Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările

Din lumea teatrului de altădată

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și al unui articol publicat de el în 15 august 1939 în revista “Realitatea Ilustrată” vom devoala câteva dintre aceste uitate… “Curiozități din lumea teatrului”:

CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL

“Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bine’nțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumânări pusă în vârful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau câte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stârnit era o adevărată salvă de tun.”



CU TRĂSURA LA SCARĂ

“La Iași, vechiul teatru – așa zisul Teatru de varietăți” - era înghesuit și nu avea piață, așa că la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii, veniți cu trăsuri, nu înțelegeau că trebuie să se ducă și să ia trăsura dintr-un anumit loc, ci pretindeau să tragă vizitiul la scară. Toate bune, numai că nici nu vroiau să aștepte prea mult, astfel că vizitii se înghesuiau, fiecare doritor să-și servească stăpânul mai repede pentru ca acesta să nu aștepte prea mult. Neexistând pe vremea aceea garderobă – suntem pe la 1845 – boierii veneau însoțiți și de slugi care țineau hainele. În înghesuiala trăsurilor se amestecau și slugile, care apucau caii de căpestre și începeau să injure. Și, deseori, era nevoie de intervenția poliției, căci era bătaie în toată regula între slugi și vizitii. Câteodată se băgau și stăpânii și atunci țigănia se întețea…”.



BILETELE LA CONTROL!!!

Cei din lumea zisă mare se simțeau ofensați dacă la intrarea în teatru li se cereau biletele la control. Nu că nu își cumpărau bilete și că voiau să intre prin fraudă. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului: voiau să fie crezuți pe cuvânt. Și într’adevăr, controlorii salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locuri. Lucrul acesta a durat până la venirea lui I. L. Caragiale la direcția Teatrului Național. Caragiale, pornit pe reforme, cunoscând meteahna boierilor, a dat dispoziții șefului controlor: ‹‹Dumnezeu să vie și nu-l lași fără bilet!››. Șeful controlor – în speță fostul actor și prieten al lui Caragiale, Vasilache Siderescu - și-a muștruluit în sensul acesta oamenii.Seara își face apariția și dă să intre de-a dreptul unul San-Marius, matahală de om, care zice-se luptase ‹‹mascat›› la circ. Controlorul fuge după el:
- Biletul, vă rog!
- Ce vrei, domnule?
- Biletul!
- Care bilet?
- Biletul de intrare.
- Nu mă cunoști?
- Ba da.
- Atunci?
- Așa e ordinul!
- Dute’n… cu ăla de ți-a dat ordinul!



Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s’a dus să raporteze șefului. Vasilache Siderescu revoltat întreabă:
- Care-i ăla?
- Uite, ăla spătosu!
Siderescu ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi plesnește două palme. Când și-a dat seama pe cine pălmuise, șeful controlor a rămas trăsnit. Dar San-Marius, foarte calm, uitându-se la slăbănogul care îl pălmuise, îl întrebă disprețuitor:
- Dumneata n’ai vreo rudă, vreo cunoștință?
- De ce?
- Ca să mi-l trimiți aici să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor.
Când a aflat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Și, cu timpul, ‹‹boierii›› au început, fără să se revolte, să arate biletele de intrare.


DARURI ÎN BANI

A fost o epocă nu prea lungă – fericită epocă vor spune actorii – când publicul recunoscător interpreților nu se mulțumeau numai să aplaude, ci asvârleau cu bani pe scenă. Ba sut cazuri, mai rare ce-i drept, când unii actori – în special străini – s’au ales cu câte o pungă plină cu aur. Cu timpul aceasă primire a dispărut. Publicul românesc a ales calea de mijloc: nici nu oferă bani, dar nici nu fluieră.


DOAMNELE NU MERG LA STALURI

„Asta mai mult la Iași. Până pe la 1875 doamnele nu veneau la staluri, socotind aceasta ca fiind un lucru înjositor. La staluri nu se duceau decât femeile de rând, nu cucoanele din lumea mare care ocupau numai lojele. Când cucoanele s’au hotărât să se coboare în staluri, faptul a însemnat o mică revoluție.”
Dar acest lucru a adus o altă belea: cucoanele nu își scoteau pentru nimic în lume pălăriile din cap. Nu trebuie uitat că în acea vreme acoperămintele capetelor erau deosebit de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. Elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la modă asistau la o reprezentaţie care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic” pentru că nu puteau să vadă sub nici o formă scena. Rezolvarea aceste mari probleme a fost ea în sine o mare problemă. Citiți despre aceasta articolul:




Citește mai mult... »

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub directiunea I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Ordin poliţienesc

"Pe vremea lui Vodă Barbu Stirbei era holeră în Bucureşti. Poliţia lipise pe ziduri următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor cari se întorc după zece ceasuri din noapte acasă, să nu cânte pe drum nici să nu facă sgomot.» Ce avea a face sgomotul cu holera, nu se ştie, dar poliţia ordonase aşa. Într'o noapte câţiva tineri, cam turtiţi, se întorceau de la o cârciumă cântând pe stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ţine drumul. «Cum, domnilor? N'aţi citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cânte!» — «Am citit!» zise unul mai isteţ «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem într'altă cârciumă.» Acest răspuns neaşteptat a zăpăcit pe gardist. Tinerii au plecat în pace. A doua zi însă ordinul poliţiei era schimbat: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor să nu facă sgomot şi să nu cânte pe drum după zece ceasuri noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»"(“Vatra” – 1 mai 1894)


Un dar împărţit

"Un boier de peste Olt veni într'o zi în Bucureşti şi ceru să intre la Vodă, la Matei Basarabul. Ţara pe acele vremuri gemea de greci, care jefuiau fără de milă poporul. Însuşi marele Domn nu se putea scutura de ei. La uşa iatacului domnesc stătea de pază un căpitan grec.
- Vrei să intri la Vodă?
- Vreau.
- Bine. Dar numai aşa te las să intri, dacă împărţi pe din două cu mine darurile ce vei primi de la Vodă.
Chiar în palatul domnesc se jefuia lumea. Nimeni nu intra şi nu ieşea de la Vodă, fără ca să nu-şi împartă punga cu aceşti hoţi. Vodă ştia, dar n'avea ce să facă. Boierul intră la Vodă. Când era să iasă, el se rugă de Domn să-i dea două palme. Domnul s-a mirat, stăruind însă boierul, îi făcu pe voie. Afară la uşă, grecul îl prinse de haină.
- Ei, ce-i? Împărţim?
- Împărţim.
Atunci boierul trase o palmă Grecului, de se duse învârtindu-se şi se isbi de un perete. S'a făcut sgomot mare. S'adunară soldaţii. În urmă iesi şi Vodă.
- Ce-i aici?
- Măria-Ta, boierul ăsta mi-a dat o palmă aşa din senin, mie, care păzesc viaţa Măriei-Tale.
- Aşa-I, Măria-Ta. Ne-a fost vorba să împărţim darul Măriei-Tale, căci altfel nu mă lăsa înăuntru. MăriaTa mi-ai dat două palme, şi eu după bună dreptate, am dat una căpitanului.
Vodă încreţi fruntea.
- Dacă e vorba de împărţeală, eu nu mă amestec.
Vodă se retrase, olteanul plecă, iar Grecul rămase cu palma." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Grigorie Ghica şi sfântul Grigorie


"Grigorie Ghica Vodă trăia despărţit de Doamnă-sa, Marghioala, fiica domnului Hangerliu. Poporul ştia pe Vodă că e religios. Un biet negustor mai cu dare de mână, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe Doamna, ceru într'o zi audienţă la Vodă. Era chiar ziua sfântului Grigorie, onomastica lui Vodă.
- Ce vorbă ai să-mi spui, creştine?
Negustorul răspunse:
- Am venit şi noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale, să trăieşti mulţi ani şi să vă spun, că astănoapte am visat un vis grozav.
- E, ce vis, creştine?
- Mi s'a arătat sfantul marele ierarh Grigorie, de-ţi lua ochii şi-mi ziseȘ ‹‹Scoală, jupân Lascarache şi du-te la Vodă şi spune-i se ierte în ziua de astăzi pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovii de mine, iar de nu, rău îi va merge!›› Şi m’am sculat Măria-Ta, tremurând, şi am venit şi ţi-am spus că nu e bine să domneşti fără să ai pe Doamna pe lângă Măria-Ta. Vodă a înţeles că negustorul e pus la cale. Ii răspunse scurt:
- Bine, jupân Lascarache. Du-te la baş-ciohodar şi cheamă-l aici, să-ţi trimit prin el un bacşiş.
Ce bacşiş! Când a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă şi baş-ciohodarul sta cu băţul în mână. Negustorul a primit la talpă 25 de lovituri; s'adunase lumea şi râdea.
- Aşa, jupân Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacşiş! Ca de altă dată să-ţi vezi de prăvălie şi să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfântul Grigorie!" (“Vatra” – 15 februarie 1894)

  
Kiseleff si Mehedinţeanul


"În vara anului 1831 isbucnise holera în Bucureşti; se închiseră toate barierele de un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpânitor de atunci al Munteniei, ieşise într'o zi să se plimbe cu droşca. A umblat pe la Herestrău, pe la Floreasca şi se întoarse pe altă cale spre Bucureşti. La barieră, sentinela - un mehedinţean - se puse cu puşca în drumul lui Kiselef.
- Nazat, că dau foc!
Kiseleff să ridică în droşcă.
- Eu sunt generalul Kiseleff.
- Poţi să fii. Du-te la căprarul cordonului şi adă-mi hârtie că poţi trece. Generalul se scoborî jos, scoase un napoleon şi'l întinse soldatului:
- Iacă, frate, bacşiş, lasă-mă să trec.
Mehedinţeanul plecă puşca şi zise blând:
- Excelenţă, e holeră în oraş, nu pot pune mâna pe bani. Dacă vrei să mă cinsteşti, aruncă-mi-i, căci din mână n'am voie să-i iau.
Kiseleff aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpânire, apoi întinse puşca:
- Îndărăt, generale, că trag foc.
- Dar bine, bre, ţi-am dat bacşiş.
- Îndărăt, generale!
Şi soldatul a tras cocoşul şi-a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se întoarcă. Ajuns pe altă cale în Bucureşti, Kiseleff a poruncit să se afle numele soldatului, căruia i-a mai dat doi napoleoni şi l'a făcut căprar, pentru farsa ce i-a jucat'o." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Logofătul și cafeaua

"Cel dintâi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor. Stând cu vizirul la masă, i s'a adus cafea. Tăutu nu'şi putea da cu socoteală ce băutură e asta, aşa neagră, şi nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea, că vizirul nu'şi bea cafeaua - vizirul aştepta să se mai răcească – și credea că Vizirul aşteaptă ca Tăutul să închine şi să bea înainte, ca oaspe ce era. Tăutul ridică ceaşca şi strigând: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua pe gât dintr'o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gât de cafea, şi strigă cât îl ţinură plă mânii: «Trăiască Împăratul şi Vizirul». El a strigat, fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l închinând cu glas aşa de tare. Bietul logofăt şi-o fi adus aminte multă vreme de «băutură Turcului»." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)




Citește mai mult... »

Dacă citești aceste rânduri… (scrisori de pe front)

De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.



Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă...”.  Și pentru că “românul s-a născut poet” scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori în versuri de la sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei revistei “Realitatea Ilustrată”.

Un ostaș îi scria iubitei lui prin anul 1940:

“Astăzi trist și dus pe gânduri
Eu îți scriu câteva rânduri;
Două sau trei rândurele
Să-ți umplu ochii cu ele.

Foaie verde lămâiță,
Scumpă, dragă copiliță,
Azi fiind tare supărat,
Să îți scriu m-am apucat
Niște rânduri mărunțele
Scrise cu mâinile mele.
Și le scriu rând după rând
Ca să le citești plângând.
Nu te pot dragă uita
Că ți-e bună inima.
Trandafir roșu vopsit
Nu uita că te-am iubit.
Cine n’are dor pe lume
Vie să-i dau de la mine,
Că la mine este mult
Cură gârlă pe pământ.

Dacă n-ai noroc și parte
Degeaba te mai scoli din noapte. Trandafir verde-arătos
Mi-a fost drag ce e frumos.
Ochii negri mi-au fost dragi
Că-s frumoși ca două mure
Crescute vara’n pădure,
În umbruță de răcoare,
Neatinși de pic de soare.
În sprâncenele amândouă,
Parcă-s picături de rouă,
Și așa de gingășele
Moare lumea după ele.

Du-te carte sănătoasă
La mândruța mea frumoasă
Să te ia să te citească
Alta’n loc să-mi iscălească.”


Răspunsul iubitei era uneori scris tot în stihuri:

“Foaie verde trei granate
Fă-mă Doamne de se poate,
Fă-mă pasăre măiastră
La cazarmă la fereastră,
Să văd puiul meu ce face.
Nu știu: scrie ori descrie,
Ori învață teorie?
Cavaler cu gura dulce,
Mă sărută și se duce.
Mergi scrisoare tot pe jos
Găsești puiul sănătos,
Mergi scrisoare și pe sus,
Adă-mi degrabă răspuns.
Și află și despre mine
Că eu nu mai am pe nime.
Când erai puiuț acasă
Mă plimbam ziua prin casă.
Foaie verde crâng uscat,
Dar de când pui ai plecat,
Tot am plâns și am oftat.
De-aș fi trăit rău cu tine
N’ar arde inima’n mine.
Dar am trăit binișor
Și drept mă usuc de dor.

Te sărut numai prin carte
Căci gurița ți-e departe.
Trandafir și viorele
Te sărut – la revedere.”



Un alt soldat cuprins de dorul iubitei lăsate acasă ticluia alte rime:

„Dragă nu te pot uita
Că ți-e dulce gurița.
N’a fost dulce cum să fie,
Ca strugurul cel de vie,
A fost dulce la’ntâlnire
Și amar la despărțire.
Frunză verde trei castane
Dorul meu și al matale
Merg pe vale la plimbare,
Se’ntâlnesc la un isvor
Se sărută până mor.
La fântâna cu cerdac
Se’ntâlnește drag cu drag,
Se iubesc până ce zac.

Trandafir roșu bătut,
Tare-aș vrea să te sărut.
Te sărut numai prin carte
Că altfel nu se mai poate.”


Frumoasa codană rămasă acasă îi răspundea:

„Foaie verde și-un agut
Doritul mei cel iubit
Și de mine despărțit,
Eu cu jale mai trăiesc
De dorul tău mă topesc
Iară când mi-aduc aminte
De-ale noastre dulci cuvinte
Cum trăiam noi cu iubire
Fără leac de despărțire.
Când de-un ceas nu ne vedeam,
Foarte mult ni se părea.
Și-acum nu ne mai zărim,
Cum putem să mai trăim.
Scrisoare eu n-am primit,
Nici la mine n-a venit.
Și astăzi până la prânz
În trei ori rânduri
Eu am plâns,
După tine că te-ai dus.
Te-ai dus și n-ai mai venit
Și eu tare te-am dorit
Dragul, scumpul meu iubit!”

Un flăcău mai lăudăros din fire ticluia următoarele stihuri:

 Mai la deal de peste Prut 
Trei ibovnice-am avut,
O româncă și-o țigancă, 
Și una basarabeancă.

Mai la deal de Moscova
’ntâlnesc ibovnica
Să culegem cânepa,
Să culegem fir cu fir,
Să culegem trandafir!”



Iubita uitată acasă nu s-a lăsat nici ea mai prejos. Ostașul lăudăros a primit următorul răspuns:

Maică-ti i-o fi păcat
Proastă creștere ți-a dat,
Te-a lăsat să te iubești,
Cu cine te întâlnești.
Te iubești cu bun și rău
Și-ai uitat numele meu.”

Ioan Massoff își încheia articolul cu o scrisoare scrisă în stil de cronică”:

Din străini și de departe,
M’am gândit să-ți scriu o carte.
Nu e scrisă de tipar,
Ca să fie în zadar.
E scrisă de mâna mea
Să citești ce-i scris în ea.
Mai întâi de a scrie carte
Mă închin cu sănătate.
Mai întâi de-a mea scrisoare
Îți urez zile ușoare...”


Voi încheia și eu cu câteva rânduri,  scrise de data aceasta în timpul Primului Război Mondial:

Noi, frate, ne lăsăm satul,
Satul si măicuţele,
La care le-am supt țâţele.
Stiut-ai tu, maică, bine,
Că m'a prinde Neamţu-'n mână,
Nu ţi-oi mai cosi'n grădină,
N'oi mai mulge oi la stână;
Ci-oi muri-'n ţară străină,
Cu puşca plină pe mână.”

Citește mai mult... »

Bacșișul – arc peste timp

Bacșișul în… 1899

Cuvânt fermecător care deschide până și... porțile raiului. Nu știu dacă portarul nemuritor al drepților și fericiților în viața de apoi va fi atât de tare încât să resiste la sunetul plin de mister al cuvântului bacșiș și să nu deschiză porțile, chiar unui nevrednic de a sta în Eden. Azi bacșișul e omnipotent și universal. (…) Bacșișul de azi e cel mal periculos, cel fără de care, din nenorocirea moravurilor noastre încă ne-europenizate bine, nu poți face un pas, nu poți scoate un act de la o autoritate, nu poți respira în libertate. De acesta nu vorbim: vremea îl va înlătura.” (Th. I. Bercan – articolul “Istoria bacșișului” – “Foaia Populară” din 2 iunie 1899).


Bacșișul în… 1929

Prin primăvara anului 1929 “dl. ministru loanițescu a hotărât ca nici un funcționar public să nu mai aibă dreptul de a lua bacsiș”. Nu vă voi spune dacă a reușit sau nu în demersul său pentru că răspunsul îl știți cu toții:

Jalba bacșișului


Jurnalele din Capitală
O veste tristă
Mi-au adus:
Ca eu,
Bacsiș atotputernic
Și cetățean umil,
Supus al statului,
În care
Doar datorii am contractat,
Voi fi,
Peste puțină vreme,
Din ministere
Suprimat.

M'am încetățenit în țară,
Deși
De-origine
Sunt turc.
Oricât ar fi de încurcată
Vreo chestie
Eu
Ți-o descurc.
Și unde specialiști iluștrii,
Și-au bătut capul
Tot degeaba,
M'am strecurat pe nesimțite
Și gata !
Se făcuse treaba.

- Cum de te'nduri,
O, excelență,
Să săvârșești cumplita crimă ?
Dar ce's eu ?
Pensionar nevolnic,
Ce din oficiu
Se suprimă ?
N'am dovedit întotdeauna
Și nu prin vorbă
Ci de fapt,
Că sunt inteligent,
Destoinic,
Și că la toate cele-s apt ?
Nu's eu cinstit ?
Când spun un lucru
Nu mă țiu oare de cuvânt ?
Sau nu's politicos ?
Întreabă
Pe ușieri dacă nu sânt !

Sunt însurat
Și-a mea nevastă
La rândul ei
E funcționară ?
Sau sânt lipsit de conștiință ?
Atunci,
De ce mă dai afară ?
Când eu
La locul meu,
Cuminte,
Sub orișice guvern am stat ?

Ce-ți dete'n cap, o excelență,
Cu lovitura ta de stat ?!
Sânt doar străini în țara asta,
Ce nu pricep limba româna.
Le-am arătat,
Să înțeleagă,
Cu-o caldă strângere de mână,
C'un plic inofensiv
În fine,
Cu felul meu subtil,
Discret,
Am reușit întotdeauna,
Să le servesc
De interpret.
Eu n'am venit
Să-mi fac reclamă
Dar um venit
Ca să reclam
Și protestez cu vehemență
Că mă suprimi
Netam-nesam !

lar dacă totuși
Îmi tai capul,
Cu-al legii nemilos satâr
Rămâne viu,
Invulnerabil,
Un frate bun:
Domnul Hatâr !

Autori:

B. Acșiș și p. conf. Duduia Grădinărița



Bacșișul în… 2017

Se pare că “vremea nu a înlăturat” această plagă a societății noastre. Deși încercari s-au mai făcut. Fără să fie încununate cu succes, bineînțeles:


"Impozitul pe bacşiş: Intrată în vigoare în urmă cu o săptămână, guvernul renunţă la impozitarea bacşişului, măsura fiind anunţată de ministrul Finanţelor, Eugen Teodorovici, după o întâlnire cu reprezentanţii patronatelor. "Din păcate nu se poate reglementa în toate speţele sale", a spus Teodorovici, referindu-se la impozitarea bacşişului."http://www.gandul.info/ - 17.05.2015)



Citește mai mult... »