Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările

Modă şi stil la sfârşitul secolului al XIX-lea

Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost o perioadă de occidentalizare a întregii societăţi româneşti, care pendula între modelul francez şi cel german mai cu seamă, dar care prelua şi elemente din modelul englez sau din cel italian. Bineînţeles că toată această frământare prezentă în societatea românească se regăseşte şi în evoluţia modei acelor vremuri. Tot mai mulţi croitori şi coafori din occident, în special francezi şi germani, îşi făceau simţită prezenţa în marile oraşe ale Regatului. Tonul modei era dat tot de marile capitale europene (Paris, Viena, Londra) - dar hainele  erau comandate tot mai des la sucursale ale marilor case de moda europene deschise la Bucuresti sau la Iaşi. Bineînţeles, Parisul era încă etalonul modei şi al bunului gust. De fiecare dată când o doamnă admira într-un magazin o rochie sau o pălărie, negustorul făcea precizarea că este vorba de “un model şic – din Rue de la Paix”. George Costescu descrie în lucrarea sa “Bucureştii vechiului regat”, cu lux de amănunte, moda de la sfârşitul secolului al XIX-lea:


Moda pentru doamne şi domişoare

Rochiile cu malankof  (un schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) care se mai purtau încă pe la 1870 încep să fie înlocuite de “cucoanele mai tinere” cu fuste de pânză scrobite puse câte două-trei, unele peste altele. Taliile rochiilor treceau puţin peste cingătoare şi aveau mânecile lungi şi largi, iar la gât se încheiau până sus cu un rând de nasturi. La gât şi la mâneci rochiile erau “chenărite cu dantelă  îngustă”.

Moda pentru doamne şi domişoare
Rochii de preumblare
"Moda parisiană" - 1898
Prin 1878 aceste fuste sunt reduse la una singură, îmbrăcată  peste coapsa corsetului rigid, la care nu se renunţase încă, iar “jupele rochiilor au fost şi ele restrânse din croială, la atât cât cereau deschizăturile paşilor în mersul întins. În schimb înfoiala a fost făcută  pe-afară  prin două  şorţuri de stofă la fel cu a fustei, drapate în faţă  şi în spate şi printr-un volan de două palme, încreţit şi cusut peste marginea de jos a fustei.” Tot acum a crescut puţin şi “scobitura din dreptul gâtului”, mânecile s-au strâmtat  iar la talie se purtau “şiruri spumoase de dantelă lată sau de mousselină plisată – podoabă ce se numea jabot “.

Moda pentru doamne şi domişoare
Rochii de bal
"Moda parisiană" - 1898
Prin 1885 dispar şi şorţurile de jupe care sunt înlocuite cu volane, “cucoanele nevoind  încă să renunţe  nici la silueta înfoiată a vremurilor de mare luxurie, nici la distanţa aceea respectuoasă  pe care forma toaletelor o impunea încă galanteriei bărbaţilor”. Toaletele aveau așadar și rolul de a ține bărbaţii la o oarecare distanţă. Peste încă  vreo zece ani, volanele aplicate au rămas specifice doar rochiilor de seară, tăietura costumului feminin  “s-a lipit şi mai mult de trup”, garniturile adăugate au dispărut şi ele, iar fustele au început să fie croite drept şi au fost scurtate “doar până aproape de glesne”. Talia era mereu accentuată, fiind una dintre simbolurile frumuseţii, alături de coafură. Lenjeria feminină era albă, din ţesături fine, împodobită cu broderii şi dantelă lucrată la igliţă (numită frivolites) sau cu acul (points de Venice). Ciorapii se purtau la început până la genunchi, apoi până deasupra lor, şi erau susţinuţi de jartiere elastice, fastonate în “frou-frou” şi împodobite cu ghirlande mici de flori de câmp lucrate “în mătăsuri colorate sau cu câte un trandafir de catifea sau chou de panglică”.

Încălţămintea la modă erau pantofii escarpins (scobiţi) – purtaţi la rochiile de seară – şi ghetele cu carâmb înalt, cu 16-20 de nasturi şi cu tocuri de lemn învelite în piele, înalte de doar 5 cm. Se purtau mânuşile lungi și perlele erau în mare vogă. Coafurile preferate de doamne seara erau cocurile clasice, “care niciodată nu se demodează”. Ziua capul era acoperit cu pălării mici, cu rol mai mult de accesoriu. Evantaiele  erau considerate încă un semn de distincţie.

Moda pentru domni

Bărbaţii, asemeni celor de azi, erau mai conservatori. Stilul vestimentar al îmbrăcămintei pentru bărbaţi a rămas unul sobru şi demn. Fracurile sau regingotele şi pantalonii bine croiţi caracterizau ţinuta oricărui domn la modă. Cele mai întâlnite accesorii erau bastoanele subțiri din lemn şi pălăriile. Bărbaţii îşi lăsau de regulă mustaţă  şi purtau favoriţi.

Domni din înalta societate
Moda masculină impunea purtarea redingotei negre sau albastre chiar şi în zilele de lucru, precum şi a pantalonului negru sau de culoarea oului de raţă. Pe cap se purta jobenul (țilindrul) sau melonul (cipagul). La gât se putau cravatele din mătase neagră, fără  lustru, înnodate “cu nod de fundă , de plastron sau de regată”. Artiştii şi intelectualii purtau “La Valliere, pe care le înnodau în fundă mare şi moale, în jurul gulerelor albe, tari şi înalte, nerăsfrânte nici la colţuri şi care le ţineau gâtul înţepenit”. Se purtau doar cămăşi  albe, cu “pieptul şi mânecuţele cămeşei întărite în scobeală şi lustruite”. Ciorapii purtați în zilele obişnuite erau de culoare gălbuie, iar cei pentrtu ţinutele de gală erau obligatoriu negri. Mânuşile purtate erau albe ca zăpada (glaceẻ).



“Din ţinuta domnilor mai făceau parte: ceasornicul cu capace care se purta în buzunarul vestei  şi cu lănţişor petrecut prin chiotoarea nasturilor de pe piept, până la buzunarul opus unde la capătul lanţului se punea un creion mecanic, un medalion cu vreo fotografie dragă şi uneori cutiuţa cu tabac de tras pe nas; - apoi tabachera de tutun şi ţigaretul de fildeş, de chihlimbar, de abanos sau de sidef; în sfârşit, bastonul, neîncovoiat şi cu mâner de aur, de argint, de fildes, de baga ori de sidef, dacă nu chiar de vreun crâmpeiu de corn de cerb.” Uneori mânerul bastonului era detaşabil şi avea ataşată o lamă de stilet, fiind folosit pentru autoapărare (baston cu şiş).



Surse: 

George Costescu - "Bucureștii vechiului regat - 1944
Revista Moda parisiană, numere din anul 1898.




Citește mai mult... »

Despre flirt, iubire, bani şi căsătorie în anul 1915


Relaţiile dintre bărbați şi femei au fost şi au rămas în esență aceleaşi de-a lungul timpului. Întrebările despre flirt, iubire, bani şi relaţiile dintr-un cuplu nu s-au schimbat nici ele. Revista "Moda şic ilustrată" încerca pe la începutul secolului trecut să își îndrume cititoarele pe drumul iubirii. Pentru că sfaturile date cititoarelor în anul 1915 de "Tanti Clara" și de "Sylvie" mi se par de bun simț şi actuale chiar și pentru noi, cei de azi, o să vi le spun şi vouă:

Flirtul

Răspuns D-rei Lucia D. Loco: 

"Mă întrebaţi dacă flirtul e periculos. Da şi nu. Depinde de temperament, de voinţă. Adeseori sunt mici împrejurări care pot transforma un flirt inocent într’o mică tragedie. O fată, în zilele noastre, mai ales dacă a învăţat puţină carte, crede că poate să cunoască bine lumea dar în fond nu judecă decât numai aparenţele şi aparenţele sunt atât de înşelătoare. Te crezi puternică pe tine însuţi şi ţi se pare că ajunge un surâs ca să domini pentru vecie pe un tânăr fluşturatec, care întrebuinţează un întreg arsenal de viclenie.
A flirta e uneori o trecere de timp frumoasă, dar cu condiţia să nu iei niciodată flirtul în serios, să nu pui nimic din inima şi sufletul tău, să pui doar judecata la mijloc, şi înca multă judecată, gata oricând să rupi firul acela slab ca firul de păiangen ce te leagă de persoana cu care flirtezi.
Nu, altfel flirtul e periculos, nu mai e flirt, e dragoste, şi poate plasată acolo unde nu trebuie, căci în majoritatea cazurilor, nu cel cu care vei flirta te vei mărita. Amatorii de flirturi sunt celibatarii care au oroare de căsătorie, care vor să se amuzeze cu prea puţină cheltuială. Flirtează cu acei oameni, dar nu-i iubi, căci ar fi să arunci mărgăritare de prisos. Ascultă pe cineva care ştie ceva în privinţa aceasta." Sylvie (“Moda şic ilustrată” – 10 februarie 1915) 

IUBIRE ŞI BANI

Răspuns unei cititoare:


"Da, draga mea doamnă, ai dreptate, cu bani mulţi ce nu se poate face... Toate, în adevăr. Poţi să ai palate măreţe, automobile, lachei galonaţi, poţi să dai serbări, să călătoreşti în toată lumea, să-ţi satisfaci orice capriciu. Da, e drept, dar un singur lucru nu are nici o legătură cu banii şi acela e scump: iubirea. D-ta încurci aceste două noţiuni, care nu au nimic în comun.
Cum! Crezi că ţi-ai iubi mai mult bărbatul dacă el ar câştiga mai mulţi bani? E o absurditate. Singură D-ta îmi spui, că esti mândră de soţul D-tale, că e un om care te iubeşte deşi nu aveţi copii, care ar fi o legătura mai mult, îl iubeşti şi D-ta. Dar ce doreşti mai mult? E idealul unei căsătorii. Mai mulţi bani te-ar face fericită! Oh, nu scumpă doamnă, e o eroare, e un miraj fermecător pentru clipele când se întâmplă să rătăceşti puţin prin pustiul gândurilor D-tale, e fenomenul căruia italienii îi zic “fata morgana”. E o înşelăciune.
Fericirea în viaţă e să munceşti, nu să te bucuri de roade pentru care nu ai muncit. Şi ce fericire mai mare alta, decât atunci când sunt doi la muncă sau când cel puţin unul ajută pe celălalt cu vorba, cu sfatul. Iubirea! Dar când în menajul D-tale ai cea mai mare comoară din lume şi D-ta visezi comori ce nu au nici inimă, nici cap.

Vei avea milionul. Ei şi ?

Vei avea palatele, automobilele, lachei, dar vei avea şi grijile, prietenele false, frica de a nu fi furată, grija de a conduce un palat, tu care nu puteai să-ţi conduci bine o cămăruţă, deoarece rătăceai cu gândul prin stele. Nu, astfel de visuri au doar unele fete moderne şi mai târziu nici ele. E aşa de greu să fii iubită numai pentru tine! Întreabă-ţi prietenele şi vezi câte sunt într-adevăr iubite de bărbaţii lor. Căci nu ajunge ca o femeie să aibă tot ce-i trebuie în casă, nu-i ajunge ca soţul să se poarte delicat, sufletul ei cere iubire adevarată. Nu, uită asemenea vise care nu au ce să caute în mintea unei femei inteligente." 
Tanti Clara (“Moda şic ilustrată” – 10 ianuarie 1915)


RELAŢIA ÎNTRE BĂRBAT ŞI SOŢIE

"Vrei să ai linişte în căsătorie? Fii politicos! 

Iată două fiinţe care se iubesc, care prin urmare nu se cunosc câtuşi de puţin, căci fiecare crede pe celălalt cea mai perfectă fiinţă din lume. Şi-au consultat sentimentele, nu şi caracterele, deşi pe caractere se întemeiază o bună căsătorie. Cele două fiinţe care au dus fiecare o viaţă independentă, trebuie să caute să se completeze reciproc, să se unească, ca să poată ajunge la acea unire absolută necesară unei bune căsătorii. Dar această modificare nu se poate face dintr-o dată şi bineînţeles, la început vor fi câteva ciocniri, care pe urmă vor fi evitate cu mare grijă. 
Când iubeşti în adevăr pe cineva, poţi uşor să renunţi la mici preferinţe. Trebuie să menajezi amorul propriu, care vorba lui Voltaire, e un “balon umflat cu vânt din care ies furtuni când îl inţepi”. Când iubeşti pe cineva nu-l loveşti, e evident. Femeia trebuie apoi să-şi asculte bărbatul, dar nici acesta nu va face pe micul tiran. El să caute să obţină totul, dar fără să poruncească. Adevăratul menaj fericit e o adevărată tovărăşie, în care contractanţii nu trebuie să se banuiască, nu trebuie să săvârşească acţiuni fără stirea celuilalt.

Femeia poate să dea păreri bărbatului său, dar intâi trebue să cunoscă caracterul, meseria sau profesiunea. Trebuie să observe, dacă nu cumva greşind acesta nu-i face rău în ochii bărbatului în loc să-i facă bine. Ceea ce trebuie isgonit dintr’un menaj e orgoliul, mândria şi uneori încăpățânarea. Orgoliul şi încăpățânarea duc la discuţiuni care numai pentru întărirea unui menaj nu sunt. E foarte natural ca femeia să se modeleze mai iute după spiritul bărbatului, admiţând că bărbatul său este un om inteligent.

E drept că mulţi bărbati au mici defecte care împiedică buna înţelegere. Aşa de pildă, domnul care după cină trebuie neaparat să se ducă la cafenea sau la club. Ce să facă soţia? Să se ducă şi ea la o prietenă. Dar un copil mic, ce nu poate fi îngrijit de o servitoare, ce reclamă numai îngrijirea mamei o impiedică. Soţia aceasta e ameninţată să devie o rea soţie şi cu drept cuvânt.

Plăcerea de a flirta e periculoasă şi pentru soţ şi pentru soţie, flirtul e o adevărată crimă când eşti căsătorit, flirtul duce la o tragedie conjugală. Femeia măritată trebuie să fie putin cochetă… cu bărbatul său, drăguţa şi amabilă cu toţi ceilalţi bărbati. A fi cochetă cu alţii însemnează a lăsa ici şi colo, azi şi mâine, câte ceva din demnitatea ei personala şi a soţului ei. Dar dragostea între soţi nu trebuie să mearga nici până la ridicol, aşa de pildă, când soţii se află între străini se vor feri a-şi da numirile de acasă, se vor feri de a-şi face recomandaţiuni ce nu se fac decât acasă. Tineri sau în vârstă, cei doi soţi trebuie să aibă totdeauna aceiaşi demnitate, trebuie să pară doi buni tovaraşi inteligenţi şi muncitori." Tanti Clara (“Moda şic ilustrată” – 10 decembrie 1914)





Citește mai mult... »

Răzmeriță stârnită de instalarea primei băi publice la București

Băile publice au dispărut aproape cu desăvârsire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918. Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se  foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort". (Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)


Reclamă pentru o baie publică
publicată în ziarul "Epoca" din 16 ianuarie 1898
Ca și oricare altă „reformă”, înființarea primei băi publice în București a fost prilejul unor adevărate „răsmerițe” – prilej de „dezbateri furtunoase” și de „jalbe” trimise lui Vodă. Îl las mai bine pe Ioan Massoff, redactor al săptămânalului „Realitatea Ilustrată” să vă povesteasca toată tărășenia: 

„Partea comică a chestiunii însă o constituie faptul că instalarea primei băi la Bucureşti a stârnit o adevărată revoluţie — o „răsmeriţă", cum se spunea pe vremea aceea. Aşa s'a întâmplat întotdeauna cu marile... reforme. La început ele au întâmpinat rezistenţă, pentru ca, în urmă să se impună. Şi nici nu s'ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar, al curăţirii bucureştenilor de „murdalâc" să nu întâmpine rezistenţa... interesaţilor. Dar, după cum veţi vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă. Să vedem ce spune istoria. Ne referim la V. A. Urechia. (Cine-i mai citeşte astăzi atât de pitoreştile „aduceri aminte" scrise uneori, pe bază de documente?Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani (notă: articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător cu numele de Lagarde s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s'a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani". Petiţia purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii"La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie" (informaţie) că băile sunt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:


1) Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba"
2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şuruburi".

În sfârşit, „anaforaua" mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aci acest fel de băi".

Baie publică în Bucureștiul interbelic
Hrisovul acesta, care constituie lucru de seama pentru istoria civilizaţiei române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu , D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu şi Șt. Bălăceanu. Dar să nu credeţi că hrisovul acesta a fost primit aşa, ca oricare altul, căci - cum spune istoricul - „o mare agitaţiune s'a stârnit. „Cu mare jalbă în proţap, pleacă Kir Stanciu, arendaşul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban Vodă, însoţit de toţi frecătorii băieşi şi de două babe cari - făceau aceeaşi meserie pentru cocoane". Bucureştenii, văzând atâta lume adunată, nu ştiau ce să creadă. „Răsmeriţă! - spuneau unii negustori şi dădeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulţimii - ca întotdeauna - grupului de iniţiativă s'ar fi adăogat şi haimanalele de pe uliţă. Ghica Vodă s'a uitat in stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turceşti, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului.

Petiţia lui Stanciu spunea că „el şi băiaşii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate paşalele turceşti până şi pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerşească pânea de toate zilele, pentru că un păgân de franţuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“. Bine'nţeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiaşe tinere: ...adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiaşele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci şi de trandafir, spală mai puţin bine decât ăl franţuzesc, făcut din seu de câne?“ Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nici o zăticnire la celelalte băi din Bucureşti, unde merg oamenii de se spală de murdalâc, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi". Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s'a dus toată la „musiu Lagarde", Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paşti.” (cf. „Realitatea ilustrata – nr. din 3 martie 1937).

Baie publică în Bucureștiul interbelic
În timp, numărul băilor publice a crescut la un număr considerabil. Dar nu atât de repede cum am crede. „Pe la 1870, Bucureștii nu aveau decât patru băi publice: Baia turcească (hamam, cu aer uscat) din strada Șelari, Baia Rusească (cu aburi) de la Jignița, pe str. Negru-Vodă, reconstruită apoi de Meltzer; Baia din mahalaua Dudescului (Sfinții Apostoli) azi Baia Mitraschewski și Baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din dosul Palatului Regal. După mulți ani, Baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate și înlocuite cu Băile Eforiei, cele dintâi mai bogate și mai largi instalate, și cu Băile Doctorului Erdreich, cari la început erau în strada Vestei, la spatele statuiei lui Mihai-Viteazul, apoi au fost mutate pe strada Italiană, lânga Biserica Armenească unde sunt și acum, dar sub altă direcțiune. În afară de acestea, Primarul Protopopescu-Pache a pus să fie construită lângă, Piața Legumelor, de la Bibescu-Voda, și o Baie Populară destinată mai ales precupețimei și hamalilor Pieței-Mari

Printre cele mai vechi băi publice sunt și băile Griviţa (existentă şi azi) şi Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi primăria sectorului V), Baia Centrală, de pe strada Enei nr.11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului Bucureşti (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (b-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Maşina de pâine); Baia comunală Zerlendi (Şerban Vodă 185); Baia Melzer (str.Căuzaşi, astăzi dispărută); Baia Obor din câmpul Moşilor; Baia Marenco din strada Oiţelor. (cf. studiului „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944). Cert este că prin 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țării considerate „mult mai avansate” de la acea vreme. 

Toate lucrurile de seamă s-au câştigat prin luptă, nu-i așa? Până chiar şi dreptul de a te spăla...

