Un interviu din 1931 (cu un bunic din zilele noastre)

Credeți, probabil, că mă joc cu cuvintele în titlu pentru a vă face curioși. Aveți și nu aveți dreptate. Aveți, pentru că este vorba într-adevăr de un joc de cuvinte și al imaginației. Nu aveți întru totul dreptate însă, și asta pentru că nu e vorba de un joc de-al meu, ci de un interviu interesant publicat în perioada interbelică de un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”. 

 

Iată cum vedea un reporter din anul 1931 Bucureștiul începutului de secol XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului și a avioanelor particulare, a televiziunii și a telefoanelor mobile, o lume a... Dar nu o să vă dezvălui eu tot ce își imagina ziaristul interbelic despre lumea noastră, a celor de azi. Îl las pe el să o facă:

"În Broadway-ul bucureștean, acolo unde acum o jumătate de secol se întindea băltoaca Herăstrău, care a fost secată și asanată în anul 1954, și unde am ajuns cu metropolitanul subteran ce leagă diferitele cartiere ale Capitalei, locuiește, în palatul sgârie-nori ce-i aparține, Ion Iancovescu (notă: în anul publicării articolului actorul Ion Iancovescu avea 42 de ani). E un om în vârstă de peste 100 de ani și ziarele radiofonice, cinematografice și de televiziune, au celebrat acum câțiva ani, cu ocazia aniversării centenarului său, vigoarea lui fizică, acuitatea vederii, tinerețea inteligenții sale, memoria lui proaspătă și mai ales buna dispoziție, ce nu l-a părăsit niciodată. Amintirile lui sunt clare ca niște fotografii, pe care timpul nu le-a alterat. Pe acest tânăr moșneag, l-am rugat să ne povestească câteva din amintirile sale, din preajma anului 1930; după ce suspină plictisit, căci ziariștii l-au importunat toată viața, d. Iancovescu ne-a spus:

 

- Veţi avea o dezamăgire, dacă ați venit, ca atâți alți colegi ai dv., să-mi puneți întrebări indiscrete, asupra secretului longevității mele, asupra iubirilor mele din trecut și din prezent, sau asupra crizei financiare despre care am amintiri personale, din Europa anului 1930...

În acel moment, o fată de-o frumusețe răpitoare, intră val-vârtej, spunând:

- Bunicule, Ionel a luat avionul din garaj și aveam nevoie de el ca să mă duc la Cluj, la campionatul de natație, care începe peste un sfert de oră.

- În ce direcție a pornit și cu ce viteză? - o întrebă venerabilul artist.

- Spre sud, cu 500 km. pe oră.

- Bine...

Și ducând la gura un mic receptor de telefon fără fir, intră în legătură cu nepotul său și fratele delicioasei făpturi care ne întrerupsese. Dl. lancovescu porunci sburătorului să se întoarcă îndată, căci altfel ia un avion și se duce să-i rupă urechile.

 

- Îmi amintesc, mi se adresă acest bătrân veșnic verde, că în 1932, cei care posedau în România un avion personal, se puteau număra pe degete. În ce privește comunicațiunile orale, telefonia fără fir era la începutul ei și, pentru ca să putem vorbi cu cineva de la distanță ne serveam de un aparat legat prin sârme cu o centrală deservită de domnișoare care ne înfuriau la culme, până când binevoiau să ne dea numărul pe care-l ceream. Telefonului cu fir și acestor domnișoare, li s'au datorat numeroasele boli nervoase și mintale, care au bântuit omenirea pe la 1932. Dintre toate, numai azilele de nebuni au făcut avere, celelalte întreprinderi comerciale au dat faliment, din cauza crizei.

 

- Care criză?

- O criză economică provocată de scăderea prețului la cereale.

- „Cereale"? ce sunt alea? - am întrebat uimit.

- Cerealele erau niște plante comestibile, ce se cultivau în țările așa zis agricole, cum era și România. La muzeul național puteți găsi mostre de grâu, porumb, orz... Scăderea prețului lor a dus la înlocuirea acestei producțiuni naționale cu alte fabricate; de altfel, acum, când alimentația se servește în buline, ele nu și-ar mai avea rostul...

- Nu vrei să iei un bulin de friptură de curcan și un bulin de vin? - mă întrebă simpaticul centenar, întinzându-mi o cutiuță.

 

- Și ce mijloace de transport aveați?

- Foarte comice: în interiorul marilor orașe, circulau un fel de lăzi enorme, electrice, pe șine, lăzi numite tramvaie, în care se înghesuiau, claie peste

Grămadă, oameni de două ori mai mulți decât încăpeau!...

- Ce barbarie!...

Broadway-ul
bucureștean
al anului 2000

- Accidentele de tramvai și de automobil se țineau lanț. Mai erau de asemeni autobuze..

- Autobuze?... Mi se pare că autobuzele erau niște animale sfrijite?...

- Nu... Confunzi cu caii de birje, care au dispărut de mult, mă lămuri venerabilul Iancovescu.

- Dar instrucțiunea publică?

- A fost o halima!... Elevii învățau în saboți.

- În saboți? De ce? Se asimilează mai ușor lecțiile în saboți?

- Nu, ci fiindcă erau pe atunci și copii, care n'aveau ghete!... În fine, în 1965, a fost înmormântat ultimul român analfabet.

-  A rămas încă în amintirea omenirei - am spus acestui bătrân atât de savant - că ați avut o strălucită carieră teatrală...

- Da, atunci când existau teatre cu scenă, cu rampă... Când însă spectacolul prin  televiziune la domiciliu a înlocuit teatrele, am fost nevoit să-mi schimb profesiunea, devenind directorul Casei de economii și consemnațiuni...

* * *

 

Venerabilul centenar, căruia îi uram o viață și mai lungă, fu nevoit să întrerupă aici interview-ul, deoarece pe ecranul aparatului de televiziune apăruse sala de consiliu al Casei de economii, unde d. Iancovescu era chemat de urgență. El își luă rămas bun de la noi, oftând și rostind aceste enigmatice cuvinte:

- Ei, tinere, d-ta nu ști ce e aia „un pol"... Acum s'a desființat moneda; dar câte amintiri duioase din tinerețe, îmi evocă mie acest cuvânt dispărut!...”

Un interviu – de această dată unul adevărat – cu marele actor Ion Iancovescu, puteți să citiți aici:

Sursa: articolul „Un interview cu un centenar în anul 2000” – semnat „O.KAY.” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 31 decembrie 1931 – disponibil în colecția Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj Napoca