Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Monden. Afișați toate postările

Din lumea teatrului de altădată

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și al unui articol publicat de el în 15 august 1939 în revista “Realitatea Ilustrată” vom devoala câteva dintre aceste uitate… “Curiozități din lumea teatrului”:

CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL

“Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bine’nțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumânări pusă în vârful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau câte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stârnit era o adevărată salvă de tun.”



CU TRĂSURA LA SCARĂ

“La Iași, vechiul teatru – așa zisul Teatru de varietăți” - era înghesuit și nu avea piață, așa că la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii, veniți cu trăsuri, nu înțelegeau că trebuie să se ducă și să ia trăsura dintr-un anumit loc, ci pretindeau să tragă vizitiul la scară. Toate bune, numai că nici nu vroiau să aștepte prea mult, astfel că vizitii se înghesuiau, fiecare doritor să-și servească stăpânul mai repede pentru ca acesta să nu aștepte prea mult. Neexistând pe vremea aceea garderobă – suntem pe la 1845 – boierii veneau însoțiți și de slugi care țineau hainele. În înghesuiala trăsurilor se amestecau și slugile, care apucau caii de căpestre și începeau să injure. Și, deseori, era nevoie de intervenția poliției, căci era bătaie în toată regula între slugi și vizitii. Câteodată se băgau și stăpânii și atunci țigănia se întețea…”.



BILETELE LA CONTROL!!!

Cei din lumea zisă mare se simțeau ofensați dacă la intrarea în teatru li se cereau biletele la control. Nu că nu își cumpărau bilete și că voiau să intre prin fraudă. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului: voiau să fie crezuți pe cuvânt. Și într’adevăr, controlorii salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locuri. Lucrul acesta a durat până la venirea lui I. L. Caragiale la direcția Teatrului Național. Caragiale, pornit pe reforme, cunoscând meteahna boierilor, a dat dispoziții șefului controlor: ‹‹Dumnezeu să vie și nu-l lași fără bilet!››. Șeful controlor – în speță fostul actor și prieten al lui Caragiale, Vasilache Siderescu - și-a muștruluit în sensul acesta oamenii.Seara își face apariția și dă să intre de-a dreptul unul San-Marius, matahală de om, care zice-se luptase ‹‹mascat›› la circ. Controlorul fuge după el:
- Biletul, vă rog!
- Ce vrei, domnule?
- Biletul!
- Care bilet?
- Biletul de intrare.
- Nu mă cunoști?
- Ba da.
- Atunci?
- Așa e ordinul!
- Dute’n… cu ăla de ți-a dat ordinul!



Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s’a dus să raporteze șefului. Vasilache Siderescu revoltat întreabă:
- Care-i ăla?
- Uite, ăla spătosu!
Siderescu ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi plesnește două palme. Când și-a dat seama pe cine pălmuise, șeful controlor a rămas trăsnit. Dar San-Marius, foarte calm, uitându-se la slăbănogul care îl pălmuise, îl întrebă disprețuitor:
- Dumneata n’ai vreo rudă, vreo cunoștință?
- De ce?
- Ca să mi-l trimiți aici să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor.
Când a aflat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Și, cu timpul, ‹‹boierii›› au început, fără să se revolte, să arate biletele de intrare.


DARURI ÎN BANI

A fost o epocă nu prea lungă – fericită epocă vor spune actorii – când publicul recunoscător interpreților nu se mulțumeau numai să aplaude, ci asvârleau cu bani pe scenă. Ba sunt cazuri, mai rare ce-i drept, când unii actori – în special străini – s’au ales cu câte o pungă plină cu aur. Cu timpul aceasă primire a dispărut. Publicul românesc a ales calea de mijloc: nici nu oferă bani, dar nici nu fluieră.


DOAMNELE NU MERG LA STALURI

„Asta mai mult la Iași. Până pe la 1875 doamnele nu veneau la staluri, socotind aceasta ca fiind un lucru înjositor. La staluri nu se duceau decât femeile de rând, nu cucoanele din lumea mare care ocupau numai lojele. Când cucoanele s’au hotărât să se coboare în staluri, faptul a însemnat o mică revoluție.”
Dar acest lucru a adus o altă belea: cucoanele nu își scoteau pentru nimic în lume pălăriile din cap. Nu trebuie uitat că în acea vreme acoperămintele capetelor erau deosebit de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. Elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la modă asistau la o reprezentaţie care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic” pentru că nu puteau să vadă sub nici o formă scena. Rezolvarea aceste mari probleme a fost ea în sine o mare problemă. Citiți despre aceasta articolul:




Citește mai mult... »

În vogă (pe vremea străbunicii)

„Cățelușul purtat în “lessă" la plimbare pe trotuarele îmbulzite ale Căii Victoriei, țigara în colțul gurii artistic fardate, bridge-ul, cocktail-party-ul, etc… și-au făcut debutul în viața Capitalei noastre, ca oricare alt capriciu al modei. Am crezut, atunci când și-au făcut apariția în carnetul mondenelor noastre, că nu vor trăi decât clipe efemere, că nu vor fi decât... “o vogă" trecătoare, că vor avea soarta “altor voge" născute din ordinul “nu știu cui”, apuse ca prin magie fără să știm “precis când" și fără să știm “de ce?" Dar acestea s'au înscăunat în viața de toate zilele a mondenelor bucureștene ca și când obiceiul lor ar fi fost moștenit de la străbunice, o dată cu lada cu naftalină și vechituri. Ceea ce ni s'a părut o glumă a modei constituie azi un lanț indestructibil al vechii tradiții bucureștene.”

În vogă prin anul 1938...
Ce nu știa reporterul interbelic “D. Lc.”, autorul articolului “Voga Capitalei” publicat în numărul din 4 mai 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română” - din care am extras citatul anterior - era că peste câteva decenii o nouă “vogă” avea să pătrundă printre “fashionistele” (“mondenele” de ieri) capitalei: curentul vintage. O modă care readuce la viață ceea ce era “în vogă” in vremea străbunicilor noastre. Să aflăm așadar cam ce era “în vo” prin anul 1938:


Eleganța bucureșteană trebuie să fumeze, trebuie să joace “bridge”, să adore un cățel, să bea “whisky" la “cocktail-party"-uri... Dar toate acestea au intrat de mult în domeniul obișnuinței! Noi elemente, noi baloane de oxygen, sunt reclamate pentru înviorarea ritmului monden. Care-i noua “vogă"? Care e “ultima vogă”? Cum? N'ați observat încă nimic în noua ținută automobilistică a doamnelor bucureștene? E un mic triumf asupra unui despot al garderobei; noua “vogă" dictează: “De azi înainte, dacă vrei porți pălărie, dacă nu, nu porți!. În viteza mașinei, în bătaia vântului și a soarelui de primăvară, aveți dreptul să lăsați buclele ondulației permanente și sugestivei coafuri “paj" să respire în voie. În mașinuța ta doar ești puțin ca și la tine acasă! Și nu porți pălărie! Și apoi îți dă un aer sportiv!

Mai multe articole aici: Străbunica

Vei avea aerul și mai sportiv dacă arborezi pe nas ochelarii negri cu rama groasa. Cu ramă groasă, albă! Așa sună cuvântul de ordine. Mai ales la volan, comiți cea mai gravă abatere de la vogă dacă nu te supui să privești lumea, cerul, iarba și florile prin sticla cenușie care-ți întunecă întreg universul.
- Dar eu am ochi sănătoși și… destul de frumoși și prefer să văd lumea în roz! Nu crezi că această sticlă cenușie?...
- Când “voga" ordonă, tu nu trebuie să crezi nimic, duduie! Căci oricât vei protesta la început, tot termini prin a capitula. De aceea ai admis atât de repede și basmaua “à la russe", pe care o aranjezi în trei colțuri legând două sub bărbie. La început ai avut cu soțul d-tale o discuție care a urmat cam în felul următor:

Prin Cișmigiu... călare
- Bine, dragă, după ce că te aștept un ceas în mașină, îmi sosești legată la cap cu o basma de chivuță?
- “E ultima vogă", dragul meu! “Basmaua “à la russe"...
- E ridicolă, ne va râde toată șoseaua, te rog să o scoți!
- A nu, dragul meu, e ultimul șic și nu vreau de loc să am aerul unei demodate...
Nici nu ați ajuns la Otopeni. Pe lângă mașina voastră au fâlfâit cascade de basmale rusești strident colorate.
- Ai dreptate, draga mea, cred că în definitiv nu-mi displace această “vogă" a basmalelor.
- O! Dar ar fi fost suficient chiar dacă-mi plăcea numai mie…
Străbătând șoseaua până la Snagov ai aflat deodată eu tristețe că încă nu erai la curent cu noua “vogă" sportivă feminină. Nu poate fi vorba decât de o… “nouă vogă”! A doua zi te întâlnești la coafor cu tovarășa de sky:
- Știi, avem cu ce înlocui sky-ul. O “nouă vogă"… Sportivă. Mi-am și comandat… ghici ce?
- Ți-am luat-o înainte, scumpă amică, am și fost ieri până la Minovici și n'am căzut decât de trei ori.
- De pe cal?
- Cum de pe cal? De pe bicicietă, dragă! Dar văd că nu prea ești la curent cu moda sportivă. N'ai aflat încă de ultima vogă a ciclismului feminin? Fusta-pantalon e indispensabilă, restul se înjghebează ușor!


Ce va dăinui din acest stol de noi capricii mondene cu care ne-a dăruit primăvara anului acestuia? De cele mai multe ori puterea unei “vogi" apune odată cu sfârșitul sezonului… Să nu dispere modistele? Să nu jubileze negustorii Bazacei!? Și bine ar face elegantele sportive dacă din timp, ar socoti un colțișor în apartamentul lor, destinat miculul “Muzeu al capriciilor” lor sportive. O bicicletă condamnată ruginii așteaptă să-și ocupe locul pe lângă alte unelte demodate…”

La Șosea... pe bicicletă



Sursa: articolul “Voga Capitalei” – semnat “D. Lc.” - publicat în numărul din 4 mai 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

O nuntă de vis în Orașul Unirii

Unul dintre cele mai importante evenimente mondene de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost fără îndoială nunta domnitorului Gheorghe Bibescu cu Maria Văcărescu – Marițica după cum era alintată - nepoata boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, o domniță renumită în epocă pentru frumusețea sa în toată Țara Românească. Povestea de dragoste dintre cei doi a început în anul 1843, în chiar seara zilei în care a avut loc ceremonia ungerii și întronării lui Gheorghe Bibescu. Noul domnitor a fost sedus de frumusețea Marițicăi de cum a văzut-o pentru prima dată. Gheorghe Bibescu și-a făcut intrarea la spectacolul de gală de la teatru, în seara întronării, îmbrăcat cu o mantie albă, lungă și cu cute, o pelerină de samur și un gugiuman cu penaj.” Frumusețea Mariei Văcărescu strălucea într-una din lojele situate în fața celei domnești. Frumoasa doamnă era “îmbrăcată într-o toaletă strălucită cu sânul și brațele goale și atrăgea toate privirile sălii. Răpitoarea frumusețe a tinerei domnițe nu putea să nu fie observată de Domn, care avu ceea ce se numește un coup de foudre”. El a vizitat-o în lojă pe tânăra spătăreasă chiar în acea seară și și-a dezvăluit intențiile spunându-i că frumusețea ei ar da o strălucire mai mare tronului Țării Românești”.


Maria (Marițica) Văcărescu și Gheorghe Bibescu
Înfăptuirea căsătoriei nu avea însă să fie ușor de făcut. Gheorghe Bibescu - domnul Tarii Romanesti - era căsătorit cu Zoe Bibescu (născută Mavrocordat) cu care avea șapte copii. Pe de altă parte, Maria Văcărescu  – după o poveste de dragoste cu fotograful Carol Popp de Szathmari care a făcut vâlvă in acele vremuri – fusese dată de soție spătarului Costache Ghica, cu care avea 4 copii. Cei doi îndrăgostiții au trecut însă peste aceste “mici amănunteși s-au căsătorit doi ani mai târziu, în primele zile ale lunii septembrie din anul 1845. Nunta lor a fost cu adevărat una plină de strălucire și de fast:

Mireasa, care venea din străinătate, a călătorit cu vaporul “Eros” pe Dunăre până la Brăila și a fost salutată cu onoruri princiare în toate porturile românești prin care a trecut. Aici, în cinstea Mariei Văcărescu a fost organizată cea mai frumoasă sărbătoare din câte văzuse până atunci Brăila”: “în ziua de 7 Septembrie, ajunul Sf. Maria, în mijlocul sunetelor de clopote de la toate bisericile orașului, sosi Doamna pe vaporul “Eros” la Brăila. Debarcaderul era împodobit cu arcuri de triumf și cu alee de verdeață ce duceau până la locuința pregătită pentru ea în oraș; străzile și piațetele erau de asemenea împodobite cu arcuri de triumf și ghirlande de flori. (…) Doamna de o frumusețe ideală, zâmbitoare și fericită, sprijinită de brațul Banului Filipescu și al Logofătului Cornescu, trecu puntea dintre vapor și debarcader într’un costum simplu de călătorie ce-i creșteau frumusețea. Sub pașii ei se aruncau flori din partea cucoanelor și fetelor cari umpluseră cheiul”. Toată manifestarea a fost bineînțeles acompaniată  de muzica militară și de “sunetele de clopote de la toate bisericile orașului”, iar în drumul suitei care o conducea pe frumoasa domniță țărani și țărance, îmbrăcați național, cu strigăte entuziaste aruncau flori înaintea caretei”.

Maria Bibescu
Suita domnească și-a continuat a doua zi drumul către Focșani, loc ales pentru nuntă tocmai pentru a afirma năzuința de unire a românilor din cele două țări românești. Demn de remarcat este că “pe podul de pe Milcov, moldovenii ridicaseră un arc de triumf impozant; spre Muntenia era reprezentată Amicia, iar spre Moldova Hymenul, ținând în dreapta facla, iar în stânga jugul dulce al căsătoriei; deasupra erau scrise numele Gheorghe și Maria cu câte o coroană fiecare. În fața de către Țara Românească era reprezentat Radu Negru, iar spre Moldova Dragoș Vodă”. În oraș au răsunat toată seara care a precedat nunta domnească melodiile vesele cântate de “orchestra lui Wiest” și de celebrele tarafuri de lăutari ale vremii.

Ziua nuntii - 9 septembrie 1845 - a debutat cu salvele de artilerie care anunțau plecarea Domnului și a Doamnei către biserică. Episcopul Chesarie al Buzăului cu Sfânta Evanghelie în mână, împreună cu o suită importantă de clerici, a întâmpinat mirii la intrarea în Mănăstirea Sf. Ioan, în ovațiile mulțimii adunate aici. Toți ochii celor prezenți era ațintiți asupra frumoasei mirese care pășea în biserică alături de Domn:O diademă splendidă și întreită îi încorona fruntea frumoasă; o rochie albă garnisită de amândouă părțile cu stele de briliante și cu un corsaj strălucitor de diamante îi împodobea corpul ușor și mlădios, de o carnație scânteietoare ca marmora, încoronat natural de undele de aur ale părului său.” Alături de ea pășea Domnul Gheorghe Bibescu ”măreț în costumul lui superb”. Ceremonia religioasă a fost una plină de strălucire. Un martor al evenimentului – ministrul Ion Bălăceanu – aprecia câteva decenii mai târziu că “de la Traian și până atunci nu cred că s’a făcut pe pământul Țării o horă mai strălucitoare decât aceea când preoții cântând Isaia dănțuiește, cei doi Domni, cu cele două Doamne, Episcopul și clerul au executat mișcarea cerută de biserică. În același timp, în 12 biserici din 12 sate românești se săvărșeau 12 nunți de țărani, cărora Domnul le dăruise “care cu patru boi, lăzi cu zestre și pământ la fiecare”. A urmat prânzul de gală la care Gheorghe Bibescu a toastat pentru “vecinica Unire a Moldovenilor cu Muntenii”.

Doamna Marițica Bibescu
Atmosfera de la balul organizat în seara nunții a fost una feerică: “Seara, balul, iluminat de la 9 ceasuri din noapte, ca pe niște scăpărări, de focurile de artificii aranjate de niște artiști francezi și la care luară parte Doamna și Domnul în costume strălucite de seară și un public de peste 50.000 de oameni. La poarta mănăstirii se înălța un templu artistic unde se dansau dansuri naționale. Sub privirile fermecate ale spectatorilor se ridicau baloane de care erau atârnate cununi formate din candele aprinse, cu lumini colorate, iar din baloane se coborau porumbițe depunând la picioarele mirilor versuri și flori.

Poveștile frumoase nu țin din păcate o veșnicie. Domnul Gheorghe Bibescu nu a mai stat decât trei ani pe tronul Țării Românești. Maria Bibescu, în zilele revoluției din 1848, și-a urmat soțul în exil, la Paris. Căsnicia lor a durat aproape 15 ani. Maria Bibescu a murit în 27 septembrie 1859, în Orașul Luminilor, datorită unui cancer. 

Sursa: Nicolae Petrașcu – “Icoane de lumină”,  tipografia “Bucovina” din București, 1935-1941



Citește mai mult... »

Revolta domnițelor în alb

Mare zarvă a provocat în protipendada bucureșteană a anului 1817 un pitac al lui Vodă Caragea: Că afară de domnițe și de beizadele nici o altă cucoană, oricât de ingliudiusită și din protipendadă ar fi, nu are voie să mai poarte straie și cumașuri de mătăsărie albă. Adică nici aclazuri, nici catifele, nici croazele de vopseaua asta nu mai sunt îngăduite cu nici un chip jupânițelor. Decât numai domnițelor Ruxandra, Ralu și Smaranda, precum și luminăției sale bezadea Constantin.”

Stradă din București în vremea lui Vodă Caragea
O asemenea ofensă nu mai fusese nicicând adusă duducilor și jupâneselor din Țara Românească și nu putea să nu zgândăre orgoliul cucoanelor din înalta societate: Multe neînțelegeri familiale au urmat în casele boierilor noștri din pricina acestui nesocotit pitac al lui Vodă Caragea. Jupânițele își acuzau soții de slăbiciune față de Vodă, care destul jecmănea poporul, ca să nu se mai amestece în treburile muierești.” Teama de surghiun era însă mare și ca urmare boierii încercau din răsputeri să își liniștească jumătățile scandalizate și pe îndureratele fiice. Primul eveniment monden avea să agite însă și mai mult spiritele încinse:

Clădirea teatrului  de la Cișmeaua roșie
Peste câteva zile, la teatrul de la Cișmeaua roșie se reprezenta în elinește „Mânia lui Achile”. Juca și domnița Ralu, așa că la reprezentație asista și Vodă, care nu lipsea de la nici una din reprezentațiile date de fata lui iubită. Sute de lumânări de ceară (nu de seu ca de obicei) fuseseră împrăștiate prin sală. Cu toate  acestea, toate duducile și jupânițele aflate în sală sunt triste și amărâte, fiindcă nimeni nu le ia în seamă în rochiile lor cât de elegante, de catifea imonie, de canavăț similiu, de beroză în vărguțe, de mătase liliachie sau pătlăginie, când în loja lui Vodă îți ia ochii albeața alcazului cu care erau înveșmântați și beizadeau Constantin și surorile lui Smaranda și Ruxandra. Iar pe scenă într’un rol de păstoriță troiană, domnița Ralu e numai o spumă de dantelărie albă.

Umilința jupâneselor a fost așadar totală. O adevărată revoltă a avut loc prin casele boierilor Filipești, Slătineni, Dudești, Golești și Samurcași în acea seară. Iar boierii nu au scăpat de gura bietelor duducuțe decât făgăduind în mod solemn că vor cere lui Vodă retragerea pitacului cu pricina. Boierii și-au uitat făgăduiala – jupânițele însă nu:  “Mai multe zile la rând, vorniceasa Tarsița Filipescu, soția lui Iordache Filipescu, a cutreierat casele jupânitelor prietene și, într'o bună zi, într'o sfântă Duminică cu vreme frumoasă de credeai că e primavară, pe podul Mogoșoaiei nu mai puteai trece de înghesuiala caretelor de Viena care plimbau duducile, de la palatul Brâncoveanului până la casele Golescului. Dar iată că, parcă la un semn, în toate britcile și săniile, duducilor au început a li se părea prea cald. Toate au scuturat de pe umeri malotelele de vopsea întunecată, care le-au căzut mototol la picioare, și au rămas toatele numai în sulupuri de alcaz alb, de se vedeau numai rochii de mătăsării albe.



Dinspre cealaltă parte a uliței venea tocmai sania domniței Ralu, înconjurată de arnăuți și ciohodari. Și era domnița înveșmântată numai în vopsea albă! Când s'au întâlnit caleștile, cea a domniței cu cele ale duducilor înveșmântate numai în vopseaua interzisă, s'a schimbat Ralu la față și a poruncit arnăuților să se întoarcă spre curtea nouă. Până seara, caleștile duducilor victorioase, strălucitoare de frumusețe, de salupurile de tot felul dar numai albe, s'au plimbat pe Podul Mogoșoaiei, călcând astfel, prin cea mai pașnică revoluție cunoscută în istorie, porunca lui Vodă.

Afrontul adus domniței Ralu era prea mare însă prea mare pentru ca lucrurile să rămână așa: De cum a ajuns la Curte, spărgând sfatul lui Vodă, domnița Ralu a cerut pedepsirea duducilor care au înfruntat-o, călcând cu nerușinare porunca domnească. Vodă avea el alte griji, dar de amarnica Ralu nu putea scăpa atât de ușor. De aceea, a doua zi, logofătul spătăriei citea la răspântii un nou pitac al lui Vodă, în care poruncea zapciilor agiei “unde or întâlni duduci cu veștminte albe să le despoaie și să aducă hainele rupte la Curte”. De frică, nici o duducă nu a mai ieșit în rochii de vopsea albă, dar nici domnița Ralu nu s'a bucurat prea mult de înfrângerea revoltei. Primind vești rele de la Stambul, într’o bu zi, Vodă Caragea cu domnițele și beizadeaua, au fugit rușinos peste munți. Blestemul duducilor îl ajunsese pesemne!“


Citește și:  Războiul malancoavelor

Sursa: articolul “Pe vremea lui Caragea – o revoltă a bucureștencelor” – semnat “I.I.” – publicat în revista Ilustrațiunea Română” din 6 ianuarie 1937





Citește mai mult... »

Războiul malancoavelor

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de început ai occidentalizării  societăţi româneşti, care renunța încetul cu încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie de domnițele vremii.


Tonul modei în micile principate române era dat în acei ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și le mai purtau o viață...” (George Costescu – “Bucureștii vechiului regat”)

Zoe Em. Florescu
Se crede îndeobște că moda și croiala franțuzească au fost impuse în Țările Române de generația “bonjuriștilor de la 1848” (“Ai noştri tineri la Paris învaţă/La gât cravata cum se leagă, nodul...”, nu-i așa?). Cu toate acestea, se pare că momentul începând cu care moda pariziană a izbutit să se împună în lumea protipendadei bucureștene a fost un bal organizat la începutul iernii anului 1830 în salonul d-nei Zoe Em. Florescu, “mama generalului Florescu, născută Faca, și care, în acele vremuri, uimise Bucureștii cu eleganța casei și cu toaletelor sale.” Povestea acelei seri este redată în articolul “Războiul malancoavelor”, publicat un secol mai târziu, în numărul din 11 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română”):

În salonul frumoasei gazde, în după amiaza acelei zile, e o mulțime veselă și gălăgioasă. Sunt cucoane tinere, unele purtându-se legate la cap cu turban, zăbranic sau marabu meșteșugit adus, cu coadele cu pamblice și urmuz, împănate cu stele și fulii de diamante, îmbrăcate în rochii de mătăsărie, marțelin sau poplină fără cute, mâneci cu bufanturi, ciupag scurt, încă pe moda imperiului.

Eufrosina Calimachi
Fetele, codane ochioase sau smerite, mândre în boiu și gingașe în apucături și mers, au capul gol, cu pamblici și cu flori și rochii garnisite pe poale cu fionguri și pamblice de stofă. Cucoanele mai în vârstă păstrează încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe și cu șal pe spate.Și toate sunt numai grație și gângureală, ca hulubițele, râzând repede și fără motiv, șoptindu-și între ele fleacuri și nimicuri. Sosirea lui Nicolae Ipătescu, la braț cu Eufrosina Calimachi, tandra și gingașa mlădiță de Domn, a provocat o cuvenită și respectuoasă tăcere. Nicolae Ipătescu reprezintă eleganța masculină “după ultimele strigăte", iar Eufrosina Calimachi pleacă în fiecare primăvară și toamnă la Viena, de unde se întoarce cu butca plină de cele mai alese modele, de la marile croitorese din capitala Austriei.

Nicolae Ipătescu
Cei doi dictatori ai modei în București sunt, pe drept cuvânt, priviți cu admirație și imediat îmbrăcămintea lor este copiată în toate amănuntele de tineretul de ambele sexe. Dar abia s'a potolit rumoarea produsă de apariția celor doi arbitri ai eleganței și tocmai se prezenta în fața oaspeților o țigancă bine îmbrăcată și purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, ținând o tavă cu mai multe păhăruțe de vutcă de izmă, câteva farfurii cu migdale curățate și cu năut prăjit, când se produse o mișcare ca de mare panică. Toți își îndreptară privirile spre ușă și toate conversațiile încetară. Cleopatra Ghica, într'o rochie din cel mai ales brocart, de o culoare roșie, ca vișina putredă, cu garnituri îndrăznețe și de o tăietură cu totul nouă, își făcuse apariția. Imediat toate privirile începură să judece rochia noii venite. Se auzeau șoapte de admirație și femeile spuneau:
-E mai frumoasă decât rochia Eufrosinei Calimachi !!!

Cleopatra Ghica
(bunica lui I.G. Duca)
Era Cleopatra Ghica, de o mare frumusețe și prestanță fizică. Privirea ei știa să domine și să poruncească, tot așa cum portul ei mândru provoca o neprecupețită admirație. Miniatura lucrată pe pânză de Hape, care ne-a rămas de la ea, nu poate reda nici pe departe farmecul acestei minunate femei. Rochia ei a devenit imediat obiectul atenției tuturor cucoanelor și duducilor. Până și bătrânele d-re Hartulari, ursuze și cari nu se mișcau din fotelele lor niciodată, au venit mai aproape să admire rochia Cleopatrei Ghica. Eufrosina Calimachi, în acest timp, stătea cu totul retrasă. Suferise o amarnică înfrângere. Până chiar și Nicolae Ipătescu o complimentase pe rivala sa pentru rochia frumoasă ce purta.

Pentru prima oară în Țara Româneasca, moda Parisului dădea o fatală lovitură modei de la Viena. Cleopatra Ghica sosise de curând dintr’o călătorie la Paris și își adusese câteva toalete, care în acea iarnă i-au adus mult râvnitul titlu de “Regină a eleganței". Imediat Eufrosina Calimachi a plecat la Viena să-și aducă un nou transport de toalete. Dar nu a isbutit să-și detroneze rivala. Moda Parisului s'a introdus definitiv printre doamnele și domnișoarele noastre, cari încercau, care mai de care, să imite rochiile Cleopatrei Ghica. “Madmoiselle Francoise", o bătrână franțuzoaică ce și-a deschis un salon de modă cu modele de la Paris, a cucerit imediat întreaga clientelă feminină a Bucureștilor. Eufrosina Calimachi și câteva prietene au rămas însă până la moarte în crunt război cu rivalele lor, mult mai numeroase: s'au îmbrăcat numai la croitoresele din Viena. A fost prima victorie a latinității în Principate!



Citește mai mult... »

E bun divorțul, ba e rău...


Nu o să încerc să alcătuiesc aici si acum o “istorie a divorţului”. O să vă spun doar că de-a lungul a multor secole doar barbaţii aveau dreptul de a divorţa. Abia către sfărşitul secolului al XIX-lea femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul. E drept - doar pentru "motive considerate ca fiind foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Dobândirea dreptului de a divorţa nu a fost obţinut în urma unei lupte uşoare sau de scurtă durată. O să vă mire poate să aflaţi că Italia a legalizat divorţul abia în anul 1974, Irlanda în anul 1997  sau că ultima ţara din Europa care a legalizat divorţul a fost Malta – în 2011. Din acest punct de vedere putem să considerăm România ca fiind o ţară cu legislaţie modernă încă de la începutul secolului al XX-lea. Asta poate şi pentru că noi românii am avut întotdeauna umor: un hâtru spunea cândva că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria. 


Tocmai pentru că divorțul era încă la început de drum în primii ani ai secolului al XX-lea în România, răspunsul dat de cititoarele revistei „Moda Nouă Ilustrată” la întrebarea  „E bine sau rău să existe divorțul?” poate să ne dea o idee despre mentalitățile existente atunci în societatea românească. Completând această anchetă cu răspunsurile voastre ne vom da seama împreună dacă și cât de mult s-au schimbat aceste metalități de-a lungul ultimului secol. Vă invit așadar să citiți răspunsurile cititorilor de acum un veac și să le completați cu răspunsurile voastre, ale celor de azi, făcute sub forma unor comentarii – care vor fi adăugate la articol pe măsură ce le faceți. Vă invit deasemenea să răspundeți și la sondajul făcut pe blog (în partea din stănga a ecranului).

Păreri de ieri:

D-șoara Pieriete Enciulescu, București:

E și nu e necesar divorțul. Dacă după căsătorie se iscă neînțelegeri, caracterele nu se potrivesc, se dezgustă unul pe altul, ce e de făcut? Veșnic să trăiască în acest iad? Veșnic să sufere infernul? Nu. În acest caz divorțul se impune.


D-șoara Jeanetta, Craiova:

“1) E rău, fiindcă aproape toți, bazați că se pot despărți când vor, contractează căsătoriile fără multă gândire și fără nici un sentiment... știind că vor găsi scăpare în divorț.
  2) E însă și bine că există divorțul, căci el scapă pe multe femei de tirania bărbaților.

D-na C.D., Giurgiu:

Ușurința cu care se fac azi căsătoriile fac divorțul aproape indispensabil. De multe ori se face logodna între doi tineri, fără ca ei să se fi văzut mai mult de două sau trei ori și deci n’au avut timp de a’și cunoaște întru’câtva caracterele reciproce. De altmintrelea aceasta nici nu li se pare necesar. De obicei tânărul întreabă numai la ce cifră se ridică zestrea domnișoarei, iar dînsa se informează ce leafă are viitorul soț. Dacă cifrele sunt oare-cum satisfăcătoare, căsătoria se face. Și la urma urmei de ce nu? Oare nu au la îndemână divorțul care se însărcinează să-i scape unul de altul îndată ce s-au plictisit de viața în doi? Acesta e însă numai privilegiul fetelor cu zestre și al celor fără inimă. Căci n’are inimă acea femeie care își părăsește copii și soțul, de multe ori numai din cauză că acesta din urmă și-a pierdut serviciul sau că din motive de economie i s’a redus leafa și deci nu mai e în stare să-i facă d-nei numărul de toalete și pălării anual hotărât înainte.


Sunt însă și femei care duc o viață mizerabilă, moralmente vorbind, și care nu se pot gândi la divorț din cauză că au copii. Ele preferă să sufere decât să se despartă de ei. Căci legea divorțului e astfel alcătuită, că de multe ori, chiar pe nedrept, îi ia mamei copilul, când are numai unul, și îi dă numai parte din ei, când are mai mulți. Poate ea trăi liniștită când știe că singurul copil, sau copiii ei sunt lipsiți de îngrijirile și de mângâierile ei de mama? Nu cred. De aceea multe din femei, cu toate motivele serioase de divorț pe care le au, nu pot profita de el și privesc cu ură acea lege care le asigură dreptul de a schimba bărbații aproape după plac, dar care nu le poate păstra neștirbit dreptul lor de mamă. Totuși, dacă n-ar exista divorțul, eu cred că unele dintre căsătorii s’ar face cu mai puțină grabă și mai multă seriozitate. Tinerii ar căuta să cunoască mai mult caracterul viitoarelor soții, iar zestrea ar rămâne pe planul al doilea. Și d-șoarele n’ar mai putea spune cu atâta ușurință ca astăzi: Îl las și iau altul!
  
Dl. Stegheor, Mizil: 


“Divorțul e bun, întrucât cauzele care te împing la acesta sunt destul de reale. Cine oare ar putea spune că nu-i pentru divorț când soarta i-ar dărui nu numai o iubire efemeră dar și o viață insuportabilă? Precum orișice măsea stricată se dă afară – neputând-o suferi – tot astfel se simte necesitatea de divorț într’o căsnicie dezbinată. Divorțul este un bine pentru că teama lui face pe soți mai îngrijitori, mai blânzi, înlăturând de cele mai multe ori unele nenorociri. Divorțul – în cazul când s’a apelat la ajutorul lui – înlătură orișice soartă lamentabilă, cicatrizează arsurile, dând în același timp fiecăreia dintre părți fericirea și liniștea pierdută. La vie est possible, quand les esprits sont en commune acord.”
  

D-șoara Constanța Constantinescu, Galați:

Când valurile mării sunt lovite de tempestă, corabia trebuie să naufragieze; când valurile căsătoriei se izbesc de stânca unei dragoste stinse și în caleți înduri zile spinoase și nopți nouroase și în loc de sentimentele iubirei trădată te vezi, atunci divorțul se impune.

Dl. Costică de la Vișina:

“Această portiță dă soților voie de a se hazarda pe calea răului, și apucând unul dintre soți o cale greșită, iubirea piere, dragostea înflăcărată se nimicește. Dacă divorțul n’ar exista, atunci soții ar întâmpina cu bărbăție micile neajunsuri, neavând loc de scăpare, și astfel mai pe urmă totul ar reintra în armonie.”


D-șoara Florica Chrițoiu, București:

Numai în cazuri extreme să se admită divorțul, nu pentru fie-ce fleac. De ex. când soțul sau soția ar suferi de defectul beției sau de patima jocului de cărți, când ar fi în stare să-și dea și ultimul ban și să ruineze casa, numai pentru satisfacerea pasiunei lor nenorocite.

D-na Elena locot. Petrovici, Fălticeni:

De multe ori în viața conjugală suporți multe cu abnegație și răbdare, te închini crudei soarte spre a-ți urzi fericirea din suferință, numai și numai pentru a înlătura divorțul, dar în van. Când obligațiunile mutuale ca: amoarea sanctificată și purificată a voințelor și inteligenței, care ar putea fi focarul virtuților și luminelor între soți ar înceta și când buna reputație a soțului s’ar scoborî într’atâta încât soția nu mai poate a-i arăta candoarea iubirei, resemnațiune și paciență, nu mai rămâne alta decât divorțul.

Păreri de azi:

Angela Hartmann: În cazurile extreme, când nu mai este nimic de făcut, da, divorțul este necesar!

Ilie Ana Maria: Uneori este necesar, atunci când constați că drumul pe care ai pornit cu partenerul tău nu mai este același și nici motivele pt. care ai pornit la drum. Ce altceva poți face? Orice despărțire cred ca este mai dureroasă atunci când există copii pentru că nu poți știi niciodată cât suferă ei și nici cuantifica durerea lor. 

Cris1na M1nea: E sănătos la nevoie :))

Pucleseanu Alexandrina Georgeta: Da. Când totul se rupe nu mai are rost să continui.


Cornel Schiau, Pătârlagele: Se constată numărul redus de răspunsuri al femeilor căsătorite. "Emanciparea" pe subiect este vizibilă la domnișoare!


Monica Obrad, Ocna de Fier: Divorțul nu rezolvă cu adevărat orice problemă și nu reușește să șteargă memoria nici-unei persoane. 

Daniela Mihaela Drenea, Toscana: Uneori e tot atât de necesar ca și amputarea; renunți la o parte pt. a trăi...


Nicoleta Dumitru: Dacă partenerii nu se mai iubesc,nu se mai respectă, atunci divorțul este bine venit.


Erna Ștefan-Marius: Divorțul este o ruptură care te scoate dintr-un coșmar.Spun asta pentru ca nu sânt de acord cu divorțurile din plictiseală, care sânt multe în ziua de azi. Și nu sânt de acord să se divorțeze ca să se cadă din lac în puț.

Anonim: Instituţia căsătoriei a fost făcută pt. a se asigura copiilor un cămin, o familie, unde să crească în siguranţă, îngrijit şi înconjurat de dragoste - pt. a se dezvolta armonios. De foarte multe ori această INSTITUŢIE devine o adevărată INCHISOARE unde DEŢINUŢII ajung să se urască... iar viaţa copiilor devine un îngrozitor coşmar, asistând la certuri şi bătăi, care le RĂPEŞTE COPILĂRIA. Şi, culmea tragismului, când ajung la maturitate, copiii, cei pt. care ţi-ai distrus viaţa trăind alături de cineva nepotrivit, ajung să-ţi facă reproşuri, imputări, şi să te scoată din viaţa lor, pt. a-şi trăi FRUMOS viaţa lor. Când doi oameni nu se potrivesc, să-i obligi să se suporte o viaţă întreagă, este un nonsens. Viaţa este şi aşa prea scurtă ca să fii obligat s-o petreci alături de un om pe care, în timp, ajungi să îl deteşti. Adulterul nu este o soluţie, ci, aşa cum spune Daniela, AMPUTAREA se impune. Prozaic vorbind, când o pereche de pantofi te strâng, îţi fac răni la picioare, NU-I MAI PORŢI. Cauţi alţii care ţi se potrivesc. SAU... mai bine desculţ...


Lore Loredana: Zâmbesc, pentru că nu știu exact ce să răspund. Divorțul e și bun, dar și rău. Da, de acord cu divorțul acolo unde este violență, jignire, când nu mai există cuvântul familie , dar pe de altă parte nu sunt de acord cu divorțul când pentru orice supărare hai să divorțăm, azi mai plăcut, mâine nu. Uneori pentru căsătorie trebuie să "luptăm", să o ținem strâns, dacă ne-o dorim. Este foarte ușor să divorțezi.... dar să ne întrebăm dacă chiar merită! Duminică plăcută în continuare...

Maria Safca, Murighiol: Majoră întrebare pentru vremurile care le trăim astăzi!?..Dacă este căsătorie poate urma nefericit şi un divorţ... Să cugetăm bine...

Ecaterina Barbu, Iaşi: Când doi oameni nu mai au ce să-şi spună, când se incomodeză unul pe celălalt, când nu se mai tolerează unul pe celălat, când totul e cenuşiu când sunt împreună, când nu se mai pot bucura că sunt împreună, din păcate, sau din fericire, divorţul e soluţia salvatoare.

Anonim (pentru Lore Loredana): O căsnicie NU SE ŢINE STRÂNS. Ideea în sine aduce a DICTATURĂ. Iar istoria confirmă că orice dictatură a fost răsturnată. Este o alianţă dorită şi apoi acceptată bilateral, în care ambii parteneri TREBUIE să facă mici sau mari compromisuri, pentru a ajunge la un numitor comun, în momentul în care CHIMIA HORMONILOR a dispărut. DAR, dacă aceasta nu este înlocuită cu ataşament, cu afecţiune sufletească, cu respect reciproc, căsnicia devine o corvoadă. Să nu creiem FALSE IMAGINI, ANGELICE. Te lupţi pentru a ţine legat un om care nu mai vrea să-şi împartă viaţa cu tine? Eşti tipul FEMEILOR CRAMPON care mai bine îşi vede soţul mort decât să-i redea libertatea?




Citește mai mult... »