Poveștile mănăstirii Zamfira

Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Zamfira

PARAGRAFE:

• Biserica jupâneselor Zamfira și Smaranda
• Biserica pictată de Nicolae Grigorescu
• Povestea surorii Elena

Dacă urmezi Valea Teleajenului pe drumul care duce de la Ploiești către Vălenii de Munte merită să te abați pentru o jumătate de oră din drum pentru a vizita și pentru a afla câteva dintre poveștile mănăstirii de maici Zamfira. 

 

 

Citește mai mult... »

Alegerile de altă dată

Cum se fraudau alegerile

PARAGRAFE:

• SUVEICA
• URNA VOLANTĂ
• CHINOROSUL
• MĂLAIUL
• MANIPULAREA PRIN PRESĂ

Pentru că suntem într-o perioadă fierbinte din punct de vedere electoral, am căutat prin presa interbelică câteva știri de altă dată care se referă la alegeri. Nu o să vă mire cred dacă o să vă spun că „nimic nu e nou sub soarele României”. Nici măcar metodele de fraudare a votului. Oamenii politici de azi nu dau nici măcar dovadă de imaginație. Metodele și mijloacele sunt aceleași azi ca și acum aproape o sută de ani. Așa că o să vă mobilizez și eu – așa e la modă în zilele astea – să mergeți la vot. Și să votați așa cum va îndeamnă conștiința. Poate că totuși contează!? 

 

Bugetul și cei care vor să fure ouăle de aur de sub cloșcă

 

Dar pentru că sunt prietenul vostru o să vă urez și ca cel pe care îl veți vota „să nu iasă” primar sau europarlamentar. Oricare ar fi acela. De ce? Pentru că nu vreau să fiți dezamăgiți din nou peste doar câteva luni. Să detaliem așadar mijloacele de fraudare a alegerilor, de ieri sau de azi, împreună cu Alex F. Mihail, reporter al revistei  „Realitatea Ilustrată” în perioada interbelică:

Citește mai mult... »

Frumuseţile uitate ale Banatului

Stațiuni balneoclimaterice bănățene de altădată

PARAGRAFE:

 

• STEIERDORF (AURORA BANATULUI)
• MARILLA
• DOGNECEA
• VĂLIUG (FRANȚDORF)
• BREBUL-NOU (WEIDENTAL)

1936: “A cunoaște frumusețile cu care a fost dăruită țara ta, munții, codrii, apele, peisagiile, precum și monumentele istorice de care e legată toată viața trecută a neamului, monumentele presărate pe tot întinsul moșiei de evlavia, de biruințele și de toate trecutele izbânzi voievodale, este nu numai o nevoie imperioasă de îmbăiere în frumos dar este și o necesitate cultural-națională de prim ordin. A face pe străini să ne cunoască țara, cu toate splendorile ei, cu admirabilul ei popor, atât de bogat dăruit de Dumnezeu cu ceea ce se numește spirit artistic, este, de asemenea, o mare datorie, căreia trebuie să-i răspundă atât Statul, cât și particularii.” (Ion Păsărică - "Frumusețile naturale  ale Banatului" - volum apărut sub egida proaspătului înființat în anul 1936: Oficiul Național de Turism).

 

Ca și în zilele noastre, multe vorbe frumoase în anul 1936. Planuri de viitor, bugete alocate, bani cheltuiți pe programe de promovare, cărți, broșuri, proiecte etc. Vă las pe voi să răspundeți la o eventuală întrebare despre eficiența acestora. O să răspund și eu la întrebare, în felul meu, printr-o descriere a câtorva  stațiuni “climatic-balneare”, prezentate de inginerul Ion Păsărică în anul 1936 în volumul: “Frumusețile naturale  ale Banatului  cu localitățile climatic-balneare și cataractele Dunării”. 

 

Concluzia: stațiunile despre care se vorbea atunci sunt aproape dispărute azi, deși s-au implementat de-a lungul timpului atâtea planuri și atâtea strategii mărețe de dezvoltare a turismului românesc (inclusiv în preamărita de unii "Epocă de aur").

Citește mai mult... »

Români pe Insula lacrimilor

Români în America interbelică

 

Paragrafe:

• Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo
• Insula lacrimilor
• Ellis Island
• Insula lacrimilor în anul 1935
• Români în America interbelică

 

Una dintre cele mai mari metehne ale României de azi nu și-a găsit încă soluția. Dezastrul plecărilor în străinătate continuă. Să nu credeți însă că emigrarea masivă reprezintă o mare problemă pentru societatea românească doar începând cu anul 1989. 

Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo

 

Totul a început acum mai bine de un secol. Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Mulți românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat atunci drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din țărani asupriți în “cetățeni liberi ai celei mai democratice republici”. 

 

Principalele cauze pentru care românii își părăseau la începutul secolului al XX-lea căminele din România erau menționate de Ion Iosif Șchiopul în studiul său “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo”, publicat în anul 1914 de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii”: „Fără îndoială, una dintre pricinile de căpetenie ale emigrării este sărăcia, greutățile mari și multe cu care are să lupte țărănimea noastră acasă. La această sărăcie s’a mai adăogat, apoi, și vitregia vremilor și răutatea oamenilor. În cântecele noastre poporale în care emigranții noștri își varsă amarul despărțirii, mereu întâlnim vorba sărăcie:

‹‹Firicel de salumastră,

Vai săraca țara noastră

Nu-i în stare să ne ție

Că-i plină de sărăcie!›› (1)

---

---

Odată luată decizia emigrării, familiile românești își începeau pregătirile pentru plecare. Preotul Ion Podea – paroh într-o cumunitate românească din orașul american Farrel pe la 1900 - povestea: 

 

1913: Vapor care ducea emigranți europeni în America

 

“Când se pregătiau cei dintâi țărani români de plecare, în căsuțele lor erau plângeri și tânguiri. Plângeau părinții, plângeau copii, plângeau rudeniile și vecinii și jelea tot satul. Mergeau mai întâi la cel mai apropiat oraș, unde își cumpărau ‹‹haine nemțești››, peste cari încingeau cureaua, îmbrăcau pieptarul de oaie, își luau pălăria sau căciula obicinuită, își încărcau desăgile sau sacul cu merindea, îl puneau pe umeri și după un ‹‹Doamne ajută!›› luau drumul peste Pesta la Viena, unde îi aștepta agentul care îi trimitea la Brema sau Hamburg. (…) Cu chiu, cu vai, cu trenuri pierdute și vapoare de mărfuri, de multe ori ajungeau în America numai după luni de zile.” (1)

Citește mai mult... »

“Second hand-ul” de la Taica Lazăr

Bazarele de vechituri interbelice

PARAGRAFE:

• Celebrul Taica Lazăr
• Povestea pardesiului de doc
• Cămașa Ilenuței
• Misterele muntelui de pietate
  

Am hoinărit împreună cu voi, însoțiți fiind de reporteri interbelici, prin locuri pline de farmec ale Bucureștiului interbelic. Pașii ne-au purtat pe strada bazar Bazaca – “paradisul bonelor și al slujitoarelor“ și prin Lipscaniul cel vanitos și plin de viață.  Nu am ocolit nici furnicarul din Piața Mare, bătrânul loc de târguială asaltat de “un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori”. Am admirat împreună vitrinele strălucitoare ale celor mai vestite magazine din vechiul București. Nu puteam să ratăm așadar un alt loc cunoscut în acele vremuri de toți locuitorii “Micului Paris”:

 

Citește mai mult... »

Un articol de sezon cu parfum de bulion

Toamna de altădată

 

Paragrafe:

 

• Nașul Emil și bulionul
• Monarhia și bulionul
• Bulionul în Parlament
• Bulionul și evaziunea fiscală
• Cazanul cu bulion
• Progresul, metalurgia și bulionul!
• Prepararea bulionului
• Tomate à l'Italienne
• Rasol de găină cu sos de bulion
• Toamnă interbelică
  

 

În alte timpuri, nu foarte de mult și nu peste tot trecute, lăsarea toamnei peste satele, târgușoarele și peste mahalalele marilor orașe, era vestită și de un parfum dulce și suav care se ridica de prin mai toate curțile gospodăriilor: mirosul de bulion. Pentru că nici lelea Ioana, nici coana Marghioala nu concepeau să le prindă iarna cu rezervele de conserve și de murături necompletate. Și între aceste minunății de conserve făcute acasă, bulionul ocupa poate locul cel mai important. 

E drept că unele cucoane mai simandicoase începuseră deja să folosească conservele cu bulion cumpărate de la prăvălie (dovadă vechile reclame cu care asezonez articolul), dar gustul lor nu se putea compara cu cel al bulionului făcut acasă, nu-i așa? Nenea Gheorghe al Ioanei și Nea Tache, bărbatul lui Tanti Marghioala aveau și ei un rol important în această poveste: făceau focul sub ceaunul de aramă pus pe pirostrii și țineau de urât harnicelor lor soții în timpul acestei importante activități. Până fierbea bunătatea de bulion citeau gazetele, pentru că nu-i așa, trebuia să se ocupe cineva și de treburile țării: 

 

Citește mai mult... »

Povestea românului care a doborât un Zeppelin

În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze. Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii – survola și bombarda Bucureștiul: 

 

 

“Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung. (...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” (“Adevărul” - numărul din 27 august 1916)

Acest prim atac nu s-a soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele bisericilor au alarmat populația. Atacurile aeriene s-au repetat în nopțile care au urmat. Au apărut și primele victime. Ziarul “Adevărul” consemna în numărul din 14 septembrie 1916: 

 

Traseul urmat de Zeppelin în noaptea 
de 26 spre 27 septembrie 1916

 

“Zeppelinul și-a făcut din nou apariția astă noapte după ora 12 și după ce a planat câtva timp deasupra Capitalei aruncând câteva bombe s’a îndepărtat în urma tirului artileriei și mitralierelor noastre. Cinci copii au căzut victime acestui atac și câteva case au fost avariate.”

Citește mai mult... »

Pledoarie pentru școala în aer liber

Școala, pe la începuturile ei, “dacă nu se făcea cu dascăli greci sau franțuzi, fugiți din țara lor din pricina multiplelor revoluții la boerii cei mari, se ținea în aer liber, în grădinile câtorva biserici, ai căror preoți sau dascăli se ocupau cu meseria belferească. În jurul vreunui copac stufos din curtea bisericii, se așeza profesorul pe o pernă brodată în colțuri, cu linia lui lungă de trestie de mare la îndemână și da din știința lui puțină micilor lui elevi.” 

 

Bineînțeles că, în acele vremuri, ideea de "școală în aer liber" nu reprezenta un concept ci era o necesitate. Cu toate acestea, mulți ani mai târziu, în vremuri în care pandemia bântuie prin întreaga lume, soluția adoptată de înaintașii noștri ar putea fi o alternativă, atunci când condițiile meteo o permit.

Citește mai mult... »

Poveștile bricului Mircea

Nu știați poate că bricul Mircea, una dintre mândriile flotei românești începând cu anul 1938, nu este prima noastră navă care a purtat acest nume. El duce doar mai departe renumele dobândit în prima jumătate a secolului trecut de întâiul bric Mircea, lansat la apă în anul 1882, construit integral din lemn și care a avut menirea de a fi prima navă-școală pentru marinarii români. Despre acest prim bric Mircea o să vă spun câteva povești în acest articol.

 

Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria (fotoreportaj interbelic)

Au trecut mai mult de opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. 

 

 

Citește mai mult... »

Ada Kaleh: Poveştile unei insule dispărute

Astăzi vă voi spune câteva din poveștile unei insule dispărute, altădată un loc plin de farmec și de parfum oriental. Ada Kaleh – insula fortăreață numită cândva micul Gibraltar românesc – era așezată chiar în mijlocul Dunării, la 3 km. de Orșova. Avea 1700 de metri lungime și o lățime medie de 500 de metri. 

 

Ada Kaleh - insula dispărută

 

Povestea insulei s-a născut undeva în îndepărtatele timpuri ale antichității și a apus brutal în anul 1971. Atunci insula a fost dinamitată, iar mai apoi urmele ei au fost ascunse de apele lacului de acumulare ale barajului de la Porțile de Fier. Să pornim așadar la drum, însoțiți, asa cum v-am obișnuit deja, de un reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”, ascuns din păcate pentru noi în spatele inițialelor “A.B.”:

Citește mai mult... »

Inaugurarea Cazinoului din Sinaia

Românii și cazinourile

Cazinoul din Constanța - ridicat începând din anul 1909 și inaugurat în luna august a anului 1910 – a fost de la început o afacere de succes. Istoria acestuia a fost însă - încă de la început - umbrită de numeroase scandaluri financiare și de dramele jucătorilor ghinioniști. 

 

Cazinoul din Sinaia
(azi un modern Centru internațional de conferințe)

 

Tocmai de aceea, publicarea în presă a unor articole care dezvăluiau intenția de a fi construit un stabiliment destinat “jocurilor de hazard” în Sinaia – localitate care găzduia reședința de vară a Regelui Carol I – era considerată ca fiind o dezinformare pe care azi am încadra-o în categoria "fake news".

 

“Gazeta Transilvaniei” dezmințea știrea “răspândită de opoziție” în numărul publicat în 18/31 mai 1911: “Casino-ul din Sinaia: Opoziția a răspândit versiunea, că la Sinaia se va instala un cazino pentru jocuri de hazard. Nici nu e nevoie să mai spunem că știrea aceasta e neadevărată. Euforia spitalelor și guvernul acesta țin prea mult la reputația Sinaiei pentru ca să tolereze așa ceva. Și apoi Regele Carol ar fi putut și să aprobe instalarea unui astfel de cazino la reședința sa de vară?”

Cu toate acestea, construcția clădirii impunătoare care urma să găzduiască cazinoul a început în anul 1911, lucrările fiind finalizate într-un timp record. Cazinoul l-a avut ca prim acționar pe baronul Edgar de Marçay (acționar al cazinoului din Monte Carlo). Alți acționari au fost Eforia Spitalelor Civile, Primăria Sinaia, baronii francezi Iv De Marcay, Edmond De Marcay și Edgar De Marcay (acționari la cazinourile din Nisa și Monte Carlo), politicienii români Gheorghe Grigore Cantacuzino (zis Nababul), Nicolae Lahovary ș.a.

Relatarea evenimentele care au marcat inaugurarea din 9 iulie 1912 a stabilimentului destinat “jocurilor de hazard” este consemnată în articolul “Din România - Inaugurarea Cazinoului din Sinaia”, publicat în Gazeta Transilvaniei, numărul din 11/27 iulie 1912. Este de menționat că articolul cuprinde și mențiuni dintr-un interesant “interview acordat de d-nul Rozetti Bălănescu, unul dintre membrii societății ‹‹Sinaia››, care a ridicat această clădire”: 

Citește mai mult... »

Povestea fabricii de ciocolată "Zamfirescu”

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, în România, ciocolata era considerată un produs de lux, fiind de cele mai multe ori importată din Europa de Vest. Delicatesele nelipsite de pe mesele românilor cu stare erau șerbetul, dulceața și - într-o oarecare măsură - cafeaua. Cacaua se folosea încă destul de rar în cofetării.  

 

Citește mai mult... »

Locuri de petrecere de altădată

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase “pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. “Bunicul Bucureștilor”, descoperit de d. Al. Donescu, primarul general al Capitalei, sfătosul Moș Toma, din prelungirea Griviței, s'a dovedit și el, la cei 109 ani ai lui, o comoară de amintiri. Nu mai puțin interesante sunt poveștile spuse reporterului "Realității Ilustrate" de Nae Rădulescu – un alt moșneag din cetatea lui Bucur - despre distracțiile bucureștenilor de altădată.

 

Citește mai mult... »

Cruciații balcanici au distrus moschei, iar România a clădit una (inaugurarea moscheei “Melik” din Constanța)

Inițiativa construirii unei mari moschei la Constanța a aparținut primului suveran al României, Regele Carol I. Decizia a venit pentru a răsplăti loialitatea comunității musulmane din Dobrogea față de Statul Român și în semn de mulțumire pentru acordarea de către Sultanul Abdul Hamid II, în anul 1905, a unor drepturi mai largi pentru românii din Peninsula Balcanică. Construcția Marii Moschei a început în anul 1910, iar inaugurarea acesteia s-a făcut “cu o pompă deosebită” în 31 mai 1913. 

 

Evenimentul este a fost surprins cu lux de amănunte de “Gazeta Ilustrată” – în numărul din 15 iunie 1913 – într-un articol cu titlu sugestiv:

CRUCIAȚII BALCANICI AU DISTRUS MOSCHEI, IAR ROMÂNIA A CLĂDIT UNA - Inaugurarea moscheei “Melik” din Constanța

"Cu o pompă deosebită s'a făcut în ziua de 31 Mai, inaugurarea moscheei “Melik”, ridicată la Constanța de Statul Român și a cărei construcție a costat 400.000 lei. România a făcut acest dar cultului mahomedan, în semn de mulțumire pentru iradeaua imperială de acum câțiva ani prin care Românii din Turcia erau recunoscuți ca o naționalitate distinctă. Planurile moscheei au fost întocmite de d. architect Ștefănescu (notă: construcția lăcașului de cult a fost realizată după planurile ing. Gogu Constantinescu, sub îndrumarea arhitectului Victor Ștefănescu, fiind luată ca  model Moscheea Konya din Turcia), iar lucrările executate de d. inginer Neculcea.

Inaugurarea fiind anunțată, conform ritului mahomedan, pentru orele 12 din zi, atât Piața Independenței cât și împrejurimile moscheei erau tixite de un numeros public. Minaretul moscheei, precum și intrarea principală erau împodobite cu steaguri tricolore. Interiorul sanctuarului era ocupat jumătate de către fruntașii musulmani din județele Tulcea și Constanța, iar cealaltă parte era ocupată de oficialitatea și de persoanele marcante din oraș, printre care d-nii: M. Solacolu, primarul orașului, I. Bentoiu, ajutor de primar, întregul consiliu comunal, corpul consular în frunte cu Cadri-bey, consulul otoman, Saint-Sauveur, consulul francez, dr. Benzoni, consulul italian și Schmith, consulul Germaniei, d-nii senatori Pilescu și G. Benderli, deputați, inginer Cacanău și Aurel Solacolu, clerul din localitate în frunte cu protoereul Protopopescu, d. Dimitriu, președintele Tribunalului, cu toți magistrații, d. Pericle Papa-Hagi, inspectorul școalelor particulare din țară, fruntașii coloniei macedo-române în frunte cu d. Dabo, corpul avocaților și numeroși fruntași constănțeni.

Moscheea în anul 1913: altarul (stânga)
Intrarea în moschee (dreapta)

Tot în moschee mai erau așezate fotoliile regale, alături de care stăteau ofițerii superiori ai garnizoanei, d-nii general Culcer, comandantul Corpului 5 de armată, generalii Basarabescu și Pretorian, colonel Găiseanu, șeful Statului Major al Corpului 5, colonel Sclia, comandantul Reg. 13 artilerie, colonel Balmez, colonel Dragalina, comandor Negreanu, comandor Mihăilescu, comandor Lăpușneanu și alții. În apartamentul din moschee, rezervat cadânelor, luaseră loc femeile musulmane din localitate în frunte cu d-na Cadri bey. Asistau de asemeni un mare număr de doamne, între care d-na general Berlescu, d-na I. Panaitescu, d-ra maior Constantinescu, d-na locot.-colonel Nedeianu, etc. În fața fotoliilor regale erau Cadri bey, consulul otoman Levensohn, cancelarul consulatului turc. Se găseau apoi îngenunchiați pentru începerea serviciului religios Afuz-Rifat, muftiul județului Constanța, Ibraim Cadâr, cadiul județului, Mehmet-Hakir, muftiul județului Tulcea și Sail Mazan, cadiul din Tulcea.

La orele 12 și jumătate sosește la moschee misiunea venită de la Constantinopol din partea M. S. Sultanul Turciei. Misiunea e compusă din Exc. Sa Mahmud Essad Effendi, ministrul Cadastrelor, Ali Saadeti, hatipul moscheei Ier Alti geamissi din Galata (Constantinopol) și muezzinii Afuz Kemal Effendi și Hagi Sassan Effendi de la moscheea Kara Mustafa Pașa, care iau loc în fața locului rezervat pentru preoți. Se mai află de față și Exc. Sa Sefa Bey, ministrul Turciei la București.

Oficialitățile prezente la inaugurarea moscheei

La orele 12 jumătate sosesc și MM. LL. Regele și Regina, însoțiți de d-nele Bengescu, Poenaru, împreună  cu d-nii Take Ionescu, ministru de interne, general Mavrocordat, șeful Casei Militare, colonel Baranga, adjutant regal, I. Panaitescu, directorul Siguranței și prefect Irimescu. La intrare Suveranii au fost întâmpinați de Exc. Sa Mahmud Essad Effendi, trimisul special al M. S. Sultanului, Exc. Sa Sefa Bey, ministrul Turciei la București, d. primar Mircea Solacolu, etc. Imediat după sosirea MM. LL. Regale., s'a început serviciul religios al inaugurărei moscheei, care a fost oficiat de hatipul Ali Saadeti, răspunsurile fiind date de muezinii Afuz Kemal Effendi și Hage Hassan Effendi. Cel din urmă a cântat rugăciunea de la turela minaretului din  fața cetățenilor din fața moscheei și din Piața Independenței.

 

Mahmud Essad Effendi, ministrul cadastrelor, într’o cuvântare în limba franceză, a exprimat recunoștința Sultanului și a întregului islamism pentru solicitudinea arătată de Guvernul Român populațiunii mahomedane. Recunoștința aceasta e cu atât mai mare cu cât “de unde până astăzi în toate părțile locuite de Turci se dărâmă moscheele, aici în țara M. Voastre se ridică noi și frumoase locașuri de rugăciune". Interpret al aceluiași sentiment de gratitudine s'a făcut și E. S. Sefa bey, ministrul Turciei la București. M. S. Regele, în răspunsul săi, a făcut urarea ca Imperiul Otoman să redobândească strălucirea de altă dată. Vorbește apoi Afuz Kemal Effendi, muftiul județului, care în numele musulmanilor din Dobrogea, aduce Suveranilor respectoase omagii.

MM. Regele și Regina au vizitat în urmă întreaga moschee, admirând cele două mari sfeșnice de argint dăruite M. S. Sultanul și covoarele cu care e tapisată moscheea. Mai înainte de plecare, Cadri bey consulul turc din localitate, a oferit M. S. Regina, din partea M. S. Sultanului, un superb covor persian, de mare preț, lucrat în atelierele imperiale." (notă: moscheea a fost înzestrată în anul 1965 și cu un alt covor oriental, adus din moscheea de pe insula Ada Kaleh; covorul cu dimensiuni impresionante - 16 metri lungime, 9 metri lățime şi o greutate de 490 kg. - a fost proprietatea sultanului Abdul Hamid)

 

Moscheea “Carol I”, amplasată în Piața Ovidiu, este și azi, după mai bine de un secol de la inaugurare, principalul edificiu de cult musulman din țară și totodată unul dintre cele mai frumoase monumente arhitectonice ale Constanței.

Citește mai mult... »

Drame pe Dunăre

Ne-am început mai demult, însoțiți de publicistul N. Papatanasiu, vizita prin lumea de altădată a Brăilei, oraș în care “viața portului s’a risipit, s'a stins” și în care se depăna pe atunci “un film, cu încetinitorul, obositor și enervant.” 

 

 

În lumea aceasta amorțită, vestea că două vapoare își vor începe din nou peregrinările pe Dunăre părea că va readuce la viață portul și pe oamenii lui. Cu toate acestea: “În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuți de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în fața trenului ori s'au spânzurat."

 

     Citește aici prima parte a reportajului: Oameni din porturi

* * *

"- Patera! - E glasul lui Dimitrachi.

- Ce este? - întreabă Barba Costa, trezit din gânduri, privind spre Dimitraki, care avenit pentru întâia oară la cafenea.

Vestea e cu adevărat extraordinară: Ernestinaşi și Ariadni pornesc mâine spre Silistra. Casa lor de cereale a hotărât să aducă o încărcătură de orz. Orzul are prețul în urcare. Vecinii de la mesele dimprejur au ridicat capetele. Știrea face într'o clipă înconjurul cafenelei. Dimitraki a vorbit prea tare.

Bărci în portul Brăilei

 

În trupul lui Barba Costa sângele svâcnește! Începe iarăși călătoria în susul fluviului, de-a-lungul porturilor, de-a-lungul malurilor înverzite de sălcii! Gândul lui reface călătoriile (atâtea!), revede chipuri de cunoscuți și prieteni.

- Mergem, Spiro! Pleci și tu! - rostește el.

Spiro sfârșește de silabisit o frază, apoi pune degetul drept zăloagă, dă din cap și pornește după Barba Costa.

- E, na pari o diàvolos! - (La naiba!) izbucnește el pe sub mustăți. Nu poate să vadă cum are să aranjeze cu Evridiki, în privința Aretiei. Asta îl îngrijorează, peste poate, pe capetan Spiro."

* * *

"Și călătoria în lungul fluviului începe așa cum a depănat-o Barba Costa în priviri. Mai întâi, hârtiile la agenție, la vamă, la căpitănie. De asta au avut grijă oamenii d-lui Panopulos. Seara, totul era gata. Remorcherul Alice s'a apropiat de Ernestina și a acostat alături, duduind din motoare. Până a nu se lăsa pe deplin întunericul deasupra portului, a început o manevră puțin complicată. Ariadni trebuia scos dintre Clitemnestra și Ifigenia și lipit de Ernestina, care avea să-i fie tovarăș de drum. Parâmele au fost slăbite. Ariadni a fost legată la pupă, de Alice, care s'a pornit să întindă parâma de sârmă. Apoi, lăsat în cursul apei (șlepurile se leagă cu prora în susul fluviului) șlepul diriguit doar de cârmă, pe care o rotea grijuliu Spiro, s'a a lipit de Ernestina.

 

În zori, plecarea. Manevra retragerii legăturilor o face Dumitraki. Parâmele care unesc cele două șlepuri cu remorcherul au fost legate de cu seară. Barba Costa stă în cabina înălțată a cârmei, (sto timòni). Remorcherul șuieră prelung, cu glas răgușit și se'ndepărtează încet. Parâmele se întind. O mică sguduitură. Vaporașule oprit o clipă pe loc. Pe coș se'nvolbură lințolii de fum. Helicele frământă apa Dunării, care oglindește zorii albăstrii. Un șuier scurt. Șlepurile înaintează. S.R.D. 326 și celelalte rămân în urmă. Decorul portului, împodobit cu lumini palide, se trage îndărăt, cu siluetele turnurilor de la fabrici, cu vaporașele și șlepurile priponite în ancore.

Cargobot încărcând cereale în portul Brăilei - 1937

 

Apoi, malurile se apropie, cu priveliștea mereu neschimbată a sălciilor verzi. Uneori, un sat. Mai târziu, în amiezi, Piua-Petri - un port mărunt. Pe înserat, popas în fața Hârșovei, un orășel împlinit între două dealuri albe, de calcar. Între două canarale, cum li se spune. Aici, Barba Costa a rămas în mai multe rânduri, pentru ca să încarce grâne. Are prieteni buni. După ce ancora e coborâtă, Barba Costa pornește cu barca spre port, ca să întâlnească pe Kirio Dimitri. Întâlnirea cu Kirio Dimitri e afectuoasă, ca între cunoscuți de demult. Seara se încheie, cu alți prieteni, la un restaurant, lângă pahare cu vin.

 

În zori, furtună. Dunărea e cu totul alta. Valurile se năpustesc în toate părțile, ca o învârtejire prin nămoluri. Dintr'un braț de apă, se ivește un remorcher negru cu brazdă roșie. Îl cunoaște Barba Costa. Stăpân e căpitan Ali, un cunoscut de demult. Roata cârmei se smucește în mâinile lui Barba Costa, dar el o ține bine. Remorcherul lui căpitan Ali s'a pierdut, în urmă, dimpreună cu aducerile aminte."

* * *

"În clipa aceasta, pe șlepul de-alături, se aud glasuri care biruesc vântoasa și strigăte de ajutor. Barba Costa poate să vadă de-aci, de sus, pe Areti alergând cu părul învâlvorat pe punte, urmărită de Spiro, înfuriat, ca o gorilă. Scena se desfășoară cu o repeziciune de fulger. Nici cât ar pune cârma la babord, Aretia a și ajuns la prora șlepului, încalecă peste balustradă şi se asvârle în apă, între cele două șlepuri. Capetan Costa își întipărește expresia chipului Aretiei, de spaimă și amărăciune, ca pe-un clișeu. Închide ochii o clipă și imaginea nu se șterge. Îndată, se smulge din inerție și deschide ușa cabinei:

- Dimitraki! Dimitraki!

 

Dar Dimitraki e gata. A văzut și el pe fereastră împrejurarea. Aleargă pe Ariadni, scutură de umeri pe Spiro care pare un hăbăuc, se repede în casă, reapare și privește în urma șlepului. Barba Costa face și el la fel. Dâra de spumă de la pupa șlepului se pierde în valurile nămoloase. Trupul fetei nu reapare. Numai valuri, valuri, în culoarea lutului galben, dobrogean. Dimitraki ar voi parcă să deslege lotca șlepului și să se avânte prin valuri, în căutarea Aretiei. Ezită, însă. Ar fi o nebunie! - gândește Barba Costa. Așa vede și Dimitraki care revine pe Ernestina și urcă la cârmă:

- Ideş? (Ai văzut?) - întreabă fiul.

- Ne! (Da!) - spune Barba Costa și lasă în mâna lui Dimitraki roata de fier. Coboară și pătrunde în casa lui Spiro. Spiro a rămas, de piatră, pe un hambar. De pe vapor n'a observat nimic. Vântul șuieră și izbucnește mai tare. Dac'o să iasă fata la suprafață, au s'o pescuiască lipovenii! În odăița bătrânilor plânge, fără putere,coana Evridiki.

Șlepuri pe Dunăre - 1937

 

- To caimèno to coritzaki-mu! (Sărmana fetiță!) - repeta mama.

Plecarea din Brăila, neașteptată, deslănțuise drama. Cu voia mamei, Areti avea să rămână la niște prieteni. Dar Spiro se opusese. Areti trebuia să vină cu ei, la Silistra. Coana Evridiki nu înțelegea schimbarea în firea lui Spiro. Când aflase însă de la Spiro întâmplarea cu fata lui capetan Manoli, voința ei se anihilase. Trecuse de partea soțului. Areti, desnădăjduită, (lăsa în urmă un început frumos de dragoste) se revoltase. Dar bătrânii, de acord, o încuiaseră încabina ei. Socotind că în larg nu mai e nicio primejdie, o eliberaseră. Cearta izbucnise din nou. Și pe urmă, sfîrșitul îngrozitor...

— Areti! Areti! Coritzaki-mu! Coritzaki-mu! (Areti! Areti! Fetița mea! Fetița mea!)"

* * *

"La amiază, furtuna s'a potolit. Soarele s'a ivit, pe ceruri și pe ape. Malurile: înverzite de aceleași sălcii. Cerna-Vodă a rămas departe, cu podul alb. Popas, la Oltina, pe noapte. A doua zi, sfârșitul călătoriei, la Silistra. 

 

  "...ca'ntr'un tablou de Ștefan Dimitrescu"

 

Decor ca'ntr'un tablou de Dimitrescu. Încep lucrările pentru construirea schelei. Cât mai repede, fiindcă remorcherul trebuie să plece, spre Brăila: numaidecât! În toiul alergăturii, Dimitraki îi aduce lui Barba Costa vestea că Spiro s'a spânzurat, într'un hambar. L-au găsit, adineauri. Bătrânul nu-și poate stăpâni o înjurătură, de necaz. Semn rău!

- Ton Keratà!...... și se'ndreaptă spre Ariadni.”

 

Sursa: reportajul “Oameni din porturi” – semnat N. Papatanasiu (prozator, critic literar și publicist român) – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 13 ianuarie 1937

Citește mai mult... »