Surse :

Articolul „Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul „Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937 și lucrarea „Bucureștii vechiului regat” (George Costescu, 1944)



Citește mai mult... »

Galanterii în vremea lui Caragea

Vodă Caragea sau principele Ioan Gheorghe Caradja (n. 1754 la Constantinopol; d. 1844 la Atena) a fost un domnitor fanariot al Țării Românești (1812-1818). A devenit faimos datorită epidemiei de ciumă izbucnită în anul 1813 în Muntenia (vestita „ciumă a lui Caragea”) dar și datorită incendiului izbucnit în prima noapte pe care a petrecut-o în București. În timpul acestui incendiu a fost mistuită de flăcări reședința domnească din Dealul Spirii (Curtea Nouă). Același Vodă Caragea a fost cel care a emis primul cod de legi din Țara Românească („Legiuirea Caradja”). Ce știe mai puțină lume despre domnitor este faptul că era un mare iubitor de femei și că abuzurile lui și ale fiului său, beizadeaua Costache, erau un subiect de scandal la începutul secolului al  XIX-lea. Când punea ochii pe câte o nevastă, Vodă îi trimitea soțul „într’o slujbă depărtată, la trebuință îl și surghiunea, și atunci lua cu dânsul câți-va arnăuți și se introducea la femeia pacientului cu voie, fără voie” – relata Ion P. Licherdopol în „Bucureștii” (1889). Același istoric ne povestește câteva dintre isprăvile fiului lui Vodă:

Bucureștii în vremea lui Caragea
Beizadea Costachi, tânăr frumos, nu avea altă ocupație decât să scoată din fire pe cucoanele tinere și plăcute. El se înhăitase cu câțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. O dată, fiind urmărit de bărbatu’uneia din conchistele sale cu care se plimba în trăsură, și văzându-se strâmtorat de aproape, scoate pistolul și trage să împuște pe soțul trădat; glonțul nimerește în unul din caii lui, calul cade din ham și beizadeaua scapă cu chica de topot. A doua zi femeia adulteră erea isgonită de sub streașina conjugală și lăutarii improvizau cântecul: C...vă ai fost, c...vă să fii, / La mine să nu mai vii!”. Trebuie precizat că această întâmplare avea loc în vremuri în care moravurile societății erau înca deosebit de stricte. Chiar în codul de legi a lui Caragea erau prevăzute pedepse aspre pentru adulter: „Cine preacurvește cu muiere măritata să se osândească la surghiunie în soroc de doi ani.”(cf. „Legiuirea Caragea” – Dem. D. Stoenescu – 1903). Despre pedepsele primite de tinerii care „aveau de-a face cu femei măritate”, pedepse la care erau supuși chiar de către soții încornorați, nu pot să vă spun decât că erau... aspre:
Vodă Caragea
Măcelarii luaseră obiceiu să umfle pe galanți cu teava ca pe berbeci și-i trimiteau acasă în căruță. Croitorii se serveau de foarfecele cele mari de tejghea. Un băcan, ce găsise un cuconas sub scară la nevasta lui, l-a uns cu catran din creștet până’n tălpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mâini pe drug, i-a legat un caluș în gură și l’a luat în sfârcul biciului pe pod, de fugia lumea de dânsul ca de ucigă’l toaca. (...)Pe un alt cuconaș l-a uns cu miere pe piele și l-a lăsat o zi întreagă în prada muștelor și a viespelor”. (cf. Ion P. Licherdopol - „Bucureștii”). Severă în acele timpuri era și paza femeilor. În aceiași lucrare,  Ion P. Licherdopol ne povestește că atunci „când o nevastă se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie ea era însoțită de două trei jupânese bătrâne și credincioase; fetele erau ținute și mai aspru: d’abia aveau voie să iasă în grădină și grădina era înconjurată cu zid 'nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici măcar pețitorii nu le vedeau până nu se ispravia vorba de căsătorie, încât ginerele nu era totdeauna sigur că a văzut bine fața logodnicei sale.

După pețit urma nunta. O altă poveste pe care o puteți citi aici:


Surse:

- „Bucureștii”- Ion P. Licherdopol (1889)
„Legiuirea Caragea” – Dem. D. Stoenescu (1903)



Citește mai mult... »

Războiul pălăriilor


Moda anului 1897 impunea elegantelor doamne şi domniţe purtarea de  coafuri sofisticate, voluminoase. Acoperămintele capetelor erau la fel de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. E drept că se renunţase deja de câţiva ani la împodobirea pălăriilor cu păsări împăiate – dar creaţiile purtate de reprezentantele sexului graţios erau încă nişte adevărate grădini suspendate. Însemn al decenţei şi al bunei creşteri, dar şi al eleganţei şi al prosperităţii – pălăriile erau purtate peste tot. Chiar şi la teatru – din păcate. Spun din păcate pentru că elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngradit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la moda asistau la o reprezentaţie  care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic”: ei nu puteau să vadă sub nici o formă scena.



Ca urmare au apărut protestele. Vajnice şi hotărâte. O campanile de presă chiar, susţinută de periodicele vremii cu toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. Dreptul bărbaţilor de a nu mai fi împiedicaţi să vadă  spectacolele de teatru reprezenta o cauză cu adevărat demnă de a fi susţinută: “Ne facem şi noi ecoul – spune un ziar – a miilor de guri care cer soluţionarea chestiunii pălăriilor gentilelor doamne la teatru. E momentul să-i dăm asaltul definitiv. Asalt! Da! E un asalt în regulă, căci avem de a face cu nişte redute monstre, cu nişte cupole enorme, cu nişte ridicături cu parapete. Pălăriile doamnelor au ajuns fenomenale! Ne prindem că măsoara o jumătate de metru înălţime. Şi tu, nenorocitule purtător al unei pălării moi pe care ţi-o ghemuieşti sub braţ sau în buzunar, eşti nevoit să asaltezi redute de pene şi panglici, pentru a răzbi cu privirea pe scenă.

Soluţia! Cerem soluţia! Care ar fi?

Pălăriile mici şi mari să fie lăsate la garderobă. Unde le pune însă nenorocitul de garderobier? Închipuiţi-vă 100 de pălării de câte o jumătate de metru cub la garderobă. Trebuie o odaie de 50 de metri cubi numai pentru pălării!



Pălăriile să fie lăsate acasă. Ce? – ni se va striga. După ce că din stal nu ni se văd decât pălăriile, vreţi să ne luaţi singura podoabă cu care ne putem făli.

Soluţia! Unde e soluţia?!“

Urmare protestelor tot mai vehemente ale domnilor, beligerantele au trecut la măsuri extreme: doamnele s-au abţinut o vreme de la plăcerea de a mai merge la teatru. Spectacole de teatru fără public feminin? Chiar şi bărbaţii cei mai vehemenţi au admis că nu e cea mai bună soluţie. Teatru National din Bucuresti a adoptat o hotărâre – pe care a tipărit-o chiar și pe afişele spectacolelor: “Doamnele cu pălării nu sunt admise în staluri”  (în loje sunt admise  – dar asta e o altă poveste). Aceleaşi afişe anunţau şi că “un vestiar special este pus la dispoziţia doamnelor”. Dar să nu credeţi că aplicarea acestei măsuri nu a creat tensiuni, că lupta nu a continuat. Noroc că moda e schimbătoare şi că pălărille au început – cu timpul – să se reducă la dimensiuni acceptabile…


Sursa : “Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti 1877-1937” – Ioan Massoff


Citește mai mult... »

Grădinile de vară pe la 1900

O seară în Bucureștiul sfârșitului de secol al XIX-lea, așa cum o vedea Eduard Marbeau, redactor în anul 1881 al ziarului „Correspondent” din Paris: Seara orașul se însuflețește din nou, mulțimea se adună prin cafenelele sau grădinile cu muzică unde se aud cântate mai toate ariile operetelor sau canțonetelor ce fac vâlvă la Paris... În mulțimea aceia pot fi văzuți tinerii ofițeri ai armatei românești cu piepturile împodobite cu decorații și medalii, ca ale unor veterani.” În Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea reprezentațiile Teatrului Național sau ale Teatrului Muzical - Opera de mai târziu - erau destinate îndeosebi unei lumi alese. Pentru majoritatea locuitorilor capitalei aceste spectacole nu erau înca accesibile. De aceea, au început să fie amenajate în timul verii scene mai mici prin grădinile răcoroase ale orașului. Aici, cheltuind foarte puține parale, bucureștenii se puteau destinde în serile călduroase de vară.

Terasa Oteteleșanu
Cele mai populare teatre de vară, așa numitele "grădini", erau: Grădina Racșa (în spatele Universității de azi), Stavri, Casinoul Austro-Ungar (pe locul în care mai târziu s-a construit Palatul Ministerului Afacerilor Interne), Orfeu (pe strada Câmpineanu), vestitul Union (făcut celebru de marele  Caragiale) sau grădina teatrului Jignița (din strada Negru Vodă). Lumea bucureșteană se delecta cu acest gen de spectacole stând la masă cu o halbă de bere și cu un pumn de alune prăjite în față, fiindcă... ”era mai comod și lăsa loc de petrecere în aer liber.” Tot pentru muzică și pentru petrecere se duceau bucureștenii în grădinile fabricilor de bere Luther și Oppler. Ascultau acolo muzica la modă consumând  „bere proaspătă, cu kremwurști, cu șuncă, cu unt și ridichi”.(1Prima grădină de vară din București a fost se pare cea care se numea Triumful (fosta grădină Bristol) de pe Bulevardul Academiei, o grădină în care "birtașul care o exploata, oferea clientelei sale, în afară de cremwurști, mititei și bere... spectacole de operetă.  Scena era „o biată cutie de chibrituri – era situată lângă bucătăria restaurantului și vă puteți închipui ușor chinurile pe cari erau obligați să le suporte unii din actorii trupei, în serile când (...) nu puteau să-și astâmpere foamea nici măcar cu o porție de chiftele marinate!”. (2)

Teatre de vara
Dancing bucureștean
Același tip de conviețuire originală și plină de farmec a operetei cu berea se ”întâmpla” în grădina Racșa de pe str. Edgar Quinet. Acolo „se producea” trupa de operetă condusă de celebrul în acele vremuri Nicu Poenaru (artist care a murit la doar 37 de ani în urma unui accident stupid – după ce a fost mușcat de un câine turbat. (2) Unul dintre cele mai căutate locuri de petrecere a fost restaurantul cu terasă Oteteleșanu – loc frecventat mai cu seamă de actori și de gazetari - care  se afla în "Piața Teatrului", situat în zona Palatul Telefoanelor de astăzi. Era „locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” al înaltei societăţi, renumit prin petrecerile şi balurile organizate aici timp de aproape trei decenii. Erau celebre strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Antrenul era asigurat de muzica orchestrei conduse de vestitul Ludovic Wiest. Constantin Bacalbașa descrie astfel localul: "Salonul Oteteleșenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia să treacă prin acest salon. Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau și multe combinații politice". Obișnuiți ai terasei au fost Claudia Millian alături de soțul ei - poetul Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, A. Mândru, Mihail Sorbu, St.O Iosif, Octavian Goga, George Cosbuc. De asemenea pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea și Fritz Storck i-au călcat pragul. Toate lucrurile frumoase au însă și un sfârşit. Aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşeanu. Încet-încet s-a stins, o dată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşeanu, survenită în 4 decembrie 1888. S-au închis încet-încet mai toate grădinile începutului de secol. Locurile ca acestea, pline de farmec, vor renaște mai târziu, în perioada interbelică, o dată cu succesul spectacolelor de cabaret și de revistă.

Teatre de vara
Grădina de vară Oteteleșanu
Demolarea Terasei Oteteleșanu a fost menționată în numărul din 26 februarie 1931 al revistei "Realitatea ilustrată": Ultimul cenaclu literar şi artistic,Terasa Otetelişanu a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local şi în grădina în care s-a născut opereta română şi de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaş al unei societăţi particulare. Terasa era locul de întâlnire al tuturor literaţilor dinainte de răsboi şi mulţi artişti reputaţi azi şi-au făcut debutul pe ospitaliera scenă, din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan, pe sicriul  unor amintiri duioase. A dispărut „Terasa” . S’a dus ultimul cenaclu...”.(4)


De la st. la dr.: Actorul Dan Bajenam, Margareta Dan, Elena Mavrodi-Leonard, C. Grigoriu, directorul trupei, d-na Mihăilescu, regisorul lliescu, maestrul Paschill.
Mijloc : Mihalescu, Garoiu, Carussu,traducătorul Toma lonescu, N. Leonard, Niculescu-Buzau, Maximilian, Gheorghiu, Gang (casierul).
 Sus: Cigallia, un corist, Grigorescu-uciu şi doi actori mai tineri
Voi încheia parafrazând vorbele reporterului interbelic: au dispărut terasele – s-a pierdut iremediabil ceva din farmecul Bucureștiului!

Surse:

(1) - "Bucurestii vechiului regat" – George Costescu – 1944
(2) - "Amintirile unui spectator" – M. Faust Mohr -1937
(3) - "Cafenele de altădată - Terasa Oteteleşeanu" în "Magazin istoric" - Mioara Ioniţă, octombrie 2003
(4) -  Revista "Realitatea Ilustrată" – numărul din 26 februarie 1931


Citește mai mult... »

Deserturi din carnețelul cu rețete al străbunicii

Din articolele cu sfaturi cosmeticepoveţe medicalesfaturi pentru gospodărie sau de bună purtare în societate publicate în revistele dedicate doamnelor şi domnișoarelor pe la începutul secolului al XX-lea, nu puteau să nu lipsească rubricile cu reţetele culinare. Am selectat din aceste rubrici câteva rețete interesante, din păcate neasezonate și cu fotografii ale creațiilor culinare. Voi încerca să suplinesc aceste fotografii – încercând totuși să redau ceva din parfumul epocii – cu rochii la modă prezentate în periodicele vremii (revista "Moda Şic Ilustrată" – numere din anul 1914). Dacă veţi avea nelămuriri referitoare la punerea în operă a reţetelor nu pot decât să vă rog să vă adresaţi pentru completări autorilor acestora, respectiv cititoarele revistei "Moda Nouă Ilustrată" din anul 1907 care au trimis redacţiei reţetele: d-rele "Fulga", "Dorpribeag", "Ulpia Floarea Muscelului", "Fetiţa dulce" și "Bruneta de pe malul Râmnicului". Lămuririle le veți găsi, sper, la rubrica "Poşta redacţiei". Ca să vă ajut puțin în eventualele voastre tentative voastre culinare am să vă fac şi câteva precizări în privinţa unităţilor de măsură folosite:

- Dram: 3.38 g.
- Oca: 1.272 kg.
- Litră: 318 g.



BEIGNETS DE MERE ȘI DE FRUCTE

"Aluat pentru Beignets: Se amestecă faină cu gălbenuşuri de ou, se pune apă caldă şi puţin unt topit, asemenea şi spumă de albuşuri şi puţină sare; se bat toate împreună până se face aluatul destul de vârtos spre a putea acoperi fructele ce voieşte cineva a le pune într’ânsul.


Beignets de mere şi de fructe: Se pot face din orice fructe, tăiate, în rondele, apoi scoțându-le pielea, sâmburii şi miezul, puindu-le câteva ore în rachiu, mastică, în coniac  sau rom, Kirsch etc., cu zahăr, apă de flori şi miez de lămâie. Se moaie fiecare rondelă în aluat şi se prăjeşte în tigaie cu unt; apoi se aşează pe farfurie, se presară  cu zahăr pisat şi se plimbă peste zahăr lopăţica arsă în foc să se rumenească şi să se coloreze."



ÎNVÂRTITĂ DE CIOCOLATĂ

"Se ia cam juma' de oca făină, se pune un ou întreg şi un gălbenuş, apă caldă cât va trebui şi se lasă să stea câtva timp; dup’aceasta se întinde aluatul cât se poate mai subţire, şi se lasă puţin a se răci; atunci se stropeşte cu o lingură de unt, se ia două bucăţele de ciocolată rasă, 40 dramuri migdale pisate şi 15 dramuri zahăr şi amestecându-le împreună se presară aluatul şi apoi se stropeşte cu 5 linguri de smântână dulce de lapte fiert, se înveleşte învârtita, se pune în formă în jăratec şi sus şi jos şi se lasă să scadă."


ȘATO DE OREZ

"Se fierbe orez cu lapte, scorţişoară, vanilie şi zahăr, se lasă apoi să răcească. Se pun într’un castron 2-3 ouă numai gălbenuşurile şi o lingură de unt proaspăt şi se amestecă bine, apoi se pune peste orezul fiert. Se unge o cratiţă cu unt proaspăt şi se pune peste unt şocolată sau pesmet pisat; punându-se orezul în cratiţă, se dă la cuptor. După ce şatoul este copt, se pune cca ½ litru vin negru, bun spre a se fierbe cu scorţişoară şi, după ce vinul este fiert, se pune un gălbenuş de ou în acest vin, dar vinul să nu fie tocmai fierbinte. Se amestecă apoi bine şi se pune peste orezul fiert, şi în urmă se serveşte la masă."

BUDINCĂ DE PÂINE

"Se ia franzelă albă, nu proaspătă. Se taie bucăţi mărunte, se pune într’un castron mare, se toarnă lapte, punând şi sare, zahăr, puţin rom, stafide negre şi roşii, câteva gălbenuşuri de ouă, de asemenea şi albuşuri, bătute înainte de a se amesteca. Când toate sunt amestecate bine, se pun într’un vas preparat cu pesmet şi uns cu unt, apoi se dă la cuptor sau maşină spre a se coace, învârtind vasul împrejur. Când e bine rumenit, se servă. Şi poftă bună!"

Carte de rețete
BUDINCĂ DE GRIŞ LA MINUT!

"Se ia două pahare de smântână şi un pahar grișă, sarea trebuitoare, patru linguri de zahăr pisat, mesteci la un loc, ungi tigaia cu unt, presari puţin posmag şi torni tot amestecul în tigaie şi dai la cuptor sau rulă, dar să nu fie tare încins."

CAIMAC

"Puneţi o tingire la foc, vărsaţi în ea puţină apă, cam 10-15 dramuri pentru o oca de lapte; puneţi apoi şi laptele. La început daţi la foc mai iute, apoi mai domol, lăsaţi să fiarbă trăgând mereu spuma la mijloc ca să nu dea în foc. După ce va fi scăzut destul, luaţi-l de la foc, acoperiţi tingirea cu un servet ud, bine stors, şi cu un capac deasupra; lăsaţi-l să stea 24 ore la un loc răcoros. Scoateţi apoi caimacul şi cu laptele rămas gătiţi altceva." 


PASCĂ CU ŞOCOLATĂ


"Se ia un pachet şocolată de cea groasă şi se rade într’o farfurie. Se pun peste ea câteva ouă (după cantitatea şocolatei), o ceaşcă de lapte şi un pumn de migdale tăiate lungăreţe şi se bat bine toate la un loc. Apoi punem pasca în tavă, turnăm şocolata peste ea şi o punem în cuptor la un foc potrivit să nu se ardă. Aluatul pentru pască se face ca şi cel de cozonaci." 

OUĂ CU MERE

"Sparge 6 ouă, despărţind albuşurile de gălbenuşuri şi le amestecă bine pe aceste din urmă, adăugând două cescuţe de zahăr pisat, smântână proaspătă şi un pumn de făină, fără să uiţi un aromat, fie vanilie în pulbere, coajă de portocale etc. Bate în urmă albuşurile şi zăpada deasă amestec’o cu restul. Pe de altă parte cojeşti şi tai felii 6 mere, le rumeneşti câteva minute cu unt, pe urmă le aşezi într’o tingire; acoperă merele, după ce le-ai presărat cu pesmet, cu ouăle bătute. Pune tingirea la cuptor şi lasă omleta să se coacă repede. Când a crescut retrage-o din cuptor şi serveşte-o caldă la masă. Poţi prepara acest desert cu orice fruct proaspăt sau conservat."


SALICANE

"Se face o cocă dintr’un klgr. făină, 7 ouă, albuşul fiind bătut de o parte iar gălbenuşul amestecat cu făina, un pahar de lapte, un pahar de zahăr pisat cu vanilie, o ceaşcă de unt topit şi de 20 bani salicane (carbonat de amoniu) pisat într’o piuliţă de lemn. Se frământă bine la un loc până face băşici. Se taie coca în mai multe bucăţi, se întinde fiecare pe rând, se taie în diferite forme, se ung pe deasupra cu ouă şi zahăr pisat mare. Tava se presară cu făină sau posmag şi în urmă se aşează formele lăsând distanţe între ele, fiindcă cresc. Coca se face puţin mai groasă ca cea de tăiţei."



Citește mai mult... »