În perioada interbelică, titlul de „Furnizor al Casei Regale” reprezenta garanția supremă a rafinamentului și calității. Pentru meșteșugarii bucureșteni, însemnul regal gravat pe firmă aducea faimă și clienți din înalta societate.
![]() |
| Maestrul Ionică Oprișan în salonul său (stânga) Interiorul saloanelor de coafură și manichiură (dreapta) |
Printre acești maeștri ai eleganței s-a numărat și Ionică Oprișan, celebrul coafor al Curții Regale. Amplasat lângă legendarul hotel Athenee Palace, salonul său atrăgea crema Bucureștiului: doamne din marea aristocrație și domnișoare cochete, domni la patru ace sau cunoscuți „don juani”. Purtând cu cinste titlul de „coafor al celor trei generații din Casa Domnitoare”, Ionică era cel care se îngrijea în fiecare zi de miercuri de frizura M.S. Regelui Mihai.
Vă invit să facem o călătorie în timp și să pătrundem în saloanele sale, prin ochii reporterului Ion Tik și ai fotografului Al. Ștefănescu, într-un reportaj publicat în anul 1929 de săptămânalul „Ilustrațiunea Română”.
SALOANELE DE COAFURĂ IONICĂ OPRIȘAN
Odată ce treceai pragul salonului lui Ionică Oprișan, erai învăluit de o atmosferă trepidantă, un amestec hipnotizant de parfumuri fine, zgomot de foarfeci și conversații efervescente. Aici, arta coafurii se împletea cu tabieturile și bârfele cotidiene, după cum surprindea reporterul vremii:
“Clientela devotată își alege întotdeauna lucrătorul, lucrătoarea și manichiureza, pentru că fiecare ține ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile și câteodată metehnele. De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoană care ține la aceasta preferință este să-și capete «rândul» în așa fel încât să fie serviți de personalul care-o cunoaște. Lucrătoarele, lucrătorii, «maeștrii» și manichiurezele, au la rândul lor, aceiași socoteală, ducând în surdină adevărate lupte când vreunul «răpește» clientul celuilalt. Aceste mici și nevinovate lupte sunt singurele fricțiuni pe care și le pot face discipolii de toată mâna ai maestrului Ionică.
În salon este un du-te vino interminabil, simpatic și parfumat de cucoane în neastâmpărul «rândului care nu mai vine», de domnișoare radioase de ceea ce a săvârșit arta maeștrilor coafori; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsată prea mult pe sprânceană sau câțiva perișori scăpați din smulsoarea «pensetei»; de «donjuani» proaspăt bărbieriți care întârzie explorând reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zâmbitoare și de ochi înfierbântați de dogoarea aparatelor de uscat părul. În așteptare, cucoanele își povestesc întâmplările mondene, cancanurile spectaculoase ale saloanelor, necazurile croitoreselor neînțelegătoare sau încăpățânarea modistelor care nu «șarjează» suficient «pointa» sezonului. Două domnișoare povestesc unei manichiureze ultima moda a unghiilor: lac colorat după toaleta pe care o îmbraci: roșu, verde, galben, albastru, violet. Apoi, desene pe unghii, sub lac... Manichiureza face ochii mari, mirată de o asemenea năzdrăvănie.
- A devenit și manichiura prea monotonă - spuse una din domnișoare; de aceia inovatorii occidentului au găsit și în această materie ceva de schimbat...
Într’un colț, un soviet de lucrători frizeri, select și discret, discută în șoapte. Din când în când, ucenice sprintene înveșmântate în alb, mută mesele manichiurezelor, încărcate cu sticluțe, foarfeci, pile și alