Un interviu din 1931 (cu un bunic al zilelor noastre)

Credeţi probabil că mă joc cu cuvintele în titlu pentru a vă face curioşi. Aveţi şi nu aveţi dreptate. Aveţi, pentru că este vorba într’adevăr de un joc de cuvinte și al imaginației. Nu aveţi întru totul dreptate însă, şi asta pentru că nu e vorba de un joc de-al meu, ci de un interviu interesant publicat în perioada interbelică de un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”. Iată cum vedea un reporter din anul 1931 Bucureştiul începutului de secolului XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului şi a avioanelor particulare, a televiziunii şi a telefoanelor mobile, o lume a... Dar nu o să vă dezvălui eu tot ce îşi imagina ziaristul interbelic despre lumea noastră, a celor de azi. Îl las pe el să o facă:

"În Broadway-ul bucureştean, acolo unde acum o jumătate de secol se întindea băltoaca Herăstrău, care a fost secată şi asanată în anul 1954, şi unde am ajuns cu metropolitanul subteran ce leagă diferitele cartiere ale Capitalei, locuiește, în palatul sgârie-nori ce-i aparţine, Ion Iancovescu. E un om în vârstă de peste 100 de ani şi ziarele radiofonice, cinematografice şi de televiziune, au celebrat acum câţiva ani, cu ocazia aniversării centenarului său, vigoarea lui fizică, acuitatea vederii, tinereţea inteligenţii sale, memoria lui proaspătă şi mai ales buna dispoziţie, ce nu l-a părăsit niciodată. Amintirile lui sunt clare ca nişte fotografii, pe care timpul nu le-a alterat. Pe acest tânăr moşneag, l-am rugat să ne povestească câteva din amintirile sale, din preajma anului 1930; după ce suspină plictisit, căci ziariştii l-au importunat toată viaţa, d. Iancovescu ne-a spus:

- Veţi avea o dezamăgire, dacă aţi venit, ca atâţi alţi colegi ai dv., să-mi puneţi întrebări indiscrete, asupra secretului longevităţii mele, asupra iubirilor mele din trecut şi din prezent, sau asupra crizei financiare despre care am amintiri personale, din Europa anului 1930...

În acel moment, o fată de-o frumuseţe răpitoare, intră val-vârtej, spunând:

- Bunicule, Ionel a luat avionul din garaj şi aveam nevoie de el ca să mă duc la Cluj, la campionatul de nataţie, care începe peste un sfert de oră.

- În ce direcţie a pornit şi cu ce viteză? - o întrebă venerabilul artist.

- Spre sud, cu 500 km. pe oră.

- Bine...

Şi ducând la gura un mic receptor de telefon fără fir, intră în legătură cu nepotul său şi fratele delicioasei făpturi care ne întrerupsese. Dl. lancovescu porunci sburătorului să se întoarcă îndată, căci altfel ia un avion şi se duce să-i rupă urechile.

- Îmi amintesc, mi se adresă acest bătrân veşnic verde, că în 1932, cei care posedau în România un avion personal, se puteau număra pe degete. În ce priveşte comunicaţiunile orale, telefonia fără fir era la începutul ei şi, pentru ca să putem vorbi cu cineva de la distanţă ne serveam de un aparat legat prin sârme cu o centrală deservită de domnişoare care ne înfuriau la culme, până când binevoiau să ne dea numărul pe care-l ceream. Telefonului cu fir şi acestor domnişoare, li s'au datorat numeroasele boli nervoase şi mintale, care au bântuit omenirea pe la 1932. Dintre toate, numai azilele de nebuni au făcut avere, celelalte întreprinderi comerciale au dat faliment, din cauza crizei.

- Care criză?

- O criză economică provocată de scăderea preţului la cereale.

- „Cereale"? ce sunt alea? - am întrebat uimit.

- Cerealele erau nişte plante comestibile, ce se cultivau în ţările aşa zis agricole, cum era şi România. La muzeul naţional puteţi găsi mostre de grâu, porumb, orz... Scăderea preţului lor a dus la înlocuirea acestei producţiuni naţionale cu alte fabricate; de altfel, acum, când alimentaţia se serveşte în buline, ele nu şi-ar mai avea rostul...

- Nu vrei să iei un bulin de friptură de curcan şi un bulin de vin ? - mă întrebă simpaticul centenar, întinzându-mi o cutiuţă.

- Şi ce mijloace de transport aveaţi?

- Foarte comice: în interiorul marilor oraşe, circulau un fel de lăzi enorme, electrice, pe şine, lăzi numite tramvaie, în care se înghesuiau, claie peste

Grămadă, oameni de două ori mai mulţi decât încăpeau!...

- Ce barbarie !...

Broadway-ul
bucureştean
al anului 2000

- Accidentele de tramvai şi de automobil se ţineau lanţ. Mai erau deasemeni autobuze..

- Autobuze?... Mi se pare că autobuzele erau nişte animale sfrijite?...

- Nu... Confunzi cu caii de birje, care au dispărut de mult, mă lămuri venerabilul Iancovescu.

- Dar instrucţiunea publică ?

- A fost o halima!... Elevii învăţau în saboţi.

- În saboţi ? De ce? Se asimilează mai uşor lecţiile în saboţi?

- Nu, ci fiindcă erau pe atunci şi copii, care n'aveau ghete!... În fine, în 1965, a fost inmormăntat ultimul român analfabet.

-  A rămas încă în amintirea omenirei - am spus acestui bătrân atât de savant - că aţi avut o strălucită carieră teatrală...

- Da, atunci când existau teatre cu scenă, cu rampă... Când însă spectacolul prin  televiziune la domiciliu a înlocuit teatrele, am fost nevoit să-mi schimb profesiunea, devenind directorul Casei de economii şi consemnaţiuni...

* * *

Venerabilul centenar, căruia îi uram o viaţă şi mai lungă, fu nevoit să întrerupă aici interview-ul, deoarece pe ecranul aparatului de televiziune apăruse sala de consiliu al Casei de economii, unde d. Iancovescu era chemat de urgenţă. El îşi luă rămas bun de la noi, oftând şi rostind aceste enigmatie cuvinte:

- Ei, tinere, d-ta nu şti ce e aia „un pol"... Acum s'a desfiinţat moneda; dar câte amintiri duioase din tinereţe, îmi evocă mie acest cuvânt dispărut!...”

Un interviu – de această dată unul adevărat – cu Ion Iancovescu, puteți să citiți aici:

Sursa: articolul „Un interview cu un centenar în anul 2000” – semnat „O.KAY.” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 31 decembrie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj Napoca