Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările

SFATURILE STRĂBUNICII

Am luat legătura de curând cu străbunica noastră care se ascundea sub drăguțul pseudonim “Blondina” în paginile revistei “Moda Nouă Ilustrată”. Am făcut aceasta prin intermediul rubricii „Sfaturi utile” pe care  o semna prin anul 1907 în paginile publicației dedicate frumoaselor și harnicelor doamne și domnișoare. O să vă spun așadar câteva dintre sfaturile primite. Sunt convins că după ce veți citi aceste sfaturi veți da fuga la drogherie să vă procurați toate cele necesare: terebentină, amoniac, apă oxigenată, indigo, gaz  sau… săpun de fiere de bou. Lăsând la o parte gluma: unele dintre sfaturile “străbunicii” sunt simple, utile și rapide. Chiar dacă uneori sunt amuzante. Pentru cârcotași am presărat prin articol câteva toalete romantice la modă. Tot în 1907, bineînțeles…

Toaletă de moar subțire încrustată cu dantelă (stânga); Costum taieur din postav negru (mijloc); Costum taieur din postav gri (dreapta)

CUM SE SCOT PETELE DE CAFEA, VIN ROȘU ȘI FRUCTE


Un farmacist mi-a dat următoarea rețetă pentru petele de cafea, vin roșu și fructe, chiar când nu mai sunt proaspete de tot: udați locul pătat cu o bucată de vată muiată în apa oxigenată, clătiți-o cu apă rece și întindeți pe frânghie până a doua zi.


SFAT CONTRA PETELOR PRODUSE DE FRUCTE PE MÂINI

Curățind merele și perele, se înegresc degetele; petele cele negre dispar, frecând mâinile cu coaja ce am curățit-o. Urmele dispar apoi frecând degetele cu zeamă de lămâie. Laptele călduț scoate de asemenea petele de fructe de pe degete.

CUM SE SCOT PETELE DE ULEI DE PE GEAMURI

Nimic nu-i mai urât decât un geam cu pete de ulei. Dacă petele sunt proaspete, udați geamul și frecați-l cu cretă. Dacă petele sunt vechi, frecați-le uscate cu o bucățică de argint. Repetați de mai multe ori această operațiune înainte de a spăla geamul, în caz că el a fost tare pătat. (Moda Nouă Ilustrată – 5 martie 1907)



Toaletă de seară  din crep de Chine albastru garnisită cu volane
de dantelă albă (stânga); 
Rochie pentru domnișoare de plumentis roz reiat cu  dantele (mijloc); Toaletă de vizită cu jupa cloș de postav havan și bolero dublu
de catifea asortată (drepta)

PENTRU A SCOATE PETELE DE CERNEALĂ DE PE ȚESĂTURI


Dacă pata e proaspătă, tamponați-o cu vată îmbibată în lapte; dacă e veche, vărsați pe stofă câteva picături de lapte și frecați cu vată; repetați de mai multe ori această operațiune. Spălați-o apoi cu apă și cu săpun (de preferat săpun de fiere de bou), apoi cu apă curată, ștergeți-o cu o pânză uscată și călcați-o acoperind stofa cu o pânză curată. (Moda Nouă Ilustrată – 15 martie 1907)

PENTRU A DA LUCIU MESELOR LUSTRUITE

Se dă luciu meselor cu o fiertură călduță de drojdie de cafea (zaț). Veți freca bine cu o cârpă moale pentru a usca lichidul, apoi cu alta foarte uscată veți mai freca odată pentru a’i scoate luciul. Rufele uzate sunt foarte bune pentru a freca cu ele mobilele de lemn lustruit.

REDAREA ALBEȚEI FILDEȘULUI

Obiectele de fildeș se îngălbenesc iute sub influența aerului și a soarelui. Pentru a le conserva mai mult culoarea albă, trebuie să le ungem cu pensula cu o cantitate de terebentină incoloră. Se freacă apoi foarte ușor cu o perie moale, redându-le astfel luciul lor dinainte. (Moda Nouă Ilustrată – 5 aprilie 1907)

CURĂȚIREA OGLINZILOR ȘI GEAMURILOR

Există pentru curățirea oglinzilor și a geamurilor mai multe procedeuri, unul tot așa de bun ca și celălalt:
1. Pisați subțire o bucată de indigo, luați din acest praf pe o cârpă moale udată. Frecați oglinzile și geamurile și spălați-le apoi cu apă curată.
2. Ștergeți geamurile și oglinzile cu o cârpă muiată în gaz. În acest caz veți scăpa și de murdăria muștelor, care nu se vor mai apropia de geamuri sau oglinzi.
3. Creta dizolvată în apă e iarăși foarte bună pentru aceasta precum și alcoolul.

CURĂȚIREA MUȘAMALEI


Pentru a reda luciul mușamalei de pe jos, care a fost ștearsă prea des, puneți să se încălzească ulei, muiați o flanelă în acest ulei, frecați cu putere supafața mușamalei, până își recapătă luciul. (Moda Nouă Ilustrată – 5 iunie 1907)


Revistele “Moda Nouă Ilustrată” au fost răsfoite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

O salată regală

   Suntem deseori interesați să știm poveștile ascunse în spatele operelor de artă. Intrigile, poveștile de dragoste sau uneori dramele. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau... sculptura: ele devin parcă mai calde, mai familiare. Și uneori le zâmbim ușor complice atunci când le privim. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Altele ni le spun ghizii muzeelor cu un aer enigmatic - parca dezvăluindu-ne o taină. 
   Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele e povestea Monumentului Eroilor din Severin: unul dintre elementele importante ale Monumentului Eroilor din Drobeta Turnu Severin este Statuia Victoriei. Statuia a fost creată de sculptorul Teodor Burcă iar modelul care l-a inspirat pentru realizarea acesteia a fost  frumoasa Miss Romania 1932 - d-ra Liliana Delescu. O altă poveste este legată de statuia Reginei Elisabeta amplasată în parcul castelului Peleș. Creație a sculptorului Oscar Spaethe, lucrarea o reprezintă pe regina Elisabeta a României, la vârsta senectuţii, aşezată pe un şezlong, brodând. Varianta originală a lucrării a fost executată în marmură în anul 1911. Sculptura monumentală din parcul castelului a fost turnată în bronz de către I. Guran şi V. Popa în anul 1934, cu prilejul serbărilor prilejuite de semicentenarul castelului Peleş. Poate că povestea pe care o să v-o spun nu este una senzațională. Dar sunt sigur că atunci când voi revedea “Regina în jilț” din curtea castelului Peleș, o veți vedea cu ochii minții pe Carmen Sylva preparând sculptorului Oscar Spaethe o salată cu carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere și vin de Bordeaux:

Castelul Peles
"Regina în jilț"
în curtea castelului Peleș
   „Pe vremea Regelui Carol I, sculptorul Oscar Spaethe a fost la Palatul Regal, un fel de „copil răsfățat". Atât Regele cât și Regina, îi apreciau foarte mult talentul, astfel încât multe opere de-ale artistului se află la loc de cinste și în Palatul din Calea Victoriei și în cel de la Cotroceni. D. Spaethe păstrează savuroase amintiri de pe vremea când îi poza romantica și buna Carmen Sylva, de la moartea căreia s'au împlinit douăzeci de ani (notă: articolul a fost publicat în anul 1936). Iată o întâmplare, când Spaethe s'a bucurat de onoarea ca prima Regină a României să-i prepare o salată:

O SALATA REGALĂ

   Nu voi uita niciodată ziua când marea Carmen Sylva mi-a făcut onoarea să-mi prepare o salată, o adevărată salată regală. Și iată cum:
   Într'o zi, lucrând la bustul Reginei, veni vorba de mâncăruri:
- Eu, Majestate, știu să fac fel de fel de lucruri bune am spus Reginei.
- Nu mă mir - îmi răspunse Regina pentru că și eu știu să prepar lucruri bune.
- Eu nu pot să-mi închipui că o regină știe să gătească!
- Și totuși o salată specială, invenția mea, mă pricep să fac. Vrei să-ți fac una, domnule Spaethe ?
   Eu am început să râd, dar Regina a continuat :
- Bine, mâine îți prepar e salată. Și adresându-se camerierului: Lupin, mâine să fie toate preparatele, pentru salata mea!

Regina Elisabeta a României
   A doua zi, găsesc pe o masă mare, alături de jilțul Reginei, farfurii cu fel de fel de lucruri: carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere, un bidon de undelemn și o sticlă de vin de Bordeaux. Priveam și nu înțelegeam. Mi-am spus însă că ceva tot trebuie să iasă din atâtea bunătăți, deși, drept să-ți spun, mă uitam mai mult la sticlă. Regina stătea în jilț și eu îi dădeam la îndemână lucrurile pe care mi le cerea. Voiam să-i ajut, dar ea mă oprea:
- Nu, eu fac salata! Acum gustă vinul și vezi dacă-i bun.
Gust vinul și văd că-i cel mai bun vin pe care l-am băut în viața mea.
- la o lingură de supă, îmi spuse Regina, și toarnă în castron două linguri de vin.
   Execut, adăugând :
 - Majestate, pun poate prea puțin vin! (gândeam ca în coșcogeamite castronul, două linguri de vin din acesta minunat, o să se piardă).
- Nu, eu fac salata! - repetă Regina. Dumneata amestecă mai bine!
După aceasta, acoperi vasul.
- Lupin, când pleacă domnul Spaethe, să-i duci salata la trăsură.

Sculptorul Oscar Spaethe
în "Realitatea ilustrată" - 1936
   Salata o aveam eu, dar mă gândeam cum să-i cer vinul. Lucram dar cu gândul la sticlă. Și-mi veni o idee genială:
- Nu știu dacă Majestatea Voastră cunoaște un proverb german: dacă-i dai dracului un deget, el vrea mâna toată.
- Îl cunosc, îmi spuse Regina, dar nu văd legătura.
Îmi luai curaj, ca să lămuresc lucrurile :
- Majestatea Voastră mi-ați oferit o salată din care puțini muritori sau desfătat. Dar m'ați pus să gust și din vin. Și vinul se complace admirabil cu salata, Majestate!
- Lupin, spuse Regina, nu uita să duci la trăsura domnului Spaethe și sticla de vin!
   Eu spusesem tovarășilor mei de cameră, că o să viu cu salata Reginei, dar când m'au văzut și cu sticla de vin, au început să cânte cu toții: “Trăiască Regele".

Castelul Peles
"Regina în jilț"
fotografie din "
Realitatea Ilustrată"
   Bustul „Regina în jilț", l-am făcut în mai multe exemplare. Unul se găsește la Peleș, altul a fost dăruit de regină la un concurs de cântăreți de pe valea Rhinului și unul a fost trimis în America. Regina mi-a comandat apoi o duzină de reproduceri, pe care le-a dăruit doamnelor de onoare și aghiotanților.

REGINA ȘI BANII

   Carmen Sylva era de o candoare și de o sinceritate uimitoare. Aproape tristă, Regina mi-a spus într'o zi:
- Știi dumneata domnule Spaethe, că eu nu cunosc valoarea banului? Eu foarte rar am bani cu mine. Călătorind odată icognito la München, s'a întâmplat să intru în magazinul Littauer, ca să cumpăr mai multe lucruri. Cum nu cunoșteam moneda, la plată am scos geanta, rugând pe negustor să-și rețină costul. Cum mi-a mai lăsat încă vreo câteva monede, i-am spus să-mi dea pe ei alte mărfuri. Și închipuiește-ți, mi-a spus regina mirată, că negustorul mi-a dat încă multe lucruri frumoase.”

Oscar Spaethe
Bust al Reginei Elisabeta
realizat de Oscar Spaethe
Sursa: articolul “Cum a preparat Carmen Sylva o salată sculptorului Spaethe” – semnat Ioan Massoff – “Realitatea ilustrată” din 4 martie 1936 – citită din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare  “Lucian Blaga” Cluj Napoca


Citește mai mult... »

Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931)

Voi încerca să creionez profilul unei "Miss România" din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care suntem obişnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumuseţea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiţii îşi aveau locul personalităţi importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaţionalul din biografia frumoaselor acelor ani. Au mai apărut pe blog articole despre concursurile de frumuseţe din România secolului trecut (1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu sau 1929 - Primul concurs Miss România) şi credeam ca am închis oarecum subiectul. Mi-a atras însă atenţia un reportaj despre Miss România 1931, aşa că vă voi povesti câte ceva despre ea:


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - Miss România 1931

PERSONALITATEA  ALESEI

“Domnişoara Erastia Peretz, “Tia”, după cum îi spun cei din familie, a împlinit vârsta de 17 ani, termină acum ultima clasa de liceu şi urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi şi talia înaltă, tânăra aleasă răspândeşte în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicităţii, al modestiei, îmbinat cu partumul suav al unei tinereţi sclipitoare, de voioşie.”




ÎNDRĂGOSTITĂ  DE NATURĂ

“Miss România 1931 şi-a trăit copilăria în mijlocul naturii, într’o comună de lângă Iaşi, unde familia Peretz poseda un conac. Zilnic se pierdea printre valurile înalte de grâne verzi sau coapte, printre mările de maci sau prin livezile umbrite de pomii plini de roadă. Şi această natură, i s'a implantat adânc în suflet, Erastia Peretz  păstrând în toate gesturile şi acţiunile ei, acea simplicitate, acea naturaleţe proprie sufletelor mari, descătuşate de dogmele sufocante ale convenţionalismului. Un intim al casei povesteşte următoarea întâmplare nostimă, petrecută pe vremea când “Tia" avea numai 4 ani şi când părinţii se obişnuiseră cu lipsurile ei de câte o oră-două de acasă.  Dar într’o zi trecuse vremea prânzului şi micuţa încă nu se întorsese. Toată familia pornise în căutarea ei. Într’un târziu, când soarele pornise spre apus, au găsit-o pe prispa unui gospodar, între alte patru femei, torcând cu cea mai desăvârşită seriozitate - ca o autentică ţărancă - dintr'un fuior de lână înfipt în caer şi scurgând firul subţire şi bine răsucit, pe fus.”


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz în "Realitatea ilustrată"

LITERATA

Nici până astăzi nu s'a despărţit de această mare prietenă a ei, natura, care i se oglindeşte în ochi, în gesturi şi în vorbe. Şi am mai descoperit-o undeva. Întâmplător, am găsit pe birou un caiet de versuri, slove mărunte, de maşină, versuri de toate dimensiunile, aranjate în strofe, montate în pagini curate  şi fixate într'o legătură de piele. Mi s'a părut la început că este o colecţie de versuri din cei mai străluciţi autori ai noştri. Într’adevăr, sentimentalismul lui Eminescu, dragostea de glie a lui Coşbuc, severitatea ritmicei lui Vlahuţă si splendoarea versurilor nestemate ale lui Macedonsky, şi-au dat întâlnire în versurile Erastiei Peretz, formând un stil nou, plin de soare şi de scânteieri metalice, concentrate de oglindirea poate prea matură pentru vârsta autoarei. Am citit câteva din ele. Şi versurile curg lin, ca murmurul unui pârâiaş, ce se strecoară printre pietrele care îi aţin cursul. O inspiraţie fenomenală şi totul natural, atât de natural încât îţi face impresia că trăieşti în lumea romantică a speranţelor, a dorinţelor, a frumosului nemărginit. În afară de versuri, “Miss România" a scris două romane, care vor fi date în curând.”


În fața unui caiet de versuri

POLIGLOTĂ  ŞI IUBITOARE DE MUZICĂ 

“Domnişoara Erastia Peretz, vorbeşte la perfecţie franceza, engleza şi germana şi unul din romanele ei este scris în franţuzeşte şi va fi editat în foarte scurtă vreme de o mare casă din capitala Franţei. Când e emoţionata ”Tia" se aşează la pianul din salonul somptuos şi degetele ei alunecă uşoare, ca un sbor de libelulă, peste clapele de fildeş, pierdute într’o sonată de Chopin sau într'un lied de Schubert, autori de care este îndrăgostită.Când dorul infinitului i se strecoară în suflet, “Tia" se acompaniază şi vocea ei are reflexe de argint care unduiesc în semiobscuritatea încăperii. Iar când tinereţea îşi manifestă drepturile, “Tia" cântă chansonete italieneşti sau romanţe pasionate, acompaniindu-se la ghitară.”

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - coperta volumului de proză
publicat în anul 1933

“TIA" ÎN INTIMITATE

“S'a cam lăsat aşteptată. Venea de la şcoală. O emoţie îndreptăţită îi îmbujora obrajii când auzi vestea alegerii. Dar s'a stăpânit. Spiritele mari sunt totdeauna stăpâne pe situaţie. Şi calmă, s'a aşezat la biroul din bibliotecă.
- Vrei să mă'ntrebi ceva? N'aş avea ce-ţi răspunde. Mă simt oarecum emoţionată, după vestea pe care am primit-o. Şi pe urmă, ce-aş putea să-ţi spun eu, care am împlinit abia 17 ani. Crede-mă te rog, jocurile copilăriei şi studiile nu mi-au mai dat timpul să reţin amintiri. Totuşi văd ca prin vis spectacolele de mare montare de la Teatrul Naţional, unde tatăl meu era director. Mai ales îmi amintesc minunatele versuri din piesele lui importante “Mila Iacşici" şi “Bimbaşa Sava" din care ştiam pasagii întregi “pe de rost". Domnişoara Peretz scoase din bibliotecă două cărţi, legate în piele maron.

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Miss România 1931
în costum naţional
Iată poeţii mei favoriti: Baudelaire şi Verlaine. Ei îmi sunt cei mai buni prieteni, după părinţi. Cu ei mă'nţeleg cel mai bine. Prieteni sinceri şi tăcuţi. Lor le poţi spune tot ce ai pe suflet, fără riscul ca mărturisirea ta să fie contrazisă sau comentată. Pe de altă parte, bieţii mei amici nu mă obligă să mă entuziasmez pentru sentimentele sau sfaturile lor.
- Ce-ai de gând, duduie, pentru mai târziu?
- Uite, după ce termin bacalaureatul, voi studia literele, pentru a mă dedica fie profesoratului, fie literaturei. Dar ce văd, caietul meu de versuri pe masă? Cine ţi la dat? - şi o roşaţă subită îi coloră din nou obrajii. Ai citit ceva din el? Să ştii că nu sunt decât câteva încencări, fără prea mari pretenţii. De altfel am prea puţin timp pentru versuri. M'am ocupat mai mult cu proza şi cei care au citit pasagii din romanele mele, mi-au spus că... ei bine.... da.., mi-au spus că sunt destul de bune. Dar să nu crezi, te rog, că-mi fac un titlu de glorie din asta (…)".

Locul II la concursul Miss România 1931:
d-ra Elena Mischiu
Planurile frumoasei ieşence aveau să devină realitate în foarte scurt timp. Începând din anul 1932 a publicat versuri şi proză scurtă în reviste literare importante ale epocii (“Curierul”, “Linia nouă”, “Revista Fundaţiilor Regale”). A Debutat în librării cu volumul de proză scurtă “Îmi placi!...”  în anul 1933 (la doar 19 ani). În anul 1934 i-a fost publicat volumul “Ceai dansant”. În perioada postbelică a publicat încă două volume de versuri: “Primăvara pustie” (1945) şi “Stele căzătoare” (1946).

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz publicată de
Revista  Fundaţiilor Regale
Sursa: articolul “Miss România 1931” – din „Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iunie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.


Citește mai mult... »

Vodă, cutremurul, lumânările şi Teatrul Naţional

Caţavencu, celebrul personaj creat de I. L. Caragiale, afirma că “mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc”. Același onorabil Cațavencu adăuga în memorabilul discurs din piesa "O scrisoare pierdută": “legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”. Greu de contrazis aceste afirmații, nu-i aşa? Progresul nu putea să ocolească nici Teatrul Naţional din Bucureşti. Marea scenă a ţării a fost unul dintre primele locuri în care s-au experimentat în România atât iluminatul cu candelabre cu lumânari de spermanţet (substanţă grasă de culoare albă, cu aspect de ceară, obţinută din craniul de caşalot, balenă sau delfin şi întrebuinţată în cosmetică şi la fabricarea lumânărilor) cât şi iluminatul electric. Ca şi oricare alte inovaţii – noile metode de iluminat nu au fost primite cu entuziasm. Despre evoluţia iluminatului utilizat la Teatrului Naţional – dar nu numai – ne vorbeşte ziaristul şi prozatorul Ioan Massoff într-un articol publicat în revista “Realitatea Ilustrată” (21 aprilie 1937):

Bucureşti -Teatrul Naţional

ILUMINATUL ELECTRIC

“A fost un făcut ca toate inovaţiile, în ceea ce priveşte luminatul public să’nceapă cu Teatrul Naţional. Astfel că prima instituţie unde s'a introdus luminatul electric a fost Teatrul Naţional din Bucureşti (în paranteză amintesc că primul teatru din lume în care s'a introdus electricitatea a fost teatrul din Brno, Cehoslovacia). Dar, cum se întâmplă cu mai toate epocalele descoperiri şi invenţii, mulţi s'au găsit să cârtească şi chiar să se supere foarte, pentru că stăpânirea a găsit de cuviinţă să lumineze electric primul templu al Thaliei române. 
Cele mai supărate s'au arătat actriţele:
- N'avem nevoie de lumini d'astea care ne strică fizionomia!
- Nu vezi că ne face ca moarte!?
- Ei şi ce te faci dacă aşa, îi vine poftă şi nu mai vrea să ardă? Aşa e că rămânem p'întuneric?
Dar nici actorii nu s'au lăsat mai prejos:
- Musiu, eu nu mai joc! Sunt om bătrân şi aşa m'am învăţat eu: cu lumânarea.
- Mă rog dumitale, ai toată dreptatea! Nici eu nu mai joc!

Foaierul
Candelabrul din foaierul
vechiului Teatru Naţional
Care era însă adevărata cauză a revoltei actoricesti? Când se lumina Teatrul cu lumânări, fiecare actor primea, pentru cele două şfeşnice care-i străjuiau masa la care se grimau (notă: masa de machiaj), câte două lumânări de fiecare spectacol. Aşa era obiceiul. Actorii nu înfigeau însă lumânarea decât într'unul din sfeşnice, cealaltă punând-o bine în lădiţa pe care ţineau picioarele. Cică la sfârşitul fiecărei stagiuni, actorii plecau acasă cu o bună cantitate de lumânări. Dar, se pare că nici nu trebulau să se obosească până acasă cu “trofeele", deoarece anumiţi negustori chilipirgii cari ştiau cum merge treaba îi aşteptau la colţ şi afacerile se încheiau fără prea multă greutate. Aşadar, nu numai motive... metafizice, dar şi pâmânteşti, au stârnit protestul care ameninţa să se transforme într'o adevărată grevă a actorilor.
  

ILUMINATUL CU LUMÂNĂRI

Dar şi cu prilejul introducerii luminatului cu lumânări, la Teatrul Naţional, lucrurile nu s'au petrecut, ca să spun aşa, perfect regulat. În seara aceea, memorabilă, Domnul Ţării - se pare că Alexandru Ghica - se afla în sală. Toată lumea nu se mai sătura privind policandrele împodobite cu frumoase lumânări de spermanţet. Dar, tocmai în momentul când trebuia să se ridice perdeaua, se simte în sală o sguduitură, parcă subterană, urmată de o alta.
- Cutremur! - au strigat vreo câţiva, în timp ce mulţimea, mută de spaimă, privea grozava bălăbăneală a candelabrului din mijlocul sălii.
- Se dărâmă teatrul! – au strigat alţii.
Şi după cele două sguduituri a urmat un sinistru şi ameninţător dans al candelabrelor. Clinchetul stârnit de bucăţelele de sticlă care împodobeau candelabrele, ar fi fost plăcut auzului dacă el n'ar fi fost prevestitor de mari nenorociri.

Foaierul
Lampadare cu becuri electrice
în vechiul Teatru Naţional

În mijlocul unei tăceri generale - marile spaime ca şi marile dureri sunt mute - s'a auzit o voce de stentor: “Staţi! Toţi să murim, numai Maria Sa să scape!" Cel care dăduse acest îndemn era ziaristul Karkaleki. Bunul Dumnezeu s'a miluit nu numai de Vodă dar şi de supuşii lui si astfel catastrofa nu s'a produs. Candelabrele şi-au încetat dansul sinistru şi reprezentaţia a început, sfârşindu-se în cele mai bune condiţii. A doua zi întâmplarea a fost relatată de Karkaleki în “Buletinul Ofiţial" al cărui redactor era.


VODĂ, KARKALEKI ŞI CARAGIALE

Să ne spună însă marele Ion Luca Caragiale, cu amănunte, cine a fost acest Karkaleki, întemeietorul “presei politice române". În “Buletinul" lui, ziaristul făcea “cronica modernă" a Capitalei. În cuprinsul acestei rubrici, se pare foarte citită, el făcea şi dările de seamă ale seratelor care se dădeau la Palat. Caragiale povesteşte: ‹‹Vodă, care ţinea foarte mult să lumineze norodul, adusese cu mari cheltuieli de la Braşov vreo douăzeci de lăzi cu lumânări de spermanţet - primele lumânări de spermanţet care veneau în ţară. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului, Vodă dăduse la palat o serată cu noile lumânări. Succes enorm şi Vodă încântat.
A doua zi, îndată după apariţia numărului din “Buletinul Ofiţial" cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, se pomeneşte Karkaleki cu un dorobanţ că-l cheamă în fugă mare la palat. Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan şi, fără vorbă, sarţ-parţ  câteva palme şi pe urmă trage-i pe spinare cu ciubucul.
- Ştii pentru ce te-am bătut ? - întrebă Voda ostenit.
- Nu, să trăeşti, Măria Ta! - îi răspunse ameţit Karkaleki.
- Pentru că eşti un ticălos!
- Ticălos Măria Ta. lartă-mă!››

Teatrul Naţional din Bucureşti

Şi Caragiale trage concluzia: ‹‹e drept că întemeietorul presei noastre politice merită palmele şi ciubucele. Nu fusese destul de clar si de entuziast în darea lui de seamä asupra lumânărilor de spermanţet  şi nu pomenise nimica despre suprimarea mucarilor. Pentru aceea a fost, după bătaie, dat în brânci afară de la Palat.›› Aşadar, Karkaleki se “stricase" rău de tot cu Vodă. A doua zi a fost reprezentaţia de la Teatru. Strigătul lui Karkaleki si darea de seamă asupra spectacolului, apăruta în “Buletinul Ofiţial", l-au împăcat cu Vodă, mai ales că darea de seamă vorbea mai mult despre lumânări decât despre piesă. Dar, înainte de “invenţia" lumânărilor, cu ce se lumina teatrul? Cu ulei de rapiţă!”


Sursa: articolul  “Cum a fost cu luminatul electric la Teatrul Naţional” – semnat Ioan Massoff – “Realitatea Ilustrată” din 21 aprilie 1937 – colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

De ce nu a zburat Bleriot la Bucureşti

Louis Blériot a fost primul aviator care a reuşit, în anul 1909, să traverseze în zbor Canalul Mânecii cu un aparat mai greu decât aerul. Tot în anul 1909, în luna octombrie, Luis Blériot a ajuns, împreuna cu avionul său, la Bucureşti. Aici urma să facă o demonstraţie de zbor cu celebrul său aparat la Hipodromul Băneasa. “Celebrul şi unicul aviator pe acele timpuri, sosise cu trenul, iar vulturul lui de metal, frumos ambalat, a fost adus şi el, îmbarcat pe un vagon de marfă. Marele inventator, urma să se ridice deasupra hipodromului şi să plutească vreun ceas în văzduh, cam atât cât i-a trebuit să treacă peste canalul Mânecii”. Interesul  românilor pentru acest eveniment a fost imens. Iată cum evoca acest moment Alex. F. Mihail – 27 de ani mai târziu – într-un articol publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată”:


Louis Bleriot fotografiat cu avionul cu  care
a  făcut  primul  său  zbor peste Canalul Mânecii în anul 1909
ENTUZIASM GENERAL

“Însufleţirea a fost mare, nu numai la Bucureşti, dar în întreaga Românie. În ziua de marţi 13 Octombrie, trenurile cari mergeau spre Bucureşti erau tixite, 99 la sută dintre călători venind pentru Blériot. A doua zi de dimineaţă a început procesiunea spre şosea. Fiecare dorea să ocupe un loc cât mai bun în tribune sau pe alee. Tramvaiele cu cai nu mai pridideau. Ele se opreau pe atunci la Bufet, şi de acolo lumea o lua pe jos. Ne mai încăpând în interiorul vagoanelor, mulţi se atârnau pe afară, sau stăteau în picioare pe scândurile lungi în formă de treaptă, aşezate pe de-o parte şi alta de-a-lungul tramvaielor deschise. Multe asemenea scânduri-trepte, s'au rupt sub povara cea grea. Au fost şi unele accidente. Totuşi nimeni n'a protestat. Unica ţintă a tuturor era să ajungă cât mai repede la peluză. În afară de mii şi zeci de mii de pietoni, treceau fel de fel de vehicule: „muscalii cu cauciuc", la modă pe atunci, automobile, taximetre, brecuri militare şi particulare, camioane şi căruţe amenajate pentru pasageri: precum şi celebrele tramcare, de duioasă memorie, ale lui Toma Blându. Aleile rezervate pentru pietoni, prezentau un aspect din cele mai pitoreşti, după cum şi-aduc foarte bine aminte bucureştenii mai bătrâni.


Louis Blériot 
Era o împestriţare de culori, un amestec ciudat de pălării de vară şi de toamnă, de umbreluţe şi de boauri, de rochii „la modă", de căciuli şi de şepci de liceeni. O revărsare de lume nemaivăzută la Bucureşti, un adevărat exod, care se îndruma grăbit spre „câmpul de experienţă” . La peluză, în dosul cordoanelor militare, lumea care sosise mai de dimineaţă, se odihnea şi işi lua acum prânzul, din proviziile aduse de acasă, în aşteptarea năstruşnicului eveniment. La ora unu şi jumătate, locurile erau toate ocupate, totuşi lumea continua să curgă în valuri. În ultimul moment au mai  sosit trei trenuri în gara Mogoşoaia. O nouă forfoteală. Se apropia ora două, când se fixase sborul. Publicul era evident emoţionat. Bucureştenii nu mai văzuseră până atunci sburând un avion. Doar în basme se pomenea de minuni asemănătoare. Ora 2 şi multă lume era cu lacrămile în ochi, în preajma momentului solemn.”

DAR UNDE-I BLERIOT?

“- Dar unde-i Bleriot? - întrebarea aceasta, pusă de cineva, în apropiere de hangarul improvizat sub care fusese adăpostită pasărea măiastră, plutea acum peste marea de capete.
- Unde-i Bleriot ? — se'ntrebau toţi.
Automobilul reginei Elisabeta îşi făcuse intrarea în curtea tribunelor, urmat de trăsurile Curţii, în cari se aflau principesa Bibescu şi doamnele de onoare. Peste câteva clipe, sosi şi familia princiară: principele Ferdinand şi fiul său, principele Carol, însoţiţi fiind de principesele Maria, Elisabeta şi Mărioara. Tânărul prinţ Carol, purta cu eleganţă, pentru prima dată în public, uniforma de sublocotenent de vânători. În marea mulţime şi prin tribune, se aflau toţi miniştrii de pe vremuri, precum şi atâtea alte personalităţi ilustre din lumea românească. Era un entuziasm ce nu mai cunoştea margini, din partea întregei mulţimi. O manifestaţie simbolică. Se aducea omagiul sărbătoresc geniului bun, ce urma să apropie nu numai ţările, dar chiar şi continentele, înfrăţind între ele popoarele de pe glob. Aceasta era pe atunci părerea optimistă a publicului despre rolul aviaţiei.”

UN INCIDENT

“Totuşi a fost o desamăgire. În ziua de 14 Octombrie 1909, Bleriot n'a putut sbura la Bucureşti. „Experienţa“ a trebuit să fie amânată.
A plesnit motorul!... S'a rupt elicea !!... Totul se va repara... Cam acestea erau explicaţiile, ce s'au dat publicului nedumerit.
Ce era de făcut? Zecile de mii de oameni au trebuit să se resemneze, reîntorcându-se în oraş fără să fi văzut minunea. Tramvaele au gemut iar, fiind luate cu asalt de mulţime. Şi pe când caii se opinteau din greu, ici şi colo se mai prăbuşea câte-o scândură-treaptă, cu public cu tot. O problemă serioasă a fost încartiruirea publicului sosit din provincie pentru o singură zi şi care rămânea acum trei zile. Şi totuşi lumea a fost cuminte şi a avut răbdare. Toţi au înţeles că era un caz de „forţă majoră", faţă de care trebuiau să aibă îngăduinţă.”

DEZAMĂGIRE

Dezamăgirea publicul a fost la fel de mare ca şi entuziasmul care îi adusese la Hipodromul Băneasa. Iată căteva consemnări ale momentului, preluate din presa anului 1909: “Miercuri 14 octombrie, zeci de mii de oameni din Bucureşti şi din alte oraşe depărtate ale provinciei, veniţi cu cheltuială mare pe Hypodromul Băneasa ca să vadă pe Blériot sburând, au fost vestiţi în ultimul moment că un accident suferit de motorul aeroplanului face cu neputinţă ascensiunea, care se amână peste o săptămâna, nu se ştie în ce anume zi. Ei bine, anunţarea asta făcuta cu voce bâlbâindă de către un tânar membru al “Automobil-Clubului” n’a fost întâmpinată decât cu foarte puţine şi slabe fluierături şi de mici şi neînsemnate neorânduieli. Covârşitoarea majoritate a imensului public a păstrat o linişte şi o ordine desăvârşită.” ( “Furnica” – 22 octombrie 1909). Şi tot “Furnica”, în stilul inconfundabil:

“ Mii de inşi la Hypodrom,
Să vadă sburând un om
Precum sboară rândunica;
Dar nu au văzut nimica,
Căci în ultimul moment,
S’a scuzat aviatorul
(Regretabil accident)
Că i s’a stricat motorul.”

“De cincisprezece zile s'a vorbit enorm de mult la noi în ţară despre aviaţiune, despre aeroplane, despre cucerirea aerului. Foarte bună atenţie a câtorva de a ne da spectacolul plin de noutate al unui om care sboară, nu s'a putut realiza din pricina unui accident nenorocit, cum se vor mai întâmpla multe până ce aceste aparate de sburat îşi vor afla forma lor definitivă, până peste câţiva ani deci când nu se vor mai aduna câte 100.000 de oameni să aştepte un spectacol care e nevoit să se amâne. Surpriza urâta ce s'a dat bucureştenilor şi multor veniţi din toată ţara, săptămâna aceasta, prin accidentul care a împiedicat pe îndrăznetul om-sburător Blériot să arate ce însemnează curajul mai întâi de toate şi apoi să arate ce poate face  cu maşina cu care a care a trecut Canalul-Mânecei.” (“Universul Literar” – 19 octombrie 1909).

- Măi Bleriot, dă'te jos că o să plouă !
Nu'l vezi pe dl. P. cu paiul în gură?

DE CE NU A ZBURAT BLERIOT

Adevărata cauză pentru care demostraţia aeriană pe care legendarul Bleriot trebuia să o faca la Bucureşti este dezvăluita abia în anul 1936 de către redactorul “Realităţii Ilustrate” – Alex. F. Mihail:

“După 27 de ani, am găsit la muzeul Institutului medico-legal, aripa frântă din elicea avionului lui Blériot. O aruncase aviatorul pe câmp, iar prof. dr. Neculae Minovici, venit pe teren cu brecul cu patru cai înaintaşi al „Salvării", avusese grijă s'o ridice şi s'o păstreze. Dar ce s'a întâmplat atunci ? A fost într'adevăr un accident neprevăzut? Sau trebue căutată poate, „mâna criminală'? Sunt câteva săptămâni de când sufletul maestrului şi-a luat sborul spre sfere misterioase (notă: Luis Blériot a murit în 2 august 1936). Făcând o cercetare reportericească acum, după moartea ilustrului îndrumător al aviaţiei internaţionale, cred că astăzi, se poate aduce la cunoştinţa publicului adevărul istoric: În acea zi, la 14 Octombrie 1909, mai mulţi tineri ingineri români, camarazi de promoţie ai lui Blériot, la „Ecole Centrale" din Paris au crezut de cuviinţă, să dea în onoarea colegului lor iubit, un banchet la Capşa. Tinerii, în loc să fixeze banchetul după terminarea „experienţei de sbor", s'au grăbit să-l organizeze la ora 12, adică cu două ore înainte de meeting. Sărbătoritul, foarte vesel şi bine dispus, a avut prilejul să aprecieze calda prietenie a camarazilor, priceperea bucătarilor români, dar şi calitatea excelentă a vinurilor de Drăgăşani, Odobeşti, Cotnari, precum şi a celorlalte podgorii. Se spune că la un moment dat, Bleriot, în culmea entuziasmului, ar fi ridicat un toast în cinstea regelui dac Burebista, care, în înţelepciunea lui, n'a distrus chiar toate viile de pe meleagurile noastre, după cum se spune de obicei. Când petrecerea era mai în toi, iar convivii uitaseră cu desăvârşire despre meeting, a venit în grabă, cu automobilul, un sol de la Băneasa, din partea comitetului organizator al „Automobil- Clubului":
- Miile de oameni aşteaptă cu nerăbdare să aclame pe aviator... — spuse acesta agitat.
-  Nu mai e de pierdut, nici o clipă... A sosit curtea regală!...

Elicea rupta a avionului lui Bleriot
Aripa elicei frântă a avionului 
lui  Bleriot  aflată  la  Muzeul
 Institutului Medico-Legal 
din Bucureşti
Bleriot şi-a trecut mâna peste frunte. Cei de faţă nu prea au înţeles bine despre ce e vorba. După o scurtă consfătuire au hotărât să nu-l lase pe camaradul lor să plece dintre dânşii.
- Totuşi mă duc! — a exclamat el în cele din urmă.
Ajuns pe câmp, se spune că — într'un moment de fericită inspiraţie — a rupt intenţionat aripa elicei şi a aruncat-o, dându-şi seama, probabil, că nu va putea efectua sborul. Ne grăbim să arătăm că, a doua zi, a scos din vagonul său, de la gară, altă elice, de rezervă, înlocuind pe cea stricată.
Buna regină Elisabeta, care după cum am arătat se afla la hipodrom, profund afectată, nefiind nici ea precis informată, a invitat imediat pe Bleriot în loja ei din tribune. Ce a vorbit acolo tânărul aviator şi ce explicaţii a dat Suveranei nu se ştie, căci Carmen Sylva, în îngăduinţa ei, n'a reprodus niciodata ciudata conversaţie. Ziarele, după vremuri, au publicat “darea de seama” a dejunului de la Capşa, “terminat la ora 2”, cu o parte a discursurilor rostite şi cu “Menu-ul”, înşirând lista tuturor vinurilor selecte şi a şampaniei ce au figurat pe masa veselei agape, pe care tinerii şi veselii centralişti au dat’o în cinstea colegului lor de promoţie. Totuşi, publicul bucureştean află abia acum pricina adevărată pentru care Bleriot n’a putut zbura în ziua de 14 octombrie 1909.”

Surse:

- “Realitatea Ilustrată” – 7 octombrie 1936 – articolul “Cel dintâi avion văzut de bucureşteni” semnat Alex. F. Mihail
- “Furnica” – 22 octombrie 1909 – articolul “Bravo public românesc!” semnat Tarascon (George Ranetti)
- “Universul Literar” – 19 octombrie 1909 – articolul “Făgăduieli ale viitorului


Citește mai mult... »