Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

Drame pe Dunăre

Ne-am început zilele trecute, însoțiți de publicistul N. Papatanasiu, vizita în lumea de altădată a Brăilei, oraș în care “viaţa portului s’a risipit, s'a stins” și în care se depăna pe atunci “un film, cu încetinitorul, obositor şi enervant.” În lumea aceasta amorțită, vestea că două vapoare își vor începe din nou peregrinările pe Dunăre părea că va readuce dinnou la viață portul și pe oamenii lui. Cu toate acestea“În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.

     Citește aici prima parte a reportajului: Oameni din porturi

* * *

- Patera! - E glasul lui Dimitrachi.
- Ce este? - întreabă Barba Costa, trezit din gânduri, privind spre Dimitraki, care avenit pentru întâia oară la cafenea.
Vestea e cu adevărat extraordinară: Ernestinaşi și Ariadni pornesc mâine spre Silistra. Casa lor de cereale a hotărât să aducă o încărcătură de orz. Orzul are prețul în urcare. Vecinii de la mesele dimprejur au ridicat capetele. Știrea face într'o clipă înconjurul cafenelii. Dimitraki a vorbit prea tare.

Bărci în portul Brăilei
În trupul lui Barba Costa sângele svâcnește! Începe iarăși călătoria în susul fluviului, de-a-lungul porturilor, de-a-lungul malurilor înverzite de sălcii! Gândul lui reface călătoriile (atâtea!), revede chipuri de cunoscuți și prieteni.
- Mergem, Spiro! Pleci și tu! - rostește el.
Spiro sfârșește de silabisit o frază, apoi pune degetul drept zăloagă, dă din cap și pornește după Barba Costa.
- E, na pari o diàvolos! - (La naiba!) izbucnește el pe sub mustăți. Nu poate să vadă cum are să aranjeze cu Evridiki, în privința Aretiei. Asta îl îngrijorează, peste poate, pe capetan Spiro.

* * *

Şi călătoria în lungul fluviului începe aşa cum a depănat-o Barba Costa în priviri. Mai întâi, hârtiile la agenție, la vamă, la căpitănie. De asta au avut grijă oamenii d-lui Panopulos. Seara, totul era gata. Remorcherul Alice s'a apropiat de Ernestina și a acostat alături, duduind din motoare. Până a nu se lăsa pe deplin întunericul deasupra portului, a început o manevră puțin complicată. Ariadni trebuia scos dintre Clitemnestra și Ifigenia și lipit de Ernestina, care avea să-i fie tovarăș de drum. Parâmele au fost slăbite. Ariadni a fost legată la pupă, de Alice, care s'a pornit să întindă parâma de sârmă. Apoi, lăsat în cursul apei (șlepurile se leagă cu prora în susul fluviului) șlepul diriguit doar de cârmă, pe care o rotea grijuliu Spiro, s'a a lipit de Ernestina.
În zori, plecarea. Manevra retragerii legăturilor o face Dumitraki. Parâmele care unesc cele două șlepuri cu remorcherul au fost legate de cu seară. Barba Costa stă în cabina înălțată a cârmei, (sto timòni). Remorcherul șuieră prelung, cu glas răgușit și se'ndepărtează încet. Parâmele se întind. O mică sguduitură. Vaporașule oprit o clipă pe loc. Pe coș se'nvolbură lințolii de fum. Helicele frământă apa Dunării, care oglindește zorii albăstrii. Un șuier scurt. Șlepurile înaintează. S.R.D. 326 și celelalte rămân în urmă. Decorul portului, împodobit cu lumini palide, se trage îndărăt, cu siluetele turnurilor de la fabrici, cu vaporașele și șlepurile priponite în ancore.

Cargobot încărcând cereale în portul Brăilei - 1937
Apoi, malurile se apropie, cu priveliștea mereu neschimbată a sălciilor verzi. Uneori, un sat. Mai târziu, în amiezi, Piua-Petri - un port mărunt. Pe înserat, popas în fața Hârșovei, un orășel împlinit între două dealuri albe, de calcar. Între două canarale, cum li se spune. Aici, Barba Costa a rămas în mai multe rânduri, pentru ca să încarce grâne. Are prieteni buni. După ce ancora e coborâtă, Barba Costa pornește cu barca spre port, ca să întâlnească pe Kirio Dimitri. Întâlnirea cu Kirio Dimitri e afectuoasă, ca între cunoscuți de demult. Seara se încheie, cu alți prieteni, la un restaurant, lângă pahare cu vin.
În zori, furtună. Dunărea e cu totul alta. Valurile se năpustesc în toate părțile, ca o învârtejire prin nămoluri. Dintr'un braț de apă, se ivește un remorcher negru cu brazdă roșie. Îl cunoaște Barba Costa. Stăpân e căpitan Ali, un cunoscut de demult. Roata cârmei se smucește în mâinile lui Barba Costa, dar el o ține bine. Remorcherul lui căpitan Ali s'a pierdut, în urmă, dimpreună cu aducerile aminte.

* * *

În clipa aceasta, pe șlepul de-alături, se aud glasuri care biruesc vântoasa și strigăte de ajutor. Barba Costa poate să vadă de-aci, de sus, pe Areti alergând cu părul învâlvorat pe punte, urmărită de Spiro, înfuriat, ca o gorilă. Scena se desfășoară cu o repeziciune de fulger. Nici cât ar pune cârma la babord, Aretia a și ajuns la prora șlepului, încalecă peste balustradă şi se asvârle în apă, între cele două șlepuri. Capetan Costa își întipărește expresia chipului Aretiei, de spaimă și amărăciune, ca pe-un clișeu. Închide ochii o clipă și imaginea nu se șterge. Îndată, se smulge din inerție și deschide ușa cabinei:
- Dimitraki! Dimitraki!
Dar Dimitraki e gata. A văzut și el pe fereastră împrejurarea. Aleargă pe Ariadni, scutură de umeri pe Spiro care pare un hăbăuc, se repede în casă, reapare și privește în urma șlepului. Barba Costa face și el la fel. Dâra de spumă de la pupa șlepului se pierde în valurile nămoloase. Trupul fetei nu reapare. Numai valuri, valuri, în culoarea lutului galben, dobrogean. Dimitraki ar voi parcă să deslege lotca șlepului și să se avânte prin valuri, în căutarea Aretiei. Ezită, însă. Ar fi o nebunie! - gândește Barba Costa. Așa vede și Dimitraki care revine pe Ernestina și urcă la cârmă:
- Ideş? (Ai văzut?) - întreabă fiul.
- Ne! (Da!) - spune Barba Costa și lasă în mâna lui Dimitraki roata de fier. Coboară și pătrunde în casa lui Spiro. Spiro a rămas, de piatră, pe un hambar. De pe vapor n'a observat nimic. Vântul șuieră și izbucnește mai tare. Dac'o să iasă fata la suprafață, au s'o pescuiască lipovenii! În odăița bătrânilor plânge, fără putere,coana Evridiki.

Șlepuri pe Dunăre - 1937
- To caimèno to coritzaki-mu! (Sărmana fetiță!) - repeta mama.
Plecarea din Brăila, neașteptată, deslănțuise drama. Cu voia mamei, Areti avea să rămână la niște prieteni. Dar Spiro se opusese. Areti trebuia să vină cu ei, la Silistra. Coana Evridiki nu înțelegea schimbarea în firea lui Spiro. Când aflase însă de la Spiro întâmplarea cu fata lui capetan Manoli, voința ei se anihilase. Trecuse de partea soțului. Areti, desnădăjduită, (lăsa în urmă un început frumos dedragoste) se revoltase. Dar bătrânii, de acord, o încuiaseră încabina ei. Socotind că în larg nu mai e nicio primejdie, o eliberaseră. Cearta izbucnise din nou. Și pe urmă, sfîrșitul îngrozitor...
— Areti! Areti! Coritzaki-mu! Coritzaki-mu! (Areti! Areti! Fetița mea! Fetița mea!)

* * *

La amiază, furtuna s'a potolit. Soarele s'a ivit, pe ceruri și pe ape. Malurile: înverzite de aceleași sălcii. Cerna-Vodă a rămas departe, cu podul alb. Popas, la Oltina, pe noapte. A doua zi, sfârșitul călătoriei, la Silistra. Decor ca'ntr'un tablou de Dimitrescu. Încep lucrările pentru construirea schelei. Cât mai repede, fiindcă remorcherul trebuie să plece, spre Brăila: numaidecât! În toiul alergăturii, Dimitraki îi aduce lui Barba Costa vestea că Spiro s'a spânzurat, într'un hambar. L-au găsit, adineauri. Bătrânul nu-și poate stăpâni o înjurătură, de necaz. Semn rău!
- Ton Keratà!...... și se'ndreaptă spre Ariadni.”

 ...ca'ntr'un tablou de Ștefan Dimitrescu
Sursa: reportajul “Oameni din porturi” – semnat N. Papatanasiu (prozator, critic literar şi publicist român – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »

Oameni din porturi

Reportajul e un gen minor, un roman mic, abia schițat. De-abia ai prins să-l scrii, să lămurești ceva, că trebuie să lași ca fotografiile: priveliști și chipuri, să vorbească, în joc de alb și negru și să închei. Un film cu vorbe și imagini.” – spunea N. Papatanasiu (prozator, critic literar şi publicist român) în debutul reportajului său “Oameni din porturi” – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Cu toate acestea, articolul publicat este o dovadă că reportajul literar nu este în nici un caz “un gen minor”. Nicolae Papatanasiu a reușit cu ajutorul cuvintelor să imortalizeze imaginea unei lumi cu adevărat aparte. Vă invit să redescoperim împreună lumea pierdută a “oamenilor din porturi” de altădată:



Dacă încerci să îmbrăţişezi într'o privire Brăila, ápo to Yatziti, cum spun Grecii din port, adică dinspre Ghecet, ea nu se desvăluie decât în parte: docurile, şantierul şi pescăriile, magaziile de cereale - şi tocmai sus, pe dâmb: grădina publică, cu turnul de apă, durat în ciment: ciudat mausoleu. Portul, cu danele lui, cu pontoanele, cu şiragurile de şlepuri goale, cu cele două-trei vase uriaşe - de mare, negre sau roşii, adevăraţi titani pe lângă remorcherele minuscule - acest port cu palatul alb al agenţiei N.F.R.- ului, în faţa căruia vine să acosteze “Gălăţeanul”, vaporul “Principele Mircea” - alb ca o lebădă, portul cu clădirile fumurii, cu fabricile inactive, cu tramwayul acelaşi ca’n cărţile poştale de-acum cincisprezece ani - gonind spre docuri, de unde se'ntoarce gol – pentru că n'are pe cine aduce în oraş - portul Brăilei îl ai în faţă, coborând de pe pontonul “pasagerului”. Se deapănă aici un film, cu încetinitorul, obositor şi enervant. Viaţa portului s’a risipit, s'a stins. Elevatoarele, aceste ciudate animale mişcătoare care mi-au uimit copilăria cu huruitul şi forma lor, cu jocul braţelor şi-al roţilor, (ceea ce le dădea un aspect de automat, dintr'o baracă de panair) au încremenit acum, lângă şlepurile cu hambarele goale, lângă remorcherele cu cazanele stinse. Apele fluviului îşi scriu cu poleială firul, în mijloc. Acolo, cursul e mai repede, mai năvalnic. La chei, undele molipsite parcă de atmosfera întregului port, sunt mai molcome, undelemnii, lâncezind între trupurile negre - ca de balene titanice, ale şlepurilor.

Vedere din portul Brăilei
Doar vapoarele de pasageri, dinspre Silistra sau Turnu-Severin mai răzvrătesc, cu sbaturile, măruntaiele apelor. Atunci undele clocotesc ca de o mânie surdă şi adâncă, se sbat cu puteri nebănuite, ca şi cum ar voi să asvârle pe uscat somonii de smoală care par a fi șlepurile sau svârlugele remorcherele. Nu izbutesc însă decât să le clatine, să le lovească unul de altul trupurile lor de tablă, să clatine lanţul ancorelor, să intindă parâmele de sârmă – legate tocmai la ţărm de stâlpi de fier - să trezească din visare pe căpitanul care fumează din pipă, pe-un colţ din hambar. Ochii lui fug o clipă după năluca vaporului, care trece spre ponton, la debarcader. Toată minunea unei călătorii e perindarea aceasta cinematografică, pe lângă bord, a ţărmurilor, a vaselor! Şlepul lui e prins alături de alte cinci, înţepenite în legături. Ancorele lăsate în clisa apelor, s’au afundat în adâncuri. Au trecut luni de zile de când n'au mai încărcat hamalii prăfuiţi nici un bob de ovăz, în hambarele ERNESTINEI. Cu o lună şi ceva in urmă, au ieşit din iernat, de pe canalul Ghecetului. Odată cu gheţurile topite, ERNESTINA a fost adusă aici. Alături se află S. R. D. 326, apoi: CLITEMNESTRA; ARIADNl, IFIGENIA şi KRITI.

* * *

Barba Costa, de pe ERNESTINA, e un căpitan desprins din seria acelor pitoreşti personagii, pe care neasemănat de viu le-a zugrăvit Panait Istrati în Amintirile lui Adrian Zograffi. Capetan Costa nu e prea bine croit; trupul îi e firav, chiar faţa îi e brăzdată de riduri. Ochii de cerneală sunt adumbriţi de smocurile dese și albe ale sprâncenelor. Pentru aceasta, privirea lui e întunecată, pătrunzătoare. Mâinile lui Barba Costa sunt roşii, au vinele întinse şi ridate. Mâinile acestea, când mângâie zulufii de aur ai micuţei Elenachi, nepoţica lui, căreia îi spune paramithia me tin Orèea tu cosmu (basme cu frumoasa lumii). În căsuţa de lemn, durată pe podeaua de fier a şlepului, capetan Costa ține şi pe Dimitraki, băiatul lui mai mare, care e căsătorit cu Marigula. E bună şi harnică Marigula, cum nu se aşteptase nici chiar Barba Costa care de când răposata Fotini s’a stins dintre vii, nu are vreo încredere în femei. Și-ar fi dorit bietul Barba Costa, ca acea împrejurare să se lege de viata şi numele lui de căpitan de şlep. Dar ce poţi face împotriva întâmplării? Costa întârziase peste măsură, să-şi afle tovarăşe în traiul său pe şlep. Şi pe Fotini - care era atât de tânără şi frumoasă, fata lui Capetan Vasili, de pe TTIPEA (Pireu), a luat-o pentru că bătrânii, părinţii lor, buni prieteni, hotărâseră să se facă cumbari (cuscri). Când a avut loc nunta la Evanghelistra (catedrala greacă din Brăila), nepotrivirea dintre Costa şi Fotini era aşa de vădită încât toate babele comunităţii dădeau din cap, priveau una la alta cu înţeles şi şopotiau. În ziua următoare nunţii, ERNESTINA a fost purtată spre Giurgiu, pentru cereale, de un remorcher. Oricât a susţinut bătrânul ca tinerii căsătoriţi să rămână pe uscat, Costa nu s’a învoit. ERNESTINA aluneca în sus pe fluviu, în sforul apelor. Costa, în cabina cârmei, nu slăbea din ochi aţa de argint a mijlocului apei dar nici pe Fotini, care robotea în cutia bucătărioarei, veselă, luminoasă, cu ochii mari şi buni, cu trup unduios şi svelt.

Caruțe cu marfă în portul Brăilei
Căsnicia le-a fost rodnică. După doi ani, au venit la pe lume Dimitrachi şi Andreea, băieţii lui din dragostea lui cu Fotini. Ti hronia! (Ce vremuri!). O lumină s’aprinde sub sprâncenele lui capetan Costa! Gândul se'ntoarce şi se poticneşte de întâmplarea cea groaznică. A! Ton Kerata! (Câinele!) Câinele era Teodor, băiatul cel negricios pe care-l avea de ajutor pe şlep! Kerata! – mai scrâşneşte bătrânul când deapănă în două clipite împrejurarea. A! Fotini! Fotini! Cum de-a vrăjit-o Teodor cel negricios? Cu mandolina şi glasul lui cald, seducător? Cu vioiciunea trupului - care spinteca apa înot ? Cu istorisirile lui despre Odyseea, călătorul din mituri?
Şi-aminteşte o scenă, în noapte, când şedeau câteşitrei pe punte, în vreun port de pe Dunăre. Costa cu Fotini pe scaun, cu ochii vrăjiţi - uitaţi pe apele poleite de lună, şi Teodor - pe acoperământul hambarului, cântând cu pasiune, întovărăşit de piculinarea mandolinei:

“Samiotisa me tis eliès,
Ke me ta mávra mátia...”
(Fată din Samos, cu aluniţe
Şi cu ochii negri!...)

Apele clipoceau mirific, pe lângă trupul şlepului.

“Samiotisa, Samiotisa,
Pote tha pas stin Sámo?”
(Fată din Samos, Fată din Samos,
Când ai să pleci spre Samos?)

Sau -mai vioi, mai tulburător, cântecul acela de mare:

“I hálassa levendo-pnihtra
Thalassa farmakeri,
Esi canis to nisi-mas,
Pánta mavra na fori!”
(Mare, care ne îneci feciorii,
Mare amară,
Tu faci ca insula noastră
Să poarte, mereu, zăbranic negru!)

Andreea care era o fire sensibilă (avea pe-atunci şase ani), a încercat o adâncă durere când mama lui a fugit cu Teodor, într’o barcă, spre Sulina. De-abia a a putut să-l liniştească Barba Costa. Dar a doua zi, micuţul şi-a stins amarul în chip tragic, în apele tulburi şi învârtejite de anafoare ale Dunării. Cu icoana lui Andreea în priviri, Barba Costa coboară pe schelă, spre mal. De moartea frumoasei Fotini a auzit, mai târziu… Tot Dunărea a primit şi trupul femeii lui, chinuită de remuşcări. Costa se opreşte la mijlocul schelei şi se uită duşmănos la neliniştea apelor învolburate. A trecut un remorcher spre docuri. Duna! Putana! (Dunăre! Femeie stricată!) Aşa îşi scrâşneşte el necazul, de câte ori amintirea se abate ca un talaz. Dar pe Fotini a iertat-o, de mult!

* * *

Din urmă, îl ajunge capetan Spiro. El n'a avut nici o amărăciune. E gras, rotund, greoi. Are ochii bulbucaţi şi lăcrimoşi. E nedespărţit de ziarele greceşti, pe care le citeşte amănunţit, de la titlu până la reclamele de Locum de Sirra. Poartă şi-acum sub braţ: Elèfteron Vima şi Etnos. Are însă şi Spiro o supărare, în ultima vreme. Areti, fata lui de optsprezece ani, a ajuns o neastâmpărată. Flirturi, serate, ceaiuri, dans, patefon, toalete! Asta nu e, de fel, a bine! Aşa spun toţi vecinii de pe şlepurile din preajmă. Spiro a scăpat însă frânele căsniciei. Coana Evridiki dictează. Fata trebuie să se mărite! Să umble prin cercuri înalte, printre bogătaşii comunităţii! Cine ştie? E frumoasă şi poate se amorezează vreun băiat bogat de ea. Nu se mai sfârşesc plimbările cu barca, în baltă, la Ghecet, la Filipoiu, cu banda cea sgomotoasă de băieţi şi fete. Mandolinele, ghitarele şi glasurile se împletesc, răsunând până tarziu, în noapte. Barba Costa, care n'are de fel somn, îi aude când se'ntorc, când leagă barca şi coboară pe schele, la ţărm.
O! Cântecele acestea! Mandolinele!...

* * *

Ar trebui să vină şi capetan lani, dar e reţinut în pat, de un junghi, săracu'! Drumul la cafenea e scurt. Mesele orânduite în faţa prăvăliei (“Cafeneaua căpitanilor de şlep”) îşi aşteaptă clientela cotidiană. Fiecare căpitan face pereche cu altul, la câte o măsuţă. Cafegiul îi adastă pe fiecare la ora hotărâtă, cu cafeluţa-amară sau dulce, în filigeană ori ceşcuţă, cu ceai ori rahat. Le ştie Gheorghi tabieturile la toţi. Îi primeşte pe cei doi, trăgând de un colţ al mustăţilor lui mari. Se interesează de sănătatea lui capetan lani, de pe CLITEMNESTRA, apoi le aduce cafeluţele, cu caimac şi-un pic de rom.

* * *

În cafenea se aud glasuri şi râsete. Spiro descifrează în ziar vestea pe care întreg portul o ştie, încă de-aseară. Venizelos a murit! (notă: Eleftherios Venizelos a fost un revoluționar elen și un om politic carismatic în perioada interbelică, premier al Greciei în perioadele 1910–1920 și 1928–1932) Şi cum toţi Grecii din Brăila sunt venizelişti înfocaţi, faptul e comentat mereu.
- Epèthane ke o kaimènos o Venizelos! - dă din cap Spiro şi caută privirile lui Costa. (A murit şi sărmanul Venizelos! - se tălmăceşte).
- Theòs horèston! (D-zeu să-l ierte!) – şopteşte Barba Costa. Reportajul din Elefteron Vima se destramă în rostirea sacadată a glasului lui Spiro.

Hamali în pauza de masă
Împrejurul biliardului se mişcă trei siluete, nu prea obişnuite pe-aci. Pălăvrăgesc fără încetare, râd, ochesc bilele, trag şi iar râd. Un secund de pe un vapor de călători, Panaitescu, roşu şi slăninos, istoriseşte celorlalţi, un grec şi-un român, una din aventurile lui de pe vas, într'una din călătoriile spre Turnu-Severin. E o întâmplare banală, dintr'o nuvelă din Kuprin, parcă. O duduie singură şi sentimentală. O declaraţie de dragoste din partea lui. A invitat-o în cabină – unde are radio. Apoi, finalul erotic, descris în amănunţimi. Tacurile nu mai nimeresc, cu efect, bilele albe şi roşii. Panaitescu ăsta, mare Casanova! Ha! Ha! Ha!...
- O fată, bre! M-m! Ce știti voi, mă!
- Ha! Ha! Ha! - He! He!
Râd gurile cu dinţii galbeni de tutun, râd ochii neruşinaţi și sticloși.
- Ha! Ha! Ha!

* * *

Cu două mese mai încolo, şade singur lângă paharul cu ceai, în care lichidul s'a răcit, bătrânul capetan Manoli. Faţa lui galbenă pare şi mai palidă, pentru că Manoli e abătut. Spiro care și-a întrerupt lectura despre înmormântarea lui Venizelos, la întrebarea cercetătoare a lui capetan Costa, îl lămureşte. De-abia mai îndrăzneşte bietul Manoli să iasă în lume, de ruşinea ce-a păţit-o! Caliopi, fata lui, bruna cea drăcoasă din banda în care se învârte şi Areti (aici faţa lui Spiro se'ntunecă puţin), i-a făcut lui Manoli mare ruşine! A fugit cu unu din Bucureşti, într'o noapte. Acum s'a intors şi nici nu mai vrea să vină acasă. Stă numai pe la variete-uri, în dancing-uri. E cu unu, un babalâc, unu care face politică. Ceasul rău! Săracu Manoli!
- Vre puşti!... se răsteşte deodată, Spiro către un băiețaș de pe stradă. Pane 'sto selèpi! Se zitài i màna-su! (Fugi acasă! Te caută mumă-ta!).
- Ohi! - (Nu vreau!) - se strâmbă puştiul.
- A, sihameno pràma!... (Stricăciune mică!)
Şi revenind la Caliopi, exclamă:
- Ti Keratza, vre pedi-mu! (Ce zgaibă, dom'le!).

* * *
- Kani, lèi, emborio! Pende, exi scubriţes! Afto ine emborio? (Cică face negoţ! Cu cinci-şase scrumbii! Ăsta e negoţ?)
Exclamaţia izbucneşte din adâncul sufletului unui domn binişor îmbrăcat, ras proaspăt, cu ochelari de baga. Gesticulează violent, ceea ce face ca toate privirile să se îndrepte spre el, curioase. E un angrosist care vine în toate după amiezile să bea o cafea şi să stea un pic, la taifas, cu prietenii. Prăvălia lui e vis-a-vis, încărcată de butoaie de untdelemn şi elies (măsline), lăzi cu lămâi, portocale şi alte “delicatesuri”.  Privirile comesenilor s'au retras, pe ziare, între piesele de table sau ghiulbahar, pe cărţile de joc, împărțite ca pentru concină dreaptă.

În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.

                   Continuarea aici: Drame pe Dunăre 


Citește mai mult... »

Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit și acum să plecăm împreună într-o vizită insolită prin lumea crâşmelor rău famate și a “derbedeilor și pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română“ C. Luca, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”. E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer” din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea fi însă una a oricărui alt loc- de ieri sau de azi - în care “oamenii cinstiţi își beau cafeaua păzindu-şi buzunarele și în care poliţiştii intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:

“Am intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții. Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș. Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de cămin. Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați›› de jutori au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească›› la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida›› interesantă, își părăsise postul, iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției, activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.

"Cafeneaua haimanalelor"
Într'un colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
- E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
- Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
- Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare, salvarea e la Leiba.

Leiba - "bancherul barbugiilor"
În alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
- Ești un pungaș! – urlă unul.
- Escrocule! - ripostează celălalt.
- Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi. Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip lombrozian cu figură de urangutan, bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proemlnenți  De-a curmezișul frunții are o cicatrice, rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei, deslegându-le limba cu câteva țigări.
- He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți banii de care am ‹‹ușurat›› atâția barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți›› de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți›› cu parale. ‹‹Curăț›› câte trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica Lazăr. Dacă ‹‹elefanții›› sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››, căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la ‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru 11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul›› a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.
- Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
- Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl ispitesc eu.
- Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai›› o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››, nu-ți părea rău. Aveai pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată›› și faci închisoare de pomană.
- Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
- He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc… până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta, știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.

"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc
 muncitori basarabeni în căutare de lucru..."
- Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
- Ba eu îs hotărit, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă opri:
- Poate mai aveți o țigară, cucoane?
- Da!
Însă în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
- Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
I-am răsturnat toate țigările în palmă și am plecat râzând.


Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene: Cafeneaua haimanalelor” semnat de C. Luca – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” numărul din 17 iunie 1936 - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


Citește mai mult... »

Despre credință, păcate și blesteme la Mănăstirea Cernica

La numai 12 kilometri de București, amplasat pe două dintre insulele lacului Cernica, poate fi vizitat și astăzi unul dintre cele mai frumoase complexuri monanale din România. Frumusețea locurilor i-a îndemnat probabil pe ctitorii mănăstirii să aleagă acest loc. Sau poate că motivul adevărat a fost cel bănuit de un țăran înțelept descusut cu iscusință în anul 1929 de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română”:

“- Nu știu, boierilor, cine a zidit mănăstirea și cine i-a ales locul. Știu însă că i-a găsit loc bun la porțile Capitalei, pentru că păcatele orașului sunt multe și grele. Creștinul care fuge măcar pentru câteva ceasuri din Gheena Bucurestilor, găsește fără să vrea, în liniștea mănăstirei, odihnă, reculegere, mângâiere și aducerea aminte de Cel care ne stăpânește. La oraș, stricăciune multă, taică. Cu cât se înmulțesc becurile de electricitate, se înmulțesc și păcatele. Ardeam lumânări de seu și pe vremea aceea era mai bine. Creștinul știa cel puțin să facă cruce, cum a învățat din strămoși. Astăzi tineretul învață carte, dar nu se închină și nu mai crede în Dumnezeu. Părinții împart păcatele cu copiii și nu știu dacă Dumnezeu nu-și va arăta mânia.”

"Chipul" Mănăstirii Cernica
 în revista Albina (1900)
Povestea locului de închinăciune începe undeva pe la începutul secolului al XVII-lea și ne este deslușită în articolul “Mânăstirea Cernica”, semnat “G.”, publicat în numărul din 29 octombrie1900 al “Revistei Enciclopedice Populare – Albina”: “În județul Ilfov, în apropiere de București, se află mânăstirea de călugări Cernica. Fiindcă această mânăstire pe lângă mânăstirea Căldurășani e cea mai populată din părțile de dincoace de Milcov, dau aici câteva notițe asupra ei și îi pun în același timp și chipul. Cernica a fost întemeiată în anul 1608 de către marele vornic Cernica Știrbei, dându-i hramul Sf. Nicolae. Aceasta se dovedește din următorul hrisov: ‹‹Am cumpérat satul Floresci dupe Colentina, de la Dodelcu și Stroe, feciorii lui Radu Căptan și am zidit o mânăstire la leat 1608, cu hramul Sf. Nicolae, făcătorul de minuni de la Mira Lichiei, în capul moșiei Melicea de mai sus arătată, într'un ostrov lânga Floresci din mijloc, ce se vecinește cu Șerban Vodă și o am înzestrat cu tot avutul meu ca să fie de hrană părinților ce vor petrece într'ânsa cu viața de obște fără să fie supusa cuiva, iar la din potrivă, de se va scula cineva din neamul meu, să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ce să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viață de obște spre pomenirea mea, a soției mele și a  neamului meu în veacul de acum și cel ce va să fie.››

Se zice că această mânăstire ar fi fost populată mai bine de 100 de ani, însă din cauza unei ciume ar fi rămas pustie până pe la 1781, când venind din Sf. Munte un călugăr anume Grigorie, cu doi ucenici, s'a stabilit aici și încetul cu încetul au populat din nou mânăstirea. Grigorie (notă: Sfântul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț, ”a fost rânduit de Dumnezeu, ca staret al mânăstirii” în anul 1781) era un bărbat foarte evlavios și ducea o viață adevărat călugărească împreună cu toți frații grupați în jurul său, încât se dusese vestea despre ei până în ținuturi depărtate ale țării. O dată au venit la ei să-i vadă și cucoana Goleasca și cucoana Dudeasca din neamul cel vestit al Dudescului și Golescului și s'au interesat și de starea lor materială. Mult bine au făcut mânăstirii și domnitorul Mavrojeni și Alexandru Moruzi. Amintesc că pe lângă biserica cu hramul Sf. Nicolae se mai află aici și o frumoasă biserică cu hramul Sf. Gheorghe. Aceste biserici se află despărțite una de alta printr'un eleșteu, peste care e așezat un pod.”

După o perioadă în care fost dinnou părăsită, din pricina unei alte epidemii de ciumă, Mănăstirea Cernica a fost restaurată de către Sfantul Calinic (1787-1868), stareț al mănăstirii în perioada 1818-1850. Pe mormântul acestuia sunt scrise slovele:

Vie vază câți în lume
Aur glorie doresc
Sau plăceri și tron, renume,
Cum se sting se nimicesc,
Cârje mitră arhierească,
Or ce în lume am dorit
Vanitate omenească
Toate aici s’au contopit.
Vreun act de caritate
Sau credință în Dumnezeu
Sper că în eternitate
Va însoți sufletul meu.”


Între posturi, rugăciuni și muncă la Mănăstirea Cernica

În acest loc “de reculegere și de închinăciune, pare că anume zidit pentru bucureștenii prinși în vâltoarea frământărilor și patimilor marilor orașe”, loc aflat “la câțiva pași de sgomotul și de praful Capitalei”, ajungea în anul 1929 reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”:

În drum spre Cernica
(1929)
Ne întâmpină, cu dragoste creștinească, starețul mănăstirei, cuviosul Zosima Pârvulescu și cu Arhimandritul Păunescu, doi slujitori care cinstesc viața monahală nu numai cum rânduiesc lucrurile pentru o bună gospodărie, dar cum înteleg să împreune ceea ce-i place lui Dumnezeu – credința și munca. Sunt buni, blânzi, primitori, cum sunt de regulă călugării, dar deopotrivă harnici și cu acel spirit de inițiativă care nu lasă bunurile în voia soartei, la capriciul întâmplărilor și la mila lui Dumnezeu. Refacerea vechilor așezăminte, reparațiunile și amenajările necesare oricărei mănăstiri în curs de execuție, viața de rugăciune unită cu viața de muncă dovedesc, de cum te găsești în mijlocul mănăstirei, că starețul și cei care-l ajută sunt pentru noua concepție a vieței monahale. Starețul, nedumerit de însoțitorul meu fotograful nostru, mă întrebă asupra scopului vizitei mele.

Mănăstirea Cernica
vedere generală din anul 1929
- Să scriu câte ceva despre mănăstirea Cernica, care deși este la doi pași de Capitală, este prea puțin cunoscută de concetățenii mei, care nu pășesc dincolo de bariera orașului. Ai văzut, Cuvioșia ta, vreodată un cocoș în fața unei linii de cretă? Fă experiența, pentru că văd că ai păsări frumoase. la un cocoș și trage o dungă groasă cu o bucată de cretă. Cocoșul va privi îndelung dunga, când cu un ochi când cu celălalt. Concluzia va fi că cocoșul nu va pășii peste linie chiar dacă ar fi să-l omori. Așa se petrec lucrurile și cu concetățenii mei bucureșteni. Ajung la bariera Capitalei, pe jos, în trăsuri sau automobile, înmagazinează kilograme de praf și de aer plin de ulei prăjit în motoarele de automobile și când să treacă bariera, să respire în libertate, se întorc la culcușuriie lor. De aceea Capitala noastră se deosebește de celelalte Capitale din restul lumii, unde lumea, Duminica și sărbătoarea părăsește înghesuiala orașului cu cățel și cu purcel. Ba sunt orașe care în zilele de sărbătoare îți fac impresia că sunt cu desăvârșire pustii.

“Mȁnnerkloster Cernica”
- A început și la noi lumea să împrumute acest bun obicei. Noi vedem după numărul drept credincioșilor care vin pe la mânăstire. Vizitatorii se înmulțesc și noi îi primim cu dragă inimă, pentru că lăcașurile de rugăciune și de odihnă sunt ale tuturor celor ce cred în Dumnezeul nostru.
Convorbirea alunecă repede asupra vieței monahale și m'am bucurat că noua concepție care tinde să renască viața de muncă rodnică de altădată își face loc printre conducătorii mănăstirilor. Cu învoirea starețului vizitez mănăstirea și stau de vorbă cu bătrânii călugări. Pretutindeni linște, ordine, curățenie. În simplitatea vieței monahale, misticismul de cea mai pură esență îmbracă, impresionant, întregul decor al mănăstirei. Ochiul ostenit al drumețului găsește odihnă și mulțumire, voie bună și liniștea mângăietoare care se strecoară tainic în suflet. Un călugăr bătrân, cu părul alb și cu fața arsă de soare, mă privește blând, ca pe un copil iscoditor care ar vrea să vadă și să știe totul într’o singură clipă.

Viața se scurge între
posturi, rugăciuni și muncă...
- Ce ai vrea să știi, fiule?
- Câte ceva din viața pe care noi, muritorii și păcătoșii de rând, o invidiem.
- La mânăstirea noastră viața se scurge între posturi, rugăciuni și muncă de toată ziua. Iată, privește la poarta mânăstirei cei doi frați care se întorc de la munca câmpului. Facem, cum putem, plugărie, creștem oi, vite și Dumnezeu ne învrednicește să agonisim pentru toți. Îngrijim mai mult de suflete decât de trupuri; dar muncim pentru că nu ne place trândăvia.
Bătrânul se opri, pentru că un alt călugăr cu fața aspră și brăzdată de nesfârșite cute, îl întrebă despre un altul care plecase la oraș, de cu noapte, pentru cumpărături și care nu se înapoiase nici după toacă.
- Curios și cu fratele Efghinie. Pentru o palmă de loc și pentru o cumpărătură de un ceas, pierde o zi întreagă. Așa are obiceiul; e lung de vorbă și povestește multe.
Călugarul făcu palma streșină și privi în zare.
- Nu se vede. lar trebuie să fi întâlnit vreun suferind sau vreun copil bolnav pe care l'a internat în spital. Sau, Dumnezeu știe ce i s'o fi întâmplat.
Soarele proiecta fâșii de aur luminos în chilioara curată și albă ca sufletul de fecioară. Câțiva călugări bătrâni, gârboviți de ani, își plimbau trupurile încovoiate de-a lungul chiliilor, ca un canon pe care noi muritorii de rând nu l'am putea înțelege niciodată.

Blestemul lui Gheorghe Troiță

Rugăciune
(Cernica - 1929)
“Părăsind chilia unde săvârșisem desigur păcatul de a fi întrerupt din rugăciuni un suflet cuvios, mă pregăteam să vizitez biserica când, deodată, zăresc la poartă un grup de călugări care făcuseră roată în jurul altuia care povestea. Era călugărul venit de la oraș cu târgueli.
- La înapoiere m'am întâlnit cu Gheorghe Troiță, săteanul din Bolintin care ne vizita zilnic. Cum m'a văzut s'a pus pe plâns, un plâns de ți se rupea inima. Se svârcolea de credeai că i-a turnat cineva plumb topit în ochi, sau că necuratul i-a înfipt un cuțit în coaste. M'am închinat lui Dumnezeu să ajut creștinul să se liniștească. L'am așezat în marginea șoselei și un drumeț s'a milostivit să-i dea o sticlă cu apă să bea și să se spele.Zaciarnic. Se înroșea, se învinețea, și trupul i se sbătea scuturat de friguri îngrozitoare. Ochii sticloși, cuprinși în orbite însângerate, îngrozitor de mari, păreau că mă străpung ca două vârfuri de pumnale. Gemea groaznic ca și când cineva i-ar fi străpuns pieptul cu sulița.
- Primiți-mă la mânăstire, la mânăstire…, paznic…, clopotar…, ce vreți…, se ruga creștinul în chinurile morții.
Când s'a mai liniștit i-am spus că voi interveni pe lângă stareț să-l primească în mânăstire și prin rugi, post și canoane să se vindece de păcat. Dar după o jumătate de ceas i-a venit din nou boala și crezând că moare i-am aprins lumânarea.

Litania de seară
la Cernica - 1929
Călugării stând roată ascultau povestirea și din când în când făceau cruci, repetând ca un refren: ‹‹blestemul lui Dumnezeu››. Nu prea înțelegeam ce legătură este între călugăr și Gheorghe Troiță din Bolintin. Dar un călugăr mă lămuri:
- Gheorghe Troiță este un biet sătean bolnav care vine aproape zilnic la mânăstire. Ne-am pomenit cu el într'o noapte, în cămașe, cu părul vâlvoi, agitat, strigând ajutor. Ne-a povestit că în vis i s'a arătat un înger cu sabia de foc care i-a proorocit că se va chinui toată viața.
- Dar cu ce a păcătuit?
- Spunea că, întors din America, s'a căsătorit - fără să știe - cu soră-sa. Am întrebat pe nevastă-sa, dar femeia jură în fața altarului că n’are nici o legătură de sânge cu bărbatu-său și că la mijloc nu poate fi decât o scrinteală sau o pedeapsă a Domnului pentru alte păcate, cine știe, făcute în America… Sărmanul Troiță. Îl ajutăm cu ce putem, dar în fiecare zi vine cu altceva: ba vrea să se facă călugăr, ba artelnic. Cere să i se bată trupul cu biciu plin cu ace ascuțite și când devine furios amenință că dă foc mânăstirei.

Amurgul se lasă liniștit peste umbrele mânăstirei. Călugarii își văd de treabă ca albinele în stup. Cer încă câteva lămuriri asupra Seminarului monahal, acest minunat mijloc de nouă așezare a vieței monahale și mulțumesc celor ce m'au găzduit câteva ceasuri. În drum văd chipul lui Gheorghe Troiță și aud geamătul lui dureros, sfâșietor. Parcă ar fi un om cu coșul pieptului zdrobit de un călcâi de cizmă infernală. La porțile Capitalei, viața sgomotoasă a orașului mă întâmpină cu țipetele și imnurile ei păgâne.” (articolul “La mănăstirea Cernica” – semnat Ion Tik – publicat în numărul din 12 septembrie 1929 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

Citește mai mult... »

Gâlceava înțelepților cu lumea (optimism și pesimism interbelic)

Suntem în luna noiembrie a anului 1936: În luna martie Germania – condusă cu mână de fier de Adolf Hitler - tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de câțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator - generalul Francisco Franco - declanșase Războiul Civil din Spania. Câteva luni mai târziu - în 10 februaria 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura dictatura regală în România (dictatură urmată succesiv de alte alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comunist). În 12 martie 1938 Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea cel de Al Doilea Război Mondial. Ținând cont de acest context trebuie citit articolul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante - dar foarte serioase în esență - dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. În anul 2017 – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată - vom fi tentați poate să dăm dreptate “Pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceiași concluzie ca și reporterul interbelic: “Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amândoi!”:


P E S I M I S T U L

O P T I M I S T U L

- Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt
dintre războaie?... Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrânii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul!... Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de câte ori trânteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfârşitul lumii?... Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...

- Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atât de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spui că e nepractic să ne amărâm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într'o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste câţiva ani vei muri?... Şi în fond războaiele nici nu sunt atât de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s'a înzecit, s'a însutit, s'a înmiit. Şi dacă într'adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decât toate celelalte războaie de până acum - ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili - căci numai nişte imbecili s'ar putea distruge atât de radical, nici nu merită o soartă mai bună!... Şi până atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere...

- Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de svonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n'ai nimic de spus?... Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sângerat românii pe câmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o “personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate?... Eu când mă gândesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii?... Ce ne vom face noi, intelectualii, când fiecare expresie a noastră va fi controlată, dintr'un singur punct de vedere?... Şi în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?...

- Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rând nu s'a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România?... La noi sunt atâţia amatori de dictatură încât singurul fel de a-i mulţumi pe toţi e tot... mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rândul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator - nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de când s'a ivit pe lume: El a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura “puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi în sfârşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: Am compromis noi democraţia, de ce n'am compromite şi corporatismul?... Noi mai bine să râdem şi să ne vedem de treabă...

- Ba uneori mă'ntorc şi-mi spun:  Măcar de s'ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n'au făcut nici o ispravă. S'au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlâcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi in stare să ne facă de râs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?...

- Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit, mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mâini nevăzute, tot e bun la ceva - că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sunt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bâlbăie, ori de câte ori vor să gândească individual?... Aşa se întâmplă cu toţi copiii: trebuie să se târască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De când avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Suntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească - şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...

- Nu pricep ce fel de om eşti... Când o suceşti, când o'nvârteşti, numai să rămăi cu voia bună!... Pe ce lume te afli dumneata?... Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ce-ai să zici?... Când ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să râzi?... Poftim de râde, dacă-ţi mai dă mâna!... La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai râzi?...

- Nu mai râd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sunt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Până când ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pâini doi poli, pentru un chilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămânea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei - şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi: Sper, cu toată energia!

- Dacă am fi mai intimi aş spune c'ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, când speranţele dumitale se vor realiza?... Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia-ţi ajunge să împaci cheituelile de acum?... Cum ai să plăteşti doi poli o pâine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar chilogramul?... Iar dacă or scădea şi salariile - cum se aude - eu cred că nu mai rămâne decât să ne spânzurăm... Atâta îţi mai spun; în ziua când or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.
- Nici n'am înnebunit şi nici nu cred să mă spânzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii - e o lege absolută de fier - dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tâmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi - fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine - de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N'am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora - nu e destul?... Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început : Hai mai bine să luăm câte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...




În anul 2017 suntem la trei ani după anexarea Crimeei de către Federatia Rusă, partidele de extremă dreapta câștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și la un pas de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din tările arabe - străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sângeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem optimiști. Poate mult prea optimiști!?

Citește mai mult... »