântătorilor,
Cu ea să vorbesc.”
Incantația era insoțită de următorul ritual: “Se descântă cu un resteu (un lemn de la jug) găsit în noaptea lui Sfântu Gheorghe sau în noaptea de Ispas. Se mai descântă cu un țăruș de la ieslea calului și se repetă cuvintele: Cum găsii eu resteiul ăsta și cum trage calul la ieslea de fân, așa să-și găsească scrisa (cutare) și s’o tragă la casa, la averea, olabul (cutăruia). Resteul și tărușul de la ieslea calului se bagă în foc și dacă se aprinde și arde se zice că scrisa (ursita) este bogată; dacă este săracă scrisa, țărușul și resteul se sting.”(2)


Surse:

(1) - Simion Florea Marian – articolul “Descântece din Bucovina” publicat în revista “Albina Carpaților” numărul din 30 septembrie 1879;
(2) – Grigore G. Tocilescu – “Materialuri folkloristice” – 1900.





Citește mai mult... »

Noaptea Sfântului Andrei

Noaptea care precede ziua de 30 noiembrie – “zi de pomenire a Sfântului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat” – este fără îndoiala una dintre cele mai importante din calendarul credințelor populare românești. Este o noapte vrăjită, în care fetele își pot visa ursitul, dar și un timp în care se crede că ies și umblă strigoii și în care lupii atacă gospodăriile.

Noaptea strigoilor

Conform credințelor străvechi românești, în noaptea de către Sf. Andrei, “strigoii fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu strășnicie până la cântatul cocoșilor”. Se crede de asemenea că “strigoii morți ies din morminte la Sf. Andrei, se întâlnesc la un loc cu strigoii vii, adică cu strigoii oameni și se bat cu cociorbele, până cântă cocoșii”. Adeseori “strigoii trag și clopotele de la biserică”.




Noaptea de Sf. Andrei este periculoasă și pentru oameni. Când strigoii morți nu au cu cine să se războiască, “se duc pe la casele oamenilor, unde cearcă să sugă sângele celor care au nenorocul să le cadă în mâini.” De aceea, pentru ca strigoii să nu se poată apropia de case, “oamenii mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, în spate și pe la încheietura trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcându-și semnul crucii, și tot astfel urmează și la ușă și horn, pe unde deasemenea se crede că strigoii pot intra și ieși din casă”. Tot pentru a te feri de strigoi sau de duhurile rele care bântuie, “este bine ca’n această seară nimeni să nu-și măture casa, să nu lepede gunoiul și să nu-și facă lăutoare”. De asemenea, pentru că strigoii cer ajutorul lucrurilor din casă pentru a reuși să intre, toate vasele din casă (oale, strachine) trebuie întoarse în această noapte cu susul în jos”. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp. - 1914) Deși usturoiul prin proprietățile sale magice poate să alunge strigoii, pentru a înfrunta pericolele aduse de “lumea duhurilor vătămătoare” cel mai la îndemână mijloc e acela de a-ți face cruce atunci când simți pericolul. Vasile Alecsandri ne sfătuiește în poezia Noaptea Sfântului Andrei”:


Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor sicrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei !

Ziua lupului


Ziua de Sf. Andrei - numită în popor și “Ziua lupului” - trebuie ”cinstită pretutindeni cu nelucru”. Nerespectarea acetei porunci poate aduce mari primejdii, atât pentru vitele din gospodărie, cât și pentru oameni. Pentru ca “să nu strice lupii vitele și mai ales oile și caprele”, prin Bucovina era obiceiul ca gospodarii să facă “o cruce de ceară și să o lipească la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, și anume la cornul din dreapta”. De asemenea, în această zi “femeile se feresc a toarce, ca să nu toarcă lupii la casă. Tot pentru ca lupii să nu vină, aproape pretutindeni în această zi nu se mătură, se lasă gunoiul afară, nu se rânesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomană, nu se dă nimic cu împrumut”. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp.- 1914)


Noaptea ursitului


Încă din vremuri străvechi, fetele de măritat obișnuiau ca în noaptea care precede ziua de Sf. Andrei să practice ritualuri magice menite să le dezvăluie chipul ursitului. În această noapte “cu busuioc de la popă se culcă fetele sub perină ca să viseze pe ursit ”. De asemenea, “sara, înainte de Sf. Andrei, se strâng mai multe fete și fac niște boțurele de aluat sau mămăligă cu unt sau oloi, însemnându-se care a cui sunt, și apoi se lasă în casă mâța casei și a căror boțurele le manâncă, acele fete se crede că se vor mărita în acel an”. (cf. Artur Gorovei – “Credințe și superstiții ale poporului român” – Librăriile Leipzig - 1915) Prin alte părți, fetele merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de Paști și o afundă cu ajutorul ciuturei sau lumânăricii până când se luminează bine fața apei. Când a ajuns lumânarea acolo, fata zice:

Sfinte Andrei,
Scoate-i chipul în fața apei,
Ca în vis să-l visez,
Ca aievea să-l văz !

Atunci apa din fântână se tulbură și fata vede – se spune – chipul ursitului ei”.



Un alt obicei era acela ca fetele să iasă legate la ochi afară din casă și să meargă să pună mâna pe un par din gard. De la acel par numărau nouă pari și pe al nouălea îl însemnau cu un fir roșu. A doua zi dimineață se duceau să vadă cum arată parul însemnat. “Dacă parul legat va avea coaja groasă, ursitul va fi bogat. Dacă parul va fi scurt și noduros, viitorul bărbat va fi bătrân și sărac. Dacă parul va avea mai multe crăci, ursitul va fi văduv, având și copii”. Prin Bucovina, ca să-și viseze ursitul, fetele își puneau sub pernă, în noaptea dinspre Sf. Andrei, 41 de fire de grâu și îl descântau în chipul următor:

“ Voi 41 de fire de grâu,
Eu voi adormi
Și voi hodini,
Dar eu mă rog lui Dumnezeu,
Să-mi trimită pe îngerul meu,
Să-mi arate pe ursitorul meu,
Ce mi-i dat de Dumnezeu!

Fetele credeau că astfel își vor cunoaște ursitul, care urma să li se arate în vis. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp. - 1914)

                              Citește și: NOAPTEA FARMECELOR


Citește mai mult... »

Noaptea farmecelor

În credința populară, noaptea care precede ziua Sfântului Andrei este considerată ca fiind una dintre cele mai prielnice perioade pentru practicarea farmecelor de dragoste. E noaptea în care se poate trece hotarul dintre lumea noastră și lumea celor nevăzute. E noaptea strigoilor și a lupilor: 

Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor sicrie.
Voi, creştinelor popoare,
Faceţi cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei!

(Vasile Alecsandri – “Noaptea Sfântului Andrei”)


Tocmai pentru că urmează o noapte cu totul specială, o să vă ofer un fragment din capitolul dedicat nopții Sf. Andrei  din volumul “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri…” scris de o prietenă a blogului, d-na Julia Maria Cristea“Noaptea de ajun precum și ziua de Sf. Andrei, se crede că este prielnică anumitor practici și farmece de dragoste. (…) Astfel, în unele localități, când fetele sosesc acasă de la Păzitul usturoiului, seamănă un cățel de usturoi priveghiat toată noaptea, într-un cocoloș de aluat nedospit, denumit Colacul lui Andrei. După felul în care încolțește și crește acest usturoi, se fac pronosticuri de măritiș. Acest ritual este deosebit de variat, în funcție de regiunea unde se practică. În satele din Bucovina, ca să-și vadă ursitul, fetele își puneau seara sub pernă 41 de fire de grâu, iar când se culcau, spuneau ...citește continuarea aici.... 




Citește mai mult... »

Cum să îți faci rost de un Spiriduș

Mitologia poporului român este una plină de culoare și de originalitate. Poveștile și legendele populare românești sunt populate cu o multitudine de personaje magice, cu puteri supranaturale. Zmeii și căpcăunii, ursitoarele și ielele, știma apelor sau cățelul pământului, strigoii sau moroii sunt doar câteva dintre ele. Între aceste personaje, spiridușii ocupă un loc aparte. Deși astăzi suntem tentați să îl privim cu simpatie, el era considerat de români ca fiind un spirit malefic: “Spiridușul sau Spiritușul este un drăcușor în carne și oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută, care la casa unde șade aduce toate nenorocirile din lume, atât cât trăiește omul”.(1)

Românii credeau că spiridușii erau cei care le ajutau pe „vrăjitoare” sau pe “descântătoare” să își facă farmecele. Conform vechilor credințe ale românilor vrăjitoarele sunt femei pricepute “care știu să facă fetelor şi nevestelor de dragoste şi de ursită, să le aducă iubiţii din ori şi ce loc, din ori şi ce ţară'ndepărtată, călări pe-o prăjină sau pe-o mătură. Ele ştiu să'nchege apa, să lege ploile, să ghicească sorta oamenilor, să norocească pe unii şi să nefericescă pe alţii”. Românii aveau convingerea că aceste „daruri” erau dobândite în urma unei înțelegeri cu „Necuratul”: “pentru a poseda această putere ele şi-au vândut sufletul Necuratului şi în schimb au căpătat fiecare câte un Spirituş, care li se supune întru toate şi le împlineşte ori ce dorinţă, ori ce ordin. Fără de Spirituş vrăjitoarele n'ar putea fi nici-odată adevărate vrăjitoare”. (2)


Cum se putea intra în posesia unui Spiriduș? Foarte simplu:

Chipul cel dintâi şi cel mai uşor prin care ajung vrăjitoarele în posesia unui Spirituş, după credinţa poporului, e următorul: iau un оu de găină părăsit sau un оu de puicuţă neagră care a ouat pentru întâia oră, îl învelesc în bumbac alb (vată) şi-l poartă subsuoara stângă nouă zile şi nouă nopţi. După acest timp se zice că din oul clocit în modul acesta iese un drăcuşor în chip de pui. Acest pui e Spirituşul. La început Spirituşul e ca un pui de găină foarte mic, însă cu'ncetul creşte mare şi se preface în tot chipul, precum: mâţă, şoarece, câine, cal, ţap, muscă, purece, iepure etc. Babele vrăjitoare, scoţându-l din оu, îi dau un nume, precum: Niсоmilă, Nichipercea, Gavrilă, Sarsailă, Vasiliсă, Mititelul etc. Apoi îl pun într'un unghiu de casă şi-l ţin ascuns într'un hârb acoperit cu o oală ca nimeni să nu-l vadă, nimeni să nu ştie de el. Asemenea se'ngrijesc ele foarte mult ca totdeauna, când cere trebuinţa, să-i dea de mâncare şi tutun de fumat, să-l hrănească bine şi să-l adape cum se cade. Însă mâncarea nu trebuie să fie sărată niciodată, pentru că Spirituşul nu suferă mâncările sărate. Dacă vrăjitorea nu caută de dânsul cum se cuvine și cum voieşte el, adică nu-l hrănește, nu-i dă tutun să fumeze şi nu-l adapă la vreme, Spirituşul o maltrateză în tot chipul. O sfarmă, o bate, nu-i dă pace să doarmă cât e noaptea de mare, în scurt, face cu dânsele ceea ce numai un spirit necurat ca dânsul e în stare să facă.” (2)

O altă modalitate de a dobândi un spiriduș era – bineînțeles – cumpărarea acestuia de la cei care îl dețineau deja: Cine voieşte să-l aibă se adresează cătră o vrăjitoare bătrână, care e acuma pe pragul morţii, sau cum se mai zice „c'un picior în groapă şi cu unul afară", rugând-o să-i vândă „odorul". Bătrâna, se'nţelege, dacă i-a mai rămas vreo scânteie de frica lui Dumnezeu şi n'ar voi să-şi piardă sufletul de tot, caută toate mijlocele cum să se cureţe de Spirituşul său şi-l vinde acelora care vreau să i-l cumpere. Alţii spun însă că se poate cumpăra şi dintr'o mulţime de dughene (bolte). Neguţătorii care se ocupă cu vinderea acestui spirit necurat îl ţin, după cum se zice, închis într'o pană de gâscă ca şi argintul viu, sau într'un şipuşor de unde nu poate scăpa până ce nu-i dă drumul cumpărătorul".(2)


O mare problemă era însă era aceea de a trezi fericitul posesor al unui astfel de spirit malefic fără voia ta: Mulţi însă ajung în posesia Spiritușului fără de voia lor şi fără să aibă lipsă de el. Iată cum! Vrăjitoarea care l-a avut mai înainte, voind a scăpa de dânsul, îl învălește în vreun lucru preţios, îl pune într'un loc anumit pe unde se'nvârtesc mai tare oamenii, sau îl leagă într'o năframă scumpă şi mestecându-se printre oameni, mai cu seamă în zile de târg, lasă anume să-i pice năframa său să i-o fure cineva, şi-şi caută cât mai iute de drum. Spirituşul se leagă acum de omul care a găsit sau a furat năframa şi nu se lasă de dânsul odată cu capul. Nenorocitul posesor al obiectului găsit sau furat cunoaşte îndată din mai multe semne că trebuie să se fi legat de capul lui vreun Spirituş. Drept aceea, dacă voieşte să-l păstreze şi să se folosească de dânsul, trebuie să se'ngrijească de susţinerea lui, iar de nu, caută să se cureţe de dânsul prin aceleaşi mijloace ca şi vrăjitoarea. La dincontră o păţește urât, căci Spirituşul nu-i dă pace nici un minut, ci zi şi noapte îl maltratează, atât pe dânsul cât şi pe toată familia sa, şi pe toate vitele câte le are pe lângă casă. Lucrurile i le strică, i le aruncă în toate părţile, şi ori ce ar întreprinde nu-l lasă să ducă la capăt.” (2)

După ce a fost dobândit, Spiridușul o ajută pe “femeia pricepută în a face și a desface descântece  în mai toate îndeletnicirile sale magice. Singura condiție era să îl hrăneascăcu miez de nucă și cu alte lucruri bune”. Trebuia de asemenea să îl adăpostească, sticlele și “ulciorașele mici de marmoră sau de pământ alb” fiind cele mai potrivite pentru un astfel de locatar năzdrăvan. O dată îndeplinite aceste “mici” condiții nu trebuia decât ca vrăjitoarea să îi ceară spiridușului personal să îți aducă călare pe prăjină ibovnicul de la drăguța lui” sau să tămăduiască bolile celor care îi solicitau ajutorul pentru aceste lucruri să se întâmple.(1) Dar nu numai atât: Dacă voieşte vrăjitorea să aducă pe iubitul vreunei fete din depărtare, Spirituşul cât ai bate în pălmi se duce şi nu se lasă, de-ar fi acela şi la marginile lumei, până ce nu-l află; atunci îl pune călare pe-o prăjină sau pe-o mătură sau pe-un alt obiect şi aducându-l prin aer îl sloboade pe horn în casa vrăjitoarei.”(2) De asemenea, se zice, că Spirituşul adună toţi banii câţi îi dă stăpânul sau stăpâna sa când cumpără vreun lucru. Cu ajutorul Spiritusului poate vrăjitoarea să cumpere de-un galben o mulţime de lucruri preţioase, care fac sute de galbeni, şi la urma urmelor galbenul său tot îi rămâne în pungă”.(2)

Spirituşul e şi atotştiutor. De aici vine că Zodierii şi Vrăjitorii care încă trebuie să-l aibă, dar mai cu seamă Vrăjitoarele, ştiu să ghicească ce au păţit şi ce au să mai păţească oamenii. Ştiu să spună curat când a fost cineva bolnav şi când are să se mai bolnăvească şi din ce le va fi leacul. Ştiu să spună că cutare are să'ntreprindă vreo călătorie de care nici n'a visat şi pe care într'adevăr, mai curând ori mai târziu, o şi întreprinde. Spirituşul spune stăpânului sau stăpânei sale din fir în păr cum are să ghicească şi să profeţească acelora care vin la dânşii ca să-i consulte într'o privinţă sau într'alta”.(2)

Tentația de a avea un Spiriduș personal pe lângă casă e mare, nu-i așa? Nu trebuie însă să uitați că “în cealaltă lume sufletele acelora care au avut Spirituş, şi 'nainte de moartea lor nu s-au desbărat de dânsul, merg de-a dreptul în Iad, unde trebuie să sufere munca cea vecinică, să facă toate ce le-ar porunci Spirituşul, precum le-a făcut şi el pe lumea aceasta”. (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” - 1916
(2) Simion Florea Marian – articolul “Mitologie daco-română – Spiritușul” – publicat în revista “Albina Carpaților” – numărul din 15 noiembrie 1878



Citește mai mult... »