Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările

Războiul malancoavelor

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de început ai occidentalizării  societăţi româneşti, care renunța încetul cu încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie de domnițele vremii.


Tonul modei în micile principate române era dat în acei ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și le mai purtau o viață...” (George Costescu – “Bucureștii vechiului regat”)

Zoe Em. Florescu
Se crede îndeobște că moda și croiala franțuzească au fost impuse în Țările Române de generația “bonjuriștilor de la 1848” (“Ai noştri tineri la Paris învaţă/La gât cravata cum se leagă, nodul...”, nu-i așa?). Cu toate acestea, se pare că momentul începând cu care moda pariziană a izbutit să se împună în lumea protipendadei bucureștene a fost un bal organizat la începutul iernii anului 1830 în salonul d-nei Zoe Em. Florescu, “mama generalului Florescu, născută Faca, și care, în acele vremuri, uimise Bucureștii cu eleganța casei și cu toaletelor sale.” Povestea acelei seri este redată în articolul “Războiul malancoavelor”, publicat un secol mai târziu, în numărul din 11 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română”):

În salonul frumoasei gazde, în după amiaza acelei zile, e o mulțime veselă și gălăgioasă. Sunt cucoane tinere, unele purtându-se legate la cap cu turban, zăbranic sau marabu meșteșugit adus, cu coadele cu pamblice și urmuz, împănate cu stele și fulii de diamante, îmbrăcate în rochii de mătăsărie, marțelin sau poplină fără cute, mâneci cu bufanturi, ciupag scurt, încă pe moda imperiului.

Eufrosina Calimachi
Fetele, codane ochioase sau smerite, mândre în boiu și gingașe în apucături și mers, au capul gol, cu pamblici și cu flori și rochii garnisite pe poale cu fionguri și pamblice de stofă. Cucoanele mai în vârstă păstrează încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe și cu șal pe spate.Și toate sunt numai grație și gângureală, ca hulubițele, râzând repede și fără motiv, șoptindu-și între ele fleacuri și nimicuri. Sosirea lui Nicolae Ipătescu, la braț cu Eufrosina Calimachi, tandra și gingașa mlădiță de Domn, a provocat o cuvenită și respectuoasă tăcere. Nicolae Ipătescu reprezintă eleganța masculină “după ultimele strigăte", iar Eufrosina Calimachi pleacă în fiecare primăvară și toamnă la Viena, de unde se întoarce cu butca plină de cele mai alese modele, de la marile croitorese din capitala Austriei.

Nicolae Ipătescu
Cei doi dictatori ai modei în București sunt, pe drept cuvânt, priviți cu admirație și imediat îmbrăcămintea lor este copiată în toate amănuntele de tineretul de ambele sexe. Dar abia s'a potolit rumoarea produsă de apariția celor doi arbitri ai eleganței și tocmai se prezenta în fața oaspeților o țigancă bine îmbrăcată și purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, ținând o tavă cu mai multe păhăruțe de vutcă de izmă, câteva farfurii cu migdale curățate și cu năut prăjit, când se produse o mișcare ca de mare panică. Toți își îndreptară privirile spre ușă și toate conversațiile încetară. Cleopatra Ghica, într'o rochie din cel mai ales brocart, de o culoare roșie, ca vișina putredă, cu garnituri îndrăznețe și de o tăietură cu totul nouă, își făcuse apariția. Imediat toate privirile începură să judece rochia noii venite. Se auzeau șoapte de admirație și femeile spuneau:
-E mai frumoasă decât rochia Eufrosinei Calimachi !!!

Cleopatra Ghica
(bunica lui I.G. Duca)
Era Cleopatra Ghica, de o mare frumusețe și prestanță fizică. Privirea ei știa să domine și să poruncească, tot așa cum portul ei mândru provoca o neprecupețită admirație. Miniatura lucrată pe pânză de Hape, care ne-a rămas de la ea, nu poate reda nici pe departe farmecul acestei minunate femei. Rochia ei a devenit imediat obiectul atenției tuturor cucoanelor și duducilor. Până și bătrânele d-re Hartulari, ursuze și cari nu se mișcau din fotelele lor niciodată, au venit mai aproape să admire rochia Cleopatrei Ghica. Eufrosina Calimachi, în acest timp, stătea cu totul retrasă. Suferise o amarnică înfrângere. Până chiar și Nicolae Ipătescu o complimentase pe rivala sa pentru rochia frumoasă ce purta.

Pentru prima oară în Țara Româneasca, moda Parisului dădea o fatală lovitură modei de la Viena. Cleopatra Ghica sosise de curând dintr’o călătorie la Paris și își adusese câteva toalete, care în acea iarnă i-au adus mult râvnitul titlu de “Regină a eleganței". Imediat Eufrosina Calimachi a plecat la Viena să-și aducă un nou transport de toalete. Dar nu a isbutit să-și detroneze rivala. Moda Parisului s'a introdus definitiv printre doamnele și domnișoarele noastre, cari încercau, care mai de care, să imite rochiile Cleopatrei Ghica. “Madmoiselle Francoise", o bătrână franțuzoaică ce și-a deschis un salon de modă cu modele de la Paris, a cucerit imediat întreaga clientelă feminină a Bucureștilor. Eufrosina Calimachi și câteva prietene au rămas însă până la moarte în crunt război cu rivalele lor, mult mai numeroase: s'au îmbrăcat numai la croitoresele din Viena. A fost prima victorie a latinității în Principate!



Citește mai mult... »

E bun divorțul, ba e rău...


Nu o să încerc să alcătuiesc aici si acum o “istorie a divorţului”. O să vă spun doar că de-a lungul a multor secole doar barbaţii aveau dreptul de a divorţa. Abia către sfărşitul secolului al XIX-lea femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul. E drept - doar pentru "motive considerate ca fiind foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Dobândirea dreptului de a divorţa nu a fost obţinut în urma unei lupte uşoare sau de scurtă durată. O să vă mire poate să aflaţi că Italia a legalizat divorţul abia în anul 1974, Irlanda în anul 1997  sau că ultima ţara din Europa care a legalizat divorţul a fost Malta – în 2011. Din acest punct de vedere putem să considerăm România ca fiind o ţară cu legislaţie modernă încă de la începutul secolului al XX-lea. Asta poate şi pentru că noi românii am avut întotdeauna umor: un hâtru spunea cândva că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria. 


Tocmai pentru că divorțul era încă la început de drum în primii ani ai secolului al XX-lea în România, răspunsul dat de cititoarele revistei „Moda Nouă Ilustrată” la întrebarea  „E bine sau rău să existe divorțul?” poate să ne dea o idee despre mentalitățile existente atunci în societatea românească. Completând această anchetă cu răspunsurile voastre ne vom da seama împreună dacă și cât de mult s-au schimbat aceste metalități de-a lungul ultimului secol. Vă invit așadar să citiți răspunsurile cititorilor de acum un veac și să le completați cu răspunsurile voastre, ale celor de azi, făcute sub forma unor comentarii – care vor fi adăugate la articol pe măsură ce le faceți. Vă invit deasemenea să răspundeți și la sondajul făcut pe blog (în partea din stănga a ecranului).

Păreri de ieri:

D-șoara Pieriete Enciulescu, București:

E și nu e necesar divorțul. Dacă după căsătorie se iscă neînțelegeri, caracterele nu se potrivesc, se dezgustă unul pe altul, ce e de făcut? Veșnic să trăiască în acest iad? Veșnic să sufere infernul? Nu. În acest caz divorțul se impune.


D-șoara Jeanetta, Craiova:

“1) E rău, fiindcă aproape toți, bazați că se pot despărți când vor, contractează căsătoriile fără multă gândire și fără nici un sentiment... știind că vor găsi scăpare în divorț.
  2) E însă și bine că există divorțul, căci el scapă pe multe femei de tirania bărbaților.

D-na C.D., Giurgiu:

Ușurința cu care se fac azi căsătoriile fac divorțul aproape indispensabil. De multe ori se face logodna între doi tineri, fără ca ei să se fi văzut mai mult de două sau trei ori și deci n’au avut timp de a’și cunoaște întru’câtva caracterele reciproce. De altmintrelea aceasta nici nu li se pare necesar. De obicei tânărul întreabă numai la ce cifră se ridică zestrea domnișoarei, iar dînsa se informează ce leafă are viitorul soț. Dacă cifrele sunt oare-cum satisfăcătoare, căsătoria se face. Și la urma urmei de ce nu? Oare nu au la îndemână divorțul care se însărcinează să-i scape unul de altul îndată ce s-au plictisit de viața în doi? Acesta e însă numai privilegiul fetelor cu zestre și al celor fără inimă. Căci n’are inimă acea femeie care își părăsește copii și soțul, de multe ori numai din cauză că acesta din urmă și-a pierdut serviciul sau că din motive de economie i s’a redus leafa și deci nu mai e în stare să-i facă d-nei numărul de toalete și pălării anual hotărât înainte.


Sunt însă și femei care duc o viață mizerabilă, moralmente vorbind, și care nu se pot gândi la divorț din cauză că au copii. Ele preferă să sufere decât să se despartă de ei. Căci legea divorțului e astfel alcătuită, că de multe ori, chiar pe nedrept, îi ia mamei copilul, când are numai unul, și îi dă numai parte din ei, când are mai mulți. Poate ea trăi liniștită când știe că singurul copil, sau copiii ei sunt lipsiți de îngrijirile și de mângâierile ei de mama? Nu cred. De aceea multe din femei, cu toate motivele serioase de divorț pe care le au, nu pot profita de el și privesc cu ură acea lege care le asigură dreptul de a schimba bărbații aproape după plac, dar care nu le poate păstra neștirbit dreptul lor de mamă. Totuși, dacă n-ar exista divorțul, eu cred că unele dintre căsătorii s’ar face cu mai puțină grabă și mai multă seriozitate. Tinerii ar căuta să cunoască mai mult caracterul viitoarelor soții, iar zestrea ar rămâne pe planul al doilea. Și d-șoarele n’ar mai putea spune cu atâta ușurință ca astăzi: Îl las și iau altul!
  
Dl. Stegheor, Mizil: 


“Divorțul e bun, întrucât cauzele care te împing la acesta sunt destul de reale. Cine oare ar putea spune că nu-i pentru divorț când soarta i-ar dărui nu numai o iubire efemeră dar și o viață insuportabilă? Precum orișice măsea stricată se dă afară – neputând-o suferi – tot astfel se simte necesitatea de divorț într’o căsnicie dezbinată. Divorțul este un bine pentru că teama lui face pe soți mai îngrijitori, mai blânzi, înlăturând de cele mai multe ori unele nenorociri. Divorțul – în cazul când s’a apelat la ajutorul lui – înlătură orișice soartă lamentabilă, cicatrizează arsurile, dând în același timp fiecăreia dintre părți fericirea și liniștea pierdută. La vie est possible, quand les esprits sont en commune acord.”
  

D-șoara Constanța Constantinescu, Galați:

Când valurile mării sunt lovite de tempestă, corabia trebuie să naufragieze; când valurile căsătoriei se izbesc de stânca unei dragoste stinse și în caleți înduri zile spinoase și nopți nouroase și în loc de sentimentele iubirei trădată te vezi, atunci divorțul se impune.

Dl. Costică de la Vișina:

“Această portiță dă soților voie de a se hazarda pe calea răului, și apucând unul dintre soți o cale greșită, iubirea piere, dragostea înflăcărată se nimicește. Dacă divorțul n’ar exista, atunci soții ar întâmpina cu bărbăție micile neajunsuri, neavând loc de scăpare, și astfel mai pe urmă totul ar reintra în armonie.”


D-șoara Florica Chrițoiu, București:

Numai în cazuri extreme să se admită divorțul, nu pentru fie-ce fleac. De ex. când soțul sau soția ar suferi de defectul beției sau de patima jocului de cărți, când ar fi în stare să-și dea și ultimul ban și să ruineze casa, numai pentru satisfacerea pasiunei lor nenorocite.

D-na Elena locot. Petrovici, Fălticeni:

De multe ori în viața conjugală suporți multe cu abnegație și răbdare, te închini crudei soarte spre a-ți urzi fericirea din suferință, numai și numai pentru a înlătura divorțul, dar în van. Când obligațiunile mutuale ca: amoarea sanctificată și purificată a voințelor și inteligenței, care ar putea fi focarul virtuților și luminelor între soți ar înceta și când buna reputație a soțului s’ar scoborî într’atâta încât soția nu mai poate a-i arăta candoarea iubirei, resemnațiune și paciență, nu mai rămâne alta decât divorțul.

Păreri de azi:

Angela Hartmann: În cazurile extreme, când nu mai este nimic de făcut, da, divorțul este necesar!

Ilie Ana Maria: Uneori este necesar, atunci când constați că drumul pe care ai pornit cu partenerul tău nu mai este același și nici motivele pt. care ai pornit la drum. Ce altceva poți face? Orice despărțire cred ca este mai dureroasă atunci când există copii pentru că nu poți știi niciodată cât suferă ei și nici cuantifica durerea lor. 

Cris1na M1nea: E sănătos la nevoie :))

Pucleseanu Alexandrina Georgeta: Da. Când totul se rupe nu mai are rost să continui.


Cornel Schiau, Pătârlagele: Se constată numărul redus de răspunsuri al femeilor căsătorite. "Emanciparea" pe subiect este vizibilă la domnișoare!


Monica Obrad, Ocna de Fier: Divorțul nu rezolvă cu adevărat orice problemă și nu reușește să șteargă memoria nici-unei persoane. 

Daniela Mihaela Drenea, Toscana: Uneori e tot atât de necesar ca și amputarea; renunți la o parte pt. a trăi...


Nicoleta Dumitru: Dacă partenerii nu se mai iubesc,nu se mai respectă, atunci divorțul este bine venit.


Erna Ștefan-Marius: Divorțul este o ruptură care te scoate dintr-un coșmar.Spun asta pentru ca nu sânt de acord cu divorțurile din plictiseală, care sânt multe în ziua de azi. Și nu sânt de acord să se divorțeze ca să se cadă din lac în puț.

Anonim: Instituţia căsătoriei a fost făcută pt. a se asigura copiilor un cămin, o familie, unde să crească în siguranţă, îngrijit şi înconjurat de dragoste - pt. a se dezvolta armonios. De foarte multe ori această INSTITUŢIE devine o adevărată INCHISOARE unde DEŢINUŢII ajung să se urască... iar viaţa copiilor devine un îngrozitor coşmar, asistând la certuri şi bătăi, care le RĂPEŞTE COPILĂRIA. Şi, culmea tragismului, când ajung la maturitate, copiii, cei pt. care ţi-ai distrus viaţa trăind alături de cineva nepotrivit, ajung să-ţi facă reproşuri, imputări, şi să te scoată din viaţa lor, pt. a-şi trăi FRUMOS viaţa lor. Când doi oameni nu se potrivesc, să-i obligi să se suporte o viaţă întreagă, este un nonsens. Viaţa este şi aşa prea scurtă ca să fii obligat s-o petreci alături de un om pe care, în timp, ajungi să îl deteşti. Adulterul nu este o soluţie, ci, aşa cum spune Daniela, AMPUTAREA se impune. Prozaic vorbind, când o pereche de pantofi te strâng, îţi fac răni la picioare, NU-I MAI PORŢI. Cauţi alţii care ţi se potrivesc. SAU... mai bine desculţ...


Lore Loredana: Zâmbesc, pentru că nu știu exact ce să răspund. Divorțul e și bun, dar și rău. Da, de acord cu divorțul acolo unde este violență, jignire, când nu mai există cuvântul familie , dar pe de altă parte nu sunt de acord cu divorțul când pentru orice supărare hai să divorțăm, azi mai plăcut, mâine nu. Uneori pentru căsătorie trebuie să "luptăm", să o ținem strâns, dacă ne-o dorim. Este foarte ușor să divorțezi.... dar să ne întrebăm dacă chiar merită! Duminică plăcută în continuare...

Maria Safca, Murighiol: Majoră întrebare pentru vremurile care le trăim astăzi!?..Dacă este căsătorie poate urma nefericit şi un divorţ... Să cugetăm bine...

Ecaterina Barbu, Iaşi: Când doi oameni nu mai au ce să-şi spună, când se incomodeză unul pe celălalt, când nu se mai tolerează unul pe celălat, când totul e cenuşiu când sunt împreună, când nu se mai pot bucura că sunt împreună, din păcate, sau din fericire, divorţul e soluţia salvatoare.

Anonim (pentru Lore Loredana): O căsnicie NU SE ŢINE STRÂNS. Ideea în sine aduce a DICTATURĂ. Iar istoria confirmă că orice dictatură a fost răsturnată. Este o alianţă dorită şi apoi acceptată bilateral, în care ambii parteneri TREBUIE să facă mici sau mari compromisuri, pentru a ajunge la un numitor comun, în momentul în care CHIMIA HORMONILOR a dispărut. DAR, dacă aceasta nu este înlocuită cu ataşament, cu afecţiune sufletească, cu respect reciproc, căsnicia devine o corvoadă. Să nu creiem FALSE IMAGINI, ANGELICE. Te lupţi pentru a ţine legat un om care nu mai vrea să-şi împartă viaţa cu tine? Eşti tipul FEMEILOR CRAMPON care mai bine îşi vede soţul mort decât să-i redea libertatea?




Citește mai mult... »

SFATURILE STRĂBUNICII

Am luat legătura de curând cu străbunica noastră care se ascundea sub drăguțul pseudonim “Blondina” în paginile revistei “Moda Nouă Ilustrată”. Am făcut aceasta prin intermediul rubricii „Sfaturi utile” pe care  o semna prin anul 1907 în paginile publicației dedicate frumoaselor și harnicelor doamne și domnișoare. O să vă spun așadar câteva dintre sfaturile primite. Sunt convins că după ce veți citi aceste sfaturi veți da fuga la drogherie să vă procurați toate cele necesare: terebentină, amoniac, apă oxigenată, indigo, gaz  sau… săpun de fiere de bou. Lăsând la o parte gluma: unele dintre sfaturile “străbunicii” sunt simple, utile și rapide. Chiar dacă uneori sunt amuzante. Pentru cârcotași am presărat prin articol câteva toalete romantice la modă. Tot în 1907, bineînțeles…

Toaletă de moar subțire încrustată cu dantelă (stânga); Costum taieur din postav negru (mijloc); Costum taieur din postav gri (dreapta)

CUM SE SCOT PETELE DE CAFEA, VIN ROȘU ȘI FRUCTE


Un farmacist mi-a dat următoarea rețetă pentru petele de cafea, vin roșu și fructe, chiar când nu mai sunt proaspete de tot: udați locul pătat cu o bucată de vată muiată în apa oxigenată, clătiți-o cu apă rece și întindeți pe frânghie până a doua zi.


SFAT CONTRA PETELOR PRODUSE DE FRUCTE PE MÂINI

Curățind merele și perele, se înegresc degetele; petele cele negre dispar, frecând mâinile cu coaja ce am curățit-o. Urmele dispar apoi frecând degetele cu zeamă de lămâie. Laptele călduț scoate de asemenea petele de fructe de pe degete.

CUM SE SCOT PETELE DE ULEI DE PE GEAMURI

Nimic nu-i mai urât decât un geam cu pete de ulei. Dacă petele sunt proaspete, udați geamul și frecați-l cu cretă. Dacă petele sunt vechi, frecați-le uscate cu o bucățică de argint. Repetați de mai multe ori această operațiune înainte de a spăla geamul, în caz că el a fost tare pătat. (Moda Nouă Ilustrată – 5 martie 1907)



Toaletă de seară  din crep de Chine albastru garnisită cu volane
de dantelă albă (stânga); 
Rochie pentru domnișoare de plumentis roz reiat cu  dantele (mijloc); Toaletă de vizită cu jupa cloș de postav havan și bolero dublu
de catifea asortată (drepta)

PENTRU A SCOATE PETELE DE CERNEALĂ DE PE ȚESĂTURI


Dacă pata e proaspătă, tamponați-o cu vată îmbibată în lapte; dacă e veche, vărsați pe stofă câteva picături de lapte și frecați cu vată; repetați de mai multe ori această operațiune. Spălați-o apoi cu apă și cu săpun (de preferat săpun de fiere de bou), apoi cu apă curată, ștergeți-o cu o pânză uscată și călcați-o acoperind stofa cu o pânză curată. (Moda Nouă Ilustrată – 15 martie 1907)

PENTRU A DA LUCIU MESELOR LUSTRUITE

Se dă luciu meselor cu o fiertură călduță de drojdie de cafea (zaț). Veți freca bine cu o cârpă moale pentru a usca lichidul, apoi cu alta foarte uscată veți mai freca odată pentru a’i scoate luciul. Rufele uzate sunt foarte bune pentru a freca cu ele mobilele de lemn lustruit.

REDAREA ALBEȚEI FILDEȘULUI

Obiectele de fildeș se îngălbenesc iute sub influența aerului și a soarelui. Pentru a le conserva mai mult culoarea albă, trebuie să le ungem cu pensula cu o cantitate de terebentină incoloră. Se freacă apoi foarte ușor cu o perie moale, redându-le astfel luciul lor dinainte. (Moda Nouă Ilustrată – 5 aprilie 1907)

CURĂȚIREA OGLINZILOR ȘI GEAMURILOR

Există pentru curățirea oglinzilor și a geamurilor mai multe procedeuri, unul tot așa de bun ca și celălalt:
1. Pisați subțire o bucată de indigo, luați din acest praf pe o cârpă moale udată. Frecați oglinzile și geamurile și spălați-le apoi cu apă curată.
2. Ștergeți geamurile și oglinzile cu o cârpă muiată în gaz. În acest caz veți scăpa și de murdăria muștelor, care nu se vor mai apropia de geamuri sau oglinzi.
3. Creta dizolvată în apă e iarăși foarte bună pentru aceasta precum și alcoolul.

CURĂȚIREA MUȘAMALEI


Pentru a reda luciul mușamalei de pe jos, care a fost ștearsă prea des, puneți să se încălzească ulei, muiați o flanelă în acest ulei, frecați cu putere supafața mușamalei, până își recapătă luciul. (Moda Nouă Ilustrată – 5 iunie 1907)


Revistele “Moda Nouă Ilustrată” au fost răsfoite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

O salată regală

   Suntem deseori interesați să știm poveștile ascunse în spatele operelor de artă. Intrigile, poveștile de dragoste sau uneori dramele. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau... sculptura: ele devin parcă mai calde, mai familiare. Și uneori le zâmbim ușor complice atunci când le privim. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Altele ni le spun ghizii muzeelor cu un aer enigmatic - parca dezvăluindu-ne o taină. 
   Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele e povestea Monumentului Eroilor din Severin: unul dintre elementele importante ale Monumentului Eroilor din Drobeta Turnu Severin este Statuia Victoriei. Statuia a fost creată de sculptorul Teodor Burcă iar modelul care l-a inspirat pentru realizarea acesteia a fost  frumoasa Miss Romania 1932 - d-ra Liliana Delescu. O altă poveste este legată de statuia Reginei Elisabeta amplasată în parcul castelului Peleș. Creație a sculptorului Oscar Spaethe, lucrarea o reprezintă pe regina Elisabeta a României, la vârsta senectuţii, aşezată pe un şezlong, brodând. Varianta originală a lucrării a fost executată în marmură în anul 1911. Sculptura monumentală din parcul castelului a fost turnată în bronz de către I. Guran şi V. Popa în anul 1934, cu prilejul serbărilor prilejuite de semicentenarul castelului Peleş. Poate că povestea pe care o să v-o spun nu este una senzațională. Dar sunt sigur că atunci când voi revedea “Regina în jilț” din curtea castelului Peleș, o veți vedea cu ochii minții pe Carmen Sylva preparând sculptorului Oscar Spaethe o salată cu carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere și vin de Bordeaux:

Castelul Peles
"Regina în jilț"
în curtea castelului Peleș
   „Pe vremea Regelui Carol I, sculptorul Oscar Spaethe a fost la Palatul Regal, un fel de „copil răsfățat". Atât Regele cât și Regina, îi apreciau foarte mult talentul, astfel încât multe opere de-ale artistului se află la loc de cinste și în Palatul din Calea Victoriei și în cel de la Cotroceni. D. Spaethe păstrează savuroase amintiri de pe vremea când îi poza romantica și buna Carmen Sylva, de la moartea căreia s'au împlinit douăzeci de ani (notă: articolul a fost publicat în anul 1936). Iată o întâmplare, când Spaethe s'a bucurat de onoarea ca prima Regină a României să-i prepare o salată:

O SALATA REGALĂ

   Nu voi uita niciodată ziua când marea Carmen Sylva mi-a făcut onoarea să-mi prepare o salată, o adevărată salată regală. Și iată cum:
   Într'o zi, lucrând la bustul Reginei, veni vorba de mâncăruri:
- Eu, Majestate, știu să fac fel de fel de lucruri bune am spus Reginei.
- Nu mă mir - îmi răspunse Regina pentru că și eu știu să prepar lucruri bune.
- Eu nu pot să-mi închipui că o regină știe să gătească!
- Și totuși o salată specială, invenția mea, mă pricep să fac. Vrei să-ți fac una, domnule Spaethe ?
   Eu am început să râd, dar Regina a continuat :
- Bine, mâine îți prepar e salată. Și adresându-se camerierului: Lupin, mâine să fie toate preparatele, pentru salata mea!

Regina Elisabeta a României
   A doua zi, găsesc pe o masă mare, alături de jilțul Reginei, farfurii cu fel de fel de lucruri: carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere, un bidon de undelemn și o sticlă de vin de Bordeaux. Priveam și nu înțelegeam. Mi-am spus însă că ceva tot trebuie să iasă din atâtea bunătăți, deși, drept să-ți spun, mă uitam mai mult la sticlă. Regina stătea în jilț și eu îi dădeam la îndemână lucrurile pe care mi le cerea. Voiam să-i ajut, dar ea mă oprea:
- Nu, eu fac salata! Acum gustă vinul și vezi dacă-i bun.
Gust vinul și văd că-i cel mai bun vin pe care l-am băut în viața mea.
- la o lingură de supă, îmi spuse Regina, și toarnă în castron două linguri de vin.
   Execut, adăugând :
 - Majestate, pun poate prea puțin vin! (gândeam ca în coșcogeamite castronul, două linguri de vin din acesta minunat, o să se piardă).
- Nu, eu fac salata! - repetă Regina. Dumneata amestecă mai bine!
După aceasta, acoperi vasul.
- Lupin, când pleacă domnul Spaethe, să-i duci salata la trăsură.

Sculptorul Oscar Spaethe
în "Realitatea ilustrată" - 1936
   Salata o aveam eu, dar mă gândeam cum să-i cer vinul. Lucram dar cu gândul la sticlă. Și-mi veni o idee genială:
- Nu știu dacă Majestatea Voastră cunoaște un proverb german: dacă-i dai dracului un deget, el vrea mâna toată.
- Îl cunosc, îmi spuse Regina, dar nu văd legătura.
Îmi luai curaj, ca să lămuresc lucrurile :
- Majestatea Voastră mi-ați oferit o salată din care puțini muritori sau desfătat. Dar m'ați pus să gust și din vin. Și vinul se complace admirabil cu salata, Majestate!
- Lupin, spuse Regina, nu uita să duci la trăsura domnului Spaethe și sticla de vin!
   Eu spusesem tovarășilor mei de cameră, că o să viu cu salata Reginei, dar când m'au văzut și cu sticla de vin, au început să cânte cu toții: “Trăiască Regele".

