"- E primul meu interview!!
- Și să nădăjduim că nu va fi ultimul!!
Tot ce era copilăresc, deschis și luminos în obraz, pieri. Luă un aer de
adorabilă gravitate, ca un copil care a primit o însărcinare de „om mare":
-
Să nu te miri. Am fost crescută cu o rară severitate. Ai mei, m’au deprins
să evit contactul cu lumea din afară. Când închid ochii, văd numai casa
noastră, cu frații, cu poveștile, cu jucăriile, cu toate bucuriile unei
copilării, zăvorâtă între ziduri. Singurătatea mi-a deschis pianul, mi-a
pus sub ochi partiturile, mi-a pus în mână penelul și culorile. N’am avut
nici o prietenă. Am trăit și trăiesc numai cu lumea din mine. Mama are principii austere. Se trage din străbuni aprigi - nepoată de
vornic - boieri olteni cu braț viteaz, tăcuți, mândri și întunecați, ca și
tablourile lor din salonul nostru: deprinși să priviască prin despicătura
munților o țară care sângera de focuri puse de dușmani bucatelor, bisericilor și așezărilor."
"- De mică aveam înclinări artistice. Cântam și spuneam versuri toată ziua. Muzica
a produs totdeauna asupra mea o înrâurire puternică. E pasiunea și viața
mea. Când am fost pentru întâia oară la operă - aveam numai șase ani - la
sfârșitul spectacolului am plâns cu hohote de emoție și de plăcere. Mi-a
plăcut și pictura. Ședeam ceasuri întregi în camera mea, cu vopselele și
pensulele și lucram încet, cu visătoare duioșie. N’aveam nici nerăbdare, nici
porunci; lucram mereu cu trudă și cu migală. Iată micile mele lucrări.
În perete atârnau pânze desenate cu grație de cântec popular, îngeri îngenunchiați
cu aripile zgribulite, garoafe roșii în oale de lut și fețe copilăroase,
ademenind, cu mâinile întinse, sălbătăciunile pădurii.
- Treceam totdeauna prima clasele liceului. Așteptam cu înfrigurare viața
studențească. Am plecat la Viena să-mi completez instrucțiunea și să cultiv
muzica, singura mea patimă covârșitoare. Într’o seară, eram la Operă
însoțită de baroneasa Castaldy, directoarea pensionatului. Se cânta
„Lohengrin". În prima pauză zăresc în foyer o cunoscută din țară, o
româncă. M'am repezit cu toată însuflețirea s'o îmbrățișez. I-am vorbit cu glas
cald și vibrant. Dintr'un colț, un domn mic, trăsături energice, ochi de oțel,
purtând în colțul gurii o lulea, mă privea stăruitor. La cealaltă pauză,
întovărășit de un bătrân simpatic, se prezentă baronesei. Era însuși Max
Reinhardt și bătrânul nu era altcineva decât marele profesor Geiringer, de la
conservator, maestrul meu de mai târziu. I-au comunicat directoarei, pe care o
credeau mama mea, că am tot ce-mi trebuie pentru a face o carieră
artistică: statură, fizic, temperament dramatic, voce melodioasă. A doua
zi eram în cabinetul lui Geiringer. După prima partitură m’a îmbrățișat cu
entuziasm. De atunci am rămas eleva lui credincioasă. Peste șase luni am
plecat cu el la Milano, ca să depun un examen. L-am revăzut și pe
Reinhardt. Mi-a propus să iau parte la un concurs de artă dramatică pe care-l
prezida. Nu m’am dus. De altfel toată lumea îmi spune să fac cinema. De ce n’am
făcut? Nu știu. Poate tocmai din pricină că mă îndeamnă fiecare...
- La Viena am luat parte la un concurs de fotogenie. Am reușit. Au voit
să-mi trimiată fotografia la un concurs internațional, printre reprezentantele
Vienei. Am spus că prefer să figurez în calitatea mea de româncă... N’au vrut ei... De aceea, sunt recunoscătoare „Realității Ilustrate",
care mi-a dat prilejul să mă remarc printre frumusețile țării mele.
- În general mă preocupă muzica. Îmi place Chopin, pe care l-am studiat,
sonatele lui Beethoven, îmi place Massenet. Idealul meu e să interpretez pe
„Manon“...
- Da, sigur, citesc și literatură. Ador pe Eminescu.. Te miri cum se
împacă firea mea veselă și sburdalnică cu pesimismul și filosofia rece a
poetului... Sub orice aparență se ascunde un fond. Sunt ascunzișuri sufletești,
tainice, pe cari nici noi nu le cunoaștem bine. Îmi plac poemele lui. Recitesc
cu plăcere versurile lui Alfred de Vigny și Victor Hugo. Poezia lui Hugo "La
mere" mă obsedează... După cum vezi, plutesc în plin romantism.
- Ai vrea să te măriți, duduie?
-
Nu, încă nu! La șaptesprezece ani și jumătate...
-
Între cariera artistică și mariaj, ce-ai prefera?
-
De ce-mi pui întrebări cu două tăișuri? Dacă voi întâlni omul ideal...
-
Omul ideal?! Și cum trebuie să fie omul ideal, duduie? Frumos?
-
E deajuns că sunt eu frumoasă. Poate fi numai simpatic. Însă să aibe virtuți
sufletești. Să fie cealaltă jumătate a sufletului meu. Omul ideal ar fi acela
care m’ar putea înțelege și care m’ar face fericită!".
Am ieșit pe verandă. Se abătu un vânt revărsând în nări și pe obraji
parfumul ud al ploilor de primăvară. Tinelle sta senină în bătaia ploii. Dacă
ar fi întins brațele spre cer, în fața zărilor, în ploaie, ar fi înflorit ca
viorelele și mărgăritarii.” (reporter: H. Soreanu)
