Se afișează postările cu eticheta Femina. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Femina. Afișați toate postările

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker  a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București


Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:



“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duşi prea des pe la biserică, aşa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat şi nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne priveşte, ca în locul celebrităţii de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achiziţiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni şi altor instituţii – să nu ne alarmăm. Artistul urmăreşte doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale şi să constituiască un atentat la bunele moravuri.

Josephine Baker și unul dintre luxoasele sale automobile (1936)
(...) Josephine Baker este încă sinceră şi naivă. Nu şi-a apropiat ipocrizia noastră şi nu a adoptat manierele cabotinilor noştri. Altminteri, în loc să spună că frigul şi mizeria au silit-o să ţopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, aşa cum închipuirea ultimei figurante îl ţese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocaţie, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăţiei de basm, să renunţe la voluptatea războaielor cu suliţi otrăvite şi la aceea de a bea sânge din tigve omeneşti pentru a se mărgini la şampania din cupe de argint. Imaginaţia noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, şi ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraş american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani şi pentru că placardele arătau lămurit:
- Urcarea negrilor şi-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului. (articolul ““Steaua” de la Folies Bergeres”, semnat Ion Pas, publicat în numărul din 10 iunie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Bucuresti


Sfânta neruşinată Josephina Baker

Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.
Câte odată pentru a merge cu mâinile.
Câte odată pentru a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” (articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker”, semnat Sandu Eliad, publicat în numărul din martie 1928 al revistei “Contimporanul”)


Idealul negru

„Tenul fraged, roz şi alb, idealul bunicelor şi al mamelor noastre, slăvit de poeţi, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor şi a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare şi totuşi mereu aceiaşi - căci toate variaţiunile le brodează pe una şi aceiaşi temă: cochetăria - a adoptat nuanţa şocolatie, ca ultima exigenţă a unei femei bine” . Bineînţeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduieşte cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era uşor de realizat şi sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munţilor aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile oraşului, franţuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenau tot mai palide. Jale mare! Pudrele şi cremele şocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, şi pe feţele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o ştiinţă a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puţin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată şi necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziţiei spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu ştim dacă moda oacheşă va prinde şi la noi. În orice caz , de-ar fi aşa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atat de oacheşă, te-asameni,
Cu o castană din copac.
Nu mai eşti înger printre oameni,
Eşti ca o cioară, ca un drac.

Sub încreţirea scurtei rochii
Răsar genunchii tăi, bronzaţi;
1928Ș'atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de dor şi de nesaţ.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti.
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată, cât de neagră eşti!

Cât poţi cu-a farmecului noapte,
Să turburi traiul meu pustiu!
Cu braţul tău cafea cu lapte,
Cu tenul tău şocolatiu!

Deodată trece-o frământare.
Pe'ntunecatul tău obraz.
Asculţi... şi-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Şi-am înţeles în fine.
Să nu mă ţin de pasul tău,
Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -
E vina mea, şi nu mi-o iert...
Spăşi-voi visul de aramă,
Tinzându-mi dreapta, în deşert.”

Ș'o să-mi răsari ca o icoană,
A Josefinei tuciurii,
Ținând în mână o banană...
Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru”, semnat Duduia Grădinărița - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în numărul din 27 octombrie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Citește mai mult... »

Aromele Crăciunului de altădată

Minicartea de bucate de pe blog, alcătuită din reţete culese de prin reviste de la începutul secolului XX, nu ar fi fost completă dacă nu adăugam şi un capitol special dedicat reţetelor de prăjituri de Crăciun. 


Reţetele culese până acum le găsiţi dând clik pe unul dintre titlurile următoare: Reţete (care distrug orice diete), Reţete vegetariene a la Furnica, Reţete şi deserturi uşoare de la 1907, Reţete şi rochii cochete. Ca să vă ajut în creaţiile voastre culinare am să vă dau şi câteva lămuriri în privinţa unităţilor de măsură folosite:

-      Dram: 3.38 g.
-      Oca: 1.272 kg.
-      Litră: 318 g.

Cu aceste precizări, prepararea delicioaselor prăjituri de Crăciun din vremea străbunicii ar trebui să fie relativ uşoară, nu-i aşa ?


PÂINE DE CRĂCIUN

Se face plămădeala cu apă caldă din 250 dramuri de drojdii sau cu ½ kgr. drojdii de casă şi un kgr. de făină şi se lasă să dospească. După ce se va dospi, se frământă cu ea aluatul făcut cu 2 kgr. de făină adăugându-se un litru apă caldă, un pahar de vin de madeira, 2 – 3 linguri de apă de flori, ½ kgr. zahăr şi sarea necesară. Se frământă aluatul două ore punând ½ litru unt câte puţin şi în cele din urmă o mână de anason, o mână de fistic, două mâini de stafide şi o mână rasă de chitră. Se presară apoi aluatul cu răsătură de coaje de lămâie şi se lasă să se coacă într’o formă unsă cu unt. (Gospodina – „Moda Nouă Ilustrată” din 15 decembrie 1910)
  
TORT DE MIGDALE

Se opăreşte jumătate chilogram de migdale, se usucă, se taie foarte mărunt, se pune într’un vas 6 ouă întregi şi 6 gălbenuşuri, jumătate chilogram zahăr pisat şi cernut, coaja de la două lămâi şi zeama de la una; toate acestea se amestecă bine, se unge tava cu spermanţetă şi se aşează în ea, apoi se pune la copt şi se toarnă aproape de gata un şado de vanilie sau se glisează cu ce poftim. (Amorina – „Moda Nouă Ilustrată” din 15 decembrie 1907)

TORTĂ DE PORTOCALE


Se iau 10 ouă, despărţind albuşul de gălbenuş. Luaţi gălbenuşurile şi le frecaţi cu 300 gr. zahăr pisat până creşte. În timpul acesta bateţi şi albuşul şi când este gata ca o spumă se amestecă cu gălbenuşul, puneţi apoi coaja rasă de la 5 portocale, zeama de la o portocală. 50 gr. pesmet şi 4 linguri făină. Amestecaţi toate acestea la un loc şi apoi se pune în formă, unsă cu untură şi o prăfuiţi cu făină sau pesmet, apoi o daţi la cuptor. (Contesa Ilca – „Moda Nouă Ilustrată” din 5 decembrie 1907)

                                                                      
PLĂCINTĂ BERLINEZĂ

280 gr. unt proaspăt bine frământat- Iei 10 gălbenuşuri, pui câte unul şi după fiecare freci 230 gr. zahăr fin pisat şi 280 gr. migdale pisate, puţină coajă de lamâie; după ce sunt bine amestecate pui 3 linguri de făină şi spuma de la 10 ouă. O pui în tavă, groasă de un deget şi după ce este coaptă o tai cu paharul. Le lipeşti câte două cu zeamă de dulceţă de zmeură punând şi câte o boabă deasupra. (F.N. Buzău – „Moda Nouă Ilustrată” din 15 decembrie 1910)


CARAMELE DE ŞOCOLATĂ

Se ia un pahar de smântână de la lapte fiert, un pahar de zahăr fin pisat, un pahar de şocolată rasă, se amestecă bine cu două linguri de miere, se pune pe colţul maşinei până se topeşte bine şi se leagă ca şerbetul. Când este gata se toarnă într’o tăviţă unsă cu unt, apoi se lasă să se răcească şi se taie bucăţele înfăşurându-le în chic. (F.N. Buzău – „Moda Nouă Ilustrată” din 15 decembrie 1910)



TURTĂ DE CRĂCIUN

Se face aluat de făină bună cu apă căldicică şi cu sarea necesară, se frământă, se lasă să stea 15 minute, apoi se întinde ca să se facă o pătură cât se poate de subţire. Fiind mult aluat, se fac mai multe pături, câte două pături de fiecare kgr. de făină. După ce întindem foile se lasă să mai stea până se vor zbici, apoi se împart cu pintenul în orice mărime se va voi. Oricine ar dori a servi această turtă, face un sirop dintrun kgr. de zahăr cu puţină apă de flori şi cu vanilie sau numai cu una din ele, şi după ce se aşează siropul se ung turtele cu el, se pun două căte două şi se presară dinăuntru cu ½ kgr. zahăr cernut. Se mai poate servi cu miere în loc de sirop şi cu migdale cu nuci pisate între foi. Locul unde se gătesc turtele trebuie să fie bine încălzit. (Gospodina – „Moda Nouă Ilustrată” din 15 decembrie 1910)

PRĂJITURĂ CU STAFIDE
 
Faceţi o frământătură din o litră făină, o litră unt, patru gălbenuşuri de ou şi două ceşti de lapte. Îndoiţi-i marginile; după ce aţi întins-o, presăraţi-i 10 dramuri stafide mari şi tot atâtea puneţi şi migdale tăiate mărunt, adăogaţi cam o litră de smântână, 2 ouă, 2 gălbenuşuri, zahăr, mestecaţi şi turnaţi peste stafide. Coaceţi prăjitura o oră. (F.N. Buzău – „Moda Nouă Ilustrată” din 15 decembrie 1910)


COLĂCEI UMPLUŢI

Se face plămădeala din 10 dramuri drojdie şi după ce se va dospi se ia trei litre făină, 50 dramuri de unt, 5 gălbenuşuri, un ou întreg, o lingură de rom, sare, lapte cald cât se cere. Aluatul se frământă cu pumnii şi se pune apoi în formă la cuptor. (Gospodina – „Moda Nouă Ilustrată” din 15 decembrie 1910)

Colecţia revistei Moda Nouă Ilustrată” o puteţi răsfoi în Biblioteca Digitală a Bucureştilor.


Citește mai mult... »

Cum iubesc femeile

De foarte multe ori se publică tomuri de sute de pagini care încearcă dă deslușească moravurile și mentalitățile care caracterizează o societate. Eu, nefiind un profesionist în ale sociologiei, mă amuz decoperind aceste mentalități proprii societății românești din “La belle époque” frunzărind presa acelori ani. Rubricile de “poșta redacției” (citește și: Frumusețe la Poșta redacției), paginile cu „sfaturi pentru doamne și domnișoare” (citește și: Sfaturi copilei mele) sau “anchetele” realizate prin gazete (citește și: E bun divorțul, ba e rău…) redau parcă într-un mod mai “autentic” mentalitățile existente în societatea acelor ani, având avantajul că păstrează mult din parfumul epocii. 



Una dintre marile probleme ale străbunicelor noastre (citește și: Străbunica și bunele maniere) era negreșit alegerea viitoarei nurori. O problemă importantă și delicată pentru că “negreşit fiul care va face fala şi gloria familiei va trebui să ia o fată cu avere, din părinţi buni şi cât de sus puşi, ca printr’ânşii să-și creeze şi el relaţii bune şi o poziţiune invidiată. Afară de asta prea puțin le pasă lor de rest; aş vrea să mi se arate zece mame din societate care să se fi învoit la căsătoria fiului lor cu o ţărancă sau cu o orfană săracă, numai fiindcă el o iubea la nebunie și n'ar fi fost fericit departe de dânsa. Nici chiar mama aceea care n'are decât un băiat, pe care îl vede ca pe ochii din cap, nu-i capabilă de astfel de sacrificii”. Pentru a-și putea îndruma fii să facă cea mai potrivită alegere, străbunica avea nevoie de ajutor. Acest ajutor putea fi găsit, bineînțeles, în rubricile de specialitate destinate femeilor care erau publicate prin gazete. Vă propun azi un astfel de articol, semnat de “Laura Vampa”, publicat la rubrica “Salon” din revista “Familia” în numărul din  20 iulie/1 august 1897:

Cum iubesc fetele noastre

Voi să dau seamă cam în câte feluri ar putea fetele să conjuge verbul “iubire”. Negreşit că acest verb are să fie conjugat de fiecare fată după temperamentul, caracterul şi în sensul ideilor pe care le-a primit de la conducătorii ei sau şi
le-a format singură”.

Fata uşurică

Sglobie, nebunatecă, iubeşte pe toţi care o complimentează şi o măgulesc, pe toți cei frumoşi, eleganţi, care dansează bine, care au “usage du monde”, se lasă să fie curtată de toţi, primeşte bilete dulci, şi chiar ceva mai mult, să fie sărutată între două valsuri, se logodeşte şi strică mereu logodnele, în sfârşit, are o reputaţie nu tocmai recomandabilă; numai să auziţi pe prietenele şi cunoscutele ei cum o vorbesc când nu-i ea de față. Ei bine! Fata asta necugetată, măritându-se, va fi cea mai bună femeie, dacă va găsi un bărbat care să o’nțeleagă şi să ştie cum să se poarte cu dânsa. El o va forma cum va voi, o va învăţa să judece și să fie serioasă şi ea îşi va iubi profesorul până la ardoare. Va fi o mamă nepricepută însă duioasă. Dimpotrivă, dacă bărbatul său va neglija să se ocupe de ea, atunci fata uşurică va fi femeie necredincioasă, şi nepăsătorul soţ n'are să aştepte mult până să-i crească două coarne”.

Fata cuminte

E totdeauna econoamă bună, ordonată şi harnică. Adesea e cea mai mare dintre copii, a crescut pe frăţiorii ei mai mici, a ajutat pe mama la treburile casei, în sfârşit, a învăţat să se devoteze din anii cei mai fragezi. E aşa de serioasă în societate că nici nu îndrăsneşte nimeni să-i facă ceea ce se cheamă curte, deşi e simpatică şi chiar frumoasă uneori. Ca femeie va fi credincioasă, devotată, iubitoare, econoamă, mamă bună, gata la orice sacrificii, cu toată ingratitudinea şi nerecunoştința celor iubiţi. Întotdeauna va fi înşelata de bărbatul ei — deşi o să aibă multă prietenie pentru dânsa, fiindcă n'o să aibă a se teme că îi va măsura tot cu aceeaşi măsură”.

Fata calculată


Asta de obicei dacă nu e frumoasă, cel puţin ştie să se facă. Are toate armele cu care poate să cucerească bărbatul. Se îmbracă bine, e instruită de salon, vorbește cu multă grație, dansează elegant şi are unele ochiade şi mişcări din corp care sfredelesc inima. E foarte cuminte de faţă cu toată lumea, dar nu dispreţuiește ceva ştrengării mai pe la întuneric. Ţine mult să aibă o reputaţie imaculată. Idealul ei e să apuce un drăguţ de bărbat, fie chiar şi bătrân, care s'o scalde în aur şi belşug. Negreşit bărbatul său îi va servi şi de paravan, în dosul căruia… dar să ne oprim aici. E egoistă, cheltuitoare numai pentru plăcerile ei, neîndurătoare şi tirană”.

Fata inteligentă


Fata inteligentă nu iubeşte niciodată înfocat. Stimează, admiră, apreciază, dar nu iubeşte. Cel pe care îl va alege trebuie să se potrivească în idei cu ea, să aibă calităţi frumoase, să fie inteligent ca şi dânsa. Va fi credincioasă şi o adevărată prietenă pentru bărbatul ei. Dar… vai de el! de nu va fi astfel precum l-a înţeles ea, căci după o desilusiune, ş-apoi alta, îşi pierde stima ei, în curând adio şi prieteniei şi aşa mai departe”.


Fata simţitoare


Fata asta nu ştie din viaţă decât florile, musica, poesiile lui Alfred de Musset, romanele lui Georges Obnet, Georges Sand, D-nei de Staël. Fata asta va iubi un tânăr frumos, elegant, pe cel dintâi care-i va întoarce capul. Şi-l va iubi ca pe un idol, negândit, nejudecat, cu tot focul inimei ei, care nu-i decât iubire. Niciodată nu va vedea defectele lui, niciodată nu se va întreba dacă o iubeşte. Îl va iubi orbeşte, el va fi lumea ei, părinţii, prietenii. Fără de el nu va mai fi nimic pentru dânsa. Trădarea lui ar omorî-o şi o omoară într'adevăr! Astfel de femei, mor ofticoase”.

Fata inteligentă şi simţitoare

E mărgăritarul rar, pe care nu-l poate mânji nimic, oricât de înjositor ar fi. Nu găsesc nimic cu ce s'o compar; astfel ar fi trebuit să fie un Dumnezeu, dacă ar exista. E inteligentă şi-şi dă seama de toate, nu iubeşte decât ce-i frumos şi nobil, curat şi înalt. Dar frumosul, nobilul şi înaltul acela, aşa precum îl înţelege ea cu inteligența ei fină şi simţirea extrem de delicată, nu poate să existe decât în mintea ei. Vai de dânsa dacă îşi fixează dragostea asupra vreunui bărbat oricât de inteligent şi simţitor ar fi. Niciodată nu va corespunde subtilităţilor şi celor mai mici nuanţe ale inimei şi creierului ei. Ceea ce va iubi în bărbatul ei e binele pe care ea îl va face, încurajarea pe care i-o va da în momente de restrişte, sfaturile bune pe care el le va urma şi îi vor folosi, mângâierea care va alină durerile lui. Îndată însă ce el va fi nepăsător la toate astea, îndată ce va disprețui tot ceea ce inima ei cheltuieşte pentru dânsul, s'a sfârşit! E suferinţa care începe pentru dânsa. Şi, orice, o mică neatenţie, o privire nepăsătoare, poate involuntară, o mişcare de nimic, sunt nişte lovituri de cuţite pentru inima ei. E capabilă de cel mai mare devotament și rezistență, oricărei mizerii materiale, dar foarte slabă şi învinsă de orice contrarietate morală. Temperament nervos, care oțelit mereu poate s'o aducă la furie şi chiar la nebunie”.

Concluziune


Domnişoarelor, feriţi-vă de prea mare sensibilitate,
dacă vreţi să fiţi fericite!”


Sursa: Străbunica (alias “Laura Vampa” – autoare a articolului “Cum iubesc fetele noastre” publicat la rubrica “Salon” din revista “Familia” – numărul din 20 iulie/1 august 1897



Citește mai mult... »

Sărutul trădează naționalitatea

Asemeni celebrelor “studii ale cercetătorilor britanici” din zilele noatre care analizează teme dintre cele mai diverse și mai… banale, un “renumit scriitor, filosof și globe-trotter francez”, Maurice Dekobra pe numele lui, a publicat în anul 1933 rezultatele unei cercetări făcute pe tema… sărutului. El “a stârnit senzație declarând că ar putea distinge legat la ochi sau pe întuneric o americană de-o parisiană, după felul cum sărută.” Originalul cercetător francez „experimentând pe larg și cu meticulozitate pe mai bine de 100.000 de femei din mai toate colțurile lumei civilizate”, a ajuns la concluzia că  “se poate determina naționalitatea oricărei femei după sărut, întrucât fiecare rasă are pentru această străveche și agreabilă mângâiere o metodă caracteristică.” Să nu ne pierdem însă în amănunte și să vedem care au fost rezultatele “studiului său amănunțit”:


“Dekobra a arătat unui reporter american amprentele a douăsprezece guri caracteristice, lăsate pe plăci speciale de tot atâtea femei frumoase, și pe un ton de savant, i-a arătat care sunt diferențele de la una la alta:

Buzele americanei prezintă tipicul arc al lui Cupidon. Foarte ispititoare, ele formează o elipsă strivită care-ar fi suferit o presiune exercitată de la capete spre mijloc, unde se ridică ștrengărește în șănțuletul sub-nazal (șanțul sub-nazal este mica adâncitură ce se întinde de la baza nasului spre mijlocul buzei superioare). Sărutul acestor femei nu e lin și continuu, ci “săltăreț", caracterizându-se printr’o repetată aplicare a buzelor, care înaintează și se retrag repede.

Auguste Rodin - „Sărutul”

Sărutul parizienei e însă o delicioasă culme a artei. O poți recunoaște pe cel mai opac întuneric. Marginile buzelor ei sunt delicios rotunjite și adorabilele-i curbe dau gurei ceva nespus de seducător. Sărutările ei variază mult, după împrejurări. Atingerea se face cu un abandon total și efectul e magic.

Sărutul femeei germane e substanțial și sățios. Structura glandulară a buzelor e plină și bogată, așa că produc o impresie catifelată, de mobilitate. Această sărutare are o căldură ce se comunică atunci când buzele ating gura partenerului. Adorabila fraeulein le împrimă atunci o mișcare circulară, ce-ar corespunde cu a unui metronom pus la 80.


Sărutul englezoaicei are o rară calitate. Gura ei ia adesea o formă a trei frunzulițe de mugure urmărind un obiect iar cât despre sărut, deși ai crede că e rece, are o profundă subtilitate în abandonul său. O trăsătură interesantă în această delicioasă performanță este neprevăzutul.

Oscar Han - „Sărutul”
Sărutul spaniolei e în genere renumit ca cel mai arzător și faima sa nu e lipsită de temei. Are de obicei buze extrem de mobile. Sărutul ei e adesea violent și uneori vorace, tinzând să devie mușcătură.

Sărutul italiencei e ceva mai divin. Mușchii gurei formează o sferă fascinantă. Sărutul ei are un farmec rar, fiind rând pe rând, vibrant și impetuos.

Buzele turcești au o savoare prea puțin cunoscută. Sunt rumene, pline și au o frăgezime satinată, ce dă sărutului lor o curioasă fascinație.

Sărutul vienez are, și pe bună dreptate, o mare faimă. E gingaș, atingând ca un parfum cald și subtil buzele iubitului.

Antonio Canova - "Amor și Psyche"
Sărutul maghiar diferă simțitor de cel vienez, cu toată apropierea Budapestei de Viena, și nu e de mirare, întrucât în dreptul nasului, buzele maghiare formează o curbă în jos, ceea ce dă gurei o ușoară dar delicioasă expresie de ironie. Sărutul e spontan, dominant și covârșitor.

Sărutul româncei e foarte asemănător cu al parisianei sau al italiancei.

Buzele scandinave au un farmec fugitiv, e cu totul diferit de al celor analizate până acum. Buza superioară e subțire. Sărutul nu e posesiv, dar e insinuant, însoțit adesea de o desmierdare laterală sau de o mișcare circulară.

Sărutul slav are o savoare rară. Formația gurei pare a-i da o expresie de melancolie, ce se risipește însă când iese din repaus. Sărutul e amețitor, cu langoarea-i măestrită, calculată și poate duce la nebunie sau la repetare.

Dacă ne aventurăm în Brazilia, e natural să întâlnim exoticul și sub forma sărutului. O particularitate a gurei braziliene este o accentuată arcuire pe care lama inferioară o face în jos, spre bărbie. Sărutul său e progresiv, dându-se cu o presiune crescândă pe fața partenerului."

Sursa: articolul “Sărutul poate trăda naționalitatea” – semnat “E.A.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 21 septembrie 1933



Citește mai mult... »

Fetele de la Finanţe

Onor Ministrul Finanţelor – un anume Tache, cum altfel –  membru al Guvernului României în anul 1905, în scopul creşterii încasărilor la buget şi pentru a reuşi să reducă datoria publică a ţării, a aplicat o măsură excepţională pentru acele vremuri: a acceptat ca în cadrul Ministerului de finanţe să fie angajate femei. Nemaipomenit! Nemaivăzut! Funcţionare la ministerul de finanţe!?... Reforma aceasta radicală a provocat numeroase comentarii maliţioase şi a dat multe emoţii în lumea funcţionarilor de sex masculin, care îşi simţeau posturile ameninţate de gingaşele concurente. Revista „Furnica” nu putea să rămână indiferentă şi ca urmare a propus – prin redactorul ei „Peer Gynt” (Octav Doljan) - un set de şapte măsuri care, odată aplicate, urmau să asigure menţinerea imaculată a  moralităţii în cadrul acestui important minister:

România: Moşulică, parcă ai mai întinerit:
niciodată nu te-am văzut aşa vioi!
Ministrul de finanţe: Păi dacă’i sacul gol!

     1. Toate domnişoarele vor lucra într’un cabinet particular cu totul separate de al funcţionarilor şi vor fi constrânse a sta încontinuu cu nasul în cupoane (rog pe dl. tipograf să nu culeagă cucoane);

     2. Accesul funcţionarilor masculini e absolut interzis în acest cabinet particular, în afara celor pe care o comisiune special îi va patenta ca improprii pentru delicte erotice;

    3. Toate funcţionarele, fără distincţie, vor fi obligate a purta un fel de ‹‹desuuri›› cuirasate, cu studiul cărora va fi însărcinat şarmantul director al Datoriei Publice Nonel Arion, foarte competent se zice în asemenea lucrări.    
    
    4. Fiecărei funcţionare i se va încredinţa un dosar care va fi individual şi nominal. Este formal interzis funcţionarilor de a răvăşi dosarul unei funcţionare. De buna stare a acestui dosar funcţionarele sunt riguros responsabile şi vor fi severe sanţiuni pentru acele demoazele care la închiderea operaţiunilor vor prezenta dosarul respectiv avariat sau într’o stare care va lăsa de dorit;

- Ma chẻr, te rog dă citire proiectului de buget.
- 5000 de lei rochiile mele...
- Votat!
- 1400 lei pălării, idem...

    5.   Nici una dintre funcţionare nu va fi utilizată pe moment pentru tragerea la sorţi. Datoria Publică îşi rezervă şi de aici înainte dreptul de a utiliza numai bărbaţi la această spinoasă lucrare. Dacă ulterior, circumstanţele vor cere imperios participarea funcţionarelor la această gingaşă operaţiune, ele vor fi delegate cu rândul. În cazul în care extragerea va fi de lungă durată, ocupând mai multe şedinţe, vor putea fi delegate două sau chiar trei funcţionare, spre a nu se abuza de fizicul slab al acestora.
  
    6.   Perforatoarele de cupoane folosite în ministerul de finaţe vor suferi adaptări în scopul unei manipulaţiuni mai conforme cu natura gingaşă a celor însărcinate cu această operaţiune;

    7.   Peste funcţionare (peste e luat în sensul ierarhicesc) a fost rânduit simpaticul şi voluminosul bărbat Conu’ Nicu Mareş, care are ca adjunct şi ca Cerber pe vajnicul uşier Niculae; amândoi aceşti bărbaţi sunt misogini de cea ma schopenhaueriană specie et pour cause.

Marele publicist George Ranetti –director al revistei “Furnica” – nu putea să rămână nici el indiferent “chestiunea în cauză“ şi publică în numărul din 10 aprilie 1905, sub pseudonimul Cyrano versurile:


FETELE DE LA FINANŢE

“Domnul Tache Belzebut
Înc’o poznă a făcut:
La serviciul de cupoane
Numind câteva cucoane.
Doamne, când Conu’ Mitiţă
La Finanţe iar s’o duce
Ş’o da ochi cu vreo fetiţă,
Ce’o să facă?...
‹‹Ptiu!››, ş’o cruce
Şi fugind din minister,
Va’nălţa rugi către Cer
Şi Ion Gură de Aur,
Ca să piară Aghiuţă,
Ce-a pus mâna pe tezaur
Sub chip de fată drăguţă!...

Deocamdată cum am zis,
La Cupoane sunt slujbaşe
Vreo cinci doamne drăgălaşe
Şi gătite cu dichis.
La cupoane! Nu de-acele,
De mătase sau dantele
Ce se vând la Papagal
(Magazinul cu scandal);
Ci cupoane lână’n lână,
Ce nu mi-au căzut în mână
De când maica ma făcut!

De când Tache Belzebut
A creeat funcţionare,
Sexul mustăcios şi tare
Ce e’n slujbâ la Finanţe
De servicii habar n’are,
Parc’că ar fi în vacanţe.
Toţi copiştii pe hârtii
Azi scriu numai poezii,
Iară şefii de birouri
Se gândesc cam ce cadouri
Să le facă la colege
Pentru că... se înţelege!
Chiar şi şefii de servicii
Cad în viciul tuturora,
Plănuind chefuri la Flora
Cu Ciolac ş’alte delicii!

Domnul Tache Belzebut
Mare poznă a făcut!...
Damele de la birou
Poate’or fi slujbaşi mai ageri
Dar se vor face dinnou
Trageri false. Şi ce trageri!
Încât chiar dacă Bugetul
(Deplâng soarta lui, vai bietul!)
O să dea vreun excedent,
Dar morala negreşit
O să aibă deficit
Şi’o să cadă’n faliment! “




Citește mai mult... »