Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările

Ce-i trebuie României…

“Boala  de  care  suferă  societatea
 românească  e lipsa de caractere”
Nicolae Iorga


Ce-i trebuie României ca să progreseze cu adevărat? De ce România – o ţară atât de bogată din punct de vedere al resurselor de care dispune – a fost întotdeauna şi este şi azi este una dintre cele mai sărace ţări ale Europei? Nu de azi şi nici de ieri – ci de atâtea secole, din vremurile în care s-a născut tristul vers al unei doine: “Săracă ţară bogată!” Sunt întrebări la care au încercat să răspundă bunicii noştri şi la care căutăm încă răspunsuri noi, cei de azi. Am găsit câteva posibile explicaţii într-un articol publicat de “Realitatea Ilustrată” în 9 decembrie 1936 şi într-un desen semnat A. Murnu şi publicat de revista “Furnica” acum un secol, în numărul din 3 februarie 1915 (desen “adus la zi” şi la fel de actual în anul 2015). O bună parte dintre răspunsurile de atunci sunt valabile şi astăzi. Aşadar, să vedem ce-i trebuie României ?...

Lupte politice nu, în nici un caz!

"Ceea ce ne îmbâcseşte viaţa, ne acoperă magica trecere a anotimpurilor, fosforescenta defilare a orelor şi spectacolele infinite ale soarelui peste munţi, şesuri şi oraşe sunt amărâtele de patimi politice de care suntem cuprinşi, târâţi fără voia noastră. Nu ştim dacă o scuturare energica a fiinţei lăuntrice, din dorinţa de a scăpa de vermina meschină, care a năpădit sufletele noastre, ar mai fi în stare să ne redea curând prospeţimea vederii şi simţirilor pierdute…

Luptele politice cari s'au întins ca o pecingine pe întreg cuprinsul ţării noastre se dovedesc mai curând lupte între persoane, interesând vanităţile persoanelor, ambiţiile persoanelor, poftele de răzbunare ale persoanelor politice. Luate cu de-amănuntul persoanele politice cele mai serioase nu pot avea păreri fundamentale prea deosebite cu privire la destinele ţării  noastre şi cu toate acestea n'a mai rămas cetăţean, în biata noastră Românie, care să nu viseze întruniri politice şi care să mai poată avea vreun sentiment - de tată, de prieten sau de fiu - neîntinat de zoaiele patimilor politice.
 
De ce nu mergea înainte
 "căruţa României" în anul 1915?
Nu te mai întreabă nimeni ce carte ai învăţat, ce muncă îndeplineşti şi dacă te pricepi la această muncă, dacă îţi creşti bine copiii şi îţi ocroteşti părinţii sau prietenii în nevoie ci:
- Ia spune, neică, e adevărat ce se aude, că te-ai înscris în partidul lui Nea Isprăvitu?
- Nu, dragă, sunt calomnii de-ale adversarilor! Sunt tot membru devotat al partidului lui Conu Pipă-Lungă!...
Asemenea discuţii le auzi în tramvai, pe stradă, în tren, în camerele de aşteptare ale ministerelor, pretutindeni. Nici măcar lupte sociale nu ne trebuie, în România de azi. S'a înţeles în sfârşit că nu pot fi oameni cinstiţi funcţionarii publici - care având de ţinut o familie grea - primesc numai cinci mii de lei pe lună; s'a văzut că lucrătorilor salariaţi cu o lefuşoară de mizerie nu li se pot cere opt ore de lucru şi nici un lucru de calitate şi astfel în chip fatal, fără sbuciume şi vărsări de sânge, poate că se va face pe'ncetul o echilibrare mai dreaptă a forţelor sociale.
Dar ceea ce ne trebuie neaparat şi numaidecât, e o nouă gospodărire a ţării. Acolo unde au fost în joc interese personale, s'au realizat în ultimii ani miracole de construcţie. Avem fabrici care pot produce în cantităţi impresionante ţesături tot atât de fine ca cele din Anglia, parfumuri tot atât de savuroase ca cele din Franţa, mătăsuri de delicateţea celor japoneze. În oraşele mari ale ţării şi mai cu seamă în Capitală s'au clădit palate şi block-housuri de mărimea şi fastul celor de la New-York sau Paris. Acest avânt şi această prosperitate lipsesc însă din toate domeniile sau aproape toate domeniile publice.
Starea drumurilor noastre e ¡alnică şi toate măsurile luate de autorităţi în ultimii ani au dus a realizări cari nu sunt mai mari decât picătura de apă faţă de Ocean. Se călătoreşte bine numai cu trenul şi cu avionul care n'au nevoie de drumuri comune. Cu automobilul, cu bicicleta, cu trăsura sau cu un car cu boi se poate călători numai cu riscul vieţii şi nu trebuie să ne mire faptul că societăţile de asigurare din străinătate primesc asigurări de călătorie cu automobilul în toate ţările Europei cu excluderea României.

De ce nu merge înainte
 "căruţa României" în anul 2018?
Altă faţă a gospodăririi publice ne-o arată sărăcia alimentaţiei cu peşte, care pentru valoarea alimentară şi ieftinătate, ar trebui să fie hrana de bază a populaţiei româneşti. Sute şi sute de kilometri pătraţi de lacuri, Dunărea şi Marea stau în părăginire sau sunt supuse unei exploatări rudimentare. Se ştie oare că încă mai importăm peşte din Rusia?... lndustria pescăriei în România ar putea deveni exportatoare, dacă am introduce un nou spirit gospodăresc.
Ne plângem de scumpetea pământului agricol, dar n'am făcut nimic pentru a utiliza tot acest pământ agricol de care dispunem. Fluviile, râurile şi pârâiaşele curg în neştire, în meandre care fac sterile zeci de mii de hectare. Numeroase băltoace producătoare de stuf şi tântari malarici înconjoară oraşele şi târgurile. De-a lungul Dunarii teritorii imense sunt inundate periodic, sustragând culturii întregi moşii cu pământ din cel mai rodnic. O mai bună organizare a muncii naţionale ar da însă României în cel mai scurt timp, o prosperitate reală, hărăzită ei de Dumnezeu.
E o ruşine să se mai publice statistici de şomeuri, muncitori şi intelectuali, când mii de kilometri de drumuri aşteaptă să fie refăcute, mii de kilometri de râuri cer să fie canalizate, sute de mii de metri pătraţi de bălţi adastă să fie secate, când toată Dunărea cere un dig de apărare şi când bogatele ape stătătoare şi curgătoare o cultură de peşte bine chivernisită, de care au atâta nevoe mai cu seamă copiii, soldaţii şi ţăranii subalimentaţi.


Sursa: articolul “Ce-i trebuie României” – semnat “A.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 9 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Al optulea păcat capital

O anchetă realizată în anul 1935 de Alex F. Mihail, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”, încerca să răspundă la o întrebare delicată: “Care este după d-voastră cel de al 8-lea păcat capital?” Respondenți - câteva dintre personalitaţile de marcă ale societăţii româneşti interbelice: Nicolae Iorga, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, N. D. Cocea, Horia Furtună, Izabela Sadoveanu, Camil Baltazar, Hortensia Papadat Bengescu. Dar nu numai ei…

Cele 7 păcate
“Întâmplarea a făcut să dau, în pragul unei bisericuţe bătrâne, peste un preot gârbovit de ani, care m’a poftit în chilioara lui modestă şi scoţând un ceaslov cu scoarţe vechi mi-a spus:
- Iaca, vezi? Cartea asta e Mărturisirea ortodoxă, codul credinţei creştine. A fost alcătuită de către Petre Movilă, mitropolitul Kievului, fecior de domn moldovean.
Apoi, deschizând la o filă mă lămuri: “La întrebarea XXIII-a: care sunt păcatele noastre cele mai de căpetenie, găsim răspunsul:

1.Mândria;  2.Arghirofilia;  3.Desfrânarea;  4.Zavistia;
5.Lăcomia;  6.Mânia;  7.Lenea.

Lista acestor păcate şi scara lor a fost alcătuită de către părinţii bisericii, aşa după cum reiese din cercetarea vechiului şi noului testament. Mândria, păcatul mai de căpetenie, a făcut pe oameni să piardă paradisul, după pilda lui Lucifer, îngerul răsvrătit. Acu, dacă mă întrebi fiule, care e al optulea mare păcat, aş spune că răspândirea prin tipar a gândurilor necurate. Mai vedeţi, taică… şi d-ta ca gazetar mai ai grijă… să nu mai apară atâtea poze de cucoane despuiate prin jurnaluri şi nici atâtea povestiri care pângăresc sufletele tinere. Mari sunt şi păcatele împotriva duhului sfânt, arătate la întrebarea a XXXVII-a.
- Încrederea prea mare şi uşuratecă în harul, adică ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Neîncrederea în îndurarea Domnului, de unde urmează sinuciderea. Tăgăduirea adevărului învederat… “Păcatele cari strigă răsbunare de la Dumnezeu sunt: uciderea săvârşită cu voie, păcatul împotriva celor fireşti (sodomia); asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor şi oprirea sirnbriei lucrătorilor.” Ai face bine, taică, să tipăreşti la gazetă unde scrii, cele zece porunci, căci mulţi nu le ştiu.”

Dl. Prof. NICOLAE IORGA:

- Eu am numai grija păcatelor mele, care sunt destule, fără să mai am timpul să mă ocup de alte păcate, în general.”

Dl. CEZAR PETRESCU

„- Păcatul al optulea şi cel mai mare este scrisul, care dacă a luminat multe minţi, în schimb a scos pe mulţi din minţi. Poţi spune de la d-ta, în paranteză, că spunând asta, nu fac aluzie nici la confraţii mei, nici la cititorii mei... Mă gândesc aşa, la alţii... ca unul care sunt cu totul obiectiv în această chestie!”

Dl. VICTOR EFTIMIU

"- Cea mai mare parte din cele şapte păcate sunt păcate fecunde: ele stimulează activitatea omenească. Al optulea, şi cel mai mare păcat, este renunţarea.”


Dl. N.D. COCEA

"- Nu există păcate – nici biblice, nici actuale – decât împotriva vieţii. Numai cine nu ştie să trăiască inteligent unica această viaţă, care ne-a fost hărăzită întâmplător şi cu care nu ne vom mai întâlni niciodată, - numai acela păcătuieşte!"

Dl. CAMIL BALTAZAR

"Scriitorul de curând premiat de „Asociaţia scriitorilor români” răspunde:
- Care-ar fi cel de-al optulea păcat? Cred că întrunirea tuturor celor şapte într’o singură conştiinţă – păcatul cel din urmă, dar astăzi indeajuns de răspândit.”

D-na. IZABELA SADOVEANU


"- Cele şapte păcate nu s’au chemat păcate decât după ce Dumnezeu a alungat pe om din rai şi mai ales după ce acesta a intrat în comunitatea primilor creştini şi i-a căşunat să aducă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. De atunci nu i-a mai fost omului iertat să fie lup faţă de ceilalţăi oameni – toţi trebuiau să fie fraţi întru Christos. Dar omul, deşi s’a depărtat cu dispreţ de porc, de leu, de melc, de ţap, de păun şi de toate celelalte lighioane, n’a pus între ei şi el decât nişte ostreţe slabe şi rare. Una câte una s’au strecurat jivinele în grădina lui Christos, iar melcul şi cu şarpele i-au ispitit pe oameni să nu-şi mai bată capul să le alunge, ci să le schimbe numele ca să nu le mai recunoască Dumnezeu. De aceea nu mai sunt lei, porci etc. în societatea omenească, ci gastronomi, fulgere de război, diplomaţi, bancheri, donjuani, personaje cu plastron, şefi şi şefuşori de toate gradele. Acum cel mai mare şi al optulea păcat ar fi să-l chemăm pe Dumnezeu pe pământ să-şi întemeieze împărăţia printre noi.”


Dl. HORIA FURTUNĂ

"- Unui reporter nu pot să-i răspund decât atât: al optulea păcat capital e CURIOZITATEA !

MEDICII NU CUNOSC UN AL OPTULEA PĂCAT

Dl. Doctor Ion Jianu, reputatul chirurg, crede că nu e nevoie să căutăm al optulea mare păcat şi că de fapt nu ar fi decât două păcate fundamentale: lăcomia şi lenea, din care curg toate celelalte. Lacomul se compară cu alţii şi e cuprins de zgârcenie, de invidie, de mânie. Trândavul devine desfrânat, trufaş. Sufletul omului e organizat în aşa fel că o comparaţie nu determină emulaţie ci invidie. Iar inacţiunea e cel mai rău sfetnic. Suntem datori să fim cât mai activi şi să ne comparăm numai cu noi înşine, la diferite epoci ale vieţii, căutând a face mereu cât mai mult bine, după puterile şi priceperea noastră. Numai astfel vom fi scutiţi de frământări inutile care să ne amărască această scurtă a noastră existenţă pe pământ.

ZIARISTUL: NU SPUNEŢI ADEVĂRUL, CĂCI PĂCĂTUIŢI !

Un cunoscut ziarist bucureştean citează pe directorul unei mari gazete vieneze care a făcut următoarea mărturisire:
- Prefer informaţia mincinoasă pentru trei motive: întâi o are numai ziarul meu; apoi ştirea falsă e totdeauna interesantă dacă nu chiar senzaţională; în fine, am prilejul să scriu de două ori în aceiaşi chestie, odată când public informaţia greşită şi a doua oară când o desmint.
Veţi obiecta poate că aceasta e o butadă. Susţin însă cu toată seriozitatea – spune ziaristul - că de foarte multe ori chiar cel ce e sincer şi crede că ar expune adevărul, în realitate afirmă un neadevăr – ce un secol zice, alţii dezic”. În cele mai dese cazuri “adevărul este o gafă, o cruzime, o neomenie sau chiar o crimă. În orice caz, cuvântul “minciunănu are posibilitatea să exprime o noţiune precisă. Sunt zece, douăzeci sau şi mai multe feluri de neadevăruri, care nici întrun caz nu merită denumirea de minciună în accepţiunea brutală a cuvântului. Iar cel ce ţine să spuie cu orice preţ adevărul, este în cele mai dese împrejurări, un om foarte rău sau un prost care nici nu-şi dă seama de ce vorbeşte comiţând, în mod inconştient, al optulea şi cel mai mare păcat. Dispariţia minciunii de pe pământ ar  însemna cea mai grozavă nenorocire pentru  oameni căci – odată cu dânsa - ar dispare speranţa, cel mai preţios bun al nostru.”

PLICTISEALA

Cel de al optulea păcat mare a luat naştere în mănăstiri. Însuşi Satan l-a semănat acolo cu mâna lui pentru a smulge lui Dumnezeu creaturile care se legaseră să-l servească. Este păcatul suprem contra Divinităţii, contra ta însuţi, contra celorlalţi şi contra vieţii. Este plictiseala… Îngerul negru care aduce îndoiala, neliniştea, amărăciunea, disperarea, dezgustul de sine şi de viaţă (…).“

D-na HORTENSIA PAPADAT BENGESCU


Cele şapte păcate capitale au înfruntat victorios mileniile, ceea ce dovedeşte că ele constituiesc fundamentalul solid al omenescului. Au suferit totuşi în drumul lung, o evoluţie. Nemaifiind sub spaima sancţiunilor divine, din pricina slăbirii preceptului mistic, - rămase în funcţie de sancţiunile moralei sociale - ele totodată sau desvăluit mai în voie, pierzându-şi însă din prestigiu. Din această pricină sau mlădiat, sau deformat, ajungând la un fel de tranzacţie cu virtuţile, din care tranzacţie a ieşit o morală mai puţin absolută, în care de pildă defectul mâniei îşi dă coate cu energia suplinindu-se, zgârcenia poate sluji cu folos de propaganda pentru economia în deficienţă, orgoliul poate fi acceptat în locul mândriei în vădită scădere. Numai Lenea şi Lăcomia şi-au păstrat sensul nealterat. Invidia cere a nu fi uitată, nici nu poate fi, căci a dovedit o neclintită soliditate şi nu s'a găsit impotriva ei nici o armă de apărare. Luxura nu mai e luxul unui exces temperamental ci degenerare din sărăcie temperamentală.
Au creeat oare mileniile traiului omenesc, un al optulea păcat? Ar fi complexul tuturor întrunul, în doze variate. Prin contact în timp s'au contaminat. Acest al optulea păcat n’are însă încă definiţie, nici nume.Afară numai dacă unii ar crede că al optulea păcat modern ar fi Literatura. Fireşte nu sunt de fel de părerea lor...

Voi încheia cu o provocare pentru voi, dragi cititori din anul 2018:
Care este după voi cel de al 8-lea păcat capital în timpurile pe care le trăim?

Sursa: articolul “Care este după d-voastra al optulea păcat capital ? “ – anchetă realizată de Alex F. Mihail şi publicată de revista “Realitatea Ilustrată” numărul din 29 mai 1935.


Citește mai mult... »

Faimosul “Tour de France” în anul 1936

Zilele acestea se desfăşoară o competiţie sportivă de mare anvegură: Turul Ciclist al Franţei. Spectacol total, eveniment care stârnește patimi şi care naște rivalităţi sportive – dar nu numai – pe tot mapamondul. Din punct de vedere istoric, Turul Franţei  este o competiţie născută cu aproape trei decenii înainte de organizarea primului Campionat Mondial de Fotbal. Anul 1903 este punctul de  referinţă din istoria ciclismului fiind anul în care a avut loc primul Tur al Franţei, cursă care este considerată şi în zilele noastre “competiţia regină” a acestui sport. Din păcate, nu ne putem mândri cu o participare românească în Turul Franţei. Din câte ştiu - dacă ma înşel rog fanii acestui sport să mă corecteze – singura participare a românilor în această competiţie a avut loc în anul 1936. Am fost reprezentaţi atunci de patru ciclişti care, din păcate, au fost descalificaţi pentru depăşirea timpului limită la sfârşitul etapei a treia. Dar iată cum era reflectat “LE TOUR DE FRANCE” acum 80 de ani în presa de la Bucureşti:

“Tour de France” - 1936
Iulie e luna sporturilor în Franţa, iar sportivii din toate ţările Europei, în această epocă a anului, au ochii aţintiţi asupra Franţei, unde se dispută faimosul „Tour de France", cea mai importantă cursă ciclistă, nu numai din Franţa, dar şi din lumea întreagă. Aproape o lună de zile - căci durează trei săptămâni şi jumătate - turul acesta formează subiectul de preocupare generală nu numai în oraş, dar şi la ţară, la cel bogat şi la cel sărac, şi chiar oamenii cei mai refractari la sport, fără voie, se însufleţesc şi dânşii, aflând - şi uneori chiar ducând mai departe - svonuri despre această întrecere.

Le tour de France
Concurent gata de plecare în Turul Franţei 1936
Cât priveşte pe sportivii, pentru dânşii e un punct de onoare să fie sau să pară că sunt (ceea ce adesea e cam acelaşi lucru) cei mai bine informaţi. Politica, ştiinţa, evenimentele de toată ziua chiar cele mai grave, trebuie să lase locul „turului” iar presa întreagă se preocupă la loc "de frunte” de problema cea mai importantă: „cine va fi invingătorul etapei următoare?" - „echipa 30-a îşi va păstra oare forma?” şi altele de felul acesta. Iar între timp, de- a lungul etapelor, concurenţii străbat şirurile de admiratori al căror entuziasm nu cunoaşte margini şi care au pentru favoriţii lor tot felul de îmbărbătări. Şi zilnic auditorii la radio aşteaptă, cu înfrigurare ultimele ştiri date de postul lor, în timp ce difuzoarele, aşezate cam peste tot proclamă în cele patru vânturi situaţia echipelor, iar microfoanele culeg impresiile oarecum gâfâitoare, ale invingătorilor.

Le Tour de France
George Speicher - speranţa Franţei în 1936
dă un autograf
voi reda acum un dialog dintre reporterul “S.“ al săptămânalului “Realitatea Ilustrată şi reporterul francez Jean Antoine, unul dintre cei mai reputaţi reporteri sportivi ai Franţei, cel care împreună cu colegul său Levitan, realizau în anii ‘30 radio-reportajelele turului:

„- Raportăm de patru ori pe zi cele întâmplate: mai întâi, dimineaţa pe la 7, apoi la 10 sau la 11, de la punctul de plecare sau de la unul din punctele din parcurs. Apoi un alt reportaj la sosirea în fiecare etapă, care, de obicei se întâmplă cam la 5 după amiază, şi în sfârşit, ultimul reportaj, către orele 8 seara.
- Nu credeţi că e puţin cam... mult?
- Nu, nu. Deloc! Aceste ceasuri le-am ales cu multă chibzuinţă, căci nu trebuie să uităm că există numeroşi auditori cari nu pot să asculte radio în timpul zilei, din cauza ocupaţiilor lor, dar cari doresc totuşi să fie informaţi. Alţii, dimpotrivă, cari n'au putut să ne asculte seara vor fi foarte mulţumiţi să afle dimineaţa un rezumat al evenimentelor din ziua precedentă, precum şi proiectele din timpul zilei.
Le grand Tour
Concurenţi purtând pe umeri  cauciucuri de schimb
- Câte reportaje socotiţi să daţi în total în timpul parcursului ?"
- Probabil mai mult de o sută.
- Numai pentru posturile de emisiune franceze?
Nu numai pentru posturile de stat, dar şi pentru Radio-Paris şi Radio-Luxembourg. Reportajele vor fi dealtminteri difuzate şi de către staţiunile de emisiune spaniole, belgiene şi elveţiene, când turul va trece în apropierea acestor frontiere.
- Ce personal comportă acest reportaj?
- Trei reporteri şi patru ingineri în afară de ceea ce vor vorbi concurenţii.
- Dar nu vi-e teamă că reportagiile dv. se vor asemăna oarecum şi astfel interesul publicului va slăbi?
- Dacă aţi şti ce înseamnă Turul Franţei nu ne-aţi pune o asemenea chestiune. Fiecare etapă - aduce o nouă surpriză; se poate spune că evenimentele variază în aceeaşi măsură ca peisagiu! Ţineţi seama numai de diferenţele de teren dintre câmpiile de la nord, bunăoară, şi masivii Alpilor sau ai Pirineilor şi vă veţi putea face o idee de surprizele care aşteaptă pe concurenţi precum şi asupra pronosticurilor care se pot face asupra rezistenţei sau siăbiciunei probabile a lor, după cum sunt originari din cutare sau cutare ţinut. E talentul radio-reporterului, demn de acest nume, să ştie să prezinte reportajul său cu maximum de amănunte amuzante.

Post de control asaltat de curioşi
Eu, care am făcut de opt ori Turul Franţei, vă pot asigura că nu numai că nu-mi lipsesc subiectele, dar mi-a fost adesea foarte greu să povestesc în cele câteva minute cât timp am microfonul la dispoziţie, tot ce-am putut observa în cursul zilei, căci nu e vorba numai de a relata în mod arid ce s‘a întâmplat unuia sau altuia dintre concurenţi; nu, ceea ce e necesar este de a prezenta publicului atmosfera circuitului, de a-i povesti cele câteva amănunte care-i vor da impresia că a fost cu noi, de a-i vorbi despre camaraderia cicliştilor, despre entuziasmul mulţimii, într’un cuvânt, de a-l face să trăiască... “turul".
- Dar care este lungimea parcursului?
- Ceva mai puţin de 4.000 km. Viteza, care era altădată intre 28 şi 29 km. pe oră, a fost pentru prima dată anul trecut de 30 km. şi 600 metri, datorită învingătorului Romain Maes, care a îndeplinit parcursul în 141 ore, 82 minute şi 39 secunde.
- N'aţi putea să ne spuneţi ce ştigă concurenţii?
- Aceasta variază mult. În principiu, fiecare ciclist angajat de către direcţiune primeşte o sumă fixă. Dar mai ales primele date de către amatorii de sport, înseamnă adesea partea cea mai importantă. Anul trecut, bunăoară, s'a dat o primă de 10.000 franci învingătorului pe etapa Pau-Bordeaux. Cel mai bun ciclist de munte - belgianul Werwaecke - a câştigat şi el o primă specială de 10.000 franci. De altminteri, echipa fiecărei ţări îşi constituie o casă comună şi-şi împarte câştigul la sfârşitul parcursului.

Tour de France 1936
Jean Antoine, stânga,  îşi pregăteşte radio-reportajul
Astfel, în anul trecut, belgienii învingători au putut să-şi împartă o sumă destul de importantă, aşa încât fiecare să primească circa 50.000 franci (aproape 500.000 lei), în timp ce echipa oficială franceză nu avea la sfârşitul parcursului decât 20.000 franci de concurent. t priveşte pe concurenţii izolaţi, şi ei câştigă sume interesante, cum a fost bunăoară Charles Pelissier, care a primit anul trecut 35.000 franci. În general, Turul Franţei nu este o afacere prea proastă pentru concurenţi".
Afară de cazul unei echipa care abandonează - cum a fost din păcate, a noastră - anul acesta.


Sursa: articolul “Turul Franţei – cea mai importantă cursă ciclistă din lume” – publicat de “Realitatea Ilustrată” – numărul din 15 iulie 1936 răsfoit în Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca


Citește mai mult... »

Un interviu din 1931... cu un bunic al zilelor noastre

Sigur o să credeţi că mă joc cu cuvintele în titlu pentru a vă face curioşi. Aveţi... şi nu aveţi dreptate. Aveţi, pentru că este vorba într’adevăr de un joc de cuvinte și al imaginației. Nu aveţi întru totul dreptate însă, şi asta pentru că nu e vorba de un joc de-al meu, ci de un interviu interesant publicat în perioada interbelică de un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”. Iată cum vedea un reporter din anul 1931 Bucureştiul începutului de secolului XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului şi a avioanelor particulare, a televiziunii şi a telefoanelor mobile, o lume a... Dar nu o să vă dezvălui eu tot ce îşi imagina ziaristul interbelic despre lumea noastră, a celor de azi. Îl las pe el să o facă:

Noi în anul 2000...
"În Broadway-ul bucureştean, acolo unde acum o jumătate de secol se întindea băltoaca Herăstrău, care a fost secată şi asanată în anul 1954, şi unde am ajuns cu metropolitanul subteran ce leagă diferitele cartiere ale Capitalei, locuiește, în palatul sgârie-nori ce-i aparţine, Ion Iancovescu. E un om în vârstă de peste 100 de ani şi ziarele radiofonice, cinematografice şi de televiziune, au celebrat acum câţiva ani, cu ocazia aniversării centenarului său, vigoarea lui fizică, acuitatea vederii, tinereţea inteligenţii sale, memoria lui proaspătă şi mai ales buna dispoziţie, ce nu l-a părăsit niciodată. Amintirile lui sunt clare ca nişte fotografii, pe care timpul nu le-a alterat. Pe acest tânăr moşneag, l-am rugat să ne povestească câteva din amintirile sale, din preajma anului 1930; după ce suspină plictisit, căci ziariştii l-au importunat toată viaţa, d. Iancovescu ne-a spus:
- Veţi avea o dezamăgire, dacă aţi venit, ca atâţi alţi colegi ai dv., să-mi puneţi întrebări indiscrete, asupra secretului longevităţii mele, asupra iubirilor mele din trecut şi din prezent, sau asupra crizei financiare despre care am amintiri personale, din Europa anului 1930...
În acel moment, o fată de-o frumuseţe răpitoare, intră val-vârtej, spunând:
- Bunicule, Ionel a luat avionul din garaj şi aveam nevoie de el ca să mă duc la Cluj, la campionatul de nataţie, care începe peste un sfert de oră.
- În ce direcţie a pornit şi cu ce viteză? - o întrebă venerabilul artist.
- Spre sud, cu 500 km. pe ora.
- Bine...
Şi ducând la gura un mic receptor de telefon fără fir, intră în legătură cu nepotul său şi fratele delicioasei făpturi care ne întrerupsese. Dl. lancovescu porunci sburătorului să se întoarcă îndată, căci altfel ia un avion şi se duce să-i rupă urechile.
- Îmi amintesc, mi se adresă acest bătrân veşnic verde, că în 1932, cei care posedau în România un avion personal, se puteau număra pe degete. În ce priveşte comunicaţiunile orale, telefonia fără fir era la începutul ei şi, pentru ca să putem vorbi cu cineva de la distanţă ne serveam de un aparat legat prin sârme cu o centrală deservită de domnişoare care ne înfuriau la culme, până când binevoiau să ne dea numărul pe care-l ceream. Telefonului cu fir şi acestor domnişoare, li s'au datorat numeroasele boli nervoase şi mintale, care au bântuit omenirea pe la 1932. Dintre toate, numai azilele de nebuni au făcut avere, celelalte întreprinderi comerciale au dat faliment, din cauza crizei.
- Care criză?
- O criză economică provocată de scăderea preţului la cereale.
- „Cereale"? ce sunt alea? - am întrebat uimit.
- Cerealele erau nişte plante comestibile, ce se cultivau în ţările aşa zis agricole, cum era şi România. La muzeul naţional puteţi găsi mostre de grâu, porumb, orz... Scăderea preţului lor a dus la înlocuirea acestei producţiuni naţionale cu alte fabricate; de altfel, acum, când alimentaţia se serveşte în buline, ele nu şi-ar mai avea rostul...
- Nu vrei să iei un bulin de friptură de curcan şi un bulin de vin ? - mă întrebă simpaticul centenar, întinzându-mi o cutiuţă.
- Şi ce mijloace de transport aveaţi?
- Foarte comice: în interiorul marilor oraşe, circulau un fel de lăzi enorme, electrice, pe şine, lăzi numite tramvaie, în care se înghesuiau, claie peste
Grămadă, oameni de două ori mai mulţi decât încăpeau!...
- Ce barbarie !...

Broadway-ul bucureştean
al anului... 2000
- Accidentele de tramvai şi de automobil se ţineau lanţ. Mai erau deasemeni autobuze..
- Autobuze?... Mi se pare că autobuzele erau nişte animale sfrijite?...
- Nu... Confunzi cu caii de birje, care au dispărut de mult, mă lămuri venerabilul Iancovescu.
- Dar instrucţiunea publică ?
- A fost o halima!... Elevii învăţau în saboţi.
- În saboţi ? De ce? Se asimilează mai uşor lecţiile în saboţi?
- Nu, ci fiindcă erau pe atunci şi copii, care n'aveau ghete!... În fine, în 1965, a fost inmormăntat ultimul român analfabet.
-  A rămas încă în amintirea omenirei - am spus acestui bătrân atât de savant - că aţi avut o strălucită carieră teatrală...
- Da, atunci când existau teatre cu scenă, cu rampă... Când însă spectacolul prin  televiziune la domiciliu a înlocuit teatrele, am fost nevoit să-mi schimb profesiunea, devenind directorul Casei de economii şi consemnaţiuni...

* * *
Venerabilul centenar, căruia îi uram o viaţă şi mai lungă, fu nevoit să întrerupă aici interview-ul, deoarece pe ecranul aparatului de televiziune apăruse sala de consiliu al Casei de economii, unde d. Iancovescu era chemat de urgenţă. El îşi luă rămas bun de la noi, oftând şi rostind aceste enigmatie cuvinte:
- Ei, tinere, d-ta nu şti ce e aia „un pol"... Acum s'a desfiinţat moneda; dar câte amintiri duioase din tinereţe, îmi evocă mie acest cuvânt dispărut!...”

Un interviu – de această dată unul adevărat – cu Ion Iancovescu, puteți să citiți aici:


Sursa: articolul „Un interview cu un centenar în anul 2000” – semnat „O.KAY.” – publicat în „Realitatea Ilustrată” numărul din 31 decembrie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj Napoca



Citește mai mult... »

Dramele din viaţa unui împărat

S-a născut la 18 august 1830 într-unul din cele mai frumose palate ale Europei – Schönbrunn din Viena. A fost încoronat la 18 ani, în 2 decembrie 1848, ca împărat al Austriei. La 24 aprilie 1854 – la 24 de ani - s-a căsătorit cu o frumoasă prinţesă bavareză. A trăit 86 de ani şi avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Europei: 68 de ani. S-ar putea spune privind doar acesta scurtă biografie că împăratul Austriei Franz Iosif – căci despre el este vorba - a avut o soartă privilegiată. Nu a fost deloc aşa. Viaţa lui a fost presărată de numeroase drame. Ziarul “Epoca” – numărul din 2 septembrie 1898 – sintetizează foarte bine povestea dramelor din viaţa longevivului împărat:

Franz Josef
Arhiducele Franz Iosif
   
   “Nu există în istoria omenirei exemplul unui domnitor care să fi îndurat atâtea lovituri ca bătrînul Împărat Frantz losef al Austro-Ungariei.
   În 1848, când în ziua de 2 Decembre s'a urcat pe tron, atât Austria cât şi Ungaria se aflau în plină revoluţiune. După câteva luni, ungurii au detronat la Dobriţin pe Frantz Iosef, proclamând pe Kossuth guvernator general al Ungariei Independente. Tot pe atunci, Frantz Iosef, împreună cu membrii familiei Habsburg, s'au refugiat din Viena la Linz, apoi la Salsburg şi pe urmă la Olmuetz, dinaintea furiei revoluţiunei.
   Pe la sfârşitul anulul 1850, isbucneşte răsboiul dintre Austria, Italia şi Franţa; armatele austriace au fost înfrânte şi coroana habsburgică lipsită de frumoasa Lombardie.

Franz Josef
Împăratul Franz Iosif în anul 1865
   Prin anul 1860 au urmat o serie de lupte diplomatice cu Prusia, o serie de lupte politice între familia Habsburg şi unguri, care s'au sfârşit în 1866 cu un război sângeros cu Prusia, din care Austria a ieşit zdrobită la Koenigraetz, coroana Habsburgilor lipsită de Silesia şi egemonia Hahsburgilor asupra familiilor domnitoare din Germania distrusă.
   A urmat apoi împuşcarea fratelui împăratulul Frantz Iosef, împuşcarea  împaratului Maximilian al Mexicului; după câţiva ani înebunirea cumnatei sale, a împărătesei Charlotte.
   După câţiva ani, sinuciderea vărului său, genialul Rege al Bavariei, Ludovic al II -lea, care într'un moment de demenţă s'a aruncat în lacul Stahremberg de lângă München, unde a murit.
   Abia s'a stins ecoul dramei de la lacul Stahremberg, şi vine vestea catastrofei de la Mayerling, în 1888, când singurul fiu al bătrânului monarch, moştenitorul de tron Rudolf, a fost ucis.
   După această catastrofă îngrozitoare a urmat melancolia sfâşietoare ce  cuprinsese pe nefericita Împărăteasă Elisabeta (notă: celebra regină Sissi). Apoi înebunirea Regelui Orton al Bavariel, vărul şi cumnatul lui Frantz Iosef.
   În 1893, cade de pe cal Archiducele Renier, fratele împăratului, şi după trei zile de suferinţe încetează din viaţă.

Franz Josef
Împăratul Franz Iosif în anul 1898
anul asasinării soţiei sale Regina Sisi
   În 1894 moare Archiducele Carol Ludovic, fratele împăratulul şi curând după aceasta, moare şi şeful familiei Habsburg, Archiducele Albrecht.
   În 1895 se împuşcă din greşeală, la o vânătoare din Chişineu (Crişiana) Archiducele Ladislas, (notă: nepot prin alianţă al lui Franz Iosif) care după cinci zile de groaznice suferinţe, încetează din viaţă. Cu câtva timp mai înainte, se pierde între valurile Oceanului Pacific Archiducele Ioan.
   În 1897, Ducesa d'Alençon, cumnata împăratului şi sora împărătesei Elisabeta, cade victimă catostrofei de la Bazarul de Caritate din Paris şi cadavrul carbonisat abia putu fi recunoscut.
    Și acum, în mijlocul luptelor celor mai grave dintre popoarele austro-ungare, acum, când urma să serbeze cu mare pompă jubileul său de 50 de ani de domnie, o mână criminală asasinează pe împărateasă.”  (articolul “Suferinţele unui împărat” – ziarul “Epoca” – numărul din 2 septembrie 1898).

Franz Josef
Franz Iosif , Sissi
şi doi dintre copiii lor
Sophie şi Gisela în 1856

  Articolul citat a fost publicat imediat după asasinarea soţiei lui Franz Iosif -  împărăteasa Elisabeta a Austriei – cunoscută mai ales sub numele de  Sissi. Iată ştirile care consemnează acest asasinat în presa românească:

   “Împărăteasa Elisabeta a Austriei a fost asasinată la Geneva azi după amiază, de un anarhist italian. Noutatea sosită aci la orele '7 seara, a provocat un doliu imens.”

   “Împărăteasa Elisabeta părăsise hotelul Beau Rivage spre a face o plimbare la muntele Blanc. Pe drum, la îmbarcaderul vaporulul, a fost lovită de un anarhist, anume Luccheni, italian de origine, care i-a înfipt un pumnal la inimă. Sângele apăru. Doamnele de onoare au urcat pe împărăteasa pe vapor, care a plecat. Dar imediat s'a întors, căci împărăteasa leşină. Împărăteasa a fost transportaţă la hotel pe o targă, unde sosiră şi doctorii Galatz şi Mayer, precum şi un preot. La orele 3.50 minute împărăteasa muri. Ştirea aceasta a sosit la Hofburg la orele 5 seara, printr'o depeşă adresată de doamnele de onoare, contesa Szataray, Naag şi Michaly către contele Paar. Acesta a încunoştiinţat pe Împărat, care se afla la castelul Schönbrunn, lângă Viena. (ziarul “Epoca” – numărul din 1 septembrie 1898).

Dramele nu s-au oprit însă odată cu asasinarea împărătesei Sissi în anul 1898. Moştenitorul la tron, arhiducele Franz Ferdinand, băiatul fratelui său mai tânăr Karl Ludwig – a fost asasinat la Sarajevo de studentul sârb Gavrilo Princip în 28 iunie 1914. Asasinatul a declanşat Primul Război Mondial, conflagrație care avea să ducă în anul 1918 la destrămarea imperiului Austro-Ungar. O dramă pe care împăratul Franz-Iosif nu a mai trăit-o. El murise cu 2 ani mai înainte, la 21 noiembrie 1916.



Citește mai mult... »