Castelul Peles
"Regina în jilț"
fotografie din "
Realitatea Ilustrată"
   Bustul „Regina în jilț", l-am făcut în mai multe exemplare. Unul se găsește la Peleș, altul a fost dăruit de regină la un concurs de cântăreți de pe valea Rhinului și unul a fost trimis în America. Regina mi-a comandat apoi o duzină de reproduceri, pe care le-a dăruit doamnelor de onoare și aghiotanților.

REGINA ȘI BANII

   Carmen Sylva era de o candoare și de o sinceritate uimitoare. Aproape tristă, Regina mi-a spus într'o zi:
- Știi dumneata domnule Spaethe, că eu nu cunosc valoarea banului? Eu foarte rar am bani cu mine. Călătorind odată icognito la München, s'a întâmplat să intru în magazinul Littauer, ca să cumpăr mai multe lucruri. Cum nu cunoșteam moneda, la plată am scos geanta, rugând pe negustor să-și rețină costul. Cum mi-a mai lăsat încă vreo câteva monede, i-am spus să-mi dea pe ei alte mărfuri. Și închipuiește-ți, mi-a spus regina mirată, că negustorul mi-a dat încă multe lucruri frumoase.”

Oscar Spaethe
Bust al Reginei Elisabeta
realizat de Oscar Spaethe
Sursa: articolul “Cum a preparat Carmen Sylva o salată sculptorului Spaethe” – semnat Ioan Massoff – “Realitatea ilustrată” din 4 martie 1936 – citită din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare  “Lucian Blaga” Cluj Napoca


Citește mai mult... »

Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931)

Voi încerca să creionez profilul unei "Miss România" din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care suntem obişnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumuseţea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiţii îşi aveau locul personalităţi importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaţionalul din biografia frumoaselor acelor ani. Au mai apărut pe blog articole despre concursurile de frumuseţe din România secolului trecut (1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu sau 1929 - Primul concurs Miss România) şi credeam ca am închis oarecum subiectul. Mi-a atras însă atenţia un reportaj despre Miss România 1931, aşa că vă voi povesti câte ceva despre ea:


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - Miss România 1931

PERSONALITATEA  ALESEI

“Domnişoara Erastia Peretz, “Tia”, după cum îi spun cei din familie, a împlinit vârsta de 17 ani, termină acum ultima clasa de liceu şi urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi şi talia înaltă, tânăra aleasă răspândeşte în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicităţii, al modestiei, îmbinat cu partumul suav al unei tinereţi sclipitoare, de voioşie.”




ÎNDRĂGOSTITĂ  DE NATURĂ

“Miss România 1931 şi-a trăit copilăria în mijlocul naturii, într’o comună de lângă Iaşi, unde familia Peretz poseda un conac. Zilnic se pierdea printre valurile înalte de grâne verzi sau coapte, printre mările de maci sau prin livezile umbrite de pomii plini de roadă. Şi această natură, i s'a implantat adânc în suflet, Erastia Peretz  păstrând în toate gesturile şi acţiunile ei, acea simplicitate, acea naturaleţe proprie sufletelor mari, descătuşate de dogmele sufocante ale convenţionalismului. Un intim al casei povesteşte următoarea întâmplare nostimă, petrecută pe vremea când “Tia" avea numai 4 ani şi când părinţii se obişnuiseră cu lipsurile ei de câte o oră-două de acasă.  Dar într’o zi trecuse vremea prânzului şi micuţa încă nu se întorsese. Toată familia pornise în căutarea ei. Într’un târziu, când soarele pornise spre apus, au găsit-o pe prispa unui gospodar, între alte patru femei, torcând cu cea mai desăvârşită seriozitate - ca o autentică ţărancă - dintr'un fuior de lână înfipt în caer şi scurgând firul subţire şi bine răsucit, pe fus.”


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz în "Realitatea ilustrată"

LITERATA

Nici până astăzi nu s'a despărţit de această mare prietenă a ei, natura, care i se oglindeşte în ochi, în gesturi şi în vorbe. Şi am mai descoperit-o undeva. Întâmplător, am găsit pe birou un caiet de versuri, slove mărunte, de maşină, versuri de toate dimensiunile, aranjate în strofe, montate în pagini curate  şi fixate într'o legătură de piele. Mi s'a părut la început că este o colecţie de versuri din cei mai străluciţi autori ai noştri. Într’adevăr, sentimentalismul lui Eminescu, dragostea de glie a lui Coşbuc, severitatea ritmicei lui Vlahuţă si splendoarea versurilor nestemate ale lui Macedonsky, şi-au dat întâlnire în versurile Erastiei Peretz, formând un stil nou, plin de soare şi de scânteieri metalice, concentrate de oglindirea poate prea matură pentru vârsta autoarei. Am citit câteva din ele. Şi versurile curg lin, ca murmurul unui pârâiaş, ce se strecoară printre pietrele care îi aţin cursul. O inspiraţie fenomenală şi totul natural, atât de natural încât îţi face impresia că trăieşti în lumea romantică a speranţelor, a dorinţelor, a frumosului nemărginit. În afară de versuri, “Miss România" a scris două romane, care vor fi date în curând.”


În fața unui caiet de versuri

POLIGLOTĂ  ŞI IUBITOARE DE MUZICĂ 

“Domnişoara Erastia Peretz, vorbeşte la perfecţie franceza, engleza şi germana şi unul din romanele ei este scris în franţuzeşte şi va fi editat în foarte scurtă vreme de o mare casă din capitala Franţei. Când e emoţionata ”Tia" se aşează la pianul din salonul somptuos şi degetele ei alunecă uşoare, ca un sbor de libelulă, peste clapele de fildeş, pierdute într’o sonată de Chopin sau într'un lied de Schubert, autori de care este îndrăgostită.Când dorul infinitului i se strecoară în suflet, “Tia" se acompaniază şi vocea ei are reflexe de argint care unduiesc în semiobscuritatea încăperii. Iar când tinereţea îşi manifestă drepturile, “Tia" cântă chansonete italieneşti sau romanţe pasionate, acompaniindu-se la ghitară.”

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - coperta volumului de proză
publicat în anul 1933

“TIA" ÎN INTIMITATE

“S'a cam lăsat aşteptată. Venea de la şcoală. O emoţie îndreptăţită îi îmbujora obrajii când auzi vestea alegerii. Dar s'a stăpânit. Spiritele mari sunt totdeauna stăpâne pe situaţie. Şi calmă, s'a aşezat la biroul din bibliotecă.
- Vrei să mă'ntrebi ceva? N'aş avea ce-ţi răspunde. Mă simt oarecum emoţionată, după vestea pe care am primit-o. Şi pe urmă, ce-aş putea să-ţi spun eu, care am împlinit abia 17 ani. Crede-mă te rog, jocurile copilăriei şi studiile nu mi-au mai dat timpul să reţin amintiri. Totuşi văd ca prin vis spectacolele de mare montare de la Teatrul Naţional, unde tatăl meu era director. Mai ales îmi amintesc minunatele versuri din piesele lui importante “Mila Iacşici" şi “Bimbaşa Sava" din care ştiam pasagii întregi “pe de rost". Domnişoara Peretz scoase din bibliotecă două cărţi, legate în piele maron.

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Miss România 1931
în costum naţional
Iată poeţii mei favoriti: Baudelaire şi Verlaine. Ei îmi sunt cei mai buni prieteni, după părinţi. Cu ei mă'nţeleg cel mai bine. Prieteni sinceri şi tăcuţi. Lor le poţi spune tot ce ai pe suflet, fără riscul ca mărturisirea ta să fie contrazisă sau comentată. Pe de altă parte, bieţii mei amici nu mă obligă să mă entuziasmez pentru sentimentele sau sfaturile lor.
- Ce-ai de gând, duduie, pentru mai târziu?
- Uite, după ce termin bacalaureatul, voi studia literele, pentru a mă dedica fie profesoratului, fie literaturei. Dar ce văd, caietul meu de versuri pe masă? Cine ţi la dat? - şi o roşaţă subită îi coloră din nou obrajii. Ai citit ceva din el? Să ştii că nu sunt decât câteva încencări, fără prea mari pretenţii. De altfel am prea puţin timp pentru versuri. M'am ocupat mai mult cu proza şi cei care au citit pasagii din romanele mele, mi-au spus că... ei bine.... da.., mi-au spus că sunt destul de bune. Dar să nu crezi, te rog, că-mi fac un titlu de glorie din asta (…)".

Locul II la concursul Miss România 1931:
d-ra Elena Mischiu
Planurile frumoasei ieşence aveau să devină realitate în foarte scurt timp. Începând din anul 1932 a publicat versuri şi proză scurtă în reviste literare importante ale epocii (“Curierul”, “Linia nouă”, “Revista Fundaţiilor Regale”). A Debutat în librării cu volumul de proză scurtă “Îmi placi!...”  în anul 1933 (la doar 19 ani). În anul 1934 i-a fost publicat volumul “Ceai dansant”. În perioada postbelică a publicat încă două volume de versuri: “Primăvara pustie” (1945) şi “Stele căzătoare” (1946).

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz publicată de
Revista  Fundaţiilor Regale
Sursa: articolul “Miss România 1931” – din „Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iunie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.


Citește mai mult... »