Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

Păpuşele franţuzeşti, să tot stai să le priveşti!

Una dintre primele forme de teatru practicate în Țările române a fost teatrul de păpuși. Artiștii ambulanți din secolele trecute străbăteau bâlciurile organizate la marginea târgurilor și dădeau “reprezentații de teatru” cu ajutorul unor personaje-păpuși care “jucau” într-o lădiță – numită “chivot” în Muntenia și “hârzob” în Moldova - care se prefăcea în “scenă”: O cutie mare de scânduri, numită lada păpuşilor sau hârzob (cu lungimea cam de-un metru, înălţimea şi lăţimea de 50 cm.) era scena teatrului. Înlăuntru era îmbrăcată în piele de iepure iar pe dinafară cu hârtie, în spatele căruia jucau păpuşile, trase de sfori de păpuşari. Aceştia erau de obicei doi şi cu ţiganul lăutar, trei. Ei cutreierau străzile laşului sau ale Bucureştilor, strigând:

Păpuşe, păpuşe!
Păpuşele franţuzeşti,
Tot să stai să le priveşti!”

Păpușari în vremea lui Vodă Calimachi

Lăzile păpușarilor ascundeau personaje precum celebrul Vasilache, Marioara (sau Gacița) – soția lui, Ileana – ibovnica, țiganul, turcul, evreul sau… Napoleon Bonaparte (greu de crezut, nu-i așa?). Scenetele jucate cu ajutorul acestor păpuși cu fața intens colorata ironizau obiceiuri sau metehne ale societății. Dar ironizau de asemenea și autoritățile vremii – poliția, preoții, boierii sau domnitorii. Tocmai de aceea au fost emise la începutul secolului al XIX-lea chiar “norme” care limitau drastic “libertatea de exprimare” a păpușarilor (spun asta fiindcă tot e la modă să vorbim despre asta în zilele noatre): „Păpuşile nu vor purta haine militare şi nu vor fi asemănătoare unei persoane, ci obişnuite, şi nici nu vor întrebuinţa vorbe murdare sau atinse de guvern ori de vreo persoană“. În spațiul public era așadar interzisă folosirea vorbelor murdare. Dar la reprezentațiile date prin casele boierilor, nu…

Vasilachi și Gahița
 zilelor noastre
Și apoi, de-i chema vreun boier în curte — la zile mari, de Crăciun, de Paşte, la nunţi şi la botezuri, privea fireşte şi Vodă la păpuşe, uneori chiar Doamna şi Domniţele ei — de erau poftiţi să intre zic. Păpuşarii întrebau întâi cum vreau boierii să joace păpuşile: cu perdea sau fără perdea, adică să le fie vorba „de-a dreptul” sau „pe înconjuratele”. Ferească Dumnezeu, nu se poate spune ce auzeau boierii şi chiar Vodă la chefuri, când cereau păpuşarilor să vorbească fără perdea”.

Îl voi lăsa acum pe Constantin Gane să vă povestească o scenetă jucată în “hârzobul păpușelor”. Una în care se vorbea “pe încojuratele”, bineînțeles: “Mai întâi, păpuşile acestea erau multe, vreo 15—20. În afară de animale (şoarecele, pisica şi oaia) şi în afară de personagiile care nu puteau lipsi: Vasilachi țiganul, Gahiţa, nevasta lui, şi Ilenuţa, ibovnica, apoi mai veneau tipurile reprezentative ale epocei, care sub Vodă Callimaki erau Turcul şi Muscalul, Țiganul şi Evreul... şi Napoleon Bonaparte!
- Lăutar, ia prinde a zice! - spunea păpuşarul scripcarului. Şi pe dată începea să cânte „ciobanul cu oaia":

Bună vreme la boieri,
La boieri şi la cucoane!
Dragi îmi sunt oițele,
Dar mai dragi fetiţele,
Dragi îmi sunt oile lăi
Şi copilele bălăi.
Măi ciobane de la oi
Tu n’ai grijă nici nevoi
Bâr, oiţă, bâr!

Intra pe urmă Vasilachi, care începea să strige:

Ilenuţă, Ilenuţă,
Ia poftim din cămăruţă!

Şi Ilenuţa venea zicând:

lată-mă’s, bădiţă!


Urma un dialog glumeţ, uneori chiar deşănţat, şi apoi se prindeau amândoi la joc. Se întâmpla să mai intre și „fata Ciubăroaiei". În culmea fericirei Vasilachi le apuca atunci pe amândouă de după gât, zicând:

Între două
Nu mă plouă,
Dar cu una
Totdeauna!

Cum ieşea Vasilachi, intra Gafiţa cu un copil în braţe, se uita în toate părţile şi întreba dacă n’o fi văzut cineva pe răul ei de bărbat. Ieşea apoi în grabă să şi-l caute, şi se întorcea cu Ilenuţa, pe care o găsise la cârciumă, bând cu Vasilachi. Începea apoi între femei o zdravănă păruială, care nu se curma decât la sosirea „cioclului", care le despărţea. Venea Turcul:

Iese Turcul din cetate
Să-i dea babei sănătate
Neder, neder, bacalâm
Evet, evet, hoş ghioldâm,
Ia mai vino la bădiţa,
Gheli, Moscove, ghel!

Era o provocare la luptă, făcută de Turc Rusului. Acesta intra zicând:

lacă-tă-l şi pe Hassan
Cel cu pielea în suman!

Turcul striga:

Aman, bre, aman!

şi apoi se apucau la bătaie, până ce Rusul omora pe Hassan, jucând o căzăcească pe trupul mortului:

Idi, idi, Marişca
Nina, nina, parişca.
Cine joacă căzăceşte,
Vara pânza nu ghileşte.
Raz, dva, tri, cetire,
La hazaica na cvartire
Nu-i găină, nu-i cucoş,
Tare aşi mai mânca un borş!

Şi apoi deodată îl apucă mila:

A răpozat Hassan,
Ca şi cel din an !

Dascălul vine de-l prohodeşte, cioclul îl ingroapă, ...şi hop și Leiba Badragan din Târgul Cucului!

Iese dracul dintr’o bortă
Cu'n papuc şi c’o ciubotă
Iese dracul din urechi
Iese dracul din curechi,
Iese dracul de sub gheață
Cu jidanul de musteaţă!

Şi’n adevăr, vine şi dracul, şi-l înşfacă pe Leiba să-l ducă la baltă să-l înece. Dar îl scapă cioclul, care intră spunând:

Treabă-ţi cată altă,
Diavole! La baltă!

După intrarea „calicului", a şoarecului, care deşi şoarece, cântă şi el:

Unde-i mâţa să mă vadă
Să-i dau coada să mi-o roadă!

intră şi pisica, luându-l la goană. Şi în sfârşit, reprezentaţia se încheia cu sosirea lui Napoleon:

Napoleon Bună-Parte
Stă colo, la el, departe,
Ochii sus a ridicat
Şi spre lume a cătat.


Îşi cântă biruinţele, în faţa boierilor moldoveni, Împăratul-Păpuşă. Iar când mai târziu fu trimis în insula Sfânta Elena, el se tânguia, din cutie, lui Vodă Callimaki, seara, la Curtea Domnească din Iaşi:

Ah! Franţă, ţară bună,
Bună şi blajină,
Ai încăput pe-a Rusului mână!
Nu mă duceţi aşa departe,
Că eu vă sunt Bună-parte!

Iar Vodă Scarlat, mângâindu-şi barba, s’o fi gândit la acel: „Il suis avec le plus profond respect, de Votre Majesté, Sire, le tre humble et trés obeissant serviteur!”.

Hărzobul zilelor noastre

Timpul a trecut. Societatea s-a modernizat. Spectacolele cu păpușele ascunse în hârzob țin de domeniul trecutului. Sau să le fi luat locul “spectacolele politice” care se întâmplă în hârzobul zilelor noastre – televizorul ?

Sursa: articolul “Doamna Smaragda Callimaki” semnat de C. Gane și publicat în “Realitatea Ilustrată” din 15 iulie 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


Citește mai mult... »

Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu

Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoașoaiei – Calea victoriei de azi - care au aparținut lui Iancu Oteteleșanu. Proprietarul de la mijlocul secolului al XIX–lea al acestor locuri, Conu’ Iancu Oteteleșanu, era celebru în societatea bucureșteană a epocii atât datorită marii lui averii cât și datorită unei povești de dragoste pe care a trăit-o: deși căsătorit de mai bine de trei decenii cu Coana Safta Oteteleșanu, Iancu Oteteleșanu s-a îndrăgostit de mult mai tânăra d-șoară Elena Filipescu. Ca urmare, a divorțat de prima lui soție și s-a recăsătorit în anul 1861 cu “juna cea frumoasă”. Până aici nimic senzațional. Atât doar că îngăduitoarea coană Safta Oteteleșanu nu și-a  părăsit fostul soț după divorț. Iar acesta a trăit fericit, împreună cu fosta dar și  alături de cea de a doua soție, pâna la moartea lui din anul 1876.

Terasa Oteteleșanu
Totuși, cea care și-a pus amprenta și care a transformat casa Oteteleșanu într-unul dintre cele mai alese locuri de întâlnire a societății bucureștene a fost Elena Oteteleșanu. Recepțiile, balurile sau seratele organizate de aceasta adunau în casa din Calea Victoriei întreaga lume bună a Capitalei. Erau vestite strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Constantin Bacalbasa descrie astfel locul: "Salonul Oteteleșenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia să treacă prin acest salon. Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau și multe combinații politice".

Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârşit, aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşanu. Încet-încet s-a stins, odată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşanu, survenită la 4 decembrie 1888. Acest sfârșit avea însă să reprezinte totuși și un nou început. Casa Oteteleșanu ajunge în proprietatea lui Mihai Stere, care construiește aici Terasa Oteteleșanu – cafenea și berărie – care ajunge la rândul ei celebră. Aici se întâlneau scriitori și artiști celebrii ai vremii. Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Coșbuc, Victor Eftimiu, Emil Gârleanu sau Octavian Goga au fost doar câțiva dintre obișnuiții localului. Pia Alimăneștianu consemna în volumul memorialistic “Prin cetatea lui Bucur”:

Terasa restaurantului Oteteleșanu

Prin toate (notă: cafenelele) am trecut cu ei, dar nici una nu a avut strălucirea Terasei.
- Unde se afla?
- În fostele case ale boierului Oteteleșanu, în dreapta Teatrului Național. Da, pe Calea Victoriei și pe strada Millo. Oteteleșanu fusese, după spusele lumei, cel mai mândru, cel mai închis din protipendadă. Mă gândeam uneori, când rătăceam prin saloanele lui, ce-ar zice bietul om, dacă ne-ar vedea pe noi, mojicii, stăpâni pe conacul în care se strângeau numai boierii țării.
- În vremea când mergeai D-ta la Terasa, ce scriitori întâlneai?
- Pe toți, pe toți poeții, pe toți prozatorii de mâna întâia și de a doua, pe toți criticii, tot ce era mai cărturar în București.

Obișnuiți ai terasei au fost deasemenea Claudia Millian alături de soțul ei - poetul Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, A. Mândru, Mihail Sorbu și St.O Iosif. Deasemenea pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck au călcat deseori pragul faimoasei cafenele Oteteleșanu. Dar nu numai cafeneaua și berăria au fost celebre în epocă. Grădinile cu tei și castani ce aparțineau fostelor case Oteteleșanu din Piața Teatrului Național, situate pe locul în care se ridică azi Palatul telefoanelor, au fost închiriate proprietarului Companiei Lirice Romane, vestitul Constantin Grigoriu, care a deschis aici un Teatru de vară. Prima stagiune a debutat în 15 iulie 1903 cu opereta “Fiica tamburului major” de Offenbach. Din acest moment și până în perioada Primului Război Mondial, Terasa Oteteleșanu a fost una dintre cele mai importante scene ale Bucureștiului.

Reclamă din ziarul Adevărul - 1907
Aglomerația de la spectacolele organizate în această răcoroasă grădină de vară era uneori atât de mare încât revista “Furnica” îi propunea cu umor lui C. Grigoriu: “prevăzându-se îmbulzeala iubitorilor de muzică care vor veni să’și ia rămas bun de la artiștii care i-au desfătat o vară întreagă, ar face bine d. Grigoriu să instaleze și hamacuri prin pomi, căci altminteri n’o să aibă loc publicul oricât e de vast parcul Oteteleșanu. O asemenea reprezentație ar trebui să se dea în Bărăgan, și încă se poate că ș’acolo lumea s’ar plânge de înghesuială.” ( “Furnica” – 11 septembrie 1908). E de menționat poate și că primul “concurs de frumuseţe între doamne şi domnişoare” din România a fost cel organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în frumoasele grădini Oteteleșanu. Dar asta e deja o altă poveste - pe care o puteți citi aici:  1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu.

10000 de oameni în 1 iulie 1912 în Parcul Oteleșanu
 la primul concurs de frumusețe organizat în România
După Primul Război Mondial a început să apună și faima Teatrului de vară Oteteleșanu. Copacii seculari au fost tăiați pentru a se putea amenaja un restaurant cu specific unguresc și un patinoar. Fără prea mare succes. Tot aici s-a amenajat mai apoi un cinematograf în aer liber. Zilele Terasei erau însă deja numărate. La începutul anilor ’30 terenul a fost vândut Societății Anonime Române de Telefoane și locul Terasei a fost luat de una dintre cele mai moderne construcții ale Bucureștiului interbelic: Palatul Telefoanelor.

Revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 26 februarie 1931 – consemna demolarea Terasei Oteteleșanu: “Terasa Oteteleşanu a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local şi în grădina în care s-a născut opereta română şi de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaş al unei societăţi particulare. Terasa era locul de întâlnire al tuturor literaţilor dinainte de răsboi şi mulţi artişti reputaţi azi, şi-au făcut debutul pe ospitaliera scenă, din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan, pe sicriul  unor amintiri duioase. A dispărut „Terasa” . S’a dus ultimul cenaclu...”.

Fotografie de la ultimul cenaclu  organizat în anul 1931
 la Terasa Oteteleșanu
Așa a dispărut încă un loc plin de farmec al Bucureștiului de altădată. Cu toate acestea, clădirea care adăpostea Hotelul Frascatti, fostul Oteteleșanu, a supraviețuit și aparține astăzi Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" (Sala Savoy).

Surse:

- Mioara Ioniţă – “ Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu”  -  “Magazin istoric” din octombrie 2003
- Pia Alimăneștianu -  “Prin cetatea lui Bucur – Schițe”
Constantin Bacalbașa – “Bucureștii de altădată”
Revistele “Realitatea ilustrată” din 26 februarie 1931 și “Furnica” din 11 septembrie 1908


Citește mai mult... »

În vizită la Tiraspol

Regiunea transnistreană a fost şi este încă o rană adâncă pe trupul Moldovei. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană nu este altceva decât continuatoarea unei entităţi create artificial în anul 1924 de autorităţile sovietice: Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Despre viaţa românilor din Transnistria am mai scris pe blog. Foametea a lovit aceasta regiune în anii 1925 şi 1932 – perioade în care mii de locuitori au traversat sau au încercat să treacă înot Nistrul – fluviul care îi despărţea de România. Vă voi spune doar că Nistrul devenise cu adevărat “un al doilea Styx” şi că 40 de fugari au fost împuşcaţi de grănicerii sovietici doar într-o singură zi (23 februarie 1932), în apropierea satului Olăneşti, în timp ce încercau “să fugă” peste Nistru. Locuitorii dintre Nistru şi Bug au fost primii români care au cunoscut “binefacerile” colectivizării forţate. De asemenea au fost primii români care au trecut prin chinurile deportării în Siberia. Voi mai adăuga azi pe blog un articol “decupat” din presa interbelică care se referă la viaţa românilor din această regiune. Asta pentru că eu cred că știind mai multe despre cotidianul acelei lumi vom înţelege mai bine ceea ce se întâmplă astăzi în acele locuri. 


Grănicerul român şi cel rus
 la graniţa dintre... cele două Moldove - 1935

“- Vasia! Vasia!
- Ce-i Tasia?
- Uite românii!
- Care sunt 
- Cei de lângă “tov" Rudia.
- Dar sunt ca noi - exclamă mica Vasia cu uimire. Seamănă cu “tovii" noştri numai că sunt altfel îmbrăcaţi...
Acestea au fost primele exclamaţii, spuse într'o dulce moldovenească de două “comsomoloaice", abia trecute de vârsta copilăriei, care ne-au întâmpinat la trecerea noastră pe pâmântul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. E semnificativă uimirea naivelor cetăţene ale Republicei Moldoveneşti, care credeau că românii sunt un soi de fiinţe ciudate, căzute de pe alt tărâm. Deşi românce ca noi, apa tulbure a Nistrului ne despărţea în două lumi, despre care nu puteau ajunge dintr'o parte în alta, decât zvonuri tendenţioase. De fapt, din scurtul nostru popas, pe pământul Sovietelor, am putut vedea că oamenii, aici ca şi dincolo, sunt la fel în sărăcia şi durerile lor. O primă impresie penibilă: după entuziasmul basarabenilor de la Tighina, tăcerea, lipsa de expansiune a ruşilor de la Tiraspol, păreau foarte ciudate. Ni s'a explicat că oamenii de dincolo de Nistru, cu noile lor obiceiuri, nu fac nimănui manifestaţii de simpatie.



După ce am parcurs cu trenul câteva câmpii triste, pe care se face foarte puţină agricultură, am ajuns la Tiraspol. Gara - veche clădire rusească - era împodobită cu imense portrete ale fruntaşilor sovietici şi un “bun venit'' scris în româneşte, pe frontispiciul cu ciubucării de piatră. Oamenii care ne-aşteptau, ne priveau cu curiozitate. În special îmbrăcămintea noastră “civilă" făcea, o deosebită impresie asupra cetăţenilor sovietici. La ei, toată lumea poartă şapca specific rusească şi un soi de haine, ca uniformele liceenilor noştri, închise la gât. Foarte mulţi, în special diverşii demnitari, poartă moletiere. Aproape toţi locuitorii Tiraspolului poartă la gulerul tunicii una sau mai multe stele, care arată gradul ce-l ocupă în partid, în miliţie sau în celelalte organizaţii. Străzile oraşului nu se deosebesc cu nimic de ale oricărui municipiu basarabean. Aceleaşi străzi largi, murdare, aceleaşi case mici. Numai că de unde dincolo există o viaţă zgomotoasă de stradă, aici, în republica proletarilor, lumea calcă încet, într'o tăcere mormântală care apasă oraşul ca un blestem. Ferestrele sunt închise peste tot, storurile sunt trase.

Primirea delegaţiei române la Tiraspol în anul 1935
De după gardurile înalte, se văd capete ciufulite, ochi curioşi care ne urmăresc orice mişcare. Arar câte cineva îndrăzneşte să iasă în stradă să ne privească drept în faţă. Un bătrân cu o barbă impresionantă de patriarh, ne priveşte senin, de pe banca din faţa casei.
- Bine aţi venit, ne spune el într’o moldovenească dulce, care ne mângâie auzul, după ce am auzit atâtea discursuri într'o limbă barbar scâlciată.
Şeful poliţiei de graniţă de la Tiraspol, un rus din Siberia orientală cu un cap şiret de vulpoi, îl fulgeră pe bietul bătrân cu privirea. Dar moldoveanul, fericit să vadă “domni" de-al lui, nici nu ţine seama de privirea ameninţătoare a şefului poliţiei. Ne zâmbeşte larg în barbă şi ne face cu ochiul, ca unor prieteni buni, veniţi de departe.
Mai toate fetele şi femeile întâlnite în cale, sunt îmbrăcate într'un soi de uniformă din stofe aspre, de-o culoare neprecisă. La gât, poartă aceleaşi steluţe, indicând din ce categorie fac parte. Poartă ciorapi de lână toarsă şi bocanci. Sunt mai toate blonde şi cu capul gol. Se remarcă feţele palide, pe cari nu s'a pus nici pudră nici fard. În general, rusoaicele din Tiraspol nu sunt prea frumoase; le lipseşte graţia specific feminină: sunt parcă doar forţă de muncă, putând mânui tot atât de bine lopata ca şi puşca.
În Tiraspol nu există nici spectacole, nici alt soi de distracţii. În fiecare săptămână trupa de lucrători a “comsomolului" joacă piese de autori revoluţionari. Toată lumea vine atunci să-i aplaude pe actorii improvizaţi. Ziua teatrului e un soi de sărbătoare naţională de la care nu lipseşte nimeni. De altfel lumea nu vine nici pentru piesă, nici pentru autor şi nici pentru actori. Ci pur şi simplu, fiindcă la teatru lumea bârfeşte şi, în întuneric, se ţes noile idile.

Pod peste Nistru - Podul care desparte
Din cele câteva ore petrecute în orăşelul rusesc de graniţă am putut constata că viaţa e extrem de scumpă şi banii foarte rari. O cutie obişnuită de ţigări, cu un soi de ţigarete trei sferturi carton şi un sfert tutun, costă 120 de lei, în moneda noastră. Sărăcia e foarte mare şi toate articolele de primă necesitate sunt de o calitate inferioară.
La banchetul dat în cinstea delegaţiei româneşti s'au mâncat însă icre negre, de o calitate superioară, s'a băut şampanie de cea mai fină calitate. Paradisul lumii noi!
Şi parcă, trecând Nistrul spre Tighina, cu cât ne depărtam de zâmbetul amabil al oficialităţii sovietice, ne cuprindea un sentiment ciudat de libertate, de veselie sinceră. Aerul părea mai curat, toate privirile erau sincere, oamenii treceau calmi la treburile lor. Cineva dintre noi a exclamat, oftând uşurat, ca după o grea încercare:
- Tot mai bine aici, decât dincolo ! - acesta era gândul intim al tuturor celor care respiraseră câteva ore aerul Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice.”

Sursa: articolul “Ce-am văzut la Tiraspol” – semnat “I.R.” – publicat în “Ilustraţiunea Română” numărul din 30 octombrie 1935 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Mărturii din Transnistria

Primii români care au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice  şi realitate este o diferenţă uriaşă. Şi s-au opus, atât cât au putut. Dar au fost supuşi unui regim de teroare, mulţi dintre ei fiind deportaţi în ţinuturile îngheţate ale Rusiei sovietice  (vezi articolul “Nistrul – al doilea Styx”) sau au fost exterminaţi în propria lor ţară. Cu toate acestea au luptat – şi lupta lor nu trebuie uitată. Mişcările de revoltă cele mai aprige au fost cele de la Coşniţa, Pârâta, Movileni, Pogrebi şi Doroţkaia. Revolte înăbuşite în sânge de armata “ţării tuturor libertăţilor” – Rusia sovietică. Povestea lor avea să se reproducă peste câteva decenii la scara întregii Românii. O mărturie a modului în care s-a făcut colectivizarea în Transnistria o găsim în relatarea din anul 1932 a unui refugiat moldovean: 



UN REFUGIAT POVESTEŞTE... 

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot aşa de mici, şi eu pot să vă spui aceasta, - povesteşte refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari oraşe cu palate şi fabrici. Viaţa însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului şi de preşedinţii sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o aşa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu ştim de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraş. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câţiva tineri de-ai noştri. El ne-a spus cam aşa:

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul
“Că până acum am fost sclavi şi că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la şcoli, şi să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiţi aicea în sate, ca animalele, dormiţi în case de pământ muced, ieşiţi în zori cu plugul la arat şi vă înhămaţi la el câteodată, alături de vită. Mâncaţi mămăligă de porumb încins şi nu ştiţi ce va să zică demnitatea de om. Aşa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiţi. Noi vă vom face oameni, aducându-vă maşini agricole, trimiţându-vă aici ingineri şi technicieni; veţi munci mult mai puţin ca înainte şi veţi produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări şi înflăcărează tineretul cu poveşti de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viaţa ne învăţase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omeneşti, am aşteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. Aşa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute şi mii de sate din Rusia. Aceste brigade impart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului şi să primească acest nou fel de muncă.Mulţi săteni năbănuind ce şarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate aşa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc.

Refugiaţi transnistreni - 1932
"Faceţi acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărţit în două: bătrânii de o parte şi tineretul de alta. Noi, bătrânii, ştiam că aşezările omeneşti se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulţi ani, încetul cu încetul. Ştiam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. Unii din noi îşi spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile şi înşelătoria cu declaraţia că nu ne sileşte nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalţi. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beţie a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.Pe atunci, nu ştiam toate acestea, şi am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne sileşte să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulţi tineri şi chiar unii gospodari, unii amăgiţi de făgăduinţi, alţii de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se inscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în maşini, care pe caii lor şi au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv şi de cei cari nu trecuseră.

DEPORTAŢII


S’a scurs după aceasta un timp, şi aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subţiori, cu revolvere la brâu şi au înşirat pe o masă, listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemaţi de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. După ce i-a strâns pe toţi într’un loc, în piaţă, unul din comisia de control ne-a spus: "Aţi contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Aşadar, voi aţi mărturisit singuri că voiţi să sabotaţi opera de colectivizare, care este însuşi sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteţi comunişti şi aţi declarat aceasta făţiş! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice şi a comunismului şi de aceea veţi fi pedepsiţi!" Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă ştiam că o ameninţare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur şi simplu condamnaţi la moarte, după cum e obiceiul. Ne aşteptam să fim înşiraţi la zid şi să fim împuşcaţi. Ochii noştri se ţintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii şi la armele soldaţilor cari-i însoţiau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deşi ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv şi vechiul fel de muncă, totuşi, preşedintele comisiei ne anunţă: "S’a hotărât să fiţi amendaţi!"

Lucheria Bairan
refugiat rănit de gloanţele
 grănicerilor sovietici
în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în ţara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai uşoară decât moartea. Dar dincolo la ruşi nu este aşa şi am să vă arăt îndată de ce: Comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului şi adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toţi locuitorii unui sat, abia dacă se găseşte unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-şi toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poţi plăti amenda, aceasta îţi este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, şi aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalţi sunt puşi imediat să formeze coloane, şi sunt trimişi sub bună pază departe, fără să ştie nici ei unde. Din propria mea viaţă ştiu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în nişte insule din Oceanul Îngheţat de Nord.

Casă de piatră din Speia,  pe Nistru
În urma deportaţilor, în sat, rămâne una din aceste situaţiuni: sau deportatul nu avea familie şi atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă şi copii, aceştia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie îşi face apariţia în sat, şi toţi sătenii tremură de groază, la ivirea acestor soli ai nenorocirei şi foametei. Femeia deportatului este şi ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soţul ei e deportat, că deci e şi ea contra colectivului. Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare şi e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulşi de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimişi la leagănele collective (crches) pentru a fi crescuţi în ideile comuniste sub cuvânt că părinţii lor „culaci”, sau anti-colectivişti, nu le-ar fi putut face o educaţie comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau îşi iau lumea în cap şi hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca nişte haite de lupi, sălbăticindu- se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt şi ei amendaţi, deportaţi sau băgaţi la ocnă. Aşa s’au împărţit şi s’au stins multe familii de "culaci". Mii şi mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat.

VIAŢA „COLECTIVULUI”


Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toţi cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv, au fost îndepărtaţi sau ucişi, încep să sosească inginerii şi maşinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele maşini, numite tractoare, dihănii de oţel, nemaivăzute, pluguri automate şi tot felul de maşini agricole, cu motoare, însoţite de echipe de ingineri şi de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtaşii colectivului. Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înţelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate, şi oamenii erau mai mult leneşi decât harnici, acum toată lumea munceşte de dimineaţă până seara, şi la început e multă voie bună şi chiar veselie — dar aceasta nu durează mult. Când a venit culesul recoltei, şi-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparţinea ogorul muncit, dar şi rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strange recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane şi s’au expediat undeva unde nici sătenii nu ştiau. După aceasta, a venit şeful cooperaţiei în sat, şi a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câţi au muncit în sat şi, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, preşedintele cooperaţiei ţine un discurs şi spune sătenilor că şi armata roşie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări şi ţări ideea comunismului”, şi atunci sătenii încuviinţează ca zece la sută să fie pentru armata roşie, aşa că la urmă, câştigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărţit la fiecare sătean, e o batjocură.

Refugiaţi.. la ora mesei

În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare şi tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci şi găinile, ouăle, untul, laptele şi toate produsele săteşti se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul şi notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la oraşe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mancat o dată carne de pasăre deşi în gospodăria mea creşteam găini. Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Ştiam că vreo trei inşi din sat reuşiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creşteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, şi am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare şi n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii îşi iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriţi de grănicerii sovietici şi decimaţi...”.

Nistrul - al doilea Styx
(la Slobozia, jud. Tiraspol)
Surse:

 - articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în numărul din 7 aprilie 1932 al “Realităţii Ilustrate
- monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942




Citește mai mult... »

Mandravela – răspântia blestemată

În Bucureştiul de altă dată erau câteva “puncte de referinţă”, cunoscute – cel puţin după nume – de toţi locuitorii capitalei. Unul dintre aceste locuri era Mandravela, o mahala de la capătul Bucureştiului (situaţă undeva pe la intersecţia şoselelor Olteniţei şi Văcăreşti din zilele noastre). Două cârciumi, o tutungerie şi o gheretă la care se vindeau fructe marcau “răspântia blestemată”. Aici se termina Bucureştiul – mai erau doar câteva magherniţe insalubre răsărite de prin porumbiştea plină de gunoaie. Cu toate astea, Mandravela era o mahala celebră a timpului. Iar Ion Dragomir – reporterul revistei “Ilustraţiunea Română” - a colindat locul şi ne-a oferit un instantaneu luat în anul 1935 al acestui loc aparte din Bucureştiul de altă dată:
  
Cârciuma "La Mandravela"
“(…) Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două drumuri funeste. Primul, duce spre puscărie; celălalt, spre casa de nebuni şi ţintirimul “Trei coceni" al cărui nume a fost schimbat în “Trei trandafiri" de văduvele tinere, neconsolate să ştie că răposaţii făuritori de iluzii matrimonial zac sub o ţărână atât de prosaic botezată. Când am trecut întâia dată pe la Mandravela, era într'o dimineaţă, doi cetăţeni, cu ochii tulburi şi părul vâlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un ţigan gras şi răguşit.
-  Zi-i, mă gaşpere! - urla unul din cheflii. Că mâine mă 'ntorc iară la 411.
Erau doi proaspeţi ieşiţi din puşcărie, care-şi sărbătoreau eliberarea. Două ore mai târziu, retreceam pe la Mandravela în celălalt sens. În faţa cârciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs. Am văzut uniforme de poliţie şi o ambulanţă a salvării.
-  Ce s'a întâmplat? 
- Ia, doi proaspeţi scăpaţi de la “411". Au petrecut de ieri dimineaţă, pe neîntrerupte. Pe urmă, s'au luat la ceartă. Unul din ei a “inţepat" pe celălalt. N'a avut săracul parte de libertate.
Compătimirea mergea către cuţitar, nu către cel cu maţele sfârtecate. Totuşi, mi-e drag să, petrec la Mandravela, mai ales Dumineca. Am prilejul să leg cunostinţă cu oameni cât se poate de interesanţi. Aşa, de pildă, aci m'am împrietenit cu Titi Menghină, spaima Văcăreştilor.

La un pas de încăierare...
la Mandravela
Era într'o după amiază. Beam liniştit un păhărel de vin roşu ronţăind alune americane, când un om tânăr, ca de vreo treizeci de ani, lat în spate cât un garderob şi ciupit de vărsat veni, însoţit de o femeie destul de frumuşică şi grozav de împopoţonată, şi se instală alături de mine, la o masă. Mă uitam când la bărbat, când la femeie, ca unul care n'are ce face şi nu mai ştie încotro să-şi arunce ochii. Ea, mândră de atenţia pe care mi-o stârnise, prinse a zâmbi, privindu-mă şăgalnic cu coada ochiului. Deodată bărbatul care “prinsese mişcarea" se scoală cât era de mare, face un pas spre mine şi mă întreabă din vârful buzelor, fără să descleşteze dinţii:
- Îţi place, șefule?
- Cine să-mi placă? 
- Dumneaei, face el, arătând cu capul spre femeie.

Deţinuţi muncind la construcţia
Şoselei Văcăreşti în anul 1935
Nu ştiu de ce, îmi amintii atunci că cimitirul “Trei coceni" se află numai la doi paşi şi cu instinctul prăzii încolţite de fiară, răspunsei tocmai ceea ce bărbatul nu se aştepta să, audă:
- Îmi place! Seamănă leit cu Marlene Dietrich. Să-ţi trăiască!...
El se uită la mine lung, mă uitai şi eu la el, dar ceva mai puţin lung. Până ce, isbucni în râs şi-mi izbi una peste umăr de mă clătinai pe picioare:
- Bată-te să te bată, sfrijitule!... Îmi place că eşti “înfipt"... Vino să-ţi prezint pe Ditrichoaia...
Şi trăgându-mă spre masa lui, ordonă femeei:
- Zi “bonjur" la domnul... E d'ai noştri.
Am rămas la masa lui Titi Menghină până spre miezul nopţii. Când m'am despărţit, m'a sărutat pe amândoi obrajii, jurându-mi ritos:
- Când oi avea vreo socoteală cu careva să mi-l spui. Vreau să bag pe unul în spital, în cinstea ta, sfrijitule!...
Aviz celor cari-mi poartă sâmbetele… “
  
Sursa: articolul “Mandravela – răspântia blestemată” semnat Ion Dragomir – publicat în “Ilustraţiunea Română” numărul din 30 octombrie 1935 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »