Invitație la lectură pentru cei mici

Pentru că se apropie cu pași repezi ziua de 1 Iunie – vă propun câteva lecturi pline de farmec pentru copiii noștri:

 

Misterul ceasului din perete

     John Bellairs

Lewis Barnavelt, un băiat de vreo zece ani, orfan, merge să locuiască în orășelul New Zebedee, la unchiul său Jonathan Barnavelt, într-o casă din ai cărei pereți se aude un ticăit ciudat. Unchiul și prietena sa cea mai bună, Florence Zimmermann, se poartă minunat cu Lewis, făcând, cu ajutorul magiei, un periplu prin istoria marilor bătălii navale de care Lewis e peste măsura de pasionat. Un singur lucru îi interzice Jonathan lui Lewis, și anume să dea iama în rafturile pe care își ține tratatele de magie, dar, pentru a-și impresiona un prieten, băiatul ignoră această rugaminte și învață o vrajă prin care îi poate învia pe cei morți. Pe negândite, Lewis dezlănțuie furia unei perechi de vrăjitori malefici care doresc să aducă sfârșitul lumii.

Această tulburătoare poveste gotică, creata de maestrul misterelor John Bellairs, este acum transpusă pe marile ecrane într-un proiect cinematografic de proporții, avându-i în distribuție pe Jack Black și Cate Blanchett!

Volumul se poate comanda aici:

Citește mai mult... »

Secretele cosmetice ale femeilor aztece

Preocuparea femeilor de a-și pune în valoarea frumusețea și farmecul nu este una caracteristică societății moderne. Se știe că produse cosmetice se foloseau în Egiptul antic încă de acum 3 - 4000 de ani. Dacă mai crede cineva ca în zilele noastre se pot descoperii tratamente cosmetice naturiste noi – pot să vă spun cu certitudine că se înșală. Uleiul de măsline, ceara epilatoare, nisipul fin folosit pentru exfoliere, mierea de albine sau extractele din plante – ca să enumăr doar câteva dintre ingrediente - sunt folosite de milenii de către femei pentru "a-și retușa frumusețea".

 

Despre tratamentele cosmetice utilizate de  femeile din Roma, Atena sau din Egiptul antic s-au scris multe. Mai puțin sunt cunoscute însă metodele prin care “doamnele aztece”  știau să își accentueze farmecele. Tocmai de aceea mi-a atras atenția articolul “Rețete pentru îngrijirea frumuseții la femeile aztece de acum 700 de ani”, publicat în numărul din 26 iunie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”. Mi s-a părut interesant așa că o să vi-l propun și vouă:

“Studii  recente făcute asupra vechilor picturi aztece găsite în Mexic, ne aduc interesante revelații asupra modului în care doamnele aztece înțelegeau să-și accentueze farmecele. Se știe că femeile acestei vechi civilizații, care cu trei sute de ani înainte de descoperirea Americii de către Columb se aflau într'o stare de culminantă înflorire, întrebuințau pudra, rouge-ul, creionul de buze, vopselele de păr și alte cosmetice.

Femeie fardată după  moda aztecă cu figura
 vopsită în două culori

 

Interesant în special de notat este faptul că frumusețile aztece își vopseau adesea fețele în două culori aplicând, spre exemplu, roșu pe toată partea superioară a obrazului și negru pe cea inferioară, sau roșu sus și galben jos. Vopseaua era întrebuințată în genere pe tot trupul dar fața avea parte de o atenție specială. Culoarea favorită era o cremă galbenă numită axin la care se mai adăogau și alte substanțe spre a-i varia nuanța. Iar pudra pe care obicinuiau (să o folosească) mai mult era de un ocru și roșcat.

 

Vopsirea feței implica o adevărată artă deoarece culoarea de bază era accentuată cu sublinieri de vermilion, cu albastru sau cu verde. Aztecele ultraelegante își vopseau dinții în roșu și buzele în albastru. La unele partea superioară a feței era vopsită în galben, partea de jos în albastru iar gura era înroșită cu carmin. Fardarea fetei nu putea fi făcută decât de către experți."

Patru sclavi îmbracă o doamnă aztecă

 

"Într'una din stampele noastre vedeți o doamnă aztecă pregătindu-se pentru o recepție. E de observat că cei cari o ajută să se îmbrace nu sunt femei. Odată îmbăiată și masată cu uleiuri parfumate de către sclavele sale, doamna se întindea pe o sofa și în vreme ce femeile îi cântau acompaniindu-se cu niște mici tamburine, veneau servii cu veșmintele și o îmbrăcau.

 

Fardul era aplicat cu atâta îngrijire încât se inventase pentru această operație un vocabular special în care un singur cuvânt servea la indicarea unui complicat  procedeu. Îngrijirea frumuseței femeiești era de domeniul practicilor religioase și zeița Xochiquetzal, patroana dragostei și a frumuseței primea confesiunile amorurilor nefericite și făgăduia succese viitoare.

Elementul de capitală importanță în îngrijirea frumuseței era oglinda pe care aztecii o făceau dintr'o pirită lustruită, și era perfectă.

 

Femeile vechilor Mexicani făceau băi de aburi și masseuse pricepute le frecau corpul cu ierburi ce aveau darul să le învioreze pielea. Femeile aztece par a fi fost nudiste și invitau adesea pe tinerii care le plăceau să se scalde cu ele în bazine mari în care intrau complet nude. Nu e exclus să fi existat și pe atunci predicatori care criticau aceste excese ale tinerei generații.

Aztecele par a fi cunoscut binefacerile săpunului. Unul dintre secretele frumuseței lor era întrebuințare a unei buruieni numită etzapanxiutl care avea o sămânță amară și dădea o admirabilă loțiune emolientă. Făceau de asemeni uz de parfumuri a căror preparare pare a fi atins culmea perfecției. Frumoasele aztece își întrețineau dinții mestecând tzictli, baza chewing-gum-ului de astăzi.

 

Zeiță aztecă îmbrăcată... la modă

 

Părul, nu rămânea niciodată la culoarea lui naturală. O vopsea extrasă dintr'un rar mineral transforma părul negru într'un strălucitor albastru-închis, iar celui castaniu îi dau un luciu cald. Pieptănăturile lor arborau bucle, ondulațiuni și chiar cârlionții pe care i-am văzut pe vremea Directoratului. Multe dintre femeile aztece purtau părul scurt tăiat dar mai multe erau acelea care-și  lăsau cosițele să le ajungă până la talie.

Cu toate ciudățeniile mai sus descrise, femeile aztece par a fi fost fermecătoare, așa reiese cel puțin din scrierile spaniolilor. Însuși marele cuceritor Hernan Cortez s'a îndrăgostit nebunește de fecioară aztecă Malinche. Trebuie să observăm însă că atunci când a văzut-o, fața nu-i era vopsită nici în galben și nici în albastru și nu purta decât un vesmânt extrem de simplu, de sclavă. Ea cunoștea totuși vechile secrete aztece pentru înviorarea și înfrumusețarea epidermei cu ajutorul săpunurilor și a ierburilor parfumate. “

Sursa: articolul “Rețete pentru îngrijirea frumuseții la femeile aztece de acum 700 de ani” - publicat în numărul din 26 iunie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată” - disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” din Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub direcțiunea d-lor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Citește mai mult... »

Pietre de leac

Arsenalul terapeutic utilizat în evul mediu era format în principal din extracte de plante sau din produse de origine animală. Produsele chimice se foloseau mai rar. Este de remarcat însă că în acea perioada “terapeuții” atribuiau proprietăți curative unui număr mare de pietre prețioase. 

Dr. Pompei Gh. Samarian menționa în lucrarea “Medicina și farmacia în trecutul românesc”: “Pietrele rare, nestimatele, fac parte din arsenalul therapeutic al acelor vremi, pentru că se credea că au anumite proprietăți curative. Această credință n'a fost numai la noi, ci la toate popoarele. Episcopul Marbod din Montpellier (+1123), a scris o carte întreagă despre calitățile vindecătoare a vreo 60 de pietre rare sau pietre scumpe. Pravilistul bisericesc citează câteva nestemate din cele 12 care împodobesc pe Efud (un simbol din îmbrăcămintea preoțească) și care au proprietăți minunate contra unor boale; acestea sunt: sardion, topazias, smaragdul, antraxul, zafirul, aspis, yacintul, ahatis, ametisos și hrisolitul.”

Citește și: Practici barbare în medicina evului mediu

Citește mai mult... »

Practici barbare în medicina evului mediu

Practicile medicale din timpul evului mediu timpuriu erau, de cele mai multe ori, un conglomerat de practici păgâne și de ritualuri religioase. Cunoștințele medicale ale anticilor abia începeau să fie redescoperite dar medicii acelor timpuri dispuneau de prea puține cunoștințe despre funcționarea corpului uman. Bolile erau de cele mai multe ori puse pe seama destinului sau a voinței divine. 

Citește și: Leacuri ciudate de altădată

Nu trebuie să ne mire așadar faptul că foarte multe ori cei care practicau medicina recurgeau la “tratamente” pe care azi le putem considera ca fiind adevărate barbarii. Secționarea venelor bolnavilor pentru a elimina o parte din sângele “în exces” sau utilizarea lipitorilor și a ventuzelor înroșite în foc pentru tratarea infecțiilor erau practici curente. Anestezia era prea puțin folosită în chirurgia evului mediu. Operațiile se făceau de cele mai multe ori utilizând mijloace rudimentare (toporul și fierăstrăul erau nelipsite din “instrumentarul” medicilor) și în cel mai bun caz pentru alinarea durerilor se foloseau preparate pe bază de cucută, opiu, măselariță sau alcool. Pentru oprirea hemoragiilor mijloacele cele mai utilizate erau fierul înroșit în foc și uleiul încins aruncat peste rană.

Tratament cu ventuze  înroșite în foc (stânga)
Amputarea unui picior  în evul mediu (dreapta)

Articolul “Tratamente barbare” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 12 august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a animalelor în evul mediu:

“Când ducele Albrecht, împăratul de mai târziu, s'a socotit odată otrăvit, medicii l-au atârnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava “să se scurgă". Ducele Leopold de Austria când și-a rupt piciorul odată într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe muchea unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încât să i se desfacă de tot membrul rupt. Sângele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte.”

Medicina veterinară nu stătea nici ea mai bine: “Într-o carte, apărută în Germania la 1742 și intitulată “Lexicon pentru curiozități, călărie, vânătoare, duel, dans" se găsesc între altele următoarele prescripții: la “nărăvirea calului”, care se produce de obicei când “constelația câinelui se găsește la maximum de putere", caii stau la început mereu adânciți în gânduri, nechează răgușit, își dau ochii peste cap și își pleacă adânc capul în pământ, așa încât nu-l poți ridica nici cu cele mai tari prăjini. Pentru aceasta, trebuie să tăiați pielea în mijlocul frunții și să-i băgați înăuntru o căpățână de usturoi și o rădăcină de leuștean și să le lăsați acolo o lună. Puțin mai departe ni se dă lămurirea: “dacă armăsarul a suportat cinci ceasuri acest tratament, atunci nu mai e niciun pericol". Pentru tulburări de nutriție la cai nu există mijloc mai bun decât de a-i turna spirt tare pe șale, să-l aprinzi și să-l lași să ardă până când se stinge singur. Dacă un cal a mâncat sau a băut prea repede și din pricina aceasta e bolnav, i se face un fum cu gunoi de găină și pelin în nări, cam un ceas.”

Dispozitiv pentru fixarea fracturilor

Tratamentele aplicate oamenilor erau deseori la fel de ciudate: “Împotriva podagrei bunăoară, în "cartea de medicamente" se recomanda: “ia grăsime de iepure și unge-te la cald". Sau, "bagă într-un pahar râme, leagă-l cu o piele și pune-l 11 zile într'un mușuroi de furnici; în felul acesta ele se prefac într'un ulei. Ungeți cu el pântecele". Împotriva sângerării din nas erau de asemenea folosite “mijloace încercate”: dacă bagi în nas ceapă cu oțet, atunci (hemoragia) încetează imediat. Sau: atârnă un rubin la gât sau ține-l în mână până când se'ncălzește. Dealtminteri și smaragdul era un talisman care se întrebuința adesea în terapeutică.

Este foarte curios pentru noi că în 1696 a putut apărea și a putut fi extrem de răspândită o carte cu numele de “Gunoiul tămăduitor", scrisă de Cristian Paullini, care în mod foarte serios recomanda pentru cele mai felurite boale excrementele a tot felul de animale. Pe baza acestei cărți s'au desvoltat de fapt pretutindeni așa numitele “farmacii de gunoi" ale lui Paullini. Până și în Anglia această metodă a fost răspândită. Comică ne apare metoda de însănătoșire a vâjâitului în ureche pe care o recomanda un lexicon de leacuri englez. Conform acestei metode se așează urechea bolnavă pe o turtă, anume pregătită, care va atrage “viermele" urechii. (Acest vierme al urechii nu era ceva neobișnuit, întrucât foarte multe boale se presupuneau că ar fi cauzate de viermi). În cealaltă ureche însă se pică o zeamă amară pentru ca în felul acesta ființa vicleană, vinovată de vâjâitul din ureche să fie gonită. Bineînțeles că zeama trebuia să treacă dintr’o ureche până'n cealaltă.

Lăsarea sângelui - practică medicală uzuală în evul mediu

Toate aceste metode sunt desigur cât se poate de nevinovate față de amputările cu securea și cu fierăstrăul de tăiat lemne, față de arderea rănilor cu fierul înroșit în foc și oprirea sângelui cu ulei fierbinte, care se aplica și la 1528, pretutindeni. Slavă Domnului că toate aceste metode barbare, împreună cu lăsarea de sânge, clistirile sau capetele de broască au dispărut.”

La final de articol nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tratamentele sau practicile medicale utilizate pe scară largă azi nu vor părea la fel de ciudate urmașilor noștri peste câteva secole…

Sursa: articolul “Tratamente barbare” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 august 1936

Citește mai mult... »

Bacșișul – arc peste timp

Bacșișul în 1899

“Cuvânt fermecător care deschide până și... porțile raiului. Nu știu dacă portarul nemuritor al drepților și fericiților în viața de apoi va fi atât de tare încât să reziste la sunetul plin de mister al cuvântului bacșiș și să nu deschiză porțile, chiar unui nevrednic de a sta în Eden. Azi bacșișul e omnipotent și universal. (…) Bacșișul de azi e cel mal periculos, cel fără de care, din nenorocirea moravurilor noastre încă ne-europenizate bine, nu poți face un pas, nu poți scoate un act de la o autoritate, nu poți respira în libertate. De acesta nu vorbim: vremea îl va înlătura.” (Th. I. Bercan – articolul “Istoria bacșișului” – publicat în “Foaia Populară” - numărul din 2 iunie 1899)

Citește mai mult... »

Scrisori de pe front: Dacă citești aceste rânduri…

De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.

Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă...”.  Și pentru că “românul s-a născut poet” scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori în versuri de la “sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă” și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »

Povești despre cafea și cafegii

Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată, în intimitatea propriului cămin. Dar cafea nu se bea dintotdeauna. Dacă aveți puțin timp și o cafea bună la îndemână, o să vă spun acum câteva dintre poveștile cafelei:

Citește mai mult... »

Al optulea păcat capital

O anchetă realizată în anul 1935 de Alex F. Mihail, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”, încerca să răspundă la o întrebare delicată: “Care este după d-voastră cel de al 8-lea păcat capital?” Respondenți - câteva dintre personalitățile de marcă ale societății românești interbelice: Nicolae Iorga, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, N. D. Cocea, Horia Furtună, Izabela Sadoveanu, Camil Baltazar, Hortensia Papadat Bengescu. Dar nu numai ei…

 

Citește mai mult... »

Leacuri ciudate de altădată

Dintr-un manuscris de pe la 1740, din epoca în care medicina era practicată de "doftori, de vraci și de bărbieri", am cules pentru voi câteva rețete "puțin mai ciudate". Fac mențiunea că aceste leacuri trebuie preparate cu grijă de spițeri pricepuți pentru că “doctoriile nu sunt bolnavilor totdeauna de folos, dar celor sănătoși sunt totdeauna vătămătoare"...

Citește mai mult... »

Faimosul “Tour de France” în anul 1936

Zilele acestea se desfășoară o competiție sportivă de mare anvergură: Turul Ciclist al Franței. Spectacol total, eveniment care stârnește patimi și care naște rivalități sportive – dar nu numai – pe tot mapamondul. 

 

Turul Franței - de ieri și de azi

Citește mai mult... »

Rețete și rochii cochete

Pas cu pas, adunând rețete publicate prin revistele de profil de la începutul secolului al XX-lea, începe să se alcătuiască aici a o adevărată „mini-carte de bucate”. Au fost până acum Rețete de deserturi ușoare de la 1907, Rețete (care distrug orice diete), Rochii și dulciuri la modă (prin anul 1906) și Rețete vegetariene a la Furnica. Completez azi “colecția” cu un alt articol pe teme culinare. Cititoarele blogului nu se vor supăra sper dacă printre rețete voi presăra câteva schițe și descrieri de toalete de pe la 1900. 

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să închei cu “introducerea”  și - parafrazând îndemnul “Violetei de Parma” - să vă urez: “Mult curaj la gătit, poftă bună și… să-mi spuneți și mie dacă v-au ieșit și dacă v-au plăcut bucatele!”

Citește mai mult... »

Hipnoza în slujba sufletului şi a frumuseţii

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o perioadă în care hipnoza a început să se impună ca fiind un mijloc alternativ de terapie a sufletului. Practicată încă de acum 3000 de ani de doctorii egipteni sau cu multe secole în urma de magii Persiei, de fachirii hinduși sau de yoghinii indieni, hipnoterapia a devenit cu adevărat o știință abia începând din anul 1884, o dată cu publicarea de către doctorul francez Hipolyte-Marie Bernheim a studiului “Sugestia în stare hipnotică și starea de veghe”.

 

Deși acceptată cu greu la început, hipnoterapia a fost acceptată în timp de savanți de renume - cei mai cunoscuți dintre aceștia fiind Freud, Pavlov, Broca sau Prince - ca fiind o metodă alternativă de tratare a bolnavilor. Astăzi hipnoterapia începe să fie utilizată din ce în ce mai intensiv în întreaga lume. Vrei să îți schimbi comportamentul? Vrei să te lași de fumat? Vrei poate să îți vindeci acrofobia? Hipnoterapia poate fi astăzi o soluție…

Iată cum erau prezentate succesele noii științe în presa românească a anului 1929:

 

“Publicul se deprinsese să "vadă pe scenă, experiențele de hipnotism practicate de diverșii profesori în științe oculte". Parte din ele erau trucuri practicate de oameni abili, care făcuseră o meserie din aceste exhibiții. Puțini la număr știau că în clinicile din străinătate și chiar la noi în țară, medici cu renume, lucrează pe acest teren și au ajuns la rezultate fericite. Au ridicat hipnotismul la rangul de știință, numai prin munca și perseverența lor. Nenumărate sunt cazurile de vindecare în tratarea bolilor nervoase prin hipnoză, atunci când tratamentul lor prin medicamente n'a dat nici un rezultat. Dacă am porni de la teoria unui medic german, care a susținut că ‹‹minciuna››; este o boală nervoasă și că prin hipnoză se vindecă, am putea marca încă un aport considerabil adus în domeniul medical.

Hipolyte-Marie Bernheim

Hipnotismul a adus reale servicii și criminalogiei. Adevărat este că în multe cazuri mediul în somnul hipnotic a indus în eroare autoritățile; dar aceste cazuri izolate n'au descurajat pe cercetători. Profesorul psiholog Dr. Leopold Thoma, a pornit de la premiza că fața este oglinda sufletului. Orice stare sufletească imprimă pe obraz urmele ei. Mulțumirea sufletească se reflectează pe fața omului, supărarea la fel lăsând urmele bătrâneței.”

Ședință de hipnoterapie

Citește mai mult... »

„Trenul fantomă” – povestea primului film sonor în limba română

În istoria filmului, turnarea primelor filmelor “sonore” a reprezentat un adevărat moment de cotitură. Utilizarea tehnicilor de înregistrare a sunetului a reprezentat - în foarte multe cazuri - o dramă pentru vedetele filmului mut. Acestea – de cele mai multe ori – nu au reușit să se „adapteze” noii tehnici. Staruri noi au început să se impună pe ecranele cinematografelor. În anii de început ai "cinematografului vorbit" multe dintre companiile de producție cinematografică consacrate au dispărut și tot atunci multe săli de  cinematograf s-au închis pentru că nu dețineau tehnica redării filmelor cu sonor. Apariția filmului cu sonor a ridicat și o primă mare problemă: publicul larg nu cunoștea întotdeauna limba în care erau realizate noile filme - o problemă cu care bineînțeles filmul mut nu se confrunta. Tehnicile dublării sau subtitrării filmelor încă nu se cunoșteau – așa că marile companii de producție cinematografică ale timpului căutau soluții. Una dintre aceste soluții a fost cea găsită de marea companie MGM – care a produs o serie de filme în mai multe versiuni – cu actori diferiți pentru fiecare versiune în parte – “distribuția” provenind din țara căreia îi era adresata pelicula. 

Această soluție a fost “aplicată” și în cazul primei producții cinematografice “vorbite” în limba română, filmul “Trenul fantomă”. Scenariul filmului, care avea la bază piesa de teatru "Trenul fantomă" a lui Arnold Riedley, a cunoscut numeroase ecranizări în anii '30, fiind filmate versiuni în limbile engleză, germană, franceză, maghiară și română. Versiunile în limba română și maghiară au fost filmate în anul 1933 în studiourile „Hunnia” din Budapesta. Varianta în limba română a fost regizată de celebrul Jean Mihail iar distribuția a fost una de excepție: Tony Bulandra, Gheorghe Storin, Lissete Verea, Renee-Anie, Dida Solomon-Calimachi, Gheorghe Păunescu. 

" - Vine trenul fantomă !!!"
Actrița Dida Solomon-Calimachi

Subiectul filmului – unul tipic pentru acea perioadă: un grup de pasageri al unui tren oprit într-o gară trebuia să își petreacă timpul într-o sală de așteptare, în timpul unei nopți sinistre și furtunoase. Șeful gării încerca să îi sperie povestindu-le despre strigoii care se plimbau pe acolo și despre un tren fantomă care urma să apară în goană și să aducă moartea. Șeful gării a fost găsit mort la miezul nopții și mai apoi cadavrul lui a dispărut, în timp ce un tren trecea în goană prin stație. Se descoperea la finalul poveștii că șeful gării nu era cu adevărat mort și că "trenul fantomă" nu reprezenta decât o legendă cu ajutorul căreia niște contrabandiști treceau clandestin arme peste graniță. Un adevărat thriller, nu-i așa?

Afișul filmului "Trenul fantomă"

Interesantă e și cronica primului "film vorbit” în limba română – semnată de L. Paukerow și publicată în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 8 iunie 1933: “Filmele vorbite sunt foarte costisitoare și au desavantagiul de a nu putea fi universale. Un film mut putea rula tot atât de bine în România ca şi în Bulgaria, în Spania sau în Indochina. Un film sonor nu va putea fi înțeles decât de acei cari cunosc limba în care a fost turnat. Iată motivul pentru care aproape toate filmele se fac astăzi în limbile germană, franceză sau engleză. Este aceasta o dificultate a cărei soluție va trebui găsită. Publicul românesc - care nu cunoaște limbi străine - nu se poate bucura pe de-an’ntregul la un spectacol de cinematograf. O industrie românească de filme nu poate lua ușor naștere, întrucât piața de desfacere a unui asemenea film n’ar ajunge spre a plăti cheltuielile mari pe care le implică. Iată pentru ce a fost o idee fericită, aceea de a turna - la Budapesta filme în două versiuni.

Gheorghe Storin, Dida Solomon-Calimachi
 și Lissete Verea în "Trenul fantomă"

O parte din publicul de la noi cunoaște piesa “Trenul Fantomă”, o piesă de “Grand Guignol”, care are darul că ține pe spectator încordat până la sfârșit. După această piesă s’a turnat în studio-urile “Hunnia” din Budapesta un film în versiune maghiară și română. Astfel, decorurile, exterioarele, scenele în care nu sunt personagii, au putut fi comune celor două versiuni: fiecare scenă era jucată pe rând, de artiști maghiari și artiști români. 

“Trenul Fantomă” s’a realizat cu concursul d-lor Tony Bulandra, Gh. Storin, Enescu, Păunescu și d-nelor Dida Solomon-Calimachi, Renee Annie, Lisette Verea, etc. Doctorul Ludovic Lazăr, regisorul studio-urilor „Hunnia”, a declarat că versiunea românească va fi superioară celei maghiare, întrucât artiștii noștri, cărora le era frică că n’ar fi suficient pregătiți pentru film și că ar avea nevoie de aptitudini și calități speciale pentru cinematograf, au dovedit un talent deosebit. În special dl. Storin s’a arătat ca unul dintre cei mai mari artiști ai ecranului și fără îndoială că de-ar cunoaște limba engleză, ar fi angajat la Hollywood.

Șeful stației (d. Păunescu ) povestește
călătorilor despre trenul blestemat.
 În extrema dreaptă, d-na Renee-Annie

Trebuie să exprimăm aici sentimentul de mulțumire pe care-l au artiștii români, pentru primirea camaraderească pe care au avut-o la Budapesta.

-  Până și tricolorul românesc au avut grije să ni-l pună mereu la masă, în restaurant, la hotel - spunea dl. Storin - dovedind astfel pentru noi o atenție deosebită, care ne-a mișcat.

Se cuvine să relevăm solicitudinea pe care a arătat-o artiștilor noștri, dl. ministru Grigorcea. “Trenul Fantomă" va fi primul film românesc, la înălțimea producțiunilor străine.”

Producția filmului “Trenul fantomă” a reprezentat un pas înainte în direcția realizării primei producții sonore integral românești vorbită în limba română. Acest lucru avea să se întâmple la scurt timp, în anul 1934, când a fost turnat primul film sonor românesc - „Bing-Bang” – produs de marii actori Vasile Vasilache și Nicolae Stroe – film proiectat pentru prima data la Cinema Arpa din cadrul Cercului Militar Național în 7 februarie 1935.

Citește mai mult... »

Pasiențe de altădată

Avem cu toții în minte imaginea domnișoarelor din alte vremuri care, grăbite și îmbujorate, făceau pasiențe. De reușita acestora își legau împlinirea unor dorințe (“Mă iubește?... Nu mă iubește?...”). Sau imaginea severelor doamne în vârstă care, așezate la măsuța din fața șemineului, savurau un ceai și "își făceau pasiențe", în timp ce supravegheau cu o privire dominatoare salonul.

 

Mulți dintre noi credem despre pasiențe că sunt doar îndeletniciri destinate pierderii timpului sau pentru recreere. De cele mai multe ori este așa. Unele pasiențe nu pot fi rezolvate decât cu multă răbdare și logică. Iar celor care cred că vorbim despre un joc destinat exclusiv doamnelor o să le spun că marele Napoleon își petrecea timpul în timpul prizonieratului rezolvând pasiențe și că unul dintre aceste jocuri a fost “inventat” chiar de împărat. Am cules pentru voi din presa de la începutul secolului trecut reguli pentru câteva pasiențe - unele mai ușoare, altele mai grele. Cu gândul că cine nu a făcut încă niciodată pasiențe ar trebui să facă măcar o încercare:

CADRILUL

(cu un joc complet de 52 de cărți)

Se amestecă jocul de cărți, se taie și apoi se trag cărțile una după alta până se ivește o Damă, care se așează în locul indicat în figura alăturată. După ce s-a isprăvit, în modul arătat, cu așezarea Damelor, se procedează la fel cu plasarea cărților de 6 și 5, în locurile de asemenea indicate în figura alăturată. Pe cărțile de 6 se așează apoi, pe măsură ce se ivesc, în ordine ascendentă și după culoare, cărțile de 7, 8, 9 până la valet. Pe cărțile de 5 se așează, în ordine descendentă și tot după culoare, cărțile de 4, 3, 2 , As și Rigă. Pasiența e reușită când Rigii și Valeții sunt dispuși în cerc în jurul damelor. Dacă după trei încercări succesive cu cărțile (stosurile) rămase nu se ajunge la acest rezultat, pasiența nu a isbutit. (“Gazeta Ilustrată” – 10 noiembrie 1912)

Citește mai mult... »

Senzațional în "Universul literar" (pe la 1910)

Frunzărind periodice românești de la începutul secolului  al XX-lea  în căutare de noi subiecte, am găsit adevărate “știri de la ora 5” acolo unde mă așteptam mai puțin: în revista "Universul Literar". E drept că revista conținea și interesante articole de cultură, dar e și mai drept e că publicația aparținea trustului de presă "Universul". Ori în acest trust de presă se pare că senzaționalul trebuia să își aibă locul lui. Pentru ca impactul la public să fie cât mai mare, primele pagini ale "Universului Literar" conțineau gravuri care nu aveau nici o legătură cu literatura, dar care ilustrau cu succes știrile “importante” ale momentului. Puteți să citiți în continuare câteva exemple de știri mai puțin literare (am transcris în mare textul original respectând ortografia de azi – dar am păstrat,pentru savoarea lor, câteva forme gramaticale din textul original).  

 

 

Citește mai mult... »

Fete de vânzare

O zi de mai a anului 1935. În piața Gării de Est din București hărmălaie mare: un grup de rromi, “unii mai tineri, alții mai bătrâni, cu plete și bărbi mari, și câteva țigănci svăpăiate” se certau, când pe țigănește când pe românește, cu comisarul gării. În tărăboiul general nimerește reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” - Alex F. Mihail  care - intuind “că e rost de un subiect interesant” - se oferă să întocmească “un act” de care gălăgioasele personaje aveau nevoie. Care a fost urmarea? O să vă povestească chiar reporterul:

 

Fete de vânzare - 1935

 

Citește mai mult... »

Întâmplări de demult

O sa vă spun astăzi câteva întâmplări din vremurile de demult, istorii citite în numerele publicate în primăvara anului 1894 ale revistei „Vatra: Foaie ilustrată pentru familie” (revistă publicată sub ilustra direcțiune a scriitorilor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc):

GRAȚIEREA  OSÂNDIȚILOR  ÎN  VEACURILE  TRECUTE

"Domnii noştri aveau un obicei frumos de a graţia pe osândiţi. La lăsata secului de postul Paștelor - mai târziu în Dumineca cea din urmă a carnavalului - Vodă primea o visită solemnă, apoi oprea la masă pe boieri, pe episcop şi pe rudele sale. Punându-se la masă, înainte de a începe să mânânce, Mitropolitul zicea «Tatăl-nostru» şi boierii stăteau în picioare. Când ajungea Mitropolitul la  «iartă-ne nouă greşelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri» se făcea tăcere şi logofătul dreptăţii (ministrul justiţiei) începea să citească de pe o listă numele osândiţilor şi ruga pe Vodă să le ierte osânda ori să le-o uşureze. Atunci Vodă se întorcea spre logofăt: «Iertat să fie din partea mea, ca să mă ierte Dumnezeu» şi întorcându-se spre Mitropolit şi spre boieri: «Prea Sfinte şi voi cinstiţi bioeri, rog pe Dumnezeu să vă ţie, ca să vă am totdeauna ajutor la asemenea faceri de bine!» Apoi se puneau la masă. A doua zi logofătul înştiinţa pe osândiţii care erau iertaţi."

Primăvară

Citește mai mult... »

Cântece și descântece de dragoste

Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme. Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolului al XX-lea – și persistă în lumea de azi. Se rosteau și atunci, ca și acum  “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. Dar descântecele se fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic pentru orice situație ivită în viața există o soluție în lumea farmecelor și a descântecelor. (din articolul “Iubirea în farmece, cântece și…  descântece”).

Mă sculai,  mă spălai...

    Voi completa articolul menționat cu descrierea câtorva vrăji și descântece de dragoste. Nu a fost atât de simplu pe cât s-ar putea crede (o simplă căutare cu ajutorul d-lui Google vă va lămuri). O explicație am găsit într-o importantă culegere de folclor – “Materiale folkloristice” - apăruta în anul 1900 prin îngijirea lui Gr. G. Tocilescu – membru al Academiei Române:

 

    “Culegerea acestui gen de literatură poporană e cea mai anevoioasă, din cauza numărului restrâns al celor ce sunt depositarii descântecelor și a vrăjilor. De obicei puține femei bătrâne mai știu a descânta și a vrăji; apoi ele au superstiția de a nu comunica cuiva vr’un descântec, de teamă ca nu cumva descântecul, o dată comunicat, să nu mai aibă tărie, și astfel meșterițele descântătoare sau doftoroaiele satelor să-și piardă meseria lucrativă.” 

 

    Asta era în anul 1900 și a mai trecut un veac de atunci… Din aceiași culegere de folclor am “cules” pentru voi descrierea câtorva descântece și vrăji. Doar pentru lectură…

Cu apă neîncepută...

     

Citește mai mult... »