Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările

Pietre de leac


Arsenalul terapeutíc utilizat în evul mediu era format în principal din extracte de plante sau din produse de origine animală. Produsele chimice se foloseau mai rar. Este de remarcat însă că în acea perioada “terapeuții” atribuiau proprietăți curative unui număr mare de pietre prețioase. Dr. Pompei Gh. Samarian menționa în lucrarea “Medicina și farmacia în trecutul românesc”: Pietrele rare, nestimatele, fac parte din arsenalul therapeutic al acelor vremi, pentru că se credea că au anumite proprietăți curative. Această credință n'a fost numai la noi, ci la toate popoarele. Episcopul Marbod din Montpellier (+1123), a scris o carte întreagă despre calitățile vindecătoare a vreo 60 de pietre rare sau pietre scumpe. Pravilistul bisericesc citează câteva nestemate din cele 12 care împodobesc pe Efud (un simbol din îmbrăcămintea preoțească) și care au proprietăți minunate contra unor boale; acestea sunt: sardion, topazias, smaragdul, antraxul, zafirul, aspis, yacintul, ahatis, ametisos și hrisolitul.

Sardionul sau vaviloneana: "lucește ca focul și ca sângele, luminoasă, cu putere dohtorească de vindecă... umflături și la rănile carele se fac de fier, ungând cu dânsa ranele și umflăturile". Sardionul, cunoscut azi sub denumirea de onix (sardonix), este utilizat de practicienii metodelor alternative de terapie pentru tratarea rănilor deschise infectate sau pentru regenerarea pielii în zonele afectate de infecții (prin acoperirea acestora cu comprese umezite cu apă energizată cu onix). Onixul este de asemenea folosit pentru creșterea capacității de concentrare și a încrederii în sine.

Onix roșu
Topazias: "piatră scumpă care iaste mai roșie decât Antroca și se face la un oraș ce se cheamă Topazi în India. Care Pazie, o freacă dohtorii pe o grease și dacă o freacă nu iase dintr'ânsa rușală, ce rămâne în zeama aceia ca laptele, adecă albastră, de aceea cei ce o freacă împlu vase cât vor, și cât de o ar freca nici imprejurul ei, nici la cumpănă scade, nice nemica, numai ce stă tot într'un chip ș'au fost și nu se strică, și acea apă ce iase dintr-ânsa când o freacă, iaste foarte de folos la ochi când dor, încă și la cei ce înebunesc, adecă care'și ies din minte, numai cum li-o va da să bea se tămăduiește"Topazul este o piatră semiprețioasă incoloră dar care are poate fi întâlnită într-o mare varietate de culori: galben, maro, verde, albastru, roz, roșu. Varietatea la care se referă textul citat este topazul rosu provenit din India. Practicienii de azi ai terapiei cu ajutorul cristalelor consideră că topazul, atunci cand este purtat în timpul somnului, alungă coșmarurile. Tot despre topaz se crede că ajută pe cel care îl poartă să se elibereze de stres, de furie sau de depresie. Deasemenea topazul stimulează metabolismul și îmbunătățește digestia. Este benefic în cazul bolilor de sânge, al hemoragiilor, al gutei sau al bolilor de ficat, de rinichi și de vezică biliară.

Topaz

Smaragdul: este verde, iar puterea lui iaste de astâmpărare a setei și de'ași vedea fața într'ânsa ca într'o oglindă"Numele acestei pietre prețioase are la origine cuvântul grec “smaragdos” (piatră verde). Deoarece verdele său intens este culoarea primăverii, smaraldul este considerat ca fiind un simbol al tinereții veșnice, al dragostei și al reînvierii. Se crede că beneficiile pe care le aduce purtătorului sunt numeroase: ajută la regenerarea țesuturilor afectate de infecții, întărește sistemul imunitar, are un rol detoxifiant puternic. De asemenea există credința că smaraldul reglează funcțiile inimii, ficatului, pancreasului, rinichilor și ale glandei tiroide.

Smarald
Antraxul: “iaste oxiu roș... se face... la Africa. Și povestesc cum nu se află ziua, ce noaptea, că dă pară ca o făclie sau ca un cărbune iase scântei, și după un ceas iar se potolește, de aceea cunoscând-o ceia ce o caută că iaste aceia, merg la lumina ei și o află, iar dacă o află o iau, și când o țin și o duc, ori cu ce haine de o ar acoperi, zările ei tot ies afară, (de parcă ar fi vorba de radiu). Dimitrie Cantemir spune: Antraxul este piatra scumpă roșie, rubin mare.“ Rubinul (cunoscut în evul mediu si sub denumirea de antrax) era considerat ca fiind un simbol al puterii și al succesului. Practicienii cristaloterapeuti de azi cred că purtarea rubinului este benefică pentru ficat, inimă, splină, coloana vertebrală și pentru intestine și că ajută la rezolvarea problemelor de natură sexuală. Se crede de asemenea că rubinul stimulează circulația sângelui și că poate ajuta cu succes pe cei care vor să renunțe la vicii: la fumat, la cafea, la alcool sau la droguri.

Rubin

Zafirul: “iaste cam mohorât.., și când o freci să o amesteci cu lapte de muiere și ungi durerile carele sânt și se chiamă umflături, numai (de)cât se tămăduiesc.” În cele mai multe cazuri safirul este asociat cu culoarea albastră, dar el poate fi întâlnit și în varități de culoare galbenă, violetă, verde sau chiar portocalie. Despre safir se crede că stimulează funcționarea sistemului nervos și că ajută la reglarea funcționării glandei tiroide. Energia safirului este benefică în cazul problemelor cardiace apărute pe fond nervos și ajută la tratatea otrăvirilor și a mușcăturilor de insecte.

Safir

Aspis: “iaste în chipul smaragdului... iaste foarte de treabă la ceia ce'i lovesc năbădăicele, adică la ceia ce'i lovesc lovituri și cad jos de se tăvălesc și le merge spumele." (epilepsie !?). Denumirea sub care este cunoscut azi aspisul este aceea de jasp. Opac, de obicei roșu – poate fi și alb, galben, maro, verde sau chiar albastru – jaspul este o piatră karmică despre care se crede că ar aduce succes în afaceri, noroc la bani, bucurie și optimism. Din punct de vedere terapeutic despre jasp se crede că ar fi benefic în cazurile de reumatism, cancer, epilepsie sau al problemelor de auz. De asemenea adepții de azi ai terapiei cu ajutorul cristalelor consideră că jaspul este indicat să fie purtat de cei care suferă de afecțiuni ale stomacului, rinichilor, splinei, inimii sau ale ovarelor.

Jasp

Yacint: “se găsește și în Sciția, este bun la muerile celea ce vor să fete, ca să nască lesne.” Hiacintul este cunoscut azi și sub denumirea de zircon sau de diamant de Ceylon și se întânește în varietăți de culoare galbenă, roșie, roz, maro, verde, albastră, gri sau chiar neagră. A fost folosit de-a lungul veacurilor pentru alungarea vrăjilor, a blestemelor sau a deochiului. Practicienii cristaloterapiei recomandă azi purtarea hiacintului îndeosebi gravidelor pentru a avea o naștere ușoară. Ei cred de asemenea că hiacintul calmează crampele intestinale, că stimulează apetitul și că este un taliman care alungă toate tipurile de dureri.

Hiacint

Ametisos:cine o va purta la dânsul, numai să i se atingă de trup, cât vin de ar bea, niciodată nu se îmbată.” Ametistul este o varietate de cuarț de culoare violet. Se crede despre ametist că absoarbe durerea și că protejează sănătatea aceluia care îl poartă. Este considerat de asemenea benefic în cazul insomniilor, în cazul bolilor de ochi, păr, stomac, ale sistemului nervos central, ale sistemului digestiv sau ale sistemului endocrin. Chiar și azi există credința că ametistul îi poate ajuta pe cei dependenți de alcool să renunțe la acest viciu.

Ametist

Hrisolit:această piatră de o vei freca, tămăduiaște pre ceia ce au piatră, carii nu pot lăsa udul, așișderea și de durerea înfrângerei mădularului și de stomah, și de toate lucrurile pântecelui tămăduiaște". Cunoscut și sub denumirile de olivină sau de peridot, crisolitul este un cristal galben, galben-verzui, verde, măsliniu sau maroniu.Terapia cu ajutorul cristalelor recomandă crisolitul pentru a ajuta buna funcționare a inimii, a timusului, a plămânilor, a vezicii biliare și a splinei. Se crede de asemenea că mărește lactația în perioada de alăptare.


Crisolit
Ahatis: putere de vrăcire ca aceasta are, că de va mușca pre om scorpia sau ohea, cum vei freca cu dânsa pre om la frunte, aciaș se tămăduiaște"Agatul este de asemenea o varietate de cuarț. Cele mai întânite agate sunt cele albastre sau verzi. Este recomandat să fie purtat în perioada unor mari tulburări emoționale, fiind un balsam al sufletelor îndurerate. Se spune despre acest cristal că ajută la remedierea problemelor sexuale și că stimulează fertilitatea. Agatul poate fi folosit și pentru a echilibra activitatea ficatului, rinichilor, vaselor de sânge, plămânilor, ganglionilor și timusului sau pentru scăderea în greutate.


Agat

- Dr. Pompei Gh. Samarian - “Medicina și farmacia în trecutul românesc” – Tipografia “Cultura” – 1938;

Citește mai mult... »

Practici barbare în medicina evului mediu

Practicile medicale din timpul evului mediu timpuriu erau, de cele mai multe ori, un conglomerat de practici păgâne și de ritualuri religioase. Cunoștințele medicale ale anticilor abia începeau să fie redescoperite dar medicii acelor timpuri dispuneau de prea puține cunoștințe despre funcționarea corpului uman. Bolile erau de cele mai multe ori puse pe seama destinului sau a voinței divine. 


Nu trebuie să ne mire așadar faptul că foarte multe ori cei care practicau medicina recurgeau la “tratamente” pe care azi le putem considera ca fiind adevărate barbarii. Secționarea venelor bolnavilor pentru a elimina o parte din sângele “în exces” sau utilizarea lipitorilor și a ventuzelor înroșite în foc pentru tratarea infecțiilor erau practici curente. Anestezia era prea puțin folosită în chirurgia evului mediu. Operatiile se făceau de cele mai multe ori utilizând mijloace rudimentare (toporul și fierăstrăul erau nelipsite din “intrumentarul” medicilor) și în cel mai bun caz pentru alinarea durerilor se foloseau preparate pe bază de cucută, opiu, măselariță sau alcool. Pentru oprirea hemoragiilor mijloacele cele mai utilizate erau fierul înroșit în foc și uleiul încins aruncat peste rană.

Tratament cu ventuze  înroșite în foc
Articolul “Tratamente barbare” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 12 august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a animalelor în evul mediu:

Când ducele Albrecht, împăratul de mai târziu, s'a socotit odată otrăvit, medicii l-au atârnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava “să se scurgă". Ducele Leopold de Austria când și-a rupt piciorul odată într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe muchea unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încât să i se desfacă de tot membrul rupt. Sângele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte.

Amputarea unui picior  în evul mediu
Medicina veterinară nu stătea nici ea mai bine:

Într-o carte, apărută în Germania la 1742 și intitulată “Lexicon pentru curiozități, călărie, vânătoare, duel, dans" se găsesc între altele următoarele prescripții: la “nărăvirea calului”, care se produce de obicei când “constelația câinelui se găsește la maximum de putere", caii stau la început mereu adânciți în gânduri, nechează răgușit, își dau ochii peste cap și își pleacă adânc capul în pământ, așa încât nu-l poți ridica nici cu cele mai tari prăjini. Pentru aceasta, trebuie să tăiați pielea în mijlocul frunții și să-i băgați înăuntru o căpățână de usturoi și o rădăcină de leuștean și să le lăsați acolo o lună. Puțin mai departe ni se dă lămurirea: “dacă armăsarul a suportat cinci ceasuri acest tratament, atunci nu mai e niciun pericol".
Pentru tulburări de nutriție la cai nu există mijloc mai bun decât de a-i turna spirt tare pe șale, să-l aprinzi și să-l lași să ardă până când se stinge singur. Dacă un cal a mâncat sau a băut prea repede și din pricina aceasta e bolnav, i se face un fum cu gunoi de găină și pelin în nări, cam un ceas.”


Tratamentele aplicate oamenilor erau deseori la fel de ciudate:

Împotriva podagrei bunăoară, în "cartea de medicamente" se recomanda: “ia grăsime de iepure și unge-te la cald". Sau, "bagă într-un pahar râme, leagă-l cu o piele și pune-l 11 zile într'un mușuroi de furnici; în felul acesta ele se prefac într'un ulei. Ungeți cu el pântecele". Împotriva sângerarii din nas erau de asemenea folosite “mijloace încercate”: dacă bagi în nas ceapă cu oțet, atunci (hemoragia) încetează imediat. Sau: atârnă un rubin la gât sau ține-l în mână până când se'ncălzește. Dealtminteri și smaragdul era un talisman care se întrebuința adesea în terapeutică.

Dispozitiv pentru fixarea fracturilor
Este foarte curios pentru noi că în 1696 a putut apărea și a putut fi extrem de răspândită o carte cu numele de “Gunoiul tămăduitor", scrisă de Cristian Paullini, care în mod foarte serios recomanda pentru cele mai felurite boale excrementele a tot felul de animale. Pe baza acestei cărți s'au desvoltat de fapt pretutindeni așa numitele “farmacii de gunoi" ale lui Paullini. Până și în Anglia această metodă a fost răspândită. Comică ne apare metoda de însănătoșire a vâjâitului în ureche pe care o recomanda un lexicon de leacuri englez. Conform acestei metode se așează urechea bolnavă pe o turtă, anume pregătită, care va atrage “viermele" urechii. (Acest vierme al urechii nu era ceva neobișnuit, întrucât foarte multe boale se presupuneau că ar fi cauzate de viermi). În cealaltă ureche însă se pică o zeamă amară pentru ca în felul acesta ființa vicleană, vinovată de vâjâitul din ureche să fie gonită. Bineînțeles că zeama trebuia să treacă dintr’o ureche până'n cealaltă.

Lăsarea sângelui - practică medicală uzuală în evul mediu
Toate aceste metode sunt desigur cât se poate de nevinovate față de amputările cu securea și cu fierăstrăul de tăiat lemne, față de arderea rănilor cu fierul înroșit în foc și oprirea sângelui cu ulei fierbinte, care se aplica și la 1528, pretutindeni. Slavă Domnului că toate aceste metode barbare, împreună cu lăsarea de sânge, clistirile sau capetele de broască au dispărut.”

La final de articol nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tratamentele sau practicile medicale utilizate pe scară largă azi nu vor părea la fel de ciudate urmașilor noștri peste câteva secole…

Sursa: articolul “Tratamente barbare” publicat de revista Realitatea Ilustratăîn numărul din 12 august 1936




Citește mai mult... »

Bacșișul – arc peste timp

Bacșișul în… 1899

Cuvânt fermecător care deschide până și... porțile raiului. Nu știu dacă portarul nemuritor al drepților și fericiților în viața de apoi va fi atât de tare încât să resiste la sunetul plin de mister al cuvântului bacșiș și să nu deschiză porțile, chiar unui nevrednic de a sta în Eden. Azi bacșișul e omnipotent și universal. (…) Bacșișul de azi e cel mal periculos, cel fără de care, din nenorocirea moravurilor noastre încă ne-europenizate bine, nu poți face un pas, nu poți scoate un act de la o autoritate, nu poți respira în libertate. De acesta nu vorbim: vremea îl va înlătura.” (Th. I. Bercan – articolul “Istoria bacșișului” – “Foaia Populară” din 2 iunie 1899).


Bacșișul în… 1929

Prin primăvara anului 1929 “dl. ministru loanițescu a hotărât ca nici un funcționar public să nu mai aibă dreptul de a lua bacsiș”. Nu vă voi spune dacă a reușit sau nu în demersul său pentru că răspunsul îl știți cu toții:

Jalba bacșișului


Jurnalele din Capitală
O veste tristă
Mi-au adus:
Ca eu,
Bacsiș atotputernic
Și cetățean umil,
Supus al statului,
În care
Doar datorii am contractat,
Voi fi,
Peste puțină vreme,
Din ministere
Suprimat.

M'am încetățenit în țară,
Deși
De-origine
Sunt turc.
Oricât ar fi de încurcată
Vreo chestie
Eu
Ți-o descurc.
Și unde specialiști iluștrii,
Și-au bătut capul
Tot degeaba,
M'am strecurat pe nesimțite
Și gata !
Se făcuse treaba.

- Cum de te'nduri,
O, excelență,
Să săvârșești cumplita crimă ?
Dar ce's eu ?
Pensionar nevolnic,
Ce din oficiu
Se suprimă ?
N'am dovedit întotdeauna
Și nu prin vorbă
Ci de fapt,
Că sunt inteligent,
Destoinic,
Și că la toate cele-s apt ?
Nu's eu cinstit ?
Când spun un lucru
Nu mă țiu oare de cuvânt ?
Sau nu's politicos ?
Întreabă
Pe ușieri dacă nu sânt !

Sunt însurat
Și-a mea nevastă
La rândul ei
E funcționară ?
Sau sânt lipsit de conștiință ?
Atunci,
De ce mă dai afară ?
Când eu
La locul meu,
Cuminte,
Sub orișice guvern am stat ?

Ce-ți dete'n cap, o excelență,
Cu lovitura ta de stat ?!
Sânt doar străini în țara asta,
Ce nu pricep limba româna.
Le-am arătat,
Să înțeleagă,
Cu-o caldă strângere de mână,
C'un plic inofensiv
În fine,
Cu felul meu subtil,
Discret,
Am reușit întotdeauna,
Să le servesc
De interpret.
Eu n'am venit
Să-mi fac reclamă
Dar um venit
Ca să reclam
Și protestez cu vehemență
Că mă suprimi
Netam-nesam !

lar dacă totuși
Îmi tai capul,
Cu-al legii nemilos satâr
Rămâne viu,
Invulnerabil,
Un frate bun:
Domnul Hatâr !

Autori:

B. Acșiș și p. conf. Duduia Grădinărița



Bacșișul azi

Se pare că “vremea nu a înlăturat” această plagă a societății noastre. Deși încercari s-au mai făcut. Fără să fie încununate cu succes, bineînțeles: "Impozitul pe bacşiş: Intrată în vigoare în urmă cu o săptămână, guvernul renunţă la impozitarea bacşişului, măsura fiind anunţată de ministrul Finanţelor, Eugen Teodorovici, după o întâlnire cu reprezentanţii patronatelor. "Din păcate nu se poate reglementa în toate speţele sale", a spus Teodorovici, referindu-se la impozitarea bacşişului."http://www.gandul.info/ - 17.05.2015)

Și povestea bacșișului merge însă mai departe...




Citește mai mult... »

Ce-i trebuie României…

“Boala  de  care  suferă  societatea
 românească  e lipsa de caractere”
Nicolae Iorga


Ce-i trebuie României ca să progreseze cu adevărat? De ce România – o ţară atât de bogată din punct de vedere al resurselor de care dispune – a fost întotdeauna şi este şi azi este una dintre cele mai sărace ţări ale Europei? Nu de azi şi nici de ieri – ci de atâtea secole, din vremurile în care s-a născut tristul vers al unei doine: “Săracă ţară bogată!” Sunt întrebări la care au încercat să răspundă bunicii noştri şi la care căutăm încă răspunsuri noi, cei de azi. Am găsit câteva posibile explicaţii într-un articol publicat de “Realitatea Ilustrată” în 9 decembrie 1936 şi într-un desen semnat A. Murnu şi publicat de revista “Furnica” acum un secol, în numărul din 3 februarie 1915 (desen “adus la zi” şi la fel de actual în anul 2015). O bună parte dintre răspunsurile de atunci sunt valabile şi astăzi. Aşadar, să vedem ce-i trebuie României ?...

Lupte politice nu, în nici un caz!

"Ceea ce ne îmbâcseşte viaţa, ne acoperă magica trecere a anotimpurilor, fosforescenta defilare a orelor şi spectacolele infinite ale soarelui peste munţi, şesuri şi oraşe sunt amărâtele de patimi politice de care suntem cuprinşi, târâţi fără voia noastră. Nu ştim dacă o scuturare energica a fiinţei lăuntrice, din dorinţa de a scăpa de vermina meschină, care a năpădit sufletele noastre, ar mai fi în stare să ne redea curând prospeţimea vederii şi simţirilor pierdute…

Luptele politice cari s'au întins ca o pecingine pe întreg cuprinsul ţării noastre se dovedesc mai curând lupte între persoane, interesând vanităţile persoanelor, ambiţiile persoanelor, poftele de răzbunare ale persoanelor politice. Luate cu de-amănuntul persoanele politice cele mai serioase nu pot avea păreri fundamentale prea deosebite cu privire la destinele ţării  noastre şi cu toate acestea n'a mai rămas cetăţean, în biata noastră Românie, care să nu viseze întruniri politice şi care să mai poată avea vreun sentiment - de tată, de prieten sau de fiu - neîntinat de zoaiele patimilor politice.
 
De ce nu mergea înainte
 "căruţa României" în anul 1915?
Nu te mai întreabă nimeni ce carte ai învăţat, ce muncă îndeplineşti şi dacă te pricepi la această muncă, dacă îţi creşti bine copiii şi îţi ocroteşti părinţii sau prietenii în nevoie ci:
- Ia spune, neică, e adevărat ce se aude, că te-ai înscris în partidul lui Nea Isprăvitu?
- Nu, dragă, sunt calomnii de-ale adversarilor! Sunt tot membru devotat al partidului lui Conu Pipă-Lungă!...
Asemenea discuţii le auzi în tramvai, pe stradă, în tren, în camerele de aşteptare ale ministerelor, pretutindeni. Nici măcar lupte sociale nu ne trebuie, în România de azi. S'a înţeles în sfârşit că nu pot fi oameni cinstiţi funcţionarii publici - care având de ţinut o familie grea - primesc numai cinci mii de lei pe lună; s'a văzut că lucrătorilor salariaţi cu o lefuşoară de mizerie nu li se pot cere opt ore de lucru şi nici un lucru de calitate şi astfel în chip fatal, fără sbuciume şi vărsări de sânge, poate că se va face pe'ncetul o echilibrare mai dreaptă a forţelor sociale.
Dar ceea ce ne trebuie neaparat şi numaidecât, e o nouă gospodărire a ţării. Acolo unde au fost în joc interese personale, s'au realizat în ultimii ani miracole de construcţie. Avem fabrici care pot produce în cantităţi impresionante ţesături tot atât de fine ca cele din Anglia, parfumuri tot atât de savuroase ca cele din Franţa, mătăsuri de delicateţea celor japoneze. În oraşele mari ale ţării şi mai cu seamă în Capitală s'au clădit palate şi block-housuri de mărimea şi fastul celor de la New-York sau Paris. Acest avânt şi această prosperitate lipsesc însă din toate domeniile sau aproape toate domeniile publice.
Starea drumurilor noastre e ¡alnică şi toate măsurile luate de autorităţi în ultimii ani au dus a realizări cari nu sunt mai mari decât picătura de apă faţă de Ocean. Se călătoreşte bine numai cu trenul şi cu avionul care n'au nevoie de drumuri comune. Cu automobilul, cu bicicleta, cu trăsura sau cu un car cu boi se poate călători numai cu riscul vieţii şi nu trebuie să ne mire faptul că societăţile de asigurare din străinătate primesc asigurări de călătorie cu automobilul în toate ţările Europei cu excluderea României.

De ce nu merge înainte
 "căruţa României" în anul 2018?
Altă faţă a gospodăririi publice ne-o arată sărăcia alimentaţiei cu peşte, care pentru valoarea alimentară şi ieftinătate, ar trebui să fie hrana de bază a populaţiei româneşti. Sute şi sute de kilometri pătraţi de lacuri, Dunărea şi Marea stau în părăginire sau sunt supuse unei exploatări rudimentare. Se ştie oare că încă mai importăm peşte din Rusia?... lndustria pescăriei în România ar putea deveni exportatoare, dacă am introduce un nou spirit gospodăresc.
Ne plângem de scumpetea pământului agricol, dar n'am făcut nimic pentru a utiliza tot acest pământ agricol de care dispunem. Fluviile, râurile şi pârâiaşele curg în neştire, în meandre care fac sterile zeci de mii de hectare. Numeroase băltoace producătoare de stuf şi tântari malarici înconjoară oraşele şi târgurile. De-a lungul Dunarii teritorii imense sunt inundate periodic, sustragând culturii întregi moşii cu pământ din cel mai rodnic. O mai bună organizare a muncii naţionale ar da însă României în cel mai scurt timp, o prosperitate reală, hărăzită ei de Dumnezeu.
E o ruşine să se mai publice statistici de şomeuri, muncitori şi intelectuali, când mii de kilometri de drumuri aşteaptă să fie refăcute, mii de kilometri de râuri cer să fie canalizate, sute de mii de metri pătraţi de bălţi adastă să fie secate, când toată Dunărea cere un dig de apărare şi când bogatele ape stătătoare şi curgătoare o cultură de peşte bine chivernisită, de care au atâta nevoe mai cu seamă copiii, soldaţii şi ţăranii subalimentaţi.


Sursa: articolul “Ce-i trebuie României” – semnat “A.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 9 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Al optulea păcat capital

O anchetă realizată în anul 1935 de Alex F. Mihail, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”, încerca să răspundă la o întrebare delicată: “Care este după d-voastră cel de al 8-lea păcat capital?” Respondenți - câteva dintre personalitaţile de marcă ale societăţii româneşti interbelice: Nicolae Iorga, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, N. D. Cocea, Horia Furtună, Izabela Sadoveanu, Camil Baltazar, Hortensia Papadat Bengescu. Dar nu numai ei…

Cele 7 păcate
“Întâmplarea a făcut să dau, în pragul unei bisericuţe bătrâne, peste un preot gârbovit de ani, care m’a poftit în chilioara lui modestă şi scoţând un ceaslov cu scoarţe vechi mi-a spus:
- Iaca, vezi? Cartea asta e Mărturisirea ortodoxă, codul credinţei creştine. A fost alcătuită de către Petre Movilă, mitropolitul Kievului, fecior de domn moldovean.
Apoi, deschizând la o filă mă lămuri: “La întrebarea XXIII-a: care sunt păcatele noastre cele mai de căpetenie, găsim răspunsul:

1.Mândria;  2.Arghirofilia;  3.Desfrânarea;  4.Zavistia;
5.Lăcomia;  6.Mânia;  7.Lenea.

Lista acestor păcate şi scara lor a fost alcătuită de către părinţii bisericii, aşa după cum reiese din cercetarea vechiului şi noului testament. Mândria, păcatul mai de căpetenie, a făcut pe oameni să piardă paradisul, după pilda lui Lucifer, îngerul răsvrătit. Acu, dacă mă întrebi fiule, care e al optulea mare păcat, aş spune că răspândirea prin tipar a gândurilor necurate. Mai vedeţi, taică… şi d-ta ca gazetar mai ai grijă… să nu mai apară atâtea poze de cucoane despuiate prin jurnaluri şi nici atâtea povestiri care pângăresc sufletele tinere. Mari sunt şi păcatele împotriva duhului sfânt, arătate la întrebarea a XXXVII-a.
- Încrederea prea mare şi uşuratecă în harul, adică ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Neîncrederea în îndurarea Domnului, de unde urmează sinuciderea. Tăgăduirea adevărului învederat… “Păcatele cari strigă răsbunare de la Dumnezeu sunt: uciderea săvârşită cu voie, păcatul împotriva celor fireşti (sodomia); asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor şi oprirea sirnbriei lucrătorilor.” Ai face bine, taică, să tipăreşti la gazetă unde scrii, cele zece porunci, căci mulţi nu le ştiu.”

Dl. Prof. NICOLAE IORGA:

- Eu am numai grija păcatelor mele, care sunt destule, fără să mai am timpul să mă ocup de alte păcate, în general.”

Dl. CEZAR PETRESCU

„- Păcatul al optulea şi cel mai mare este scrisul, care dacă a luminat multe minţi, în schimb a scos pe mulţi din minţi. Poţi spune de la d-ta, în paranteză, că spunând asta, nu fac aluzie nici la confraţii mei, nici la cititorii mei... Mă gândesc aşa, la alţii... ca unul care sunt cu totul obiectiv în această chestie!”

Dl. VICTOR EFTIMIU

"- Cea mai mare parte din cele şapte păcate sunt păcate fecunde: ele stimulează activitatea omenească. Al optulea, şi cel mai mare păcat, este renunţarea.”


Dl. N.D. COCEA

"- Nu există păcate – nici biblice, nici actuale – decât împotriva vieţii. Numai cine nu ştie să trăiască inteligent unica această viaţă, care ne-a fost hărăzită întâmplător şi cu care nu ne vom mai întâlni niciodată, - numai acela păcătuieşte!"

Dl. CAMIL BALTAZAR

"Scriitorul de curând premiat de „Asociaţia scriitorilor români” răspunde:
- Care-ar fi cel de-al optulea păcat? Cred că întrunirea tuturor celor şapte într’o singură conştiinţă – păcatul cel din urmă, dar astăzi indeajuns de răspândit.”

D-na. IZABELA SADOVEANU


"- Cele şapte păcate nu s’au chemat păcate decât după ce Dumnezeu a alungat pe om din rai şi mai ales după ce acesta a intrat în comunitatea primilor creştini şi i-a căşunat să aducă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. De atunci nu i-a mai fost omului iertat să fie lup faţă de ceilalţăi oameni – toţi trebuiau să fie fraţi întru Christos. Dar omul, deşi s’a depărtat cu dispreţ de porc, de leu, de melc, de ţap, de păun şi de toate celelalte lighioane, n’a pus între ei şi el decât nişte ostreţe slabe şi rare. Una câte una s’au strecurat jivinele în grădina lui Christos, iar melcul şi cu şarpele i-au ispitit pe oameni să nu-şi mai bată capul să le alunge, ci să le schimbe numele ca să nu le mai recunoască Dumnezeu. De aceea nu mai sunt lei, porci etc. în societatea omenească, ci gastronomi, fulgere de război, diplomaţi, bancheri, donjuani, personaje cu plastron, şefi şi şefuşori de toate gradele. Acum cel mai mare şi al optulea păcat ar fi să-l chemăm pe Dumnezeu pe pământ să-şi întemeieze împărăţia printre noi.”


Dl. HORIA FURTUNĂ

"- Unui reporter nu pot să-i răspund decât atât: al optulea păcat capital e CURIOZITATEA !

MEDICII NU CUNOSC UN AL OPTULEA PĂCAT

Dl. Doctor Ion Jianu, reputatul chirurg, crede că nu e nevoie să căutăm al optulea mare păcat şi că de fapt nu ar fi decât două păcate fundamentale: lăcomia şi lenea, din care curg toate celelalte. Lacomul se compară cu alţii şi e cuprins de zgârcenie, de invidie, de mânie. Trândavul devine desfrânat, trufaş. Sufletul omului e organizat în aşa fel că o comparaţie nu determină emulaţie ci invidie. Iar inacţiunea e cel mai rău sfetnic. Suntem datori să fim cât mai activi şi să ne comparăm numai cu noi înşine, la diferite epoci ale vieţii, căutând a face mereu cât mai mult bine, după puterile şi priceperea noastră. Numai astfel vom fi scutiţi de frământări inutile care să ne amărască această scurtă a noastră existenţă pe pământ.

ZIARISTUL: NU SPUNEŢI ADEVĂRUL, CĂCI PĂCĂTUIŢI !

Un cunoscut ziarist bucureştean citează pe directorul unei mari gazete vieneze care a făcut următoarea mărturisire:
- Prefer informaţia mincinoasă pentru trei motive: întâi o are numai ziarul meu; apoi ştirea falsă e totdeauna interesantă dacă nu chiar senzaţională; în fine, am prilejul să scriu de două ori în aceiaşi chestie, odată când public informaţia greşită şi a doua oară când o desmint.
Veţi obiecta poate că aceasta e o butadă. Susţin însă cu toată seriozitatea – spune ziaristul - că de foarte multe ori chiar cel ce e sincer şi crede că ar expune adevărul, în realitate afirmă un neadevăr – ce un secol zice, alţii dezic”. În cele mai dese cazuri “adevărul este o gafă, o cruzime, o neomenie sau chiar o crimă. În orice caz, cuvântul “minciunănu are posibilitatea să exprime o noţiune precisă. Sunt zece, douăzeci sau şi mai multe feluri de neadevăruri, care nici întrun caz nu merită denumirea de minciună în accepţiunea brutală a cuvântului. Iar cel ce ţine să spuie cu orice preţ adevărul, este în cele mai dese împrejurări, un om foarte rău sau un prost care nici nu-şi dă seama de ce vorbeşte comiţând, în mod inconştient, al optulea şi cel mai mare păcat. Dispariţia minciunii de pe pământ ar  însemna cea mai grozavă nenorocire pentru  oameni căci – odată cu dânsa - ar dispare speranţa, cel mai preţios bun al nostru.”

PLICTISEALA

Cel de al optulea păcat mare a luat naştere în mănăstiri. Însuşi Satan l-a semănat acolo cu mâna lui pentru a smulge lui Dumnezeu creaturile care se legaseră să-l servească. Este păcatul suprem contra Divinităţii, contra ta însuţi, contra celorlalţi şi contra vieţii. Este plictiseala… Îngerul negru care aduce îndoiala, neliniştea, amărăciunea, disperarea, dezgustul de sine şi de viaţă (…).“

D-na HORTENSIA PAPADAT BENGESCU


Cele şapte păcate capitale au înfruntat victorios mileniile, ceea ce dovedeşte că ele constituiesc fundamentalul solid al omenescului. Au suferit totuşi în drumul lung, o evoluţie. Nemaifiind sub spaima sancţiunilor divine, din pricina slăbirii preceptului mistic, - rămase în funcţie de sancţiunile moralei sociale - ele totodată sau desvăluit mai în voie, pierzându-şi însă din prestigiu. Din această pricină sau mlădiat, sau deformat, ajungând la un fel de tranzacţie cu virtuţile, din care tranzacţie a ieşit o morală mai puţin absolută, în care de pildă defectul mâniei îşi dă coate cu energia suplinindu-se, zgârcenia poate sluji cu folos de propaganda pentru economia în deficienţă, orgoliul poate fi acceptat în locul mândriei în vădită scădere. Numai Lenea şi Lăcomia şi-au păstrat sensul nealterat. Invidia cere a nu fi uitată, nici nu poate fi, căci a dovedit o neclintită soliditate şi nu s'a găsit impotriva ei nici o armă de apărare. Luxura nu mai e luxul unui exces temperamental ci degenerare din sărăcie temperamentală.
Au creeat oare mileniile traiului omenesc, un al optulea păcat? Ar fi complexul tuturor întrunul, în doze variate. Prin contact în timp s'au contaminat. Acest al optulea păcat n’are însă încă definiţie, nici nume.Afară numai dacă unii ar crede că al optulea păcat modern ar fi Literatura. Fireşte nu sunt de fel de părerea lor...

Voi încheia cu o provocare pentru voi, dragi cititori din anul 2018:
Care este după voi cel de al 8-lea păcat capital în timpurile pe care le trăim?

Sursa: articolul “Care este după d-voastra al optulea păcat capital ? “ – anchetă realizată de Alex F. Mihail şi publicată de revista “Realitatea Ilustrată” numărul din 29 mai 1935.


Citește mai mult... »