Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker  a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București


Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

Carabus


“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duşi prea des pe la biserică, aşa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat şi nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne priveşte, ca în locul celebrităţii de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achiziţiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni şi altor instituţii – să nu ne alarmăm. Artistul urmăreşte doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale şi să constituiască un atentat la bunele moravuri.

(...) Josephine Baker este încă sinceră şi naivă. Nu şi-a apropiat ipocrizia noastră şi nu a adoptat manierele cabotinilor noştri. Altminteri, în loc să spună că frigul şi mizeria au silit-o să ţopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, aşa cum închipuirea ultimei figurante îl ţese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocaţie, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăţiei de basm, să renunţe la voluptatea războaielor cu suliţi otrăvite şi la aceea de a bea sânge din tigve omeneşti pentru a se mărgini la şampania din cupe de argint. Imaginaţia noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, şi ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraş american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani şi pentru că placardele arătau lămurit:
- Urcarea negrilor şi-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului. (articolul ““Steaua” de la Folies Bergeres”, semnat Ion Pas, publicat în numărul din 10 iunie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Bucuresti


Sfânta neruşinată Josephina Baker

Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.
Câte odată pentru a merge cu mâinile.
Câte odată pentru a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” (articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker”, semnat Sandu Eliad, publicat în numărul din martie 1928 al revistei “Contimporanul”)


Idealul negru

„Tenul fraged, roz şi alb, idealul bunicelor şi al mamelor noastre, slăvit de poeţi, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor şi a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare şi totuşi mereu aceiaşi - căci toate variaţiunile le brodează pe una şi aceiaşi temă: cochetăria - a adoptat nuanţa şocolatie, ca ultima exigenţă a unei femei bine” . Bineînţeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduieşte cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era uşor de realizat şi sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munţilor aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile oraşului, franţuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenau tot mai palide. Jale mare! Pudrele şi cremele şocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, şi pe feţele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o ştiinţă a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puţin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată şi necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziţiei spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu ştim dacă moda oacheşă va prinde şi la noi. În orice caz , de-ar fi aşa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atat de oacheşă, te-asameni,
Cu o castană din copac.
Nu mai eşti înger printre oameni,
Eşti ca o cioară, ca un drac.

Sub încreţirea scurtei rochii
Răsar genunchii tăi, bronzaţi;
1928Ș'atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de dor şi de nesaţ.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti.
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată, cât de neagră eşti!

Cât poţi cu-a farmecului noapte,
Să turburi traiul meu pustiu!
Cu braţul tău cafea cu lapte,
Cu tenul tău şocolatiu!

Deodată trece-o frământare.
Pe'ntunecatul tău obraz.
Asculţi... şi-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Şi-am înţeles în fine.
Să nu mă ţin de pasul tău,
Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -
E vina mea, şi nu mi-o iert...
Spăşi-voi visul de aramă,
Tinzându-mi dreapta, în deşert.”

Ș'o să-mi răsari ca o icoană,
A Josefinei tuciurii,
Ținând în mână o banană...
Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru”, semnat Duduia Grădinărița - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în numărul din 27 octombrie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Citește mai mult... »

Cum se cuceresc…

Prima jumătate a secolului al XX-lea – îndeosebi perioada interbelică – au reprezentat epoca în care femeile și-au cucerit - pas cu pas - poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor a constituit o etapă importantă în “lupta de emancipare a femeilor”. Această aspiraţie e femeilor nu era însă doar un moft. În lipsa unei independenţe financiare, femeile ar fi rămas dependente de veniturile soţilor lor. Dar independenţa financiară nu se putea câştiga decât prin munca proprie.

În mod neașteptat poate pentru noi, cei de azi, câștigarea independenței de către femei a schimbat într-o oarecare măsură și “înfățișarea” relațiilor dintre bărbați și femei. Redactorul “B. Madeleine” al revistei “Realitatea Ilustrată” nota într-un articol publicat în anul 1932: “Acum, când mentalitățile sunt în evoluție și când prejudecățile dispar pe zi ce trece din calea femeilor ce și-au câștigat un loc în viața independentă, relațiile sociale dintre cei care caută o tovărășie de scurtă sau de lungă durată au căpătat și ele o altă înfățișare”. Era ceva normal ca idilele să arate altfel atunci când se nășteau în ritmurile nebune ale muzicii de jazz sau foxtrot din “dancigurile” din perioada interbelică: “Altfel se “curtează” o femeie pe nisipul moale în costumul ispititor de baie, altfel se comportă bărbatul față de ea în salonul populat, la ceaiurile-bridge. Un singur fapt rămâne identic, oricare ar fi locul și împrejurarea: femeia vrea sa fie cucerită; cucerită cu răbdare, cu dovezi de abnegație și de prietenie și câștigată la momentul potrivit. Nu există femeie adevărată care să se simtă ofensată când un bărbat o dorește.”

