Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările

Un divorț în anul 1806

“Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!" – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. “Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

Nuntă pe la 1800
Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. “Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: “Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: “Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.” Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autoritățiilor laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul abia către sfărşitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorţ în România este...  căsătoria.

Un divorț în anul 1806

Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.” În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupân Dumitrache:

Jupâneasă de la începutul
secolului al XIX-lea
Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.” Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: “găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. Nu a trecut însă un an și “netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”




Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.


Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în “Convorbiri literare” numărul din 1 iulie 1891


Citește mai mult... »

Revolta domnițelor în alb

Mare zarvă a provocat în protipendada bucureșteană a anului 1817 un pitac al lui Vodă Caragea: Că afară de domnițe și de beizadele nici o altă cucoană, oricât de ingliudiusită și din protipendadă ar fi, nu are voie să mai poarte straie și cumașuri de mătăsărie albă. Adică nici aclazuri, nici catifele, nici croazele de vopseaua asta nu mai sunt îngăduite cu nici un chip jupânițelor. Decât numai domnițelor Ruxandra, Ralu și Smaranda, precum și luminăției sale bezadea Constantin.”

Stradă din București în vremea lui Vodă Caragea
O asemenea ofensă nu mai fusese nicicând adusă duducilor și jupâneselor din Țara Românească și nu putea să nu zgândăre orgoliul cucoanelor din înalta societate: Multe neînțelegeri familiale au urmat în casele boierilor noștri din pricina acestui nesocotit pitac al lui Vodă Caragea. Jupânițele își acuzau soții de slăbiciune față de Vodă, care destul jecmănea poporul, ca să nu se mai amestece în treburile muierești.” Teama de surghiun era însă mare și ca urmare boierii încercau din răsputeri să își liniștească jumătățile scandalizate și pe îndureratele fiice. Primul eveniment monden avea să agite însă și mai mult spiritele încinse:

Clădirea teatrului  de la Cișmeaua roșie
Peste câteva zile, la teatrul de la Cișmeaua roșie se reprezenta în elinește „Mânia lui Achile”. Juca și domnița Ralu, așa că la reprezentație asista și Vodă, care nu lipsea de la nici una din reprezentațiile date de fata lui iubită. Sute de lumânări de ceară (nu de seu ca de obicei) fuseseră împrăștiate prin sală. Cu toate  acestea, toate duducile și jupânițele aflate în sală sunt triste și amărâte, fiindcă nimeni nu le ia în seamă în rochiile lor cât de elegante, de catifea imonie, de canavăț similiu, de beroză în vărguțe, de mătase liliachie sau pătlăginie, când în loja lui Vodă îți ia ochii albeața alcazului cu care erau înveșmântați și beizadeau Constantin și surorile lui Smaranda și Ruxandra. Iar pe scenă într’un rol de păstoriță troiană, domnița Ralu e numai o spumă de dantelărie albă.

Umilința jupâneselor a fost așadar totală. O adevărată revoltă a avut loc prin casele boierilor Filipești, Slătineni, Dudești, Golești și Samurcași în acea seară. Iar boierii nu au scăpat de gura bietelor duducuțe decât făgăduind în mod solemn că vor cere lui Vodă retragerea pitacului cu pricina. Boierii și-au uitat făgăduiala – jupânițele însă nu:  “Mai multe zile la rând, vorniceasa Tarsița Filipescu, soția lui Iordache Filipescu, a cutreierat casele jupânitelor prietene și, într'o bună zi, într'o sfântă Duminică cu vreme frumoasă de credeai că e primavară, pe podul Mogoșoaiei nu mai puteai trece de înghesuiala caretelor de Viena care plimbau duducile, de la palatul Brâncoveanului până la casele Golescului. Dar iată că, parcă la un semn, în toate britcile și săniile, duducilor au început a li se părea prea cald. Toate au scuturat de pe umeri malotelele de vopsea întunecată, care le-au căzut mototol la picioare, și au rămas toatele numai în sulupuri de alcaz alb, de se vedeau numai rochii de mătăsării albe.



Dinspre cealaltă parte a uliței venea tocmai sania domniței Ralu, înconjurată de arnăuți și ciohodari. Și era domnița înveșmântată numai în vopsea albă! Când s'au întâlnit caleștile, cea a domniței cu cele ale duducilor înveșmântate numai în vopseaua interzisă, s'a schimbat Ralu la față și a poruncit arnăuților să se întoarcă spre curtea nouă. Până seara, caleștile duducilor victorioase, strălucitoare de frumusețe, de salupurile de tot felul dar numai albe, s'au plimbat pe Podul Mogoșoaiei, călcând astfel, prin cea mai pașnică revoluție cunoscută în istorie, porunca lui Vodă.

Afrontul adus domniței Ralu era prea mare însă prea mare pentru ca lucrurile să rămână așa: De cum a ajuns la Curte, spărgând sfatul lui Vodă, domnița Ralu a cerut pedepsirea duducilor care au înfruntat-o, călcând cu nerușinare porunca domnească. Vodă avea el alte griji, dar de amarnica Ralu nu putea scăpa atât de ușor. De aceea, a doua zi, logofătul spătăriei citea la răspântii un nou pitac al lui Vodă, în care poruncea zapciilor agiei “unde or întâlni duduci cu veștminte albe să le despoaie și să aducă hainele rupte la Curte”. De frică, nici o duducă nu a mai ieșit în rochii de vopsea albă, dar nici domnița Ralu nu s'a bucurat prea mult de înfrângerea revoltei. Primind vești rele de la Stambul, într’o bu zi, Vodă Caragea cu domnițele și beizadeaua, au fugit rușinos peste munți. Blestemul duducilor îl ajunsese pesemne!“


Citește și:  Războiul malancoavelor

Sursa: articolul “Pe vremea lui Caragea – o revoltă a bucureștencelor” – semnat “I.I.” – publicat în revista Ilustrațiunea Română” din 6 ianuarie 1937




Citește mai mult... »

Amintiri din “Templul Spiritului”

Castelul „Iulia Hașdeu” din Câmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintescă. Ideea construirii castelului – un adevărat  “Templu al Spiritului” – s-a născut probabil în martie 1890: Eruditul filolog Bogdan Petriceicu Hașdeu pierde în 1889 pe singura și geniala sa copilă, Iulia. Durerea lui nepotolită nu-i scoate un moment din gând amintirea fiicei sale. Era în martie 1890. Într'o “seară umedă și posomorâtă", cum însuși a ținut s'o precizeze, Hașdeu stătea la masa lui de lucru, cu gândurile departe, la copilul care-i însorise viața. Fără să vrea și fără să-și dea seama, Hașdeu luă un creion. În voie, mâna se mișcă vreo cinci secunde. Când se reculese, Hașdeu văzu uimit că pe petecul de hârtie din fața sa era scris pe limba franceză:
  
Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons;
 cela doit te suffire. Julie Hasdeu"

Castelul "Iulia Hașdeu" în anul 1932
("Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți ajungă. Iulia Hașdeu)". Literele și semnătura aveau identic caracterul scrisului Iuliei Hașdeu. Din acel moment, Hașdeu deveni spiritist.”

Iulia Hașdeu – fiica academicianului Bogdan Petriceicu Hașdeu – a fost un copil cu adevărat genial. La doi ani și jumătatea Iulia știa să citească. La 8 ani își dăduse deja examenele de absolvire al claselor primare. La 11 ani, Iulia a terminat gimnaziul – Liceul “Sf. Sava” din București – fiind premiată de ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, Vasile Boerescu. Paralel cu gimnaziul, Iulia a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București. La 16 ani și-a început studiile la Sorbona și a fost prima femeie din România care a absolvit cursurile celebrei universități franceze. Iulia Hașdeu a scris preponderent poezie - sub pseudonimul Camille Armand - dar și piese de teatru, povești și povestiri – majoritatea dintre ele fiind publicate postum. Geniala Iulia Hașdeu a murit de tuberculoză, la doar 19 ani, în 29 septembrie 1888. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu ortodox din București.

Iulia Hașdeu
Să citim povestea Castelului “Iulia Hașdeu”, așa cum a fost scrisă de reporterul C. A. Fundo al revistei “Ilustrațiunea română”  în numărul din 24 august 1932:

“După indicațiile spiritului Iuliei, Hașdeu începu în 1893 construirea castelului spiritist de la Câmpina. Început în ziua de 2 iulie 1893, castelul fu terminat în ziua de 2 iulie 1896. Vizitatorul este întâmpinat la intrarea în castel de impresionantul portal, păzit de simbolul ochiului dumnezeesc și de doi sfincși. Ușa turnantă, poartă inscripția: “E pur si muove", celebrele cuvinte ale lui Galileu, simbol omenesc al credinței neclintite. Sub această inscripție stă blazonul familiei lui Hașdeu. Sub cei doi sfincși de la intrare se află steaua înflăcărată, simbol al spiritului universal, din care se desface orice spirit ce se întrupează. Din steaua cu cinci colțuri descind în șapte planuri ale vieții nepământești cele șapte întrupări, diferite, de pânâ azi, ale luliei: Agnodike, Hypatia, Beatrice Portinari, Juana Veranez, Elisabeth Tudor, Charlotte Corday, Iulia Hașdeu. Marmora din stânga reprezintă viața descendentă, moartea, viața divină, iar marmora din dreapta reprezintă evoluția ascendentă a corpului astral, cele șapte întrupări, viața și moartea vieții divine. Pe marmorele așezate în părțile laterale ale soclurilor sfincșilor, stau săpate sentințele crezului spiritist comunicate lui Hașdeu de Iulia:

Spiritism
"Ochiul dumnezeesc"
LEGEA RELIGIOASĂ
Crede...

Crede în Dumnezeu.
Crede în nemurirea sufletului.
Crede în darul comunicării cu cei duși.

LEGEA MORALĂ
Iubește și ajută...

Iubește și ajută neamul.
Iubește și ajută pe cine te ajută și te iubește.
Iubește și ajută fără a precugeta la folosul tău.

LEGEA SOCIALĂ
Nu necinsti...

Nu te necinsti pe tine însuți, ca să te cinstească alții.
Nu necinsti pe alții, ca să te cinstești pe tine însuți.
Nu necinsti munca, căci munca e viața.

LEGEA FILOSOFICĂ
Când-atunci...

Când faptul ții, atunci adevărul știi.
Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi.
Când cauți dovada, atunci găsești tăgada.



Prin intrarea principală ajungi în templu. Aci se află sculptat, în marmoră, un Christ în mărime naturală, așezat pe un schelet de fier ce simbolizează Crucea și Potirul. Pe marginea Potirului se aflau înainte de război (notă: Primul Război Mondial) busturile în bronz ale celor doisprezece apostoli. Busturile au fost ridicate de trupele de ocupație, au fost topite și prefăcute în muniție de război. De laturile Crucii sunt atârnate 9 candele. Tavanul este boltit, simbolizând bolta cerească.

Spiritism
Templul
În latura din dreapta a castelului se află fosta locuință de zi a lui Hașdeu, iar în latura din stânga, locuința de noapte. Impresionante sunt altarul templului și camera de ședințe spiritiste. Altarul, camera de muzică, cum este numit de îngrijitorii castelului, închidea odată pianul Iuliei Hașdeu, pian care zice-se, era din când în când acționat de spiritul Iuliei. Ferestrele din fund ale altarului, făcute dintr'o sticlă specială, răsfrâng prin colțuri trei fascicole de raze roșii, simbolizând sângele vărsat de Christ pentru oameni.

Spiritism
Sub oglindă, gaura prin care spiritul Iuliei  intră în castel... 
Camera de ședințe spiritiste este tapetată cu diverse nuanțe de albastru, tonuri mai închise jos și mai deschise spre plafon. În peretele dinspre răsărit, se afla un tub în care se așeza un carton și un creion în timpul ședințelor spiritiste. Fără intermediul nimănui, creionul scria automat pe carton comunicările spiritului Iuliei. Pe pereții camerei de ședințe se află zugrăvite sus și jos, după importanța lor simbolică, diverse semne esoterice, a căror explicație amănunțită nu o îngăduie spațiul articolului de față. 


Spiritism
Portretul Iuliei
Castelul este flancat de trei terase, în mijlocul cărora se află o cameră de reflexie, având în peretele de la răsărit portretul Iuliei Hașdeu.”

Starea castelului era “deplorabilă” în anul 1932  – conform constatării reporterului C. A. Fundo. Din fericire complexul a fost restaurat în perioada 1962-1964, fiind amenajat aici Muzeul Memorial “B. P. Hașdeu”. Un lung proces de restaurare și de consolidare a fost făcut și în perioada 1977 – 1994. Muzeul a fost redeschis pentru public, în întregime,  în anul 1995.


Citește mai mult... »

Războiul malancoavelor

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de început ai occidentalizării  societăţi româneşti, care renunța încetul cu încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie de domnițele vremii.


Tonul modei în micile principate române era dat în acei ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și le mai purtau o viață...” (George Costescu – “Bucureștii vechiului regat”)

Zoe Em. Florescu
Se crede îndeobște că moda și croiala franțuzească au fost impuse în Țările Române de generația “bonjuriștilor de la 1848” (“Ai noştri tineri la Paris învaţă/La gât cravata cum se leagă, nodul...”, nu-i așa?). Cu toate acestea, se pare că momentul începând cu care moda pariziană a izbutit să se împună în lumea protipendadei bucureștene a fost un bal organizat la începutul iernii anului 1830 în salonul d-nei Zoe Em. Florescu, “mama generalului Florescu, născută Faca, și care, în acele vremuri, uimise Bucureștii cu eleganța casei și cu toaletelor sale.” Povestea acelei seri este redată în articolul “Războiul malancoavelor”, publicat un secol mai târziu, în numărul din 11 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română”):

În salonul frumoasei gazde, în după amiaza acelei zile, e o mulțime veselă și gălăgioasă. Sunt cucoane tinere, unele purtându-se legate la cap cu turban, zăbranic sau marabu meșteșugit adus, cu coadele cu pamblice și urmuz, împănate cu stele și fulii de diamante, îmbrăcate în rochii de mătăsărie, marțelin sau poplină fără cute, mâneci cu bufanturi, ciupag scurt, încă pe moda imperiului.

Eufrosina Calimachi
Fetele, codane ochioase sau smerite, mândre în boiu și gingașe în apucături și mers, au capul gol, cu pamblici și cu flori și rochii garnisite pe poale cu fionguri și pamblice de stofă. Cucoanele mai în vârstă păstrează încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe și cu șal pe spate.Și toate sunt numai grație și gângureală, ca hulubițele, râzând repede și fără motiv, șoptindu-și între ele fleacuri și nimicuri. Sosirea lui Nicolae Ipătescu, la braț cu Eufrosina Calimachi, tandra și gingașa mlădiță de Domn, a provocat o cuvenită și respectuoasă tăcere. Nicolae Ipătescu reprezintă eleganța masculină “după ultimele strigăte", iar Eufrosina Calimachi pleacă în fiecare primăvară și toamnă la Viena, de unde se întoarce cu butca plină de cele mai alese modele, de la marile croitorese din capitala Austriei.

Nicolae Ipătescu
Cei doi dictatori ai modei în București sunt, pe drept cuvânt, priviți cu admirație și imediat îmbrăcămintea lor este copiată în toate amănuntele de tineretul de ambele sexe. Dar abia s'a potolit rumoarea produsă de apariția celor doi arbitri ai eleganței și tocmai se prezenta în fața oaspeților o țigancă bine îmbrăcată și purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, ținând o tavă cu mai multe păhăruțe de vutcă de izmă, câteva farfurii cu migdale curățate și cu năut prăjit, când se produse o mișcare ca de mare panică. Toți își îndreptară privirile spre ușă și toate conversațiile încetară. Cleopatra Ghica, într'o rochie din cel mai ales brocart, de o culoare roșie, ca vișina putredă, cu garnituri îndrăznețe și de o tăietură cu totul nouă, își făcuse apariția. Imediat toate privirile începură să judece rochia noii venite. Se auzeau șoapte de admirație și femeile spuneau:
-E mai frumoasă decât rochia Eufrosinei Calimachi !!!

Cleopatra Ghica
(bunica lui I.G. Duca)
Era Cleopatra Ghica, de o mare frumusețe și prestanță fizică. Privirea ei știa să domine și să poruncească, tot așa cum portul ei mândru provoca o neprecupețită admirație. Miniatura lucrată pe pânză de Hape, care ne-a rămas de la ea, nu poate reda nici pe departe farmecul acestei minunate femei. Rochia ei a devenit imediat obiectul atenției tuturor cucoanelor și duducilor. Până și bătrânele d-re Hartulari, ursuze și cari nu se mișcau din fotelele lor niciodată, au venit mai aproape să admire rochia Cleopatrei Ghica. Eufrosina Calimachi, în acest timp, stătea cu totul retrasă. Suferise o amarnică înfrângere. Până chiar și Nicolae Ipătescu o complimentase pe rivala sa pentru rochia frumoasă ce purta.

Pentru prima oară în Țara Româneasca, moda Parisului dădea o fatală lovitură modei de la Viena. Cleopatra Ghica sosise de curând dintr’o călătorie la Paris și își adusese câteva toalete, care în acea iarnă i-au adus mult râvnitul titlu de “Regină a eleganței". Imediat Eufrosina Calimachi a plecat la Viena să-și aducă un nou transport de toalete. Dar nu a isbutit să-și detroneze rivala. Moda Parisului s'a introdus definitiv printre doamnele și domnișoarele noastre, cari încercau, care mai de care, să imite rochiile Cleopatrei Ghica. “Madmoiselle Francoise", o bătrână franțuzoaică ce și-a deschis un salon de modă cu modele de la Paris, a cucerit imediat întreaga clientelă feminină a Bucureștilor. Eufrosina Calimachi și câteva prietene au rămas însă până la moarte în crunt război cu rivalele lor, mult mai numeroase: s'au îmbrăcat numai la croitoresele din Viena. A fost prima victorie a latinității în Principate!



Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria

Au trecut opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. După moartea Regelui Ferdinad (1927) și venirea la putere a Regelui Carol al II-lea (1930), Regina Maria a fost îndepărtată de acesta din urmă din viața politică și obligată să se autoexileze la reședințele sale din Balcic și din Bran. În primăvara anului 1938 Regina Maria s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic. Deși s-a tratat la câteva dintre cele mai importante sanatorii europene, la începutul lunii iulie, simțindu-și sfârșitul aproape, Regina Maria a cerut să fie adusă în România. A doua zi după revenirea la Pelișor, locul în care a locuit mult timp alături de Regele Ferdinand - în 18 iulie 1938 la ora 5:38 – Regina Maria a murit.


La moartea Reginei Maria sufletul îndoliat al neamului românesc e mângâiat nu numai de această certitudine a veciniciei vieţii, ci şi de certitudinea că de acum nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă de Regina Maria. Prin aşezarea Ei în cripta legendarei biserici de la Curtea de Argeş, Regina Maria s'a cununat cu pământul Țării şi cu sufletul neamului românesc. Regina Maria n'a murit, ci a trecut în istorie. Desbrăcată de orice vremelnicie, de acolo va veghea asupra destinelor acestei Țări. Înălţimea Ei morală va ţinea veșnic trează conştiinţa noastră naţională; pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebuie să-şi slujească Țara şi neamul. De prea multă vrednicie a dat dovadă Regina Maria, încât să poată fi cinstită altfel decât prin atitudini de nobleţe şi generositate. În patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice.” (“Viața Ilustrată” – nr. iulie-august 1938)

Regina Maria pe catafalc în Castelul Peleș
Dorința Reginei Maria a fost a fost să fie înmormântată la Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Regele Ferdinad. În primele zile sicriul cu corpul neînsufleți al Reginei Maria, îmbrăcat conform dorinței ei într-o rochie albă, a fost așezat în Holul de onoare al Castelului Peleș. Au venit aici că să îi aducă un ultim omagiu numeroși membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt politicieni, miniştri. Deosebit de numeroși au fost și oamenii simplii care s-au perindat prin fața catafalcului.

Lângă catafalc: Regele Carol al II-lea,
Principesa Elisabeta, Marele Voevod Mihai
și Arhiducesa Ileana (cu fața plecată în mâini)
Penița emoționată a ziaristului interbelic încerca să surprindă durerea românilor: “Aripa necruțătoare a morții reci a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s'a îmbrăcat în zăbranic violet așa cum a voit Dânsa și cu suflete cernite toți supușii Săi, căci toți au iubit-o, au venit să aștearnă flori roșii pe cea de pe urmă cale a Ei. Moartea e crudă și nu face osebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi nu puteam concepe că Regina noastră să se cufunde și Ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea pe oameni, pe toți fii țării acesteia, fără osebire. De aceea azi, la mormântul Ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții I-am ridicat altare în sufletele noastre unde memoria Ei va fi vecinică.” (“Realitatea Ilustra” – 28 iulie 1938)
Mulțimea celor care au adus un ultim omagiu
Reginei Maria la Castelul Peleș
În 21 iulie 1938 sicriul cu corpul Reginei a fost dus în gara din Sinaia pe un afet de tun și de aici cu trenul până la București. A fost expus pentru trei zile în sala mare a tronului din Palatul regal. Mulțimi emoționate de oameni care au iubit-o și au admirat-o sau perindat prin fața catafalcului. Duminică 24 iulie 1938, după o slujbă religioasă care a avut loc în sala tronului, sicriul a fost purtat pe bulevardele capitalei pline de oameni îndurerați , pe un afet de tun, până la gara Mogoșoaia. Contemporanii spuneau că Bucureștiul se îmbrăcase în violet – culoarea favorită a Reginei Maria. După o ultimă călătorie cu trenul și după oficierea slujbei de înmormântare în fața mănăstirii din Curtea de Argeș, sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei Maria a fost coborât în criptă lângă cel al Regelui Ferdinand, așa cum i-a fost dorința.

Plecarea cortegiului de la Castelul Peleș
Multe lacrimi a mai vărsat și poporul nostru! Dar niciodată n-a vărsat atât de multe, atât de amare, cum a vărsat la moartea celei mai mari, mai bune, mai blânde și mai înțelepte dintre Regine, Regina Maria a tuturor românilor. Pentru că istoria noastră nu cunoaște o altă Regină care să se fi contopit mai mult cu durerile, cu bucuriile și cu năzuințele unui popor cu virtuți legendare, care să fi scris pagini mai strălucite și mai glorioase decât acelea pe care le-a scris în timpul războiului pentru întregirea Neamului.

Cortegiul care a însoțit carul funebru
A plâns poporul și va mai plânge multă vreme, pentru că a pierdut nu numai o Regină care cu multe din virtuțile Ei a contribuit la înfăptuirea visului nostru milenar, România Mare de astăzi,  dar deopotrivă un Suflet mare, căruia Dumnezeu îi hărăzise din belșug toate calitățile și toate darurile. Nu este desigur nici locul, nici timpul să arătăm noi ceea ce a fost pentru noi românii Regina Maria. Cu ochii încă plini de lacrimi și cu nemărginită durere încă în suflet n'am putea contura nici pe departe personalitatea acestei ființe scumpe, providențiale, care a trecut definitiv în istoria glorioasă a Neamului. Anii vor fixa în perspectiva timpului și a istoriei nepărtinitoare ceea ce a fost și va rămâne de-a pururi Regina Maria, marea, iubita și neuitata noastră Regină a tuturor românilor. Vom pomeni numai de un singur moment din viața Ei plină de pilde și de fapte:

În drum spre Palatul regal
Era în timpul războiului cel mare. Când demoralizarea din Moldova flutura tuturor perspectiva Rusiei haotice, când și cele mai liniștite minți întrevedeau nevoia evacuării trupelor, singură brava noastră Regină a concretizat formula salvatoare, care mai târziu avea să schimbe însăși destinul României: rămânem și rezistăm. Voința și curajul Reginei-soldat care a trăit cu riscul vieței Ei, clipă de clipă, toate fazele războiului, au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni. Aceiași îmbărbătare o adresa pământului cotropit de dușmani:

În timpul ceremoniei religioase oficiate în gara Cotroceni
N'avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea. N'a greșit, pentru că vorbele Ei, vorbe providențiale, sau împlinit întocmai. Am rămas, am rezistat și am biruit. Biruința noastră a fost și biruința Ei, care suferise poate mai mult decât noi toți laolată, biruința Ei de Regină bravă și clarvăzătoare.

Ultimul drum pe Valea Prahovei
De acest fapt și-a amintit desigur generația noastră, a războiului, în aceste zile de plâns și jale, când în mintea fiecăruia mai trăia încă imaginea scumpă, mare și senină a Aceleia care a fost Regina Maria, a tuturor românilor. De acest fapt și-au amintit cei 800.000 de eroi care au făurit România de astăzi și care în ceruri au făcut front de onoare, să-și primească la loc de cinste, Regina iubită. De faptul acesta și-au amintit și răniții pe care augustele Ei mâini i-au îngrijit și mângâiat în spitale și care între viață și moarte priveau la o singură icoană: Regina Maria-  “mama răniților". Aproape de sufletul poporului Ei pe care l'a iubit și pe care l’a înțeles până în cele mai nebănuite adâncuri, Regina Maria a închegat deopotrivă o mare operă socială care va supraviețui vieții omenești trecătoare. Cu dragostea ei nemărginită pentru cei mulți și mici și cu deplina ei întelegere a atâtor mari probleme sociale, Ea a întemeiat numeroase așezăminte care vor rămâne să împartă posterității frânturi din inima Ei bună și generoasă. În fața mormântului de abia închis, românii nu-i pot arăta recunoștința decât într'un singur fel: să-i proslăvească memoria urmându-I cu sfințenie îndemnurile.” (“Ilustrațiunea Română” – 27 iulie 1938)

Ultima trecere pe sub Arcul de triumf
“Nici doliul, care a cuprins parcă şi natura, nici plânsul unei ţări întregi şi nici cuvântul nostru - mai cu seamă el - nu pot arăta câtă durere ascundem în suflete la moartea Reginei. Ne-a fost prea dragă ca să putem închega în slovă ceea ce simţim şi prea e mare golul pe care-l lasă în inimile româneşti. De la un capăt la altul ţara îmbracă zăbranic negru. Plâng copiii aplecaţi pe „Crinul vieţii", plâng femeile cărora le-a fost soră şi plâng aceia care, pe front, au simţit alinare când mâna Reginei le-a cercetat rănile, ca o mână de mamă. Cu chipul Ei în minte au murit eroii de ieri luptând pentru fiece petec de pământ românesc şi chipul Ei ne va fi îndemn şi călăuză pentru biruinţele de mâine ale braţului şi duhului nostru.

Bucureștenii își iau rămas bun
A fost frumoasă Regina, ca nici o altă femeie, pentru că frumos îi era sufletul. Ea, cea mai aleasă întrupare a omeniei, înţelegând suferinţa, a fost exemplul viu al abnegaţiei şi al sacrificiului pentru ţara şi neamul Său. A avut de înfruntat greutăţi pe care numai suflete de o tărie excepţională le pot învinge. Şi Regina Maria le-a învins. În timpurile grele şi dureroase ale războiului mondial Ea a fost pretutindeni pildă şi nobila-I purtare a contribuit în cea mai mare măsură la biruinţa care a încununat sbuciumul românesc. Toţi acei ce au scăpat din marele măcel îşi amintesc cu respect şi duioşie de hotărârea cu care Regina a ştiut să înfrângă asprimea soartei.

În gara de la Curtea de Argeș
Senină şi blândă mamă a tuturor, Ea a umblat fără frică de moarte ori suferinţi printre paturile bolnavilor, printre brancardele răniţilor, de-a lungul tranşeelor umede şi triste, bravând urgia şi surâzând spectrului înfiorător al morţii. Îmbărbătat, fiecare a putut susţine mai uşor grozava luptă de care era legată soarta neamului. Privirea Ei duioasă a picurat în suflete speranţă iar imaginea Ei a stăruit printre luptători, îmbărbătându-i la faptele care au însemnat în cartea neamului românesc cea mai frumoasă pagină de istorie naţională. Regina Maria ne-a dăruit tot ce a avut mai bun. Şi Dumnezeu a vrut să o răsplătească dându-I tăria să le înfrunte pe toate spre a vedea înfăptuită biruinţa finală.

Ultimul drum
Ceea ce nu s'a întâmplat atunci, când moartea pândea pretutindeni, ceea ce nu trebuia să se întâmple atunci, este astăzi prilej de durere a unui neam întreg. Când a simţit că sfârşitul I se apropie Marea Regină a cerut să fie adusă în ţară ca să moară pe pământul ce I-a fost drag, între oamenii care au iubit-O şi nu o vor putea uita niciodată.”(“Universul Literar” – 23 iulie 1938)

Regina Maria a României
Nu pot să închei decât cu un fragment din testamentul Reginei Maria. Și să sper că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei Maria să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită cu prisosință: Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”





Citește mai mult... »

O oră cu prințesa Martha Bibescu

Prințesa Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889 – d. 28 noiembrie 1973) a fost incontestabil o femeie frumoasă, talentată și cultă – una dintre cele mai admirate personalități ale aristocrației europene a secolului XX. Admirată pentru talentul literar sau bârfită pentru numeroasele sale aventuri amoroase, prințesa Martha Bibescu a fost mereu o prezentă fascinantă în viața publică europeană. Frumusețea și inteligența ei sclipitoare au impresionat personalități precum Marcel Proust, Winston Churchil, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupery. Nu o să încerc să fac o biografie a talentatei scriitoare franceze de origine română. Nu e nici locul aici și nici rolul meu. O să redau doar un interviu acordat de Martha Bibescu în anul 1936 revistei “Ilustrațiunea Română”. Un interviu care ne dezvăluie câteva amănunte interesante din biografia și din personalitatea prințesei:
  
Prințesa Martha Bibescu
“Seară de decembrie plumburie. Cer întunecat și trist. Mașina pătrunde greu prin ceață. Farurile luminează o șosea rar străbătută de care, cu imense clăi de fân. Întuneric profund. Frig. Până și radiatorul mașinei a înghețat.
- Mai e mult până la Mogoșoaia?
- Mergeți la castel, la Domnița noastră?
- Da.
- Poftiți să vă arăt drumul!
Un țăran de prin partea locului ne conduce până la poarta castelului. Tabloul se schimbă brusc. O alee bine luminată ne arată calea, un lacheu stilat deschide o usă de fier forjat. Ne împresoară miros de ambră. Două drapele se înclină din înaltul scării de marmură, spre noi. Ne înclinăm spre ele. Sunt steagurile lui Bibescu Vodă. Străbatem câteva săli cu arhitectură de palat voevodal. Pașii lacheului abia îndrăznesc să atingă mozaicul auriu. Flori albe în vase și alte flori în vaze înalte, dau un aer primăvăratec și se prind cu flăcările jucăușe din cămin, să strice atmosfera solemnă a încăperii. Solemnă e numai clipa când lacheul anunță:
- Prințesa, vine îndată.

Martha Bibescu acordând  interviul  
reporterului "Ilustrațiunii Române"
Într’adevăr, doamna Martha Bibescu nu se lasă așteptată. Apariție împletită din vis și lumină. Mlădioasă și fină, autoarea volumelor “Pays des saules", “Catherine-Paris" și “Perroquet vert" pentru a nu reaminti decât de cele mai cunoscute, se așează pe o banchetă din fața căminului, ne oferă cu un gest grațios o bomboană, apoi ne vorbește simplu, într’o limbă armonioasă, românească presărată cu arhaisme, care în gura ei au un farmec deosebit.
Martha Bibescu nu e o inactuală, deși trăiește într’un castel îndepărtat, la adăpost de larma vieții cotidiene, cu micile ei cancanuri și sinuozități. E la curent cu tot ce se petrece în afară și înăuntrul țării. Urmărește tot ce se scrie, cunoaște toate manifestările vieții culturale de la noi și de aiurea.
- Am început să scriu la vârsta de 18 ani - își deapănă molatec Prințesa firul amintirii - în urma unei călătorii făcute în Persia. Primul meu volum se intitula: “Cele opt paradise” și a fost premiat de Academie (notă: e vorba de volumul ”Le Huit Paradise” apărut în anul 1908 și premiat de Academia Franceză). Au urmat apoi “Povestea celor mai mari bucurii din lume”, “Izvor", “Catherine-Paris", “Papagalul verde" ș.a.
- Cu "Izvor" a venit și consacrarea ?
- Cartea a fost tradusă în mai toate limbile. Dar eu nu aș putea spune nimic despre nici una din lucrările mele. Cum pot să știu ce valoare are produsul inspirației mele, spontane, pure, netulburată de nici o veleitate? Criteriul cel mai bun e interesul pe care îl stârnește. Sacrificiile material pe care le fac editorii, încrederea pe care o au în rezultatele reale ale operelor ce sprijinesc, ecoul în rândul cititorilor și al publicului. lată balanța cu care măsor eu greutatea unei opere literare. Cum aș putea altfel să mă judec singură, obiectiv, fără părtinire?

Palatul de la Mogoșoaia - proprietate
a prințesei  Martha Bibescu (1936)
Spre deosebire de alții, Prințesa Bibescu recunoaște că izvorul inspirației sale e pur românesc:
- Scriu în limba franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat, măritată Lahovary, în urma pierderii unui copil și-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, pe când eu aveam numai vârsta de cinci ani. Așa se explică de ce limba în care îmi exprim gândurile e cea franceză. Sunt convinsă că asta nu poate aduce decât servicii unui scriitor de origine românească. Scriind într’o limbă universală, poți fi tradus și citit în lumea întreagă, înlesnind astfel cunoașterea spiritului autohton, de către cei care nu-ți știu limba. Și cred că toți tindem spre universalitate... “Catherine-Paris", de pildă, e singura carte neamericană, reținută de “Biblioteca ambulantă" care alege anual numai 12 lucrări. Neputând fi tradusă, nu ar fi devenit atât de populară încât americanii să-și schimbe un proverb al lor “Când o americană a fost bună pe acest pământ va intra în paradis", cu “va intra în Paris". Se știe că eroina romanului “Catherine-Paris" iubește Parisul ca pe-o ființă omenească, socotindu-l paradisul ei pământesc.

Rog apoi pe grațioasa gazdă să facă “le tour du propriétaire" și ochii mei avizi nu mai pot cuprinde atâtea frumuseți ale trecutului, reînviat de mâinile fine, ca două porumbițe albe și totuși atât de energice, ale Prințesei. Se pare că o zână bună a redeșteptat castelul adormit, populându-l cu relicvele străbunilor celor două familii de martiri și eroi. Iată portretul lui Brâncoveanu, pus la loc de mare cinste, iată și fresca familiei Brâncoveanu de la mânăstirea Horezul, căpătând viață de culori și de lumini picturale, grație broderiei d-nei Nora Steriade. Ici, buzduganul lui Bibescu-Vodă, colo, sabia de soldat a celuilalt Bibescu, înrolat ca simplu soldat în războiul de la ‘77. Epoletul însângerat, mantia ciuruită, capelele purtate pe arșița sau ploile câmpului de luptă, sunt evocările unor vremi de glorie, car nu pot fi tăgăduite.

1931- Prințul Valentin Bibescu
 după ce a depus o coroană de flori
la mormântul Eroului Necunoscut
În linie descendentă, prințul Valentin Bibescu urmează calea trasată de străbunii săi, folosindu-se de mijloacele pe care i le pun la îndemână ultimele descoperiri ale epocei noastre. Cariera aviatică a prințului e, fără îndoială, o continuare în timp a dinamismului moștenit. Întrebată cum se împacă firea ei contemplativă cu acest dinamism, Martha Bibescu răspunde:
- Ador avionul. Cea mai bună dovadă e ultimul meu roman, scris în avion.
Ne întoarcem la secolul de care ne îndepărtaseră hrisoavele, pergamentele cu peceți și paftale, culese cu îngrijire de prin poduri colbuite, de mâna ctitoriței muzeului de mâine.

Prințesa Martha Bibescu (dreapta)
  la Londra în anul 1938 -  primită

 de către contesa de Oxford-Asquit
- O țară care nu are cultul trecutului, nu poate avea tradiție.
Din acest respect pentru tradiție a răsărit din ruine castelul minune de la Mogoșoaia, pentru care secolele viitoare vor trebui să poarte recunoștință scriitoarei cu renume mondial, care în loc să se complacă în reuniuni mondene, strânge în castelele de la “Mogoșoaia" și “Posada" comori pentru viitorime. Un pictor tânăr lucrează, în sala de recepții, la copiile unor tablouri vechi. Colecțiile castelului se completează și se vor completa, atâta vreme cât va trăi zâna cea bună, activă, iubitoare de frumos.
Visul feeric s'a sfârșit. Afară ninge cu fulgi mari. Mașina se pierde din nou în noapte. Închidem ochii. Sub pleoape, din povestea celor 1001 de nopți, n'a rămas decât chipul prințesei, luminat de flăcările căminului, care se amuză să deseneze în jurul capului ei o aureolă aurie.”

Martha Bibescu - pe lacul Mogoșoaia
Palatul de la Mogoșoaia a fost primit în dar de Martha Bibescu de la soțul ei, prințul Valentin Bibescu. Îndrăgostită de acest loc, Martha Bibescu a investit toţi banii obţinuţi din vânzarea cărţilor sale "Isvor, ţara sălciilor" şi "Catherine-Paris" pentru a-l restaura. Prinţesa a părăsit palatul abia după venirea comuniştilor la putere şi după ce a primit garanția că, după confiscare, clădirea urma să fie trecută pe lista monumentelor istorice UNESCO. Voi mai adăuga -  în final - doar o informație: Academia Franceză i-a conferit Marthei Bibescu în anul 1954 "Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă" și că un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei a ales-o ca membru. În 1962 a fost decorată cu Legiunea de Onoare. Martha Bibescu a murit la Paris în 28 noiembrie 1973, la vârsta de 87 de ani. 

Sursa: articolul “O oră cu prințesa Martha Bibescu” – semnat “S.C.” – “Ilustrațiunea Româna” din 5 ianuarie 1936 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »