Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările

Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931)

Voi încerca să creionez profilul unei "Miss România" din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care suntem obişnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumuseţea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiţii îşi aveau locul personalităţi importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaţionalul din biografia frumoaselor acelor ani. Au mai apărut pe blog articole despre concursurile de frumuseţe din România secolului trecut (1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu sau 1929 - Primul concurs Miss România) şi credeam ca am închis oarecum subiectul. Mi-a atras însă atenţia un reportaj despre Miss România 1931, aşa că vă voi povesti câte ceva despre ea:


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - Miss România 1931

PERSONALITATEA  ALESEI

“Domnişoara Erastia Peretz, “Tia”, după cum îi spun cei din familie, a împlinit vârsta de 17 ani, termină acum ultima clasa de liceu şi urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi şi talia înaltă, tânăra aleasă răspândeşte în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicităţii, al modestiei, îmbinat cu partumul suav al unei tinereţi sclipitoare, de voioşie.”




ÎNDRĂGOSTITĂ  DE NATURĂ

“Miss România 1931 şi-a trăit copilăria în mijlocul naturii, într’o comună de lângă Iaşi, unde familia Peretz poseda un conac. Zilnic se pierdea printre valurile înalte de grâne verzi sau coapte, printre mările de maci sau prin livezile umbrite de pomii plini de roadă. Şi această natură, i s'a implantat adânc în suflet, Erastia Peretz  păstrând în toate gesturile şi acţiunile ei, acea simplicitate, acea naturaleţe proprie sufletelor mari, descătuşate de dogmele sufocante ale convenţionalismului. Un intim al casei povesteşte următoarea întâmplare nostimă, petrecută pe vremea când “Tia" avea numai 4 ani şi când părinţii se obişnuiseră cu lipsurile ei de câte o oră-două de acasă.  Dar într’o zi trecuse vremea prânzului şi micuţa încă nu se întorsese. Toată familia pornise în căutarea ei. Într’un târziu, când soarele pornise spre apus, au găsit-o pe prispa unui gospodar, între alte patru femei, torcând cu cea mai desăvârşită seriozitate - ca o autentică ţărancă - dintr'un fuior de lână înfipt în caer şi scurgând firul subţire şi bine răsucit, pe fus.”


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz în "Realitatea ilustrată"

LITERATA

Nici până astăzi nu s'a despărţit de această mare prietenă a ei, natura, care i se oglindeşte în ochi, în gesturi şi în vorbe. Şi am mai descoperit-o undeva. Întâmplător, am găsit pe birou un caiet de versuri, slove mărunte, de maşină, versuri de toate dimensiunile, aranjate în strofe, montate în pagini curate  şi fixate într'o legătură de piele. Mi s'a părut la început că este o colecţie de versuri din cei mai străluciţi autori ai noştri. Într’adevăr, sentimentalismul lui Eminescu, dragostea de glie a lui Coşbuc, severitatea ritmicei lui Vlahuţă si splendoarea versurilor nestemate ale lui Macedonsky, şi-au dat întâlnire în versurile Erastiei Peretz, formând un stil nou, plin de soare şi de scânteieri metalice, concentrate de oglindirea poate prea matură pentru vârsta autoarei. Am citit câteva din ele. Şi versurile curg lin, ca murmurul unui pârâiaş, ce se strecoară printre pietrele care îi aţin cursul. O inspiraţie fenomenală şi totul natural, atât de natural încât îţi face impresia că trăieşti în lumea romantică a speranţelor, a dorinţelor, a frumosului nemărginit. În afară de versuri, “Miss România" a scris două romane, care vor fi date în curând.”


În fața unui caiet de versuri

POLIGLOTĂ  ŞI IUBITOARE DE MUZICĂ 

“Domnişoara Erastia Peretz, vorbeşte la perfecţie franceza, engleza şi germana şi unul din romanele ei este scris în franţuzeşte şi va fi editat în foarte scurtă vreme de o mare casă din capitala Franţei. Când e emoţionata ”Tia" se aşează la pianul din salonul somptuos şi degetele ei alunecă uşoare, ca un sbor de libelulă, peste clapele de fildeş, pierdute într’o sonată de Chopin sau într'un lied de Schubert, autori de care este îndrăgostită.Când dorul infinitului i se strecoară în suflet, “Tia" se acompaniază şi vocea ei are reflexe de argint care unduiesc în semiobscuritatea încăperii. Iar când tinereţea îşi manifestă drepturile, “Tia" cântă chansonete italieneşti sau romanţe pasionate, acompaniindu-se la ghitară.”

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - coperta volumului de proză
publicat în anul 1933

“TIA" ÎN INTIMITATE

“S'a cam lăsat aşteptată. Venea de la şcoală. O emoţie îndreptăţită îi îmbujora obrajii când auzi vestea alegerii. Dar s'a stăpânit. Spiritele mari sunt totdeauna stăpâne pe situaţie. Şi calmă, s'a aşezat la biroul din bibliotecă.
- Vrei să mă'ntrebi ceva? N'aş avea ce-ţi răspunde. Mă simt oarecum emoţionată, după vestea pe care am primit-o. Şi pe urmă, ce-aş putea să-ţi spun eu, care am împlinit abia 17 ani. Crede-mă te rog, jocurile copilăriei şi studiile nu mi-au mai dat timpul să reţin amintiri. Totuşi văd ca prin vis spectacolele de mare montare de la Teatrul Naţional, unde tatăl meu era director. Mai ales îmi amintesc minunatele versuri din piesele lui importante “Mila Iacşici" şi “Bimbaşa Sava" din care ştiam pasagii întregi “pe de rost". Domnişoara Peretz scoase din bibliotecă două cărţi, legate în piele maron.

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Miss România 1931
în costum naţional
Iată poeţii mei favoriti: Baudelaire şi Verlaine. Ei îmi sunt cei mai buni prieteni, după părinţi. Cu ei mă'nţeleg cel mai bine. Prieteni sinceri şi tăcuţi. Lor le poţi spune tot ce ai pe suflet, fără riscul ca mărturisirea ta să fie contrazisă sau comentată. Pe de altă parte, bieţii mei amici nu mă obligă să mă entuziasmez pentru sentimentele sau sfaturile lor.
- Ce-ai de gând, duduie, pentru mai târziu?
- Uite, după ce termin bacalaureatul, voi studia literele, pentru a mă dedica fie profesoratului, fie literaturei. Dar ce văd, caietul meu de versuri pe masă? Cine ţi la dat? - şi o roşaţă subită îi coloră din nou obrajii. Ai citit ceva din el? Să ştii că nu sunt decât câteva încencări, fără prea mari pretenţii. De altfel am prea puţin timp pentru versuri. M'am ocupat mai mult cu proza şi cei care au citit pasagii din romanele mele, mi-au spus că... ei bine.... da.., mi-au spus că sunt destul de bune. Dar să nu crezi, te rog, că-mi fac un titlu de glorie din asta (…)".

Locul II la concursul Miss România 1931:
d-ra Elena Mischiu
Planurile frumoasei ieşence aveau să devină realitate în foarte scurt timp. Începând din anul 1932 a publicat versuri şi proză scurtă în reviste literare importante ale epocii (“Curierul”, “Linia nouă”, “Revista Fundaţiilor Regale”). A Debutat în librării cu volumul de proză scurtă “Îmi placi!...”  în anul 1933 (la doar 19 ani). În anul 1934 i-a fost publicat volumul “Ceai dansant”. În perioada postbelică a publicat încă două volume de versuri: “Primăvara pustie” (1945) şi “Stele căzătoare” (1946).

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz publicată de
Revista  Fundaţiilor Regale
Sursa: articolul “Miss România 1931” – din „Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iunie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.


Citește mai mult... »

Vodă, cutremurul, lumânările şi Teatrul Naţional

Caţavencu, celebrul personaj creat de I. L. Caragiale, afirma că “mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc”. Același onorabil Cațavencu adăuga în memorabilul discurs din piesa "O scrisoare pierdută": “legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”. Greu de contrazis aceste afirmații, nu-i aşa? Progresul nu putea să ocolească nici Teatrul Naţional din Bucureşti. Marea scenă a ţării a fost unul dintre primele locuri în care s-au experimentat în România atât iluminatul cu candelabre cu lumânari de spermanţet (substanţă grasă de culoare albă, cu aspect de ceară, obţinută din craniul de caşalot, balenă sau delfin şi întrebuinţată în cosmetică şi la fabricarea lumânărilor) cât şi iluminatul electric. Ca şi oricare alte inovaţii – noile metode de iluminat nu au fost primite cu entuziasm. Despre evoluţia iluminatului utilizat la Teatrului Naţional – dar nu numai – ne vorbeşte ziaristul şi prozatorul Ioan Massoff într-un articol publicat în revista “Realitatea Ilustrată” (21 aprilie 1937):

Bucureşti -Teatrul Naţional

ILUMINATUL ELECTRIC

“A fost un făcut ca toate inovaţiile, în ceea ce priveşte luminatul public să’nceapă cu Teatrul Naţional. Astfel că prima instituţie unde s'a introdus luminatul electric a fost Teatrul Naţional din Bucureşti (în paranteză amintesc că primul teatru din lume în care s'a introdus electricitatea a fost teatrul din Brno, Cehoslovacia). Dar, cum se întâmplă cu mai toate epocalele descoperiri şi invenţii, mulţi s'au găsit să cârtească şi chiar să se supere foarte, pentru că stăpânirea a găsit de cuviinţă să lumineze electric primul templu al Thaliei române. 
Cele mai supărate s'au arătat actriţele:
- N'avem nevoie de lumini d'astea care ne strică fizionomia!
- Nu vezi că ne face ca moarte!?
- Ei şi ce te faci dacă aşa, îi vine poftă şi nu mai vrea să ardă? Aşa e că rămânem p'întuneric?
Dar nici actorii nu s'au lăsat mai prejos:
- Musiu, eu nu mai joc! Sunt om bătrân şi aşa m'am învăţat eu: cu lumânarea.
- Mă rog dumitale, ai toată dreptatea! Nici eu nu mai joc!

Foaierul
Candelabrul din foaierul
vechiului Teatru Naţional
Care era însă adevărata cauză a revoltei actoricesti? Când se lumina Teatrul cu lumânări, fiecare actor primea, pentru cele două şfeşnice care-i străjuiau masa la care se grimau (notă: masa de machiaj), câte două lumânări de fiecare spectacol. Aşa era obiceiul. Actorii nu înfigeau însă lumânarea decât într'unul din sfeşnice, cealaltă punând-o bine în lădiţa pe care ţineau picioarele. Cică la sfârşitul fiecărei stagiuni, actorii plecau acasă cu o bună cantitate de lumânări. Dar, se pare că nici nu trebulau să se obosească până acasă cu “trofeele", deoarece anumiţi negustori chilipirgii cari ştiau cum merge treaba îi aşteptau la colţ şi afacerile se încheiau fără prea multă greutate. Aşadar, nu numai motive... metafizice, dar şi pâmânteşti, au stârnit protestul care ameninţa să se transforme într'o adevărată grevă a actorilor.
  

ILUMINATUL CU LUMÂNĂRI

Dar şi cu prilejul introducerii luminatului cu lumânări, la Teatrul Naţional, lucrurile nu s'au petrecut, ca să spun aşa, perfect regulat. În seara aceea, memorabilă, Domnul Ţării - se pare că Alexandru Ghica - se afla în sală. Toată lumea nu se mai sătura privind policandrele împodobite cu frumoase lumânări de spermanţet. Dar, tocmai în momentul când trebuia să se ridice perdeaua, se simte în sală o sguduitură, parcă subterană, urmată de o alta.
- Cutremur! - au strigat vreo câţiva, în timp ce mulţimea, mută de spaimă, privea grozava bălăbăneală a candelabrului din mijlocul sălii.
- Se dărâmă teatrul! – au strigat alţii.
Şi după cele două sguduituri a urmat un sinistru şi ameninţător dans al candelabrelor. Clinchetul stârnit de bucăţelele de sticlă care împodobeau candelabrele, ar fi fost plăcut auzului dacă el n'ar fi fost prevestitor de mari nenorociri.

Foaierul
Lampadare cu becuri electrice
în vechiul Teatru Naţional

În mijlocul unei tăceri generale - marile spaime ca şi marile dureri sunt mute - s'a auzit o voce de stentor: “Staţi! Toţi să murim, numai Maria Sa să scape!" Cel care dăduse acest îndemn era ziaristul Karkaleki. Bunul Dumnezeu s'a miluit nu numai de Vodă dar şi de supuşii lui si astfel catastrofa nu s'a produs. Candelabrele şi-au încetat dansul sinistru şi reprezentaţia a început, sfârşindu-se în cele mai bune condiţii. A doua zi întâmplarea a fost relatată de Karkaleki în “Buletinul Ofiţial" al cărui redactor era.


VODĂ, KARKALEKI ŞI CARAGIALE

Să ne spună însă marele Ion Luca Caragiale, cu amănunte, cine a fost acest Karkaleki, întemeietorul “presei politice române". În “Buletinul" lui, ziaristul făcea “cronica modernă" a Capitalei. În cuprinsul acestei rubrici, se pare foarte citită, el făcea şi dările de seamă ale seratelor care se dădeau la Palat. Caragiale povesteşte: ‹‹Vodă, care ţinea foarte mult să lumineze norodul, adusese cu mari cheltuieli de la Braşov vreo douăzeci de lăzi cu lumânări de spermanţet - primele lumânări de spermanţet care veneau în ţară. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului, Vodă dăduse la palat o serată cu noile lumânări. Succes enorm şi Vodă încântat.
A doua zi, îndată după apariţia numărului din “Buletinul Ofiţial" cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, se pomeneşte Karkaleki cu un dorobanţ că-l cheamă în fugă mare la palat. Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan şi, fără vorbă, sarţ-parţ  câteva palme şi pe urmă trage-i pe spinare cu ciubucul.
- Ştii pentru ce te-am bătut ? - întrebă Voda ostenit.
- Nu, să trăeşti, Măria Ta! - îi răspunse ameţit Karkaleki.
- Pentru că eşti un ticălos!
- Ticălos Măria Ta. lartă-mă!››

Teatrul Naţional din Bucureşti

Şi Caragiale trage concluzia: ‹‹e drept că întemeietorul presei noastre politice merită palmele şi ciubucele. Nu fusese destul de clar si de entuziast în darea lui de seamä asupra lumânărilor de spermanţet  şi nu pomenise nimica despre suprimarea mucarilor. Pentru aceea a fost, după bătaie, dat în brânci afară de la Palat.›› Aşadar, Karkaleki se “stricase" rău de tot cu Vodă. A doua zi a fost reprezentaţia de la Teatru. Strigătul lui Karkaleki si darea de seamă asupra spectacolului, apăruta în “Buletinul Ofiţial", l-au împăcat cu Vodă, mai ales că darea de seamă vorbea mai mult despre lumânări decât despre piesă. Dar, înainte de “invenţia" lumânărilor, cu ce se lumina teatrul? Cu ulei de rapiţă!”


Sursa: articolul  “Cum a fost cu luminatul electric la Teatrul Naţional” – semnat Ioan Massoff – “Realitatea Ilustrată” din 21 aprilie 1937 – colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

De ce nu a zburat Bleriot la Bucureşti

Louis Blériot a fost primul aviator care a reuşit, în anul 1909, să traverseze în zbor Canalul Mânecii cu un aparat mai greu decât aerul. Tot în anul 1909, în luna octombrie, Luis Blériot a ajuns, împreuna cu avionul său, la Bucureşti. Aici urma să facă o demonstraţie de zbor cu celebrul său aparat la Hipodromul Băneasa. “Celebrul şi unicul aviator pe acele timpuri, sosise cu trenul, iar vulturul lui de metal, frumos ambalat, a fost adus şi el, îmbarcat pe un vagon de marfă. Marele inventator, urma să se ridice deasupra hipodromului şi să plutească vreun ceas în văzduh, cam atât cât i-a trebuit să treacă peste canalul Mânecii”. Interesul  românilor pentru acest eveniment a fost imens. Iată cum evoca acest moment Alex. F. Mihail – 27 de ani mai târziu – într-un articol publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată”:


Louis Bleriot fotografiat cu avionul cu  care
a  făcut  primul  său  zbor peste Canalul Mânecii în anul 1909
ENTUZIASM GENERAL

“Însufleţirea a fost mare, nu numai la Bucureşti, dar în întreaga Românie. În ziua de marţi 13 Octombrie, trenurile cari mergeau spre Bucureşti erau tixite, 99 la sută dintre călători venind pentru Blériot. A doua zi de dimineaţă a început procesiunea spre şosea. Fiecare dorea să ocupe un loc cât mai bun în tribune sau pe alee. Tramvaiele cu cai nu mai pridideau. Ele se opreau pe atunci la Bufet, şi de acolo lumea o lua pe jos. Ne mai încăpând în interiorul vagoanelor, mulţi se atârnau pe afară, sau stăteau în picioare pe scândurile lungi în formă de treaptă, aşezate pe de-o parte şi alta de-a-lungul tramvaielor deschise. Multe asemenea scânduri-trepte, s'au rupt sub povara cea grea. Au fost şi unele accidente. Totuşi nimeni n'a protestat. Unica ţintă a tuturor era să ajungă cât mai repede la peluză. În afară de mii şi zeci de mii de pietoni, treceau fel de fel de vehicule: „muscalii cu cauciuc", la modă pe atunci, automobile, taximetre, brecuri militare şi particulare, camioane şi căruţe amenajate pentru pasageri: precum şi celebrele tramcare, de duioasă memorie, ale lui Toma Blându. Aleile rezervate pentru pietoni, prezentau un aspect din cele mai pitoreşti, după cum şi-aduc foarte bine aminte bucureştenii mai bătrâni.


Louis Blériot 
Era o împestriţare de culori, un amestec ciudat de pălării de vară şi de toamnă, de umbreluţe şi de boauri, de rochii „la modă", de căciuli şi de şepci de liceeni. O revărsare de lume nemaivăzută la Bucureşti, un adevărat exod, care se îndruma grăbit spre „câmpul de experienţă” . La peluză, în dosul cordoanelor militare, lumea care sosise mai de dimineaţă, se odihnea şi işi lua acum prânzul, din proviziile aduse de acasă, în aşteptarea năstruşnicului eveniment. La ora unu şi jumătate, locurile erau toate ocupate, totuşi lumea continua să curgă în valuri. În ultimul moment au mai  sosit trei trenuri în gara Mogoşoaia. O nouă forfoteală. Se apropia ora două, când se fixase sborul. Publicul era evident emoţionat. Bucureştenii nu mai văzuseră până atunci sburând un avion. Doar în basme se pomenea de minuni asemănătoare. Ora 2 şi multă lume era cu lacrămile în ochi, în preajma momentului solemn.”

DAR UNDE-I BLERIOT?

“- Dar unde-i Bleriot? - întrebarea aceasta, pusă de cineva, în apropiere de hangarul improvizat sub care fusese adăpostită pasărea măiastră, plutea acum peste marea de capete.
- Unde-i Bleriot ? — se'ntrebau toţi.
Automobilul reginei Elisabeta îşi făcuse intrarea în curtea tribunelor, urmat de trăsurile Curţii, în cari se aflau principesa Bibescu şi doamnele de onoare. Peste câteva clipe, sosi şi familia princiară: principele Ferdinand şi fiul său, principele Carol, însoţiţi fiind de principesele Maria, Elisabeta şi Mărioara. Tânărul prinţ Carol, purta cu eleganţă, pentru prima dată în public, uniforma de sublocotenent de vânători. În marea mulţime şi prin tribune, se aflau toţi miniştrii de pe vremuri, precum şi atâtea alte personalităţi ilustre din lumea românească. Era un entuziasm ce nu mai cunoştea margini, din partea întregei mulţimi. O manifestaţie simbolică. Se aducea omagiul sărbătoresc geniului bun, ce urma să apropie nu numai ţările, dar chiar şi continentele, înfrăţind între ele popoarele de pe glob. Aceasta era pe atunci părerea optimistă a publicului despre rolul aviaţiei.”

UN INCIDENT

“Totuşi a fost o desamăgire. În ziua de 14 Octombrie 1909, Bleriot n'a putut sbura la Bucureşti. „Experienţa“ a trebuit să fie amânată.
A plesnit motorul!... S'a rupt elicea !!... Totul se va repara... Cam acestea erau explicaţiile, ce s'au dat publicului nedumerit.
Ce era de făcut? Zecile de mii de oameni au trebuit să se resemneze, reîntorcându-se în oraş fără să fi văzut minunea. Tramvaele au gemut iar, fiind luate cu asalt de mulţime. Şi pe când caii se opinteau din greu, ici şi colo se mai prăbuşea câte-o scândură-treaptă, cu public cu tot. O problemă serioasă a fost încartiruirea publicului sosit din provincie pentru o singură zi şi care rămânea acum trei zile. Şi totuşi lumea a fost cuminte şi a avut răbdare. Toţi au înţeles că era un caz de „forţă majoră", faţă de care trebuiau să aibă îngăduinţă.”

DEZAMĂGIRE

Dezamăgirea publicul a fost la fel de mare ca şi entuziasmul care îi adusese la Hipodromul Băneasa. Iată căteva consemnări ale momentului, preluate din presa anului 1909: “Miercuri 14 octombrie, zeci de mii de oameni din Bucureşti şi din alte oraşe depărtate ale provinciei, veniţi cu cheltuială mare pe Hypodromul Băneasa ca să vadă pe Blériot sburând, au fost vestiţi în ultimul moment că un accident suferit de motorul aeroplanului face cu neputinţă ascensiunea, care se amână peste o săptămâna, nu se ştie în ce anume zi. Ei bine, anunţarea asta făcuta cu voce bâlbâindă de către un tânar membru al “Automobil-Clubului” n’a fost întâmpinată decât cu foarte puţine şi slabe fluierături şi de mici şi neînsemnate neorânduieli. Covârşitoarea majoritate a imensului public a păstrat o linişte şi o ordine desăvârşită.” ( “Furnica” – 22 octombrie 1909). Şi tot “Furnica”, în stilul inconfundabil:

“ Mii de inşi la Hypodrom,
Să vadă sburând un om
Precum sboară rândunica;
Dar nu au văzut nimica,
Căci în ultimul moment,
S’a scuzat aviatorul
(Regretabil accident)
Că i s’a stricat motorul.”

“De cincisprezece zile s'a vorbit enorm de mult la noi în ţară despre aviaţiune, despre aeroplane, despre cucerirea aerului. Foarte bună atenţie a câtorva de a ne da spectacolul plin de noutate al unui om care sboară, nu s'a putut realiza din pricina unui accident nenorocit, cum se vor mai întâmpla multe până ce aceste aparate de sburat îşi vor afla forma lor definitivă, până peste câţiva ani deci când nu se vor mai aduna câte 100.000 de oameni să aştepte un spectacol care e nevoit să se amâne. Surpriza urâta ce s'a dat bucureştenilor şi multor veniţi din toată ţara, săptămâna aceasta, prin accidentul care a împiedicat pe îndrăznetul om-sburător Blériot să arate ce însemnează curajul mai întâi de toate şi apoi să arate ce poate face  cu maşina cu care a care a trecut Canalul-Mânecei.” (“Universul Literar” – 19 octombrie 1909).

- Măi Bleriot, dă'te jos că o să plouă !
Nu'l vezi pe dl. P. cu paiul în gură?

DE CE NU A ZBURAT BLERIOT

Adevărata cauză pentru care demostraţia aeriană pe care legendarul Bleriot trebuia să o faca la Bucureşti este dezvăluita abia în anul 1936 de către redactorul “Realităţii Ilustrate” – Alex. F. Mihail:

“După 27 de ani, am găsit la muzeul Institutului medico-legal, aripa frântă din elicea avionului lui Blériot. O aruncase aviatorul pe câmp, iar prof. dr. Neculae Minovici, venit pe teren cu brecul cu patru cai înaintaşi al „Salvării", avusese grijă s'o ridice şi s'o păstreze. Dar ce s'a întâmplat atunci ? A fost într'adevăr un accident neprevăzut? Sau trebue căutată poate, „mâna criminală'? Sunt câteva săptămâni de când sufletul maestrului şi-a luat sborul spre sfere misterioase (notă: Luis Blériot a murit în 2 august 1936). Făcând o cercetare reportericească acum, după moartea ilustrului îndrumător al aviaţiei internaţionale, cred că astăzi, se poate aduce la cunoştinţa publicului adevărul istoric: În acea zi, la 14 Octombrie 1909, mai mulţi tineri ingineri români, camarazi de promoţie ai lui Blériot, la „Ecole Centrale" din Paris au crezut de cuviinţă, să dea în onoarea colegului lor iubit, un banchet la Capşa. Tinerii, în loc să fixeze banchetul după terminarea „experienţei de sbor", s'au grăbit să-l organizeze la ora 12, adică cu două ore înainte de meeting. Sărbătoritul, foarte vesel şi bine dispus, a avut prilejul să aprecieze calda prietenie a camarazilor, priceperea bucătarilor români, dar şi calitatea excelentă a vinurilor de Drăgăşani, Odobeşti, Cotnari, precum şi a celorlalte podgorii. Se spune că la un moment dat, Bleriot, în culmea entuziasmului, ar fi ridicat un toast în cinstea regelui dac Burebista, care, în înţelepciunea lui, n'a distrus chiar toate viile de pe meleagurile noastre, după cum se spune de obicei. Când petrecerea era mai în toi, iar convivii uitaseră cu desăvârşire despre meeting, a venit în grabă, cu automobilul, un sol de la Băneasa, din partea comitetului organizator al „Automobil- Clubului":
- Miile de oameni aşteaptă cu nerăbdare să aclame pe aviator... — spuse acesta agitat.
-  Nu mai e de pierdut, nici o clipă... A sosit curtea regală!...

Elicea rupta a avionului lui Bleriot
Aripa elicei frântă a avionului 
lui  Bleriot  aflată  la  Muzeul
 Institutului Medico-Legal 
din Bucureşti
Bleriot şi-a trecut mâna peste frunte. Cei de faţă nu prea au înţeles bine despre ce e vorba. După o scurtă consfătuire au hotărât să nu-l lase pe camaradul lor să plece dintre dânşii.
- Totuşi mă duc! — a exclamat el în cele din urmă.
Ajuns pe câmp, se spune că — într'un moment de fericită inspiraţie — a rupt intenţionat aripa elicei şi a aruncat-o, dându-şi seama, probabil, că nu va putea efectua sborul. Ne grăbim să arătăm că, a doua zi, a scos din vagonul său, de la gară, altă elice, de rezervă, înlocuind pe cea stricată.
Buna regină Elisabeta, care după cum am arătat se afla la hipodrom, profund afectată, nefiind nici ea precis informată, a invitat imediat pe Bleriot în loja ei din tribune. Ce a vorbit acolo tânărul aviator şi ce explicaţii a dat Suveranei nu se ştie, căci Carmen Sylva, în îngăduinţa ei, n'a reprodus niciodata ciudata conversaţie. Ziarele, după vremuri, au publicat “darea de seama” a dejunului de la Capşa, “terminat la ora 2”, cu o parte a discursurilor rostite şi cu “Menu-ul”, înşirând lista tuturor vinurilor selecte şi a şampaniei ce au figurat pe masa veselei agape, pe care tinerii şi veselii centralişti au dat’o în cinstea colegului lor de promoţie. Totuşi, publicul bucureştean află abia acum pricina adevărată pentru care Bleriot n’a putut zbura în ziua de 14 octombrie 1909.”

Surse:

- “Realitatea Ilustrată” – 7 octombrie 1936 – articolul “Cel dintâi avion văzut de bucureşteni” semnat Alex. F. Mihail
- “Furnica” – 22 octombrie 1909 – articolul “Bravo public românesc!” semnat Tarascon (George Ranetti)
- “Universul Literar” – 19 octombrie 1909 – articolul “Făgăduieli ale viitorului


Citește mai mult... »

“Moda în vacanță” (de ieri și de azi)

Atunci când Eva a întins lui Adam mărul păcatului a făcut-o cu grație. Și de atunci până astăzi aceasta armă plină de drăgălășenie însoțește femeia în drumul ei prin lume, iar toaletele sunt cele mai de preț aliate ale lor. Din păcate – sau din fericire – noi oamenii suntem nestatornici în gusturile noastre. Nimic nu ne  place în mod continuu și necondiționat. Adorăm schimbarea, variația, inovația. Așa  a apărut moda. Capricioasă și mereu în schimbare.

Miss Universum - 1929
Dar care sunt croielile, materialele sau culorile la modă? Femeile trebuiau să știe aceste lucruri pentru a-și pune la punct arsenalul seducției. La începutul secolului XX – doamnele și domnițele găseau răspunsuri la aceste întrebări citind ziarele și revistele vremii – de specialitate sau mai generaliste – dar care aproape toate aveau rubrici destinate cititoarelor. Mai apoi au venit anii de aur ai cinematografului și doamnele puteau să vadă toaletele fermecatoare purtate de vedetele occidentale – Parisul rămasese capitala mondială a modei – sau din noua Mecca a grației feminine: Hollywood-ul american. A venit apoi televiziunea și emisiunea dedicată modei a intrat în casele tuturor. Astăzi este mai simplu decât oricând să găsim informații despre moda zilei pe site-urile de specialitate  și putem chiar să cumpărăm produsele pe care ni le dorim din boutique-urile virtuale. Mai mult – avem astăzi aplicații pentru cumpărături care ne ajută să ne completăm toaletele folosind...  telefonul mobil.

Pentru ca ne apropiem de perioada vacanțelor – o sa încerc să arunc pentru voi o privire în geamantanul unei doamne din anul 1929 care pleca în vacanță. Era deja epoca călătoriilor cu automobilul sau cu trenul – cu multiplele lor avantaje pentru deplasarea către “locurile de vilegiatură” – dar și cu un dezavantaj major: spațiu pentru bagaje era din ce în ce mai limitat, spre disperarea doamnelor. Și vrând-nevrând,  ele trebuiau să se adapteze acestei constrângeri –alegând cu grijă ținutele care urmau să-și facă loc în elegantele “valise”. Așadar , ce trebuia sa însoțească “obligatoriu” o doamnă plecată în vacanță în anul 1929, aflăm citind “Cronicile modei” apărute de-a lungul verii acelui an în săptămânalul  “Ilustrațiunea Română. Iar pentru a compara ținutele de atunci cu echivalentele lor de azi, voi adăuga și imagini ale produselor “similare” pe care le putem găsi “în zilele noatre” pe un site dedicat iubitoarelor de cumpărături:
  
ȚINUTA PENTRU EXCURSII

Prin anul 1929, la fel ca și astăzi, din geamantan nu trebuia să lipsească o “ținută pentru excursii”: Multă lume, având automobil, se fixează vara într'o localitate de unde pornește în excursiuni adesea de mai multe zile. Eleganta își pune întrebarea firească cu ce bagaj să plece pentru a nu ocupa loc mult și în același timp să facă și o figură frumoasă în toate împrejurările. Se va îmbrăca cu un costum “tailleur" dintr’o stofă englezească rezistentă cu fusta largă în cute sau “cloche” și cu o bluză de lino sau de poplină de un model simplu. Va lua cu dânsa și o bluză mai elegantă din crêpe de chine, care într'un restaurant îi va da imediat un aer de mai multă eleganță.Va pune pe deasupra un mantou tot din stofă englezească groasă, în careuri sau în linii; mantoul va fi larg, în formă de umbrelă, petrecându-se bine parte peste parte, așa că stând jos să nu se desfacă, desvelind genunchii. Și evident va fii mai lung decât cele ce se poartă prin oraș; mânecile largi, buzunare mari, guler care încheindu-se să ferească gâtul fragil de răceală. O pălărie de fetru, mică, care sa intre bine pe cap completează acest ansamblu. 


Rochie din crepe de chine;
corsajul alb iar fusta și șalul
imprimat cu floricele rose
pe fondul alb. Pantofii din 
același crepe de chine
Pălăria de pai alb cu flori rose
Ca culoare predomină pentru toate aceste costume gris sau beige, deoarece sunt cele mai portative nedecolorându-se și în același timp fiind și cele mai elegante pentru acest gen de costume. (…) Și dacă excursiunea ocazionează și halte în orașe, în valiză va încăpea și o rochiță de mătase imprimată - ocupă așa de puțin loc! - care prin culoarea ei mai închisă e și elegantă și portativă. Pentru aceasta îți va lua și o pereche de pantofi de șarpe sau de orice altă piele mai delicată. Ca prevedere va băga în buzunarul automobilului și un sweter pentru serile friguroase și astfel echipată orice femee poate pleca în excursiune și va fii comod îmbrăcată, pentru a nu fi preocupată de stricăciunea toaletei și va fi și elegantă, ceea ce cred că nu displace nimănui.”  (“Ilustrațiunea română” – 18 iulie 1929)
   
Rochie pentru excursii de azi
ȚINUTA SPORT

O întrebare fără răspuns în 1929 și în 2018: care este lungimea ideală a unei rochii. Răspunsul dat cititoarelor de atunci este probabil foarte apropiat de cel de azi: “se tinde la lungirea rochiei; trena și-a făcut apariția la rochiile de seară, unde se poate spune că rochia scurtă a murit. Își ia revanșa însă la rochiile de stradă, tailleururi și la rochiile sport. Acestea continuă să fie scurte și largi pentru a nu stângenii mișcările”.

Rochiile fără mâneci
erau  foarte moderne
pentru  sport  în anul
 1929
O deosebire esențială însă: în 1929 “femeia a înțeles că orice ocupațiune ar avea, nu este bine să uite că este femeie, deci să’și păstreze farmecul și grația.” Care erau însa tendințele modei la capitolul toalete sport în vara anului 1929, toalete care nu trebuiau nici ele să lipsească din “trusoul de vacanță”: Rochiile de sport se fac din stofe ușoare, portative; tesăturile înflorate însă nu sunt la locul lor aici; culori deschise, mai ales albul predomină; fustele largi, în cute sau plisate; bluze în formă de jimper discrete și în general fără mâneci. Pentru a completa aceste toalete, s'au introdus cu un succes deosebit micile jachete drepte, necăptușite ce se pun peste rochii, făcând un complet original și elegant. În același timp jachetele acestea ușoare sau introdus și la rochiile imprimate, dispensând de mantouri, care adesea erau prea greu de purtat. Peste rochiile cu mâneci se poartă tot în acest scop veste foarte drăguțe, drepte și fără mâneci, făcute din stofă uni asortată cu stofa rochiei. O astfel de vestă pusă pe o rochie imprimată dă un aspect foarte tânăr și elegant.


Ținută de sport din 2018
Nici unei femei elegante nu’i poate lipsi din garderobă un mantou de vară, ușor, însă plăcut pentru serile răcoroase. Aceste mantouri de mătase sunt căptușite în general cu aceiași stofă cu rochia și au un fourreau de blană, care va apăra gâturile delicate de răcoarea serii, și care în același timp va da un aer de elegantă somptuozitate. Culoarea galbenă cu toate gamele ei de la “ivoire" până la maron este culoarea ultra-modernă; rochii de un galben citron, cazace galbene la tailleururi; culoarea galbenă predominantă la garnituri, pălării galbene, umbrele galbene, saluri galbene, o simfonie întreagă de galben predomină în vara aceasta. Pe lângă galben se mai vede apărând cu oarecare insistență  roșul și verdele; albastrul atât de mult purtat anul trecut a dispărut anul acesta aproape cu totul, ceea ce dovedește ca și în materie de modă - mai ales aici - totul este efemer.”  (“Ilustrațiunea română – 8 august 1929)

ȚINUTA ELEGANTĂ

Mai mult ca oricând, marii modeliști se ocupă de perfecțiunea croielei, a detaliilor și mai ales de variațiunile liniei noi așa de feminine și plină de grație, care tinde să se generalizeze. Până acum, lungimea la spate, adeseori exagerată la rochiile de seară, a evoluat destul de încet, pe când lărgimea a trecut brusc pe unul din șolduri și mai ales în mijlocul spatelui. Poate că aceste transformări cari aduc frumuseței un element nou, vor permite fanteziei modeliste creațiuni de un gust cu totul deosebit.


Un splendid costum pentru yacht
rochia și jacheta era din
"crepelle" alb și albastru
Noi făgăduim draguțelor noastre cetitoare să le ținem în curent cu tot ceea ce se petrece în lumea modelor și să le înfățișăm croquisuri din cele mai bune surse pariziene. Deocamdată oferim cititoarelor noastre două minunate modele pe care le reproducem în acest număr : primul reprezintă un admirabil costum pentru yacht, cel de al doilea un superb mantou.” (“Ilustrațiunea română – 27 iunie 1929)

Ținută elegantă de azi
PANTOFII

Moda rochiilor scurte a impus o grije deosebită asupra ciorapilor și pantofilor; aceștia din urmă au ajuns chiar la o varietate de modele pe care bunicile noastre nici n'o puteau bănui. Astăzi avem pantofi de piele de vitel cu toc de talpă adesea chiar jos pe care elegantele îi poartă la tailleururi; pantofi în care piciorul stă comod permițând mersul fără oboseala.

Pantof  cu broderie persană din anul 1929

Avem apoi pantofi de piele de diferite culori, asortați la rochii, pantofi de antilopă, de lac, de șarpe sau combinații din mai multe feluri de piele, modelele cele mai variate cari se potrivesc la rochiile de după masă. Pentru seară escarperii sunt în favoare; modele sobre din crepe de chine, cu tocul foarte înalt, sau modele complicate din tesături fine, asortate cu rochiile.

Sanda elegantă din anul 2018
Astazi o femeie trebuie neapărat să aibă patru sau cinci perechi de pantofi în garderoba sa pentru a putea face față cerințelor moderne. Și cum tendința este a se da multă atenție detaliilor, gențile preocupă si ele lumea feminină.” (“Ilustrațiunea română – 1 august 1929)

COSTUME DE BAIE, PIJAMALE, ACCESORII ȘI ALTE... NIMICURI


Mai importante decât rochiile sunt pentru elegante costumele de baie, căci cel puțin o jumătate de zi aceasta e toaleta indispensabilă. Un costum de baie, se compune astăzi dintr'un “maillot" din jerseu. Culorile predominante sunt: negru, roșu, bleu-marin și albastru. Anul acesta se vede ca noutate combinația corsajului de o culoare, în special alb și fusta foarte scurtă și strâmtă sau pantalonii de altă culoare mai închisă, separate la talie printr'un cordon tot din tricou sau de piele. Evident că persoanele forte trebuie să evite cu mare grije aceste modele în special vărgate și să "adopte” costumul negru sau bleu-marin, care-și păstrează întotdeauna eleganța sa sobră.

Costum de baie "compus
din trei piese" din anul 1929
Peste aceste costume se poartă sau scurte și veste asortate sau, largile cape și mantouri de eponge, care au ajuns la o varietate infinită de desenuri. O umbreluță de creton asortat, o bonetă cochetă și o pereche de pantofi fantezie completează silueta unei elegante pregătită de plajă.”  (“Ilustrațiunea română – 15 august 1929)

Umbreluțe și alte accesorii...
În tendința de acum câțiva ani a femeii, de a se masculiniza, s'a introdus moda pyjamalei. O femeie tânăra cu silueta subțire, cu părul tăiat a la Garcon nu părea un băiat, dar ea pierdea mult din grație și eleganță; nu avea decât farmecul noutății. Astăzi pyjamaua tinde și ea să se feminizeze - tinde probabil să dispară - pe plaje elegantele adoptă chiar numai vesta ei, care s'a lungit până la genunchi, lăsând în părăsire pantalonii ce o îmbrăcau ca într'un sac. În orice caz, azi pyjamaua e compusă din trei piese, vesta lungă și largă tinzând să mascheze aspectul disgratios al pantalonilor. O noutate reușită pentru plaje, este armonizarea ca țesătură și culoare a tuturor accesoriilor de care o elegantă are “neapărată" nevoie la baie, armonizare pe care o găsim și la garnitura  «mailloului», a halatului sau a capei și care dă o notă originală și distinsă.” (“Ilustratiunea romana – 15 august 1929)

Pijama pentru plajă

Dar să nu uităm că: “În poșeta parfumată cu mirosul discret și fin al amestecului de flori exotice, “nimicurile" femei duc cea mai bună casă: cutioara cu pudră și mica oglindă de argint lângă creionul de buze ; creionul de sprâncene lângă pieptănașul cu dinții colorați ; batista ca pânza de păianjen lângă sticluța celui mai rafinat parfumeur ; câteva ace și cărți de vizită răvășite într'un “Notes" cu numere de telefon și adrese de .. modiste, un crâmpei de budoar ambulant în care în afară de indiscrețille ochilor curioși nimeni, absolut nimeni nu poate pătrunde. O lume de “nimicuri" dar care se leagă atât de intim de viața de toate zilele a femeii noastre, o lume pe care o nesocotesc cei mai mulți dar pe care ar răvăși-o cu toții grăbiți asemenea copiilor cari scotocesc în cutia cu “o lume de nimicuri" delicate, inseparabile, în care mâna femeii alunecă instinctiv, de atâtea ori pe zi. Nimicuri, nimicuri... Și între toate aceste nimicuri, locul de cinste îl are “Majestatea Sa roșul de buze"(“Ilustrațiunea română – 11 iulie 1929)


Nelipsitele nimicuri
Cam atât. Sper că v-am ajutat suficient încât să nu mai știți cu adevărat ce ați pus și ce mai lipsește din valiza pregatită pentru plecarea în vacanță. Să știți însă că nu asta a fost intenția mea...

Surse: colecția revistei “Ilustrațiunea română” răsfoită în Biblioteca Digitală a Bucureștilor


Citește mai mult... »