Dar să nu lăsăm vorbele să ne îndepărteze de subiect. Dau acum cuvântul redactorului interbelic:


Cum se cuceresc bărbații

“E locul să spunem că una dintre slăbiciunile bărbaților este aceea că se cred totdeauna puternici; nu există om mai ușor de cucerit decât acela căruia îi cunoști vanitatea. Puțină lingușire inteligentă și neobservată: victima se crede învingător și capitulează cu sentimentul de cuceritor irezistibil. Dacă există mulți bărbați care au o “metodăîn a cuceri femeile, arătându-se blânzi, răbdători, atențiosi, plini de bună voință și de sentimentalism de circumstanță până reușesc să obțină ceea ce vor, ei pot fi la rândul lor jucăria acelorași viclenii, căci femeia – mai mult decât bărbatul – cunoaște arta mimetismului, știe să se adapteze împrejurărilor și simte, prin instinctul ei mai sigur, ceea ce place bărbatului asupra căruia și-a oprit atenția fără să i-o arate.

Experiența bărbaților este desigur mai încercată; ei au prilejul de-a cunoaște în intimitate tot felul de femei; dar tocmai această trecere unilaterală de la unele la altele îl lipsește de spiritul de observație și de analiză. Ei se mulțumesc cu victoria ușor dobândită și nu se îngrijesc prea mult de păstrarea obiectului cucerit. De aceea, de îndată ce se află în fața unui caz mai complicat al unei femei care nu vrea, atunci, fie că renunță prea curând, fie că se arată de o stângăcie fără seamăn, iar dacă reușește e fiindcă este dorit la rândul lui.

Femeia mai stăruitoare în amănunte și mai insinuantă, atunci când își pune în gând să cucerească pe cineva, nu renunță la zilnica și anevoioasa luptă care isbutește să învingă pe nesimțite cele mai dârze rezistențe. Armele ei sunt deosebite de ale bărbaților. În general cuceresc acele femei care se arată doritoare de un sprijin moral și sufletesc. Bărbatul găsește lângă acestea un fericit prilej de autoadmirație. Cavalerismul ce-l poate dovedi în asemenea ocazii îl flatează și-l mulțumește. Devine recunoscător persoanei care-i dă, cu nevinovată grație, ocazia de-a se înălța în proprii săi ochi. Astfel se explică atâtea trainice legături dintre doi oameni de condiții sociale diferite și atașamentul bărbaților de persoanele plăpânde și supuse.

Totuși, nu este greu de deosebit pe bărbatul care dorește să fie dominat. Temperamentul lui va fi subjugat de femei autoritare, voinice și gălăgioase. Impresia puterii, ce emană de la femeia activă și stăpânitoare, va face pe aceaști bărbați sclavi supuși la picioarele ei.

Îmbrăcămintea femeii joacă un rol principal în cucerirea bărbatului. Bărbatul cel mai insensibil la forme și culori, neatent la amănuntele pentru care femeia cheltuiește bani și imaginație, simte prin instinct că cochetăria varietății de toalete și mai ales parfumurile obsedante i se adresează lui. Nestatornicul va fi înfiorat la fiece înfățișare nouă a femeii care i se află în cale; senzualul va reacționa la mirosurile stăruitoare și la croielile deosebite ce vor avantaja formele ispititoare și liniile curbate și tainice ale trupului. Sgârcitul va calcula la cât se ridică întreținerea acestei femei risipitoare. Și fiindcă sgârcenia se trădează la cea ma banală ocazie, femeia va ști să-i folosească neliniștea vorbind în prezența lui cu o bună prietenă despre ieftinătatea extraordinară a acestui cupon de mătase, cusut de ea însăși.

Una din șansele ei de-a cuceri - dar aceasta nu depinde de dânsa – este asemănarea timbrului ei cu acela al unei alte femei, care a însemnat o etapă în viața acelui bărbat. O voce plăcută, cristalină, cu intonații calde și cu știința dicțiunii exercitată, va atinge la sigur nervii bărbatului emotiv.

Originalitatea și svăpăiala contribuie la captivarea unui bărbat blazat. Rezistența calculată stimulează dorința dar o și poate răci. Bărbatul va cădea desigur în cursă, când două femei își manifestă fățiș rivalitatea pentru același om. El va alege sau… le va dori pe amândouă.”



Cum se cuceresc femeile


“Cum vrea femeia fie cucerită?... Căci în definitiv asta este dorința fiecăreia, și a aceleia care îndreaptă toate armele de seducere în mod fățiș, ca și a celor ce sub un aspect de impusă seriozitate, așteaptă ocazii mai deosebite pentru a’și trăi micul roman de dragoste. Romantismul secolului trecut, care a ridicat-o la rolul de sfinx sau de zeiță, a otrăvit mentalilatea multor femei, care refuzau “să se dăruiască” să “dea totul” bărbatului care-i plăcea; ea rămânea doritoare dar neclintită la înălțimea pe care au cocoțat-o moraliștii contemporani, iar bărbatul, aprins și intimidate, nu știa cum s'o atace. De aceea, în clipe de nestăpânire, o fura. Astăzi, fugile se înfăptuiesc de comun acord, după lungi și chibzuite calcule bugetare care banalizează și zădărnicesc dorința pătimașă.

Stăruința îndelungată, alternanțele dintre dorință și indiferență, par să dea cele mai bune rezultate. Totuși, bărbatul care are naivitatea să creadă cuvântul de refuz al femeii, neținând seama de expresia ei din acea clipă, de înfiorarea ce se transmite prin privire, a pierdut ocazia momentului hotărâtor. Acel nepriceput riscă să rămână un dezamăgit.

Unii afirmă că brutalitatea le-a dat cele mai bune rezultate. Se pare că sărutarea dată pe negândite a reușit să grăbească multe consimțiri. Atât că o sărutare greșit aplicată și dată la un moment neprielnic riscă să strice jocul pentru totdeauna. Femeia prețuiește sentimentul bărbatului după nebuniile ce este în stare să le săvârșească pentru dânsa. Ea nu se mulțumește ca bărbatul să-i dea inima, ci vrea să-l vadă dăruindu-i tot timpul și neglijându-și interesele. Totuși, bărbații cu înclinații patologice, au cele mai mari șanse de reușită. Femeia se apropie de aceștia cu tot sufletul, în dorința de-a aduce îndreptare și fericire în viața unor nenorociți. Căci dăruirea este suprema putere a femeii, care-și cheltuiește pe această cale surplusul de sentimente.

De asemenea o femeie este totdeauna plăcut impresionată când bărbatul care-o dorește își schimbă de dragul ei felul de viață; dacă din fumător ce e refuză țigara, dacă din neglijent îmbrăcat ce e dă zilnic atenție exteriorului său, dacă omul leneș se pune pe muncă. E destul ca femeia să simtă puterea înrâurirei sale asupra bărbatului care-o dorește, pentru ca rezistența ei să dispară pe zi ce trece. Căci mai presus de cerințele simțurilor, femeia este stăpânită de un complex de sentimente sufletești și celebrale ce trebuiesc flatate, mulțumite și cuceite prin răbdare, bunătate și blândețe."

Surse:

- articolul “Cum vrea femeea să fie cucerită?...” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 28 iulie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”;
- articolul “Cum se cuceresc bărbații” – semnat B. MADELEINE – publicat în numărul din 4 august 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”.


Citește mai mult... »

Din lumea teatrului de altădată

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și al unui articol publicat de el în 15 august 1939 în revista “Realitatea Ilustrată” vom devoala câteva dintre aceste uitate… “Curiozități din lumea teatrului”:

CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL

“Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bine’nțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumânări pusă în vârful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau câte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stârnit era o adevărată salvă de tun.”



CU TRĂSURA LA SCARĂ

“La Iași, vechiul teatru – așa zisul Teatru de varietăți” - era înghesuit și nu avea piață, așa că la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii, veniți cu trăsuri, nu înțelegeau că trebuie să se ducă și să ia trăsura dintr-un anumit loc, ci pretindeau să tragă vizitiul la scară. Toate bune, numai că nici nu vroiau să aștepte prea mult, astfel că vizitii se înghesuiau, fiecare doritor să-și servească stăpânul mai repede pentru ca acesta să nu aștepte prea mult. Neexistând pe vremea aceea garderobă – suntem pe la 1845 – boierii veneau însoțiți și de slugi care țineau hainele. În înghesuiala trăsurilor se amestecau și slugile, care apucau caii de căpestre și începeau să injure. Și, deseori, era nevoie de intervenția poliției, căci era bătaie în toată regula între slugi și vizitii. Câteodată se băgau și stăpânii și atunci țigănia se întețea…”.



BILETELE LA CONTROL!!!

Cei din lumea zisă mare se simțeau ofensați dacă la intrarea în teatru li se cereau biletele la control. Nu că nu își cumpărau bilete și că voiau să intre prin fraudă. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului: voiau să fie crezuți pe cuvânt. Și într’adevăr, controlorii salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locuri. Lucrul acesta a durat până la venirea lui I. L. Caragiale la direcția Teatrului Național. Caragiale, pornit pe reforme, cunoscând meteahna boierilor, a dat dispoziții șefului controlor: ‹‹Dumnezeu să vie și nu-l lași fără bilet!››. Șeful controlor – în speță fostul actor și prieten al lui Caragiale, Vasilache Siderescu - și-a muștruluit în sensul acesta oamenii.Seara își face apariția și dă să intre de-a dreptul unul San-Marius, matahală de om, care zice-se luptase ‹‹mascat›› la circ. Controlorul fuge după el:
- Biletul, vă rog!
- Ce vrei, domnule?
- Biletul!
- Care bilet?
- Biletul de intrare.
- Nu mă cunoști?
- Ba da.
- Atunci?
- Așa e ordinul!
- Dute’n… cu ăla de ți-a dat ordinul!



Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s’a dus să raporteze șefului. Vasilache Siderescu revoltat întreabă:
- Care-i ăla?
- Uite, ăla spătosu!
Siderescu ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi plesnește două palme. Când și-a dat seama pe cine pălmuise, șeful controlor a rămas trăsnit. Dar San-Marius, foarte calm, uitându-se la slăbănogul care îl pălmuise, îl întrebă disprețuitor:
- Dumneata n’ai vreo rudă, vreo cunoștință?
- De ce?
- Ca să mi-l trimiți aici să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor.
Când a aflat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Și, cu timpul, ‹‹boierii›› au început, fără să se revolte, să arate biletele de intrare.


DARURI ÎN BANI

A fost o epocă nu prea lungă – fericită epocă vor spune actorii – când publicul recunoscător interpreților nu se mulțumeau numai să aplaude, ci asvârleau cu bani pe scenă. Ba sut cazuri, mai rare ce-i drept, când unii actori – în special străini – s’au ales cu câte o pungă plină cu aur. Cu timpul aceasă primire a dispărut. Publicul românesc a ales calea de mijloc: nici nu oferă bani, dar nici nu fluieră.


DOAMNELE NU MERG LA STALURI

„Asta mai mult la Iași. Până pe la 1875 doamnele nu veneau la staluri, socotind aceasta ca fiind un lucru înjositor. La staluri nu se duceau decât femeile de rând, nu cucoanele din lumea mare care ocupau numai lojele. Când cucoanele s’au hotărât să se coboare în staluri, faptul a însemnat o mică revoluție.”
Dar acest lucru a adus o altă belea: cucoanele nu își scoteau pentru nimic în lume pălăriile din cap. Nu trebuie uitat că în acea vreme acoperămintele capetelor erau deosebit de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. Elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la modă asistau la o reprezentaţie care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic” pentru că nu puteau să vadă sub nici o formă scena. Rezolvarea aceste mari probleme a fost ea în sine o mare problemă. Citiți despre aceasta articolul:




Citește mai mult... »

În vogă (pe vremea străbunicii...)

„Cățelușul purtat în “lessă" la plimbare pe trotuarele îmbulzite ale Căii Victoriei, țigara în colțul gurii artistic fardate, bridge-ul, cocktail-party-ul, etc… și-au făcut debutul în viața Capitalei noastre, ca oricare alt capriciu al modei. Am crezut, atunci când și-au făcut apariția în carnetul mondenelor noastre, că nu vor trăi decât clipe efemere, că nu vor fi decât... “o vogă" trecătoare, că vor avea soarta “altor voge" născute din ordinul “nu știu cui”, apuse ca prin magie fără să știm “precis când" și fără să știm “de ce?" Dar acestea s'au înscăunat în viața de toate zilele a mondenelor bucureștene ca și când obiceiul lor ar fi fost moștenit de la străbunice, o dată cu lada cu naftalină și vechituri. Ceea ce ni s'a părut o glumă a modei constituie azi un lanț indestructibil al vechii tradiții bucureștene.”



Ce nu știa reporterul interbelic “D. Lc.”, autorul articolului “Voga Capitalei” publicat în numărul din 4 mai 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română” - din care am extras citatul anterior - era că peste câteva decenii o nouă “vogă” avea să pătrundă printre “fashionistele” (“mondenele” de ieri) capitalei: curentul vintage. O modă care readuce la viață ceea ce era “în vogă” in vremea străbunicilor noastre. Să aflăm așadar cam ce era “în vo” prin anul 1938:

În vogă prin anul 1938...
Eleganța bucureșteană trebuie să fumeze, trebuie să joace “bridge”, să adore un cățel, să bea “whisky" la “cocktail-party"-uri... Dar toate acestea au intrat de mult în domeniul obișnuinței! Noi elemente, noi baloane de oxygen, sunt reclamate pentru înviorarea ritmului monden. Care-i noua “vogă"? Care e “ultima vogă”? Cum? N'ați observat încă nimic în noua ținută automobilistică a doamnelor bucureștene? E un mic triumf asupra unui despot al garderobei; noua “vogă" dictează: “De azi înainte, dacă vrei porți pălărie, dacă nu, nu porți!. În viteza mașinei, în bătaia vântului și a soarelui de primăvară, aveți dreptul să lăsați buclele ondulației permanente și sugestivei coafuri “paj" să respire în voie. În mașinuța ta doar ești puțin ca și la tine acasă! Și nu porți pălărie! Și apoi îți dă un aer sportiv!

Mai multe articole aici: Străbunica

Vei avea aerul și mai sportiv dacă arborezi pe nas ochelarii negri cu rama groasa. Cu ramă groasă, albă! Așa sună cuvântul de ordine. Mai ales la volan, comiți cea mai gravă abatere de la vogă dacă nu te supui să privești lumea, cerul, iarba și florile prin sticla cenușie care-ți întunecă întreg universul.
- Dar eu am ochi sănătoși și… destul de frumoși și prefer să văd lumea în roz! Nu crezi că această sticlă cenușie?...
- Când “voga" ordonă, tu nu trebuie să crezi nimic, duduie! Căci oricât vei protesta la început, tot termini prin a capitula. De aceea ai admis atât de repede și basmaua “à la russe", pe care o aranjezi în trei colțuri legând două sub bărbie. La început ai avut cu soțul d-tale o discuție care a urmat cam în felul următor:

Prin Cișmigiu... călare
- Bine, dragă, după ce că te aștept un ceas în mașină, îmi sosești legată la cap cu o basma de chivuță?
- “E ultima vogă", dragul meu! “Basmaua “à la russe"...
- E ridicolă, ne va râde toată șoseaua, te rog să o scoți!
- A nu, dragul meu, e ultimul șic și nu vreau de loc să am aerul unei demodate...
Nici nu ați ajuns la Otopeni. Pe lângă mașina voastră au fâlfâit cascade de basmale rusești strident colorate.
- Ai dreptate, draga mea, cred că în definitiv nu-mi displace această “vogă" a basmalelor.
- O! Dar ar fi fost suficient chiar dacă-mi plăcea numai mie…
Străbătând șoseaua până la Snagov ai aflat deodată eu tristețe că încă nu erai la curent cu noua “vogă" sportivă feminină. Nu poate fi vorba decât de o… “nouă vogă”! A doua zi te întâlnești la coafor cu tovarășa de sky:
- Știi, avem cu ce înlocui sky-ul. O “nouă vogă"… Sportivă. Mi-am și comandat… ghici ce?
- Ți-am luat-o înainte, scumpă amică, am și fost ieri până la Minovici și n'am căzut decât de trei ori.
- De pe cal?
- Cum de pe cal? De pe bicicietă, dragă! Dar văd că nu prea ești la curent cu moda sportivă. N'ai aflat încă de ultima vogă a ciclismului feminin? Fusta-pantalon e indispensabilă, restul se înjghebează ușor!


Ce va dăinui din acest stol de noi capricii mondene cu care ne-a dăruit primăvara anului acestuia? De cele mai multe ori puterea unei “vogi" apune odată cu sfârșitul sezonului… Să nu dispere modistele? Să nu jubileze negustorii Bazacei!? Și bine ar face elegantele sportive dacă din timp, ar socoti un colțișor în apartamentul lor, destinat miculul “Muzeu al capriciilor” lor sportive. O bicicletă condamnată ruginii așteaptă să-și ocupe locul pe lângă alte unelte demodate…”

La Șosea... pe bicicletă



Sursa: articolul “Voga Capitalei” – semnat “D. Lc.” - publicat în numărul din 4 mai 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

O nuntă de vis în Orașul Unirii

Maria (Marițica) Văcărescu
Unul dintre cele mai importante evenimente mondene de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost fără îndoială nunta domnitorului Gheorghe Bibescu cu Maria Văcărescu – Marițica după cum era alintată - nepoata boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, o domniță renumită în epocă pentru frumusețea sa în toată Țara Românească. Povestea de dragoste dintre cei doi a început în anul 1843, în chiar seara zilei în care a avut loc ceremonia ungerii și întronării lui Gheorghe Bibescu. Noul domnitor a fost sedus de frumusețea Marițicăi de cum a văzut-o pentru prima dată. Gheorghe Bibescu și-a făcut intrarea la spectacolul de gală de la teatru, în seara întronării, îmbrăcat cu o mantie albă, lungă și cu cute, o pelerină de samur și un gugiuman cu penaj.” Frumusețea Mariei Văcărescu strălucea într-una din lojele situate în fața celei domnești. Frumoasa doamnă era “îmbrăcată într-o toaletă strălucită cu sânul și brațele goale și atrăgea toate privirile sălii. Răpitoarea frumusețe a tinerei domnițe nu putea să nu fie observată de Domn, care avu ceea ce se numește un coup de foudre”. El a vizitat-o în lojă pe tânăra spătăreasă chiar în acea seară și și-a dezvăluit intențiile spunându-i că frumusețea ei ar da o strălucire mai mult tronului Țării Românești”.

Gheorghe Bibescu
Înfăptuirea căsătoriei nu avea însă să fie ușor de făcut. Gheorghe Bibescu - domnul Tarii Romanesti - era căsătorit cu Zoe Bibescu (născută Mavrocordat) cu care avea șapte copii. Pe de altă parte, Maria Văcărescu  – după o poveste de dragoste cu fotograful Carol Popp de Szathmari care a făcut vâlvă in acele vremuri – fusese dată de soție spătarului Costache Ghica, cu care avea 4 copii. Cei doi îndrăgostiții au trecut însă peste aceste “mici amănunteși s-au căsătorit doi ani mai târziu, în primele zile ale lunii septembrie din anul 1845. Nunta lor a fost cu adevărat una plină de strălucire și de fast:

Mireasa, care venea din străinătate, a călătorit cu vaporul “Eros” pe Dunăre până la Brăila și a fost salutată cu onoruri princiare în toate porturile românești prin care a trecut. Aici, în cinstea Mariei Văcărescu a fost organizată cea mai frumoasă sărbătoare din câte văzuse până atunci Brăila”: “în ziua de 7 Septembrie, ajunul Sf. Maria, în mijlocul sunetelor de clopote de la toate bisericile orașului, sosi Doamna pe vaporul “Eros” la Brăila. Debarcaderul era împodobit cu arcuri de triumf și cu alee de verdeață ce duceau până la locuința pregătită pentru ea în oraș; străzile și piațetele erau de asemenea împodobite cu arcuri de triumf și ghirlande de flori. (…) Doamna de o frumusețe ideală, zâmbitoare și fericită, sprijinită de brațul Banului Filipescu și al Logofătului Cornescu, trecu puntea dintre vapor și debarcader într’un costum simplu de călătorie ce-i creșteau frumusețea. Sub pașii ei se aruncau flori din partea cucoanelor și fetelor cari umpluseră cheiul”. Toată manifestarea a fost bineînteles acompaniată  de muzica militară și de “sunetele de clopote de la toate bisericile orașului”, iar în drumul suitei care o conducea pe frumoasa domniță țărani și țărance, îmbrăcați național, cu strigăte entuziaste aruncau flori înaintea caretei”.

Maria Bibescu
Suita domnească și-a continuat a doua zi drumul către Focșani, loc ales pentru nuntă tocmai pentru a afirma năzuința de unire a românilor din cele două țări românești. Demn de remarcat este că “pe podul de pe Milcov, moldovenii ridicaseră un arc de triumf impozant; spre Muntenia era reprezentată Amicia, iar spre Moldova Hymenul, tinând în dreapta facla, iar în stânga jugul dulce al căsătoriei; deasupra erau scrise numele Gheorghe și Maria cu câte o coroană fiecare. În fața de către Țara Românească era reprezentat Radu Negru, iar spre Moldova Dragoș Vodă”. În oraș au răsunat toată seara care a precedat nunta domnească melodiile vesele cântate de “orchestra lui Wiest” și de celebrele tarafuri de lăutari ale vremii.

Ziua nuntii - 9 septembrie 1845 - a debutat cu salvele de artilerie care anunțau plecarea Domnului și a Doamnei către biserică. Episcopul Chesarie al Buzăului cu Sfânta Evanghelie în mână, împreună cu o suită importantă de clerici, a întâmpinat mirii la intrarea în Mănăstirea Sf. Ioan, în ovațiile mulțimii adunate aici. Toți ochii celor prezenți era ațintiți asupra frumoasei mirese care pășea în biserică alături de Domn:O diademă splendidă și întreită îi încorona fruntea frumoasă; o rochie albă garnisită de amândouă părțile cu stele de briliante și cu un corsaj strălucitor de diamante îi împodobea corpul ușor și mlădios, de o carnație scânteietoare ca marmora, încoronat natural de undele de aur ale părului său.” Alături de ea pășea Domnul Gheorghe Bibescu ”măreț în costumul lui superb”. Ceremonia religioasă a fost una plină de strălucire. Un martor al evenimentului – ministrul Ion Bălăceanu – aprecia câteva decenii mai târziu că “de la Traian și până atunci nu cred că s’a făcut pe pământul Țării o horă mai strălucitoare decât aceea când preoții cântând Isaia dănțuiește, cei doi Domni, cu cele două Doamne, Episcopul și clerul au executat mișcarea cerută de biserică. În același timp, în 12 biserici din 12 sate românești se săvărșeau 12 nunți de țărani, cărora Domnul le dăruise “care cu patru boi, lăzi cu zestre și pământ la fiecare”. A urmat prânzul de gală la care Gheorghe Bibescu a toastat pentru “vecinica Unire a Moldovenilor cu Muntenii”.

Doamna Marițica Bibescu
Atmosfera de la balul organizat în seara nunții a fost una feerică: “Seara, balul, iluminat de la 9 ceasuri din noapte, ca pe niște scăpărări, de focurile de artificii aranjate de niște artiști francezi și la care luară parte Doamna și Domnul în costume strălucite de seară și un public de peste 50.000 de oameni. La poarta mănăstirii se înălța un templu artistic unde se dansau dansuri naționale. Sub privirile fermecate ale spectatorilor se ridicau baloane de care erau atârnate cununi formate din candele aprinse, cu lumini colorate, iar din baloane se coborau porumbițe depunând la picioarele mirilor versuri și flori.

Poveștile frumoase nu țin din păcate o veșnicie. Domnul Gheorghe Bibescu nu a mai stat decât trei ani pe tronul Țării Românești. Maria Bibescu, în zilele revoluției din 1848, și-a urmat soțul în exil, la Paris. Căsnicia lor a durat aproape 15 ani. Maria Bibescu a murit în 27 septembrie 1859, în urma unui cancer, în Orașul Luminilor. 

Sursa: Nicolae Petrașcu – “Icoane de lumină”,  tipografia “Bucovina” din București, 1935-1941



Citește mai mult... »