Lizica Codreanu: Destinul unei dansatoare avangardiste

Muza boemă și nonconformistă a lui Brâncuşi

Dacă se spune că în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică, în cazul lui Constantin Brâncuși se poate afirma că în spatele geniului său au stat o serie de iubiri și muze memorabile.

Margit Pogany, Eileen Lane, prințesa Maria Bonaparte, baronesa Renée Irana Frachon, Léonie Ricou sau marea Maria Tănase au fost doar câteva dintre prezențele feminine care i-au marcat viața și parcursul artistic. Totuși, lista femeilor care l-au inspirat pe titanul sculpturii moderne nu se oprește aici. Din păcate, de cele mai multe ori, această enumerare o nedreptățește pe una dintre cele mai originale figuri ale diasporei interbelice românești: geniala dansatoare avangardistă Lizica Codreanu.

Continuarea

Erastia Peretz, Miss România 1931: Portretul unei frumuseți interbelice

Erastia Peretz, Miss România în 1931, a fost mai mult decât un simbol al frumuseții interbelice; a fost o personalitate complexă, cu o pasiune profundă pentru natură, literatură și artă. 

Spre deosebire de concursurile de frumusețe de azi, cele organizate în perioada interbelică puneau un accent deosebit pe valoarea culturală și intelectuală. Juriile, formate din scriitori, sculptori și profesori universitari, căutau o „frumusețe cu spirit”, iar Erastia — sau „Tia”, cum îi spuneau apropiații — a fost exemplul perfect în acest sens.

---

---

Continuarea

Vasile Alecsandri și Elena Negri (povestea de dragoste)

Vasile Alecsandri s-a născut în 21 iulie 1821 într-o familie boierească din Moldova. Primele studii le-a făcut în casa părintească îndrumat de călugărul maramureșean Gherman Vida. A urmat apoi cursurile pensionului francez al lui Cuşnim. Între anii 1834 și 1839  și-a continuat  studiile la Paris.   

 

Vasile Alecsandri și Elena Negri

  

În perioada pariziană, după câteva încercări nereușite de a face carieră în domeniul medicinei, în cel juridic sau în inginerie, Vasile Alecsandri s-a dedicat literaturii. A revenit în țară în anul 1840, după o lungă călătorie făcută în Italia.

Continuarea

Principesa Ileana: Deziluzia copilei cu ochi albaștri

Citește prima parte aici:  Principesa Ileana – o poveste de dragoste

Anunțul logodnei Domniței Ileana cu contele Alexandru „Lexel“ de Hochberg – „șarmantul conte cu alură de star de cinema” – a fost intens dezbătut în societatea românească. Majoritatea românilor adoptaseră deja noul cuplu princiar, iar vitrinele atelierelor fotografice din București erau pline de chipurile celor doi logodnici.

 

 

Totul părea pregătit pentru viitor, inclusiv o croazieră în Egipt alături de Regina Maria, unde „Lexel” urma să li se alăture sosind cu un vapor englez. Însă, o informație venită de la Berlin avea să schimbe totul.  

Continuarea

Irina Burnaia: Prima femeie care a survolat Carpații

O știre de pe prima pagină a gazetelor publicate în toamna anului 1933 anunța un eveniment remarcabil pentru aviația noastră:

“La sfârșitul lunei trecute opt elevi aviatori și-au căpătat brevetul de pilot. Printre aceștia era și o femeie: d-ra avocat Irina Burnaia care, deși n'are decât 23 de ani, e licențiată în drept și absolventă a școalei de aviație a d-nei Ioana Cantacuzino. Domnișoara Burnaia e a doua aviatoare din țara noastră și și-a luat brevetul îndemnată numai de atracția sportivă pe care o exercită aviația asupra ei. Noua aviatoare e originară din Teleorman și a urmat școala de pilotaj cu dl. lt. Abeles, directorul școalei. Ea intenționează să-și cumpere acum un avion, spre a putea practica sportul favorit.” (știre publicată în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 9 noiembrie 1933).

Continuarea

Sondaj: Resemnare sau luptă… pentru iubire?

În paginile revistelor de altădată, dragostea nu era doar un sentiment privat, ci un subiect de dezbatere publică, analizat cu o seriozitate care astăzi ne cucerește prin farmecul său desuet. Dincolo de modă și tabieturi, cititorii de la începutul veacului trecut erau preocupați de aceleași dileme sufletești care ne frământă și pe noi.

Provocarea lansată în urmă cu mai bine de un secol de către misterioasa „Sylphida fată zglobie” rămâne de o actualitate surprinzătoare:

“Când eşti nenorocit(ă) în amor, este mai bine să te resemnezi sau să sari peste orice obstacol pentru a ajunge la cel iubit?”

Continuarea

Confesiunile unei dive: Un interviu acordat de Alice Cocéa în anul 1932

Alice Cocea a fost una dintre cele mai captivante figuri ale scenei interbelice, un nume care a depășit granițele teatrului pentru a deveni un veritabil fenomen cultural. Dincolo de scenă însă, viața ei personală, marcată de scandaluri pasionale și o aură de „femeie fatală”, a fost la fel de intensă precum rolurile interpretate.

Născută la Sinaia pe 28 iulie 1899 (unele surse indicând anul 1897), fiică a unui ofițer din comandamentul curții regale, talentul ei a fost cultivat timpuriu. Între 1909 și 1912, a urmat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București. Debutul pe scena Teatrului Național a avut loc incredibil de devreme, în 1909, când nu împlinise încă 10 ani, interpretând rolul „băiețașului” în piesa „Noaptea învierii” de Adolf de Herz. Din 1910, s-a alăturat trupei celebrului Alexandru Davila.

Continuarea

Ștefania Mărăcineanu și drumul ei interzis către Nobel

Istoria marilor descoperiri științifice este, deseori, una a tăcerilor nedrepte și a priorităților uitate. În pragul anului 1935, în timp ce comunitatea internațională se pregătea să onoreze familia Joliot-Curie pentru descoperirea radioactivității artificiale, la București se ducea o luptă acerbă pentru adevăr.

Interviul care urmează face parte din articolul “D-ra Mărăcineanu, la lucru”, semnat sub pseudonimul D. Lc. și publicat în paginile revistei “Ilustrațiunea Română”, numărul din 30 ianuarie 1935. Textul surprinde o savantă neînfricată, aflată în plină ofensivă pentru recunoașterea meritelor sale, într-un moment în care numele ei era mai degrabă legat în presă de controversatele experiențe de provocare a ploii:

Continuarea

Alice Cocea: Viața tumultuoasă a unei 'femme fatale'

Alice Cocea, una dintre cele mai proeminente actrițe românce de teatru și film din perioada interbelică, a fost mult mai mult decât o stea a scenei. Viața ei personală a fost tot atât de dramatică și de captivantă precum rolurile pe care le-a interpretat, fiind caracterizată pe bună dreptate de contemporani ca fiind o "femeie fatală". 

 

Alice Cocea

 

Cel puțin trei bărbați s-au sinucis din cauza iubirii neîmpărtășite sau a infidelității sale, transformând-o într-o figură legendară a mondenității interbelice.

 

Continuarea

Arhiducele Franz Ferdinand: O poveste de dragoste la Sinaia

Nu v-am mai răsfățat de multă vreme cu o poveste de dragoste. Poate că a venit momentul ideal:

În anul 1909, arhiducele Franz (Francisc) Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, a efectuat o vizită oficială la Sinaia, la invitația familiei regale a României. Înaltul oaspete a fost profund impresionat de frumusețea peisajului și de rigoarea impusă curții regale de către Regele Carol I. Totuși, nu a rămas insensibil nici la farmecul și inteligența unei tinere ardelence: Melania Ionescu.

Continuarea

Lilly Carandino: Destinul tragic al actriței „cu prospețime de izvor”

Lilly Carandino s-a născut la Brăila în 28 februarie 1909. A absolvit în anul 1928 cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București (unde a studiat în clasa maestrului Nicolae Soreanu).

A debutat pe scena Teatrului Național din București imediat după absolvirea conservatorului, în anul 1928, în piesa Lorenzaccio de Alfred de Musset.

Continuarea

Povestea concursului MISS ROMÂNIA 1929: Interviuri (3)

Citiți AICI interviurile cu Miss Oltenia, Miss Muntenia și Miss Moldova

În articolul anterior ați citit primele interviuri acordate revistei "Realitatea Ilustrată" de trei dintre frumoasele și cultivatele domnișoare, câștigătoare în anul 1929 ale titlurilor de Miss Oltenia, Miss Moldova și Miss Muntenia. Trei personalități care proveneau din clase sociale diferite și care aveau imagini diferite despre locul pe care femeile credeau că ar trebui să îl ocupe în societate.

 

 

În acest articol puteți să citiți alte patru interviuri. Le transcriu aici nu doar pentru că „interview-atele” de ieri au fost desemnate Miss Basarabia, Miss Transilvania, Miss Maramureș sau Miss București, nici pentru a le compara cu vedetele media din zilele de azi, ci pentru că sunt... interesante:

Continuarea

O modă a anilor '30: Weekend-ul fără bărbați al tinerelor emancipate

Fie că vorbim despre escapadele săptămânale de astăzi sau despre cele de acum aproape un veac, dorința de a fugi din agitația orașului spre un colț de natură a rămas neschimbată.

Fotomontaj din presa anului 1932:
tinere emancipate relaxându-se în timpul
weekend-ului fără bărbați

Dacă noi ne căutăm destinațiile pe aplicații, pregătim playlist-ul și căutăm online cele mai fotogenice locuri, tinerii din perioada interbelică aveau propriile lor ritualuri cochete — un automobil pregătit de drum, un cort pliat și o poftă nesățioasă de libertate.

Continuarea

Chiriachița Atanasiu-Bénisti, prima româncă licențiată în litere la Sorbona (interviu interbelic)

Deși azi pare greu de crezut, în urmă cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a-și cuceri dreptul de a activa în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor. Tocmai de aceea mi-a atras atenția o știre publicată în numărul din 1 decembrie 1906 al cotidianului parizian “Le Radical”:

“L′académie de Paris vient de conférer a une jeune Roumaine, Mlle Chiriachitza Athanassiou, le diplôme de licence lettres-philosophie. C’est la première Roumaine à qui ce titre est décerné.”

Continuarea

Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina: Amintiri din „Templul Spiritului”

Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintească. Ideea construirii castelului – un adevărat  “Templu al Spiritului” – s-a născut probabil în martie 1890: 

 

“Eruditul filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu pierde în 1889 pe singura și geniala sa copilă, Iulia. Durerea lui nepotolită nu-i scoate un moment din gând amintirea fiicei sale. Era în martie 1890. Într'o “seară umedă și posomorâtă", cum însuși a ținut s'o precizeze, Hasdeu stătea la masa lui de lucru, cu gândurile departe, la copilul care-i însorise viața. Fără să vrea și fără să-și dea seama, Hasdeu luă un creion. În voie, mâna se mișcă vreo cinci secunde. Când se reculese, Hasdeu văzu uimit că pe petecul de hârtie din fața sa era scris pe limba franceză:

Continuarea

Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu: Idila

Carol și Elena - o idilă regală

 

Legătura dintre regele Carol al II-lea și Elena Lupescu rămâne una dintre cele mai controversate povești de dragoste din istoria modernă a României. 

 

 

În spatele scandalului public și al deciziilor politice radicale, presa vremii a surprins mărturisiri inedite care încercau să explice gestul moștenitorului tronului de a renunța la îndatoririle regale pentru o viață în exil. 

 

Continuarea

Trei românce excepționale care au deschis drumul femeilor în justiție

Lupta pentru emanciparea femeii în România primei jumătăți a secolului XX s-a dat pe multe fronturi, însă cucerirea sălilor de judecată rămâne una dintre cele mai spectaculoase victorii morale și legislative. Într-o epocă în care mentalitatea dominantă dorea să mențină femeia exclusiv în spațiul domestic, câteva personalități excepționale au dărâmat prejudecățile, demonstrând că logica, rigoarea legii și elocința nu au gen. 

Trei figuri emblematice ale dreptului românesc: Sarmiza Bilcescu, Margareta Paximade Ghelmegeanu și Ella Negruzzi.

În februarie 1933, presa interbelică sărbătorea un deceniu de la adoptarea legii care le dăduse, în sfârșit, femeilor dreptul de a profesa ca avocați în mod egal cu bărbații. Privind în urmă, acest jubileu a fost momentul perfect pentru a onora curajul primelor femei avocat din România și pe cele care le-au netezit calea.

Continuarea

Dragostea și spionajul: “Mademoiselle Docteur”

Povestea Agentului 1-4 GW

“Trebuie de urgență o știre dintr'un loc inaccesibil? Numai o femeie poate să pătrundă în castelul feudal sub masca de bonă, de damă de companie sau de amantă, în biroul indicat ca prietenă a inginerului, în cazemate, depozite și comandamente ca drăguță a sublocotenentului sau la nevoie ca instrumentul de plăcere al unui ofițer superior îmbătrânit. Ea va reuși să înșele vigilențele noastre, să ne jefuiască sau să ne convingă să comitem o faptă pentru care vom ajunge la stâlp. Și mâna ei, fierbinte dar totuși răcoritoare, se așează pe fruntea noastră și ne ia vederea. Uităm de executarea ordinelor, de fidelitatea față de patrie și de pedeapsa ce ne așteaptă și facem tot ce voiește ea. Toate pasiunile ce pot bântui un suflet feminin, pot fi convertite în acțiuni de spionaj. Desfrâul ca și iubirea sinceră pot servi aceluiași scop.”

L’Image (numărul din - 1 ianuarie 1934)

Vă invit să ne continuăm – în compania aceluiași reporter A. Munteanu al revistei “Realitatea Ilustrată” (în articolul publicat în numărul din 2 septembrie 1934) - incursiunea din lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm destinul unei alte maestre a spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:

---

---

“Mademoiselle Docteur"

 

“Mademoiselle Docteur” sau “Fräulein Doktor” – cunoscută și datorită numelui de cod pe care l-a făcut celebru  - Agent 1-4 GW – a fost fără îndoială cea mai celebră femeie-spion din timpul Primului Război Mondial. Faptul că nu a fost deconspirată niciodată a făcut ca adevărata ei biografie să rămână până astăzi învăluită în mister. 

 

Producțiile cinematografice interbelice care o aveau în prim plan pe “Mademoiselle Docteur” au contribuit și ele din plin la nașterea unor adevărate legende urbane legate de activitatea acestei maestre a spionajului. 

 

“Mademoiselle Docteur” pe afișele interbelice

Vă voi spune acum povestea celebrului agent 1-4 GW, așa cum era prezentată cititorilor de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 2 septembrie 1934:

Dragoste și spionaj

 

Identitatea de “Mademoiselle Docteur” este de cele mai multe ori asociată cu aceea a a unei frumoase berlineze - Anne Marie Lesser (n. 1886 – d. 1932) – care la 16 ani s-a îndrăgostit de un ofițer din armata prusacă: 

“Domnișoara doctor devenise agent secret deoarece purta în suflet o rană îngrozitoare: năruirea primei iubiri. Otrava dulce a amorului se strecurase în sufletul și inima ei la șasesprezece ani, când Annemarie Lesser purta cozi lungi galbene. Dacă la etatea aceasta nu ar fi cunoscut pe căpitanul Wynanky, ar fi rămas mai departe fecioara cuminte, zâna viitoare a unei case de buni burghezi. Așa, ea jertfește totul pentru a putea iubi pe căpitanul Wynanky. După câteva luni părinții ei au izgonit-o. Se refugiază la căpitanul ei, dar nenorocirea o urmărește: acesta contractase atâtea datorii încât nu are altă scăpare decât o căsătorie cu o femeie bogată. Wynanky o iubește pe mica Annemarie și renunță la uniformă. Trece la serviciul de spionaj și primește primele însărcinări.”

---

---

Tânăra lui iubită îl ajută în activitatea de spionaj. Din păcate drama celor doi îndrăgostiți nu se oprește aici:  

“La a doua însărcinare, de a cerceta fortificațiile graniței franceze, el pleacă cu Annemarie - cu care se logodise între timp – reușind să adune informațiunile și planurile căutate. Dar bucuria reușitei nu este lungă: încă pe drum i se face rău. Când ajung la Berlin este prea târziu; infecția la apendice nu mai putea fi îngrădită și el moare.”

Moartea logodnicului a fost o adevărată dramă pentru frumoasa Annemarie. O dramă care avea să îi hotărască destinul: 

“Izgonită din casă și lipsită de sprijinul celui iubit, Annemarie “se lasă condusă" la gară de un ofițer bătrân și în timp ce ea plânge și umblă ca o lunatecă, însoțitorul ei vorbește cu un alt ofițer: o excelență. Propunerea este aprobată și Annemarie este primită la școala de spionaj. Dacă tot vrea sa moară, să nu o facă în mod inutil. Mai nobil e să se expuie pericolului, în folosul patriei. Și ea devine o elevă ferventă.“

“Mademoiselle Docteur” în Vosges

 

Faptul că frumoasa berlineză vorbea perfect linba franceză o recomanda pentru activitățile de spionaj în țările francofone: 

"Dragostea moartă îi dă puteri miraculoase fetei tinere. În ajunul răsboiului, este trimisa în Belgia, Franța, Anglia, Italia și de pretutindeni reușește să aducă planuri exacte, fotografii revelatoare, date precise. Metodele ei sunt originale: în Franța sosește sub identitatea unei tinere franceze care pictează. Curând, un căpitan se îndrăgostește de ea și sub apărarea lui, Annemarie fotografiază toate întăririle și capătă toate detaliile despre apărarea munților și pozițiilor din Vosges, în cadrul unei manevre mari. Căpitanul este în culmea fericirii: mica și încântătoarea lui prietenă dispare însă aducând toate datele, mai multe decât visase, șefului ei din Berlin, domnul Mathesius. Din ziua aceasta, perioada de încercare este terminată și Annemarie capătă indicativul “1 și 4, G și W” cunoscut numai șefilor supremi.”

Mademoiselle Docteur” și căderea Liége-ului

 

Următoarea misiune nu a întârziat foarte mult. Annemarie Lesser este trimisă în Belgia pentru a culege informații legate de sistemul de apărare al orașului Liége. Informațiile procurate de ea - ca urmare a seducerii locotenentului Rene Austin - au fost decisive pentru cucerirea orașului belgian de către trupele germane:

“Imediat pornește pentru a cerceta fortificațiile belgiene, care trebuiesc distruse în caz de război. În primul rând: Liége! Victima este de data aceasta un tânăr ofițer belgian, care o conduce cu automobilul la… toate fortificațiile! Annemarie fotografiază cu un aparat minuscul, notează numărul și calibrul tunurilor, iar în clipele când este singură, face schițe și rapoarte pe hârtiuțe mici. Și țese dragostea cu ofițerul belgian, vrăjit de atâta frumusețe și candoare. Pe drum, nu departe de o fortificație, automobilul lor are o pană de cauciuc. Întâmplarea face ca ea să piardă un bilețel: când și-a deschis poșeta, vântul i-a luat una dintre hârtiuțe. Ofițerul o aduce, aruncă o privire pe ea: datele fortului din apropiere! A rămas ca lovit de trăznet. Galben ca ceara se așeză la volan și oprește la primul post de jandarmi, unde intră spre a cere arestarea ei.

Dar Annemarie pornește cu automobilul, în viteză nebună. Pocniturile armelor nu o intimidează: neștiind să conducă volanul, merge în zig-zag… După câtva timp, automobilul nu mai merge: benzina e pe isprăvite. Ea răstoarnă mașina în șanț și vehiculul ia foc. Este ciudat că automobilul nu a prins-o dedesubt și că ea poate fugi prin pădurea apropiată, până la un fluviu. Aici se desbracă în pielea goală, păstrează numai poșeta și înoată până la mijlocul apei. Tocmai trecea un mic vas de pescari, spre Olanda. Pe neașteptate, apar două mâini pe bord și o nimfă se urcă din apă, în vas. Primul ei gest este ca să întindă două bilete de o mie. Soția pescarului o ascunde și ea trece granița spre Olanda. Conținutul poșetei îi face surprize noi lui Mathesius.”

Misiunea nu se oprește însă aici: 

“Răsboiul este la ușă și Annemarie pornește la Paris, ia parte la marșul armatei spre Belgia, este primită în popotele ofițerești și în salonul de primire al generalilor comandanți până ce aduce toate știrile, auzite chiar din gura șefilor adversari. Abia așteaptă să poată fugi, pentru că ceea ce a auzit este îngrozitor de important. Trece granița și se aruncă în primul automobil, cerând să fie dusă la comandament. Când telefonul vestește că a sosit “1 și 4, G și W”, ofițerii serviciului de informațiuni știu că au sosit știrile așteptate și raportul ei este decisiv. În aceiași zi, trupele germane asaltează granița belgiană.” 

Misiunea franceză

 

Informațiile obținute de frumoasa Annemarie în următoarea ei misiune aveau să ducă la demascarea unei întregi rețele de spionaj franceze: 

“Annemarie ajunge în Franța, sub masca unei țărance tinere franceze, cu pistrui, proastă, săracă, îmbrăcată în zdrențe. Se angajează ca servitoare la serviciul de spionaj francez. Ochii experți ai subofițerului descoperă că fata simplă de la țară, deși prostuță și murdară, este frumoasă… Munca ei este grea: spală birourile, curăță ferestrele, sub pază. Freacă cu perii mari treptele care duc la birouri și suferă, de ți-e milă de biata țărancă. Ziua, nimeni nu poate intra în aceste birouri, iar noaptea când se face curat, subofițeri înarmați stau de pază. Până ce într'o noapte, fiind zi de sărbătoare, numai un subofițer de serviciu rămâne în oficiu. Și bineînțeles, Annemarie…

Bietul plutonier, nu-și dădea seama de ce zâmbește prostuța servitoare. O vede frumoasă…  Și cum știe să sărute… Anemarie pune ceva în vinul bărbatului și apoi se apucă de lucru. Uneltele fine de oțel sparg încuietoarea unde ea știe că trebuie să fie listele agenților secreți. Găsește într’adevăr lista spionilor din serviciul aliat și imediat dispare. Nimeni nu o regăsește, însă peste două zile, trece granița spre Elveția, împușcând trei soldați care voiau s'o cerceteze. Când ajunge în Germania, rețeaua de agenți aliați este demascată și, cu mici excepții, exterminată.”

Sfârșitul aventurii

“Așa activează ea, trecând mereu din Germania în Franța, travestită când în soră de caritate, când în mare doamnă de elită, răsbunând pe Wynanky al ei. Ca să poată suporta tensiunea nervoasă, se obișnuiește cu stupefiante. Când răsboiul se termină, ea este internată într'o casă de sănătate, în Elveția. Azi, Annemarie nu-și mai aduce aminte de nimic. Mintea ei este învăluită și numai amintirea lui Wynanky mai trăiește în ea. Ea merită coroana de regină a spioanelor, căci nu dorul de aventuri, nici pasiunea nu au călăuzit-o, ci o dragoste moartă și iubirea de patrie.” 

---

Citește și:  Dragostea și spionajul - Frumoasa turcoaică

---

 

Legenda spune că faimosul agent 1-4 GW ar fi murit într-o clinică din Elveția în anul 1932 ca urmare a nebuniei induse de dependența de morfină. Adevărul însă a rămas învăluit în mister… 

Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” - semnat de A. Munteanu - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 2 septembrie 1934

(2) pagina Fräulein Doktor

Continuarea

„Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!” – Divorțul în anul 1806

Divorțul prin anul 1806

Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă! – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. 

 

Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. Cărțile de despărțenie puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

---

---

Pricini pentru care putea să fie cerut divorțul

Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers.  

“Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“.

Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că:   

“Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”.   

Și mai departe:  

“Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.”   

Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autorităților laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorțul abia către sfârșitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viață. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorț în România este...  căsătoria.

---

---

Divorțul în șalvari și cu ișlic

 

Vă propun că citiți câteva precizări interesante referitoare la divorț meníonate în volumul "În șalvari și cu ișlic" semnat de istoricul Constanța Vintilă-Ghițulescu:

"În fruntea motivelor de divorț se afla separarea pentru traiul rău. 209 jalbe invocă acest motiv, din care 168 aparțin soțiilor și 41 soților. „Traiul rău" îmbrăca diferite forme, de la violența verbală și pâna la cea fizică, de la amestecul părinților și până la tirania soacrei. Este interesant de văzut cum definește Sfânta Pravila „vrăjmășia vieții". Glavele 183, 184, 185, 220 descriu, într-o serie de articole, traiul rău și maniera în care acesta poate fi invocat ca motiv de separare, atât de către bărbat, cât și de către femeie. Prima zăceala din glava 183 glăsuiește astfel:

 

„Muierea poate să ceara voe de la judecătoriul besearicii să se despartă de bărbatul ei când o bate fără de samă și-i face rane cu arme." Mai jos sunt definiți termenii „bătaie" și „răni cu arme", întrucât o palmă-două, date din când în când, nu pot constitui motive serioase de separare. Din zăceala a doua aflăm că judecătorul consideră „bătaia adevărată" numai atunci când femeia „nu poate grăi către judecătoriu, să nu-ș spună jalba", și „de nu va fi fost bătaia așa tare, să nu se poată despărți". Mai departe, glava 185 recomandă soțului ce tipuri de bătaie poate aplica soției sale fără a fi pedepsit, pentru că bătaia nu este văzută ca o umilință, ci ca o „îndreptare". Plecând de la aceasta definiție, bărbatul primește dreptul de a-și pedepsi soția „când va fi cu vină"; recomandă totuși bătaia „cu măsură" și „cu blândețe". Aceste recomandări sunt valabile numai atunci când vina muierii se dovedește a fi „micșoară"; pe măsură ce vina crește, bătaia îmbrăca forme din ce în ce mai dure, iar soțul primește deplină libertate în aplicarea acesteia fără a fi pedepsit. 

 

Despărțirea se acordă numai dacă soția dovedește cu probe indiscutabile că „vrajmășia și răutatea" se repetă și sunt cauzatoare de moarte. Cei doi termeni definesc o conduită des întâlnită și invocată ca motiv de divorț. Ea se atribuie bărbatului, atunci când acesta își bate soția des, fără vină, și folosește ca instrument de aplicare a pedepsei toiagul.” 

Cronica unui divorț din anul 1806

 

Din povestea unei despărțenii din Bucureștiul anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: 

“Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.”  

 

În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupân Dumitrache:

“Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.”  

Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: 

“...găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. 

Nu a trecut însă un an și: 

“...netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”

Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.

---

Citește și: Divorțul în Bucureștiul interbelic

---

Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în revista “Convorbiri literare” - numărul din 1 iulie 1891

Continuarea

Primele femei aviator din armata română: Escadrila Albă și curajul de a zbura

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară femei aviator în aviația militară română. 

 

Revista “Ilustrațiunea Română” consemna prezența femeilor aviator în armata română în numărul din 25 ianuarie 1939: 

“Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.” 

---

---

Înființarea celebrei "Escadrile Albe"

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta București – Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin.  

De la stânga la dreapta: Constantin Cantacuzino, 
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

 

Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România și, în 25 iunie 1940, a luat ființă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas.

---

---

 

Să continuăm însă cu relatarea de la manevrele regale din anul 1938, publicată de revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey

Marina Știrbey

“Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soțul arestat în 1947, ea și cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puținelor bunuri pe care le mai dețineau și din ceea ce primeau de la prieteni și de la Crucea Roșie. Au reușit să plece din țară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roșii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

 

Irina Burnaia

 

Irina Burnaia

“Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începând din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu

 

Virginia Duțescu

“Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înnăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai rămas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duțescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.  

 

Marioara Drăgescu 

Marioara Drăgescu

“Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

 

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo

 

Nadia Russo

“Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

• articolul “Românce - aviatoare militare” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 25 ianuarie 1939
• Wikipedia – Enciclopedia liberă

Continuarea