Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările

La moartea Reginei Maria

Au trecut opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. După moartea Regelui Ferdinad (1927) și venirea la putere a Regelui Carol al II-lea (1930), Regina Maria a fost îndepărtată de acesta din urmă din viața politică și obligată să se autoexileze la reședințele sale din Balcic și din Bran. În primăvara anului 1938 Regina Maria s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic. Deși s-a tratat la câteva dintre cele mai importante sanatorii europene, la începutul lunii iulie, simțindu-și sfârșitul aproape, Regina Maria a cerut să fie adusă în România. A doua zi după revenirea la Pelișor, locul în care a locuit mult timp alături de Regele Ferdinand - în 18 iulie 1938 la ora 5:38 – Regina Maria a murit.


La moartea Reginei Maria sufletul îndoliat al neamului românesc e mângâiat nu numai de această certitudine a veciniciei vieţii, ci şi de certitudinea că de acum nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă de Regina Maria. Prin aşezarea Ei în cripta legendarei biserici de la Curtea de Argeş, Regina Maria s'a cununat cu pământul Țării şi cu sufletul neamului românesc. Regina Maria n'a murit, ci a trecut în istorie. Desbrăcată de orice vremelnicie, de acolo va veghea asupra destinelor acestei Țări. Înălţimea Ei morală va ţinea veșnic trează conştiinţa noastră naţională; pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebuie să-şi slujească Țara şi neamul. De prea multă vrednicie a dat dovadă Regina Maria, încât să poată fi cinstită altfel decât prin atitudini de nobleţe şi generositate. În patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice.” (“Viața Ilustrată” – nr. iulie-august 1938)

Regina Maria pe catafalc în Castelul Peleș
Dorința Reginei Maria a fost a fost să fie înmormântată la Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Regele Ferdinad. În primele zile sicriul cu corpul neînsufleți al Reginei Maria, îmbrăcat conform dorinței ei într-o rochie albă, a fost așezat în Holul de onoare al Castelului Peleș. Au venit aici că să îi aducă un ultim omagiu numeroși membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt politicieni, miniştri. Deosebit de numeroși au fost și oamenii simplii care s-au perindat prin fața catafalcului.

Lângă catafalc: Regele Carol al II-lea,
Principesa Elisabeta, Marele Voevod Mihai
și Arhiducesa Ileana (cu fața plecată în mâini)
Penița emoționată a ziaristului interbelic încerca să surprindă durerea românilor: “Aripa necruțătoare a morții reci a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s'a îmbrăcat în zăbranic violet așa cum a voit Dânsa și cu suflete cernite toți supușii Săi, căci toți au iubit-o, au venit să aștearnă flori roșii pe cea de pe urmă cale a Ei. Moartea e crudă și nu face osebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi nu puteam concepe că Regina noastră să se cufunde și Ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea pe oameni, pe toți fii țării acesteia, fără osebire. De aceea azi, la mormântul Ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții I-am ridicat altare în sufletele noastre unde memoria Ei va fi vecinică.” (“Realitatea Ilustra” – 28 iulie 1938)
Mulțimea celor care au adus un ultim omagiu
Reginei Maria la Castelul Peleș
În 21 iulie 1938 sicriul cu corpul Reginei a fost dus în gara din Sinaia pe un afet de tun și de aici cu trenul până la București. A fost expus pentru trei zile în sala mare a tronului din Palatul regal. Mulțimi emoționate de oameni care au iubit-o și au admirat-o sau perindat prin fața catafalcului. Duminică 24 iulie 1938, după o slujbă religioasă care a avut loc în sala tronului, sicriul a fost purtat pe bulevardele capitalei pline de oameni îndurerați , pe un afet de tun, până la gara Mogoșoaia. Contemporanii spuneau că Bucureștiul se îmbrăcase în violet – culoarea favorită a Reginei Maria. După o ultimă călătorie cu trenul și după oficierea slujbei de înmormântare în fața mănăstirii din Curtea de Argeș, sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei Maria a fost coborât în criptă lângă cel al Regelui Ferdinand, așa cum i-a fost dorința.

Plecarea cortegiului de la Castelul Peleș
Multe lacrimi a mai vărsat și poporul nostru! Dar niciodată n-a vărsat atât de multe, atât de amare, cum a vărsat la moartea celei mai mari, mai bune, mai blânde și mai înțelepte dintre Regine, Regina Maria a tuturor românilor. Pentru că istoria noastră nu cunoaște o altă Regină care să se fi contopit mai mult cu durerile, cu bucuriile și cu năzuințele unui popor cu virtuți legendare, care să fi scris pagini mai strălucite și mai glorioase decât acelea pe care le-a scris în timpul războiului pentru întregirea Neamului.

Cortegiul care a însoțit carul funebru
A plâns poporul și va mai plânge multă vreme, pentru că a pierdut nu numai o Regină care cu multe din virtuțile Ei a contribuit la înfăptuirea visului nostru milenar, România Mare de astăzi,  dar deopotrivă un Suflet mare, căruia Dumnezeu îi hărăzise din belșug toate calitățile și toate darurile. Nu este desigur nici locul, nici timpul să arătăm noi ceea ce a fost pentru noi românii Regina Maria. Cu ochii încă plini de lacrimi și cu nemărginită durere încă în suflet n'am putea contura nici pe departe personalitatea acestei ființe scumpe, providențiale, care a trecut definitiv în istoria glorioasă a Neamului. Anii vor fixa în perspectiva timpului și a istoriei nepărtinitoare ceea ce a fost și va rămâne de-a pururi Regina Maria, marea, iubita și neuitata noastră Regină a tuturor românilor. Vom pomeni numai de un singur moment din viața Ei plină de pilde și de fapte:

În drum spre Palatul regal
Era în timpul războiului cel mare. Când demoralizarea din Moldova flutura tuturor perspectiva Rusiei haotice, când și cele mai liniștite minți întrevedeau nevoia evacuării trupelor, singură brava noastră Regină a concretizat formula salvatoare, care mai târziu avea să schimbe însăși destinul României: rămânem și rezistăm. Voința și curajul Reginei-soldat care a trăit cu riscul vieței Ei, clipă de clipă, toate fazele războiului, au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni. Aceiași îmbărbătare o adresa pământului cotropit de dușmani:

În timpul ceremoniei religioase oficiate în gara Cotroceni
N'avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea. N'a greșit, pentru că vorbele Ei, vorbe providențiale, sau împlinit întocmai. Am rămas, am rezistat și am biruit. Biruința noastră a fost și biruința Ei, care suferise poate mai mult decât noi toți laolată, biruința Ei de Regină bravă și clarvăzătoare.

Ultimul drum pe Valea Prahovei
De acest fapt și-a amintit desigur generația noastră, a războiului, în aceste zile de plâns și jale, când în mintea fiecăruia mai trăia încă imaginea scumpă, mare și senină a Aceleia care a fost Regina Maria, a tuturor românilor. De acest fapt și-au amintit cei 800.000 de eroi care au făurit România de astăzi și care în ceruri au făcut front de onoare, să-și primească la loc de cinste, Regina iubită. De faptul acesta și-au amintit și răniții pe care augustele Ei mâini i-au îngrijit și mângâiat în spitale și care între viață și moarte priveau la o singură icoană: Regina Maria-  “mama răniților". Aproape de sufletul poporului Ei pe care l'a iubit și pe care l’a înțeles până în cele mai nebănuite adâncuri, Regina Maria a închegat deopotrivă o mare operă socială care va supraviețui vieții omenești trecătoare. Cu dragostea ei nemărginită pentru cei mulți și mici și cu deplina ei întelegere a atâtor mari probleme sociale, Ea a întemeiat numeroase așezăminte care vor rămâne să împartă posterității frânturi din inima Ei bună și generoasă. În fața mormântului de abia închis, românii nu-i pot arăta recunoștința decât într'un singur fel: să-i proslăvească memoria urmându-I cu sfințenie îndemnurile.” (“Ilustrațiunea Română” – 27 iulie 1938)

Ultima trecere pe sub Arcul de triumf
“Nici doliul, care a cuprins parcă şi natura, nici plânsul unei ţări întregi şi nici cuvântul nostru - mai cu seamă el - nu pot arăta câtă durere ascundem în suflete la moartea Reginei. Ne-a fost prea dragă ca să putem închega în slovă ceea ce simţim şi prea e mare golul pe care-l lasă în inimile româneşti. De la un capăt la altul ţara îmbracă zăbranic negru. Plâng copiii aplecaţi pe „Crinul vieţii", plâng femeile cărora le-a fost soră şi plâng aceia care, pe front, au simţit alinare când mâna Reginei le-a cercetat rănile, ca o mână de mamă. Cu chipul Ei în minte au murit eroii de ieri luptând pentru fiece petec de pământ românesc şi chipul Ei ne va fi îndemn şi călăuză pentru biruinţele de mâine ale braţului şi duhului nostru.

Bucureștenii își iau rămas bun
A fost frumoasă Regina, ca nici o altă femeie, pentru că frumos îi era sufletul. Ea, cea mai aleasă întrupare a omeniei, înţelegând suferinţa, a fost exemplul viu al abnegaţiei şi al sacrificiului pentru ţara şi neamul Său. A avut de înfruntat greutăţi pe care numai suflete de o tărie excepţională le pot învinge. Şi Regina Maria le-a învins. În timpurile grele şi dureroase ale războiului mondial Ea a fost pretutindeni pildă şi nobila-I purtare a contribuit în cea mai mare măsură la biruinţa care a încununat sbuciumul românesc. Toţi acei ce au scăpat din marele măcel îşi amintesc cu respect şi duioşie de hotărârea cu care Regina a ştiut să înfrângă asprimea soartei.

În gara de la Curtea de Argeș
Senină şi blândă mamă a tuturor, Ea a umblat fără frică de moarte ori suferinţi printre paturile bolnavilor, printre brancardele răniţilor, de-a lungul tranşeelor umede şi triste, bravând urgia şi surâzând spectrului înfiorător al morţii. Îmbărbătat, fiecare a putut susţine mai uşor grozava luptă de care era legată soarta neamului. Privirea Ei duioasă a picurat în suflete speranţă iar imaginea Ei a stăruit printre luptători, îmbărbătându-i la faptele care au însemnat în cartea neamului românesc cea mai frumoasă pagină de istorie naţională. Regina Maria ne-a dăruit tot ce a avut mai bun. Şi Dumnezeu a vrut să o răsplătească dându-I tăria să le înfrunte pe toate spre a vedea înfăptuită biruinţa finală.

Ultimul drum
Ceea ce nu s'a întâmplat atunci, când moartea pândea pretutindeni, ceea ce nu trebuia să se întâmple atunci, este astăzi prilej de durere a unui neam întreg. Când a simţit că sfârşitul I se apropie Marea Regină a cerut să fie adusă în ţară ca să moară pe pământul ce I-a fost drag, între oamenii care au iubit-O şi nu o vor putea uita niciodată.”(“Universul Literar” – 23 iulie 1938)

Regina Maria a României
Nu pot să închei decât cu un fragment din testamentul Reginei Maria. Și să sper că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei Maria să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită cu prisosință: Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”





Citește mai mult... »

O oră cu prințesa Martha Bibescu

Prințesa Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889 – d. 28 noiembrie 1973) a fost incontestabil o femeie frumoasă, talentată și cultă – una dintre cele mai admirate personalități ale aristocrației europene a secolului XX. Admirată pentru talentul literar sau bârfită pentru numeroasele sale aventuri amoroase, prințesa Martha Bibescu a fost mereu o prezentă fascinantă în viața publică europeană. Frumusețea și inteligența ei sclipitoare au impresionat personalități precum Marcel Proust, Winston Churchil, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupery. Nu o să încerc să fac o biografie a talentatei scriitoare franceze de origine română. Nu e nici locul aici și nici rolul meu. O să redau doar un interviu acordat de Martha Bibescu în anul 1936 revistei “Ilustrațiunea Română”. Un interviu care ne dezvăluie câteva amănunte interesante din biografia și din personalitatea prințesei:
  
Prințesa Martha Bibescu
“Seară de decembrie plumburie. Cer întunecat și trist. Mașina pătrunde greu prin ceață. Farurile luminează o șosea rar străbătută de care, cu imense clăi de fân. Întuneric profund. Frig. Până și radiatorul mașinei a înghețat.
- Mai e mult până la Mogoșoaia?
- Mergeți la castel, la Domnița noastră?
- Da.
- Poftiți să vă arăt drumul!
Un țăran de prin partea locului ne conduce până la poarta castelului. Tabloul se schimbă brusc. O alee bine luminată ne arată calea, un lacheu stilat deschide o usă de fier forjat. Ne împresoară miros de ambră. Două drapele se înclină din înaltul scării de marmură, spre noi. Ne înclinăm spre ele. Sunt steagurile lui Bibescu Vodă. Străbatem câteva săli cu arhitectură de palat voevodal. Pașii lacheului abia îndrăznesc să atingă mozaicul auriu. Flori albe în vase și alte flori în vaze înalte, dau un aer primăvăratec și se prind cu flăcările jucăușe din cămin, să strice atmosfera solemnă a încăperii. Solemnă e numai clipa când lacheul anunță:
- Prințesa, vine îndată.

Martha Bibescu acordând  interviul  
reporterului "Ilustrațiunii Române"
Într’adevăr, doamna Martha Bibescu nu se lasă așteptată. Apariție împletită din vis și lumină. Mlădioasă și fină, autoarea volumelor “Pays des saules", “Catherine-Paris" și “Perroquet vert" pentru a nu reaminti decât de cele mai cunoscute, se așează pe o banchetă din fața căminului, ne oferă cu un gest grațios o bomboană, apoi ne vorbește simplu, într’o limbă armonioasă, românească presărată cu arhaisme, care în gura ei au un farmec deosebit.
Martha Bibescu nu e o inactuală, deși trăiește într’un castel îndepărtat, la adăpost de larma vieții cotidiene, cu micile ei cancanuri și sinuozități. E la curent cu tot ce se petrece în afară și înăuntrul țării. Urmărește tot ce se scrie, cunoaște toate manifestările vieții culturale de la noi și de aiurea.
- Am început să scriu la vârsta de 18 ani - își deapănă molatec Prințesa firul amintirii - în urma unei călătorii făcute în Persia. Primul meu volum se intitula: “Cele opt paradise” și a fost premiat de Academie (notă: e vorba de volumul ”Le Huit Paradise” apărut în anul 1908 și premiat de Academia Franceză). Au urmat apoi “Povestea celor mai mari bucurii din lume”, “Izvor", “Catherine-Paris", “Papagalul verde" ș.a.
- Cu "Izvor" a venit și consacrarea ?
- Cartea a fost tradusă în mai toate limbile. Dar eu nu aș putea spune nimic despre nici una din lucrările mele. Cum pot să știu ce valoare are produsul inspirației mele, spontane, pure, netulburată de nici o veleitate? Criteriul cel mai bun e interesul pe care îl stârnește. Sacrificiile material pe care le fac editorii, încrederea pe care o au în rezultatele reale ale operelor ce sprijinesc, ecoul în rândul cititorilor și al publicului. lată balanța cu care măsor eu greutatea unei opere literare. Cum aș putea altfel să mă judec singură, obiectiv, fără părtinire?

Palatul de la Mogoșoaia - proprietate
a prințesei  Martha Bibescu (1936)
Spre deosebire de alții, Prințesa Bibescu recunoaște că izvorul inspirației sale e pur românesc:
- Scriu în limba franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat, măritată Lahovary, în urma pierderii unui copil și-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, pe când eu aveam numai vârsta de cinci ani. Așa se explică de ce limba în care îmi exprim gândurile e cea franceză. Sunt convinsă că asta nu poate aduce decât servicii unui scriitor de origine românească. Scriind într’o limbă universală, poți fi tradus și citit în lumea întreagă, înlesnind astfel cunoașterea spiritului autohton, de către cei care nu-ți știu limba. Și cred că toți tindem spre universalitate... “Catherine-Paris", de pildă, e singura carte neamericană, reținută de “Biblioteca ambulantă" care alege anual numai 12 lucrări. Neputând fi tradusă, nu ar fi devenit atât de populară încât americanii să-și schimbe un proverb al lor “Când o americană a fost bună pe acest pământ va intra în paradis", cu “va intra în Paris". Se știe că eroina romanului “Catherine-Paris" iubește Parisul ca pe-o ființă omenească, socotindu-l paradisul ei pământesc.

Rog apoi pe grațioasa gazdă să facă “le tour du propriétaire" și ochii mei avizi nu mai pot cuprinde atâtea frumuseți ale trecutului, reînviat de mâinile fine, ca două porumbițe albe și totuși atât de energice, ale Prințesei. Se pare că o zână bună a redeșteptat castelul adormit, populându-l cu relicvele străbunilor celor două familii de martiri și eroi. Iată portretul lui Brâncoveanu, pus la loc de mare cinste, iată și fresca familiei Brâncoveanu de la mânăstirea Horezul, căpătând viață de culori și de lumini picturale, grație broderiei d-nei Nora Steriade. Ici, buzduganul lui Bibescu-Vodă, colo, sabia de soldat a celuilalt Bibescu, înrolat ca simplu soldat în războiul de la ‘77. Epoletul însângerat, mantia ciuruită, capelele purtate pe arșița sau ploile câmpului de luptă, sunt evocările unor vremi de glorie, car nu pot fi tăgăduite.

1931- Prințul Valentin Bibescu
 după ce a depus o coroană de flori
la mormântul Eroului Necunoscut
În linie descendentă, prințul Valentin Bibescu urmează calea trasată de străbunii săi, folosindu-se de mijloacele pe care i le pun la îndemână ultimele descoperiri ale epocei noastre. Cariera aviatică a prințului e, fără îndoială, o continuare în timp a dinamismului moștenit. Întrebată cum se împacă firea ei contemplativă cu acest dinamism, Martha Bibescu răspunde:
- Ador avionul. Cea mai bună dovadă e ultimul meu roman, scris în avion.
Ne întoarcem la secolul de care ne îndepărtaseră hrisoavele, pergamentele cu peceți și paftale, culese cu îngrijire de prin poduri colbuite, de mâna ctitoriței muzeului de mâine.

Prințesa Martha Bibescu (dreapta)
  la Londra în anul 1938 -  primită

 de către contesa de Oxford-Asquit
- O țară care nu are cultul trecutului, nu poate avea tradiție.
Din acest respect pentru tradiție a răsărit din ruine castelul minune de la Mogoșoaia, pentru care secolele viitoare vor trebui să poarte recunoștință scriitoarei cu renume mondial, care în loc să se complacă în reuniuni mondene, strânge în castelele de la “Mogoșoaia" și “Posada" comori pentru viitorime. Un pictor tânăr lucrează, în sala de recepții, la copiile unor tablouri vechi. Colecțiile castelului se completează și se vor completa, atâta vreme cât va trăi zâna cea bună, activă, iubitoare de frumos.
Visul feeric s'a sfârșit. Afară ninge cu fulgi mari. Mașina se pierde din nou în noapte. Închidem ochii. Sub pleoape, din povestea celor 1001 de nopți, n'a rămas decât chipul prințesei, luminat de flăcările căminului, care se amuză să deseneze în jurul capului ei o aureolă aurie.”

Martha Bibescu - pe lacul Mogoșoaia
Palatul de la Mogoșoaia a fost primit în dar de Martha Bibescu de la soțul ei, prințul Valentin Bibescu. Îndrăgostită de acest loc, Martha Bibescu a investit toţi banii obţinuţi din vânzarea cărţilor sale "Isvor, ţara sălciilor" şi "Catherine-Paris" pentru a-l restaura. Prinţesa a părăsit palatul abia după venirea comuniştilor la putere şi după ce a primit garanția că, după confiscare, clădirea urma să fie trecută pe lista monumentelor istorice UNESCO. Voi mai adăuga -  în final - doar o informație: Academia Franceză i-a conferit Marthei Bibescu în anul 1954 "Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă" și că un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei a ales-o ca membru. În 1962 a fost decorată cu Legiunea de Onoare. Martha Bibescu a murit la Paris în 28 noiembrie 1973, la vârsta de 87 de ani. 

Sursa: articolul “O oră cu prințesa Martha Bibescu” – semnat “S.C.” – “Ilustrațiunea Româna” din 5 ianuarie 1936 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931)

Voi încerca să creionez profilul unei "Miss România" din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care suntem obişnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumuseţea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiţii îşi aveau locul personalităţi importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaţionalul din biografia frumoaselor acelor ani. Au mai apărut pe blog articole despre concursurile de frumuseţe din România secolului trecut (1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu sau 1929 - Primul concurs Miss România) şi credeam ca am închis oarecum subiectul. Mi-a atras însă atenţia un reportaj despre Miss România 1931, aşa că vă voi povesti câte ceva despre ea:


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - Miss România 1931

PERSONALITATEA  ALESEI

“Domnişoara Erastia Peretz, “Tia”, după cum îi spun cei din familie, a împlinit vârsta de 17 ani, termină acum ultima clasa de liceu şi urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi şi talia înaltă, tânăra aleasă răspândeşte în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicităţii, al modestiei, îmbinat cu partumul suav al unei tinereţi sclipitoare, de voioşie.”




ÎNDRĂGOSTITĂ  DE NATURĂ

“Miss România 1931 şi-a trăit copilăria în mijlocul naturii, într’o comună de lângă Iaşi, unde familia Peretz poseda un conac. Zilnic se pierdea printre valurile înalte de grâne verzi sau coapte, printre mările de maci sau prin livezile umbrite de pomii plini de roadă. Şi această natură, i s'a implantat adânc în suflet, Erastia Peretz  păstrând în toate gesturile şi acţiunile ei, acea simplicitate, acea naturaleţe proprie sufletelor mari, descătuşate de dogmele sufocante ale convenţionalismului. Un intim al casei povesteşte următoarea întâmplare nostimă, petrecută pe vremea când “Tia" avea numai 4 ani şi când părinţii se obişnuiseră cu lipsurile ei de câte o oră-două de acasă.  Dar într’o zi trecuse vremea prânzului şi micuţa încă nu se întorsese. Toată familia pornise în căutarea ei. Într’un târziu, când soarele pornise spre apus, au găsit-o pe prispa unui gospodar, între alte patru femei, torcând cu cea mai desăvârşită seriozitate - ca o autentică ţărancă - dintr'un fuior de lână înfipt în caer şi scurgând firul subţire şi bine răsucit, pe fus.”


Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz în "Realitatea ilustrată"

LITERATA

Nici până astăzi nu s'a despărţit de această mare prietenă a ei, natura, care i se oglindeşte în ochi, în gesturi şi în vorbe. Şi am mai descoperit-o undeva. Întâmplător, am găsit pe birou un caiet de versuri, slove mărunte, de maşină, versuri de toate dimensiunile, aranjate în strofe, montate în pagini curate  şi fixate într'o legătură de piele. Mi s'a părut la început că este o colecţie de versuri din cei mai străluciţi autori ai noştri. Într’adevăr, sentimentalismul lui Eminescu, dragostea de glie a lui Coşbuc, severitatea ritmicei lui Vlahuţă si splendoarea versurilor nestemate ale lui Macedonsky, şi-au dat întâlnire în versurile Erastiei Peretz, formând un stil nou, plin de soare şi de scânteieri metalice, concentrate de oglindirea poate prea matură pentru vârsta autoarei. Am citit câteva din ele. Şi versurile curg lin, ca murmurul unui pârâiaş, ce se strecoară printre pietrele care îi aţin cursul. O inspiraţie fenomenală şi totul natural, atât de natural încât îţi face impresia că trăieşti în lumea romantică a speranţelor, a dorinţelor, a frumosului nemărginit. În afară de versuri, “Miss România" a scris două romane, care vor fi date în curând.”


În fața unui caiet de versuri

POLIGLOTĂ  ŞI IUBITOARE DE MUZICĂ 

“Domnişoara Erastia Peretz, vorbeşte la perfecţie franceza, engleza şi germana şi unul din romanele ei este scris în franţuzeşte şi va fi editat în foarte scurtă vreme de o mare casă din capitala Franţei. Când e emoţionata ”Tia" se aşează la pianul din salonul somptuos şi degetele ei alunecă uşoare, ca un sbor de libelulă, peste clapele de fildeş, pierdute într’o sonată de Chopin sau într'un lied de Schubert, autori de care este îndrăgostită.Când dorul infinitului i se strecoară în suflet, “Tia" se acompaniază şi vocea ei are reflexe de argint care unduiesc în semiobscuritatea încăperii. Iar când tinereţea îşi manifestă drepturile, “Tia" cântă chansonete italieneşti sau romanţe pasionate, acompaniindu-se la ghitară.”

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz - coperta volumului de proză
publicat în anul 1933

“TIA" ÎN INTIMITATE

“S'a cam lăsat aşteptată. Venea de la şcoală. O emoţie îndreptăţită îi îmbujora obrajii când auzi vestea alegerii. Dar s'a stăpânit. Spiritele mari sunt totdeauna stăpâne pe situaţie. Şi calmă, s'a aşezat la biroul din bibliotecă.
- Vrei să mă'ntrebi ceva? N'aş avea ce-ţi răspunde. Mă simt oarecum emoţionată, după vestea pe care am primit-o. Şi pe urmă, ce-aş putea să-ţi spun eu, care am împlinit abia 17 ani. Crede-mă te rog, jocurile copilăriei şi studiile nu mi-au mai dat timpul să reţin amintiri. Totuşi văd ca prin vis spectacolele de mare montare de la Teatrul Naţional, unde tatăl meu era director. Mai ales îmi amintesc minunatele versuri din piesele lui importante “Mila Iacşici" şi “Bimbaşa Sava" din care ştiam pasagii întregi “pe de rost". Domnişoara Peretz scoase din bibliotecă două cărţi, legate în piele maron.

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Miss România 1931
în costum naţional
Iată poeţii mei favoriti: Baudelaire şi Verlaine. Ei îmi sunt cei mai buni prieteni, după părinţi. Cu ei mă'nţeleg cel mai bine. Prieteni sinceri şi tăcuţi. Lor le poţi spune tot ce ai pe suflet, fără riscul ca mărturisirea ta să fie contrazisă sau comentată. Pe de altă parte, bieţii mei amici nu mă obligă să mă entuziasmez pentru sentimentele sau sfaturile lor.
- Ce-ai de gând, duduie, pentru mai târziu?
- Uite, după ce termin bacalaureatul, voi studia literele, pentru a mă dedica fie profesoratului, fie literaturei. Dar ce văd, caietul meu de versuri pe masă? Cine ţi la dat? - şi o roşaţă subită îi coloră din nou obrajii. Ai citit ceva din el? Să ştii că nu sunt decât câteva încencări, fără prea mari pretenţii. De altfel am prea puţin timp pentru versuri. M'am ocupat mai mult cu proza şi cei care au citit pasagii din romanele mele, mi-au spus că... ei bine.... da.., mi-au spus că sunt destul de bune. Dar să nu crezi, te rog, că-mi fac un titlu de glorie din asta (…)".

Locul II la concursul Miss România 1931:
d-ra Elena Mischiu
Planurile frumoasei ieşence aveau să devină realitate în foarte scurt timp. Începând din anul 1932 a publicat versuri şi proză scurtă în reviste literare importante ale epocii (“Curierul”, “Linia nouă”, “Revista Fundaţiilor Regale”). A Debutat în librării cu volumul de proză scurtă “Îmi placi!...”  în anul 1933 (la doar 19 ani). În anul 1934 i-a fost publicat volumul “Ceai dansant”. În perioada postbelică a publicat încă două volume de versuri: “Primăvara pustie” (1945) şi “Stele căzătoare” (1946).

Erastia Peretz - scriitori interbelici
Erastia Peretz publicată de
Revista  Fundaţiilor Regale
Sursa: articolul “Miss România 1931” – din „Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iunie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.


Citește mai mult... »

O femeie fatală - actriţa Alice Cocea

Alice Cocea a fost una dintre cele mai cunoscute actriţe românce de teatru şi film din perioada interbelică. A fost de asemenea și una dintre cele mai frivole femei ale epocii. În puţine cazuri epitetul de femeie fatală se potriveşte atât de bine ca şi în cazul ei: cel puţin trei barbaţi s-au sinucis pentru că nu şi-au asigurat dragostea şi fidelitatea frumoasei actriţe. Dar să nu anticipăm…

Femei fatale
Alice Cocea
Sofia Alice Cocea s-a născut la Sinaia în anul 1899 (1897 coform altor surse), tatăl ei fiind ofiţer în comandamentul curţii regale. S-a pregătit încă de copil pentru o carieră dedicată scenei: între anii 1909 şi 1912 a urmat cursurile Conservatorului de muzică şi artă dramatică din Bucureşti. Debutul pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti a avut loc în anul 1909 – pe când Alice Cocea nu împlinise încă 10 ani - în rolul “baieţaşului” din piesa “Noaptea învierii” de Adolf de Herz. Începând din anul 1910 Alice Cocea a făcut parte dintr-o celebră trupă de teatru a vremii, compania dramaturgului Alexandru Davila. După destrămarea acesteia, Alice Cocea a plecat în Franţa, unde a urmat cursurile Conservatorului de artă dramatică din Paris. A debutat pe scenele pariziene la doar 19 ani şi a înregistrat succes după succes în numeroase spectacole de music-hall, de revistă sau de operetă. Succesul debutului prefigura cariera de succes de aproape 40 de ani de pe scenele pariziene ce avea să urmeze. Dar nu despre cariera artistică a frumoasei actriţe  Alice Cocéa (notă: aşa îşi ortografia actriţa numele în Franţa) vreau să vă povestesc astăzi, ci despre viaţa ei aventuroasă din afara scenei. Pentru că Alice Cocéa a fost în mod indiscutabil una dintre prezenţele cele mai şarmante, mai elegante şi mai frivole din lumea mondenă pariziană interbelică. 


Primul mare scandal iscat în jurul actriţei a fost căsătoria ei cu contele Stanislas de Rochefoucauld – descendent al uneia dintre cele mai de seamă şi mai puternice familii ale aristocraţiei franceze. Alice Cocèa nu a fost acceptată niciodata în anturajul nobiliar al contelui. A urmat în mod inevitabil divorţul, după o perioadă de doar câţiva ani de menaj “nu tocmai exemplar”:
Alice Cocea
Alice Cocea în revista pariziană
"Les Modes" -  ianuarie 1922
Un svon senzaţional a străbătut mai de mult saloanele parisiene: contele Stanislas de la Rochefoucauld, ale cărui apucături “originale" alimentaseră adesea cronica scandaloasă a Parisului, anunţa căsătoria sa cu o mică artistă de operetă, de origine necunoscută, cu nume oarecum bizar (pentru francezi). Svonul se adeveri. Mica artistă, Alice Cocea, deveni doamna Contesă de la Rochefoucauld. Intrată cu atâta gălăgie pe primul plan al vieţii parisiene, talentul ajutat de noroc al Alicei Cocea se impuse progresiv publicului francez şi nimic nu oglindeşte mai bine personalitatea artistică pe care şi-a creat-o tânăra noastră compatrioată decât titlul sub care marile cotidiene parisiene anunţară, trei ani mai târziu, divorţul soţilor: Doamna Alice Cocea, contesă de la Rochefoucauld, divorţează". (“Realitatea ilustrată” – 25 august 1932).

Femei fatale
Alice Cocea
A urmat imediat un alt scandal: povestea pasională de dragoste dintre Alice Cocèa şi locotenentul francez Victor Point, poveste încheiata cu sinuciderea acestuia din urmă. Scandalul a “ţinut”  prima pagină a ziarelor mondene pariziene luni la rândul. Iar presa din România nu putea să rămână indiferentă. Iată aşadar povestea actriţei Alice Cocèa aşa cum era prezetată în articolul cu titlu sugestiv “Amor sângeros” publicat în “Ilustraţiunea Română” din 7 septembrie 1932: Sinuciderea locotenentului Victor Point nu este un simplu fapt banal. Un om tare, stăpân hotărât al simţurilor sale, cum a dat recent dovada în strălucita expediţie întreprinsă în centrul Asiei (notă: a fost conducătorul celebrei “Croaziere galbene” Citröen din anii 1931-1932 care a traversat Himalaya, Deşertul Gobi şi China), omul care a ştiut să înfrunte cu seninătate primejdiile de moarte ce-l pândeau la tot pasul, stârnind admiraţia celor din jur, devine subit o biată jucărie, un om de paie, lipsit de voinţă, în mâinile frumoasei, dar rafinatei femei. Ridicând cu discreţie şi nu fără emoţie vălul care acoperă încă unele detalii ale dramei de pe Coasta de Azur, suntem în măsura să desvăluim o parte din viaţa intimă a unei artiste care, fără intenţie de reclamă, îşi merită cu prisosinţă numele ce i l-a consacrat gestul fanaticului amant, acela de “femeie vampă".

Dive interbelice
Alice Cocea alături de soţul ei
contele Stanislas de la Rochefoucauld
Alice Cocea, fiica unui foarte cunoscut general român, a văzut surâzându-i norocul încă din primii paşi ai vieţii sale. Debuturile ei teatrale au fost din cele mai fericite. Condusă, protejată, iubită de Alexandru Davilla (notă: fiul celebrului medic Carol Davila), cel mai mare om al teatrului pe care l-a avut vreodată România, mica Alice a cunoscut numaidecât marele succes. Dar succesul în teatru nu vine aproape niciodată singur. În acelaşi timp cu aplauzele publicului entuziasmat, se mai îndreptară către frumoasa artistă inimile şi implorările unei mulţimi de adoratori.

Prima victimă…


Printre aceştia un tânăr student, fiul unui podgorean bogat, se arătă cel mai înflăcărat, cel mai entuziast, cel mai serios atins de farmecul puternic al stelei ce răsărise. Totuşi, Alice, care gustase din cupa gloriei, era nesimţitoare faţă de el. Încercă în zadar prin tot felul de mijloace să se apropie de ea, să-i facă cunoştinţa. În cele din urmă, prin iubirea sa de adolescent, disperat că nu putea ajunge la ţintă decât prin vicleşug, el atrase cu bani pe şoferul frumoasei sale, îi luă locul la volan şi învăluit în blana lui, o aşteptă la ieşirea de la teatru, hotărât să vorbeasca cu orice preţ, să-i spuie dragostea lui. Din nenorocire, Alice nu ieşi singură. Alexandru Davilla o întovărăşea. Şi nefericitul tânăr, cărora zeii amorului nu-i erau favorabili, trebui să conducă, furios cum era, în strada Zorilor, la locuinţa lui Davilla, pe fiinţa de care era îndrăgostit. El înapoie automobilul şoferului şi, nebun de durere, reveni sub ferestrele frumoasei artiste. Petrecu ceasuri întregi sub lumina slabă ce se filtra din dosul obloanelor casei de iubire. La 4 dimineaţa, drumeţii îl găsiră pe jumătate mort de frig, pe trotuar, acoperit de zăpadă. O congestie la plămâni îl dădu gata în două zile.

Realitatea ilustrata
Alice Cocea  în paginile "Realităţii ilustrate" - 1932

O sinucidere în galop…


Pe când cele două surori ale ei se măritau şi duceau o viaţă burgheză, Alice îşi urma cariera teatrală, nepăsătoare la declaraţiile de dragoste şi la cele mai măgulitoare propuneri matrimoniale. Într’adevăr, Alexandru Davilla, suflet nestatornic, era prins în mrejele unei noi aventuri amoroase. Desamăgită, ea fu contrariată. În realitate, era cam nedreaptă. Davilla, bărbat frumos, foarte fin, foarte instruit, perfect om de lume, prietenul reginei şi al regelui care admirau mult talentul său, număra printre victimele sale pe femeile cele mai renumite din Bucureşti. Dar, adevărat don Juan, foarte sensibil la omagiile feminine, nici o femeie n'a putut să’l reţie.Cu toate astea, Alice Cocea a jucat desigur, cel mai însemnat rol în viaţa sa şi el i-a dat ei ce avea mai bun din fiinţa sa. Mai mult ca oricând ea avu succes, şi mai mult ca oricând o adevărată curte de admiratori îi aţineau calea. Frumoasă, tânără, bogată, în plină glorie, nimic nu părea că poate să-i tulbure fericirea. Cu toate acestea, se prevedea o nouă dramă.

Dive interbelice
Alice Cocea în "Ilustraţiunea română" - 1932
Printre ofiţerii tatălui ei, un locotenent frumos, pe care mai multe succese feminine răsunătoare îl infumuraseră, porni spre cucerirea noii stele. Ca şi dânsa, şi el era dornic de glorie. Glorie de alcov în lipsa alteia. Lui îi fu mai uşor să reuşească să-i fie prezentat şi să-i facă curte. Dar, dacă Alice se arăta prietenoasă faţă de el, dacă îl primea din timp în timp, dacă-i permitea să-i umple de flori casa şi loja, la atât se mărgineau relaţiile lor. Şi frumosul ofiţer simţea pălindu-i norocul şi faima de bărbat cu succes. Stăruiesc asupra acestui amănunt, ca să fac să se înteleagă mai bine ce urmează; căci dacă studentul murise din dragoste, acesta trebuia să-l urmeze, poate mai mult din amor-propriu batjocorit, decât din cauza unei patimi adevărate şi mari. Rugăminţi, blesteme, nimic nu folosi şi zilele treceau, fără ca amorezatul să poată înainta măcar cu un pas spre inima nepreţuită pentru el, a iubitei sale.

La Capşa, unde sărmanul G... numai îndrăznea să se arate, se făceau adevărate rămăşaguri. În cele din urmă, lucrurile ajunseră atât de departe, încât într’o frumoasă zi de primăvară, tânărul puse şaua pe calul lui favorit şi plecă să colinde pe câmp. Aproape de câmpul de alergări de lângă Băneasa, acolo unde adeseori, sub ochii admiratorilor săi şi în strigătele mulţimii entuziasmate cunoscuse beţia triumfului, el lăsă calul să meargă în voie pe un drumeag ce ducea spre calea ferată. Un ţăran, care lucra alături pe câmp, văzu cum galopa calul, ce-l arunca în plin mers şi se înfundă sub un pod mic pe care treceau traversele de cale ferată. În partea cealaltă a podului, apăru calul singur, continuându-şi cursa neînfrânată. Curios, omul se apropie, privi sub pod. În penumbră, văzu strălucind nasturii tunicii nenorocitului, care zăcea întins pe spate. Avea baza craniului sfărâmată de drugul de fier al podului. Ancheta militara stabili un accident. Ziarele vorbiră mult de aceasta întâmplare, accident regretabil, datorat distracţiei acestui distins cavarer, în realitate, o tristă sinucidere.


O altă poveste de amor – o altă sinucidere

Timpul trecu. Veniră Parisul, succesul, o căsătorie strălucita. Prietena ei G. M. auzind despre eveniment:
- Cocea ? Contesă ? Asta va face să fie o femeie mai puţin, dar nu va face să fie o femeie din înalta societate în plus.
La noi se întrebau pur şi simplu: Cât timp o să ţie? A ţinut totuşi câţiva ani. Apoi, deodată, în viaţa ei izbucni din nou drama. Locotenentul Point, bărbat frumos, suflet cavaleresc, iubea şi voia să se însoare cu Alice Cocea. Acesta e un fapt precis, de nediscutat.

Citroen
Alice Cocea şi Victor Point
Alice Cocea plecase cu yachtul ei la Saint-Maxime, dar a făcut escală la Agay, ca să se scalde. Point, care mai mult ca niciodată avea impresia că este păcălit, pătrunse în camera artistei - cele două apartamente au o uşa de comunicaţie - şi găseşte, răspândite pe canapea, scrisorile unui îndrăgostit, semnate Robert. E vorba de Robert Lefébure, ginerele sindicului agenţilor parizieni de schimb, care are un loc de seamă printre admiratorii Alicei Cocea.
Va lua Point trenul să fugă, să scape de vrajă? S'au găsit în camera lui hârtie mototolită, un plic rupt, un stylou sfărâmat. Mânia este o proastă sfătuitoare.Sare în maşină şi se duce să găsească la Agay pe Alice Cocea, ca să-i arate tot dispreţul lui. De pe puntea lui Blue-Crest, ancorat în rada portului Agay, Alice Cocea, secretara ei şi Lefébure îl văd venind. Lefébure, prudent, dispare. Dar Point are ochi de marinar; nu-i scapă acest lucru. E mai mult furios decât gelos.
- M'aţi înşelat, strigă el celor două femei. Sunteţi nişte ticăloase!
Nu mai e stăpân pe nervii lui. E micşorat, deprimat.. Viaţa extravagant pe care a dus-o acolo, i-a sleit energia. El se sinucide din scârbă. 
Cele două detunături de revolver au avut, dealungul coastei Estérel, răsunetul unui trăznet. La Paris ar fi strâns poate ceva mai tare pumnul fragil al Aspasiei. Ar fi urat poate “noroc bun"concurentului. La Cannes, s'a sinucis…”.


Alice Cocea
Victor Point în "Ilustraţiunea română"
Scandalurile din viaţa actriţei nu se opresc însă aici. În anul 1934 Alice Cocea îşi înscenează o tentativă de sinucidere, la Berlin, pentru a crea vâlvă în jurul numelui ei. După terminarea războiului actriţa a fost acuzată de colaboraţionism cu ocupaţia nazistă de către guvernul francez şi i s-a interzis să mai apară pe scenele franceze. Este achitată la sfârşitul procesului, dar apariţiile ei pe scenă şi pe marile ecrane devine sporadică. Alice Cocea a murit în anul 1970 în oraşul Boulogne-Billancoourt din Franţa.

Alice Cocea (sursa:  http://gallica.bnf.fr/)
Sursa: articolul “Amor sângeros” publicat în revista “Ilustraţiunea Română” din 7 septembrie 1932 – răsfoită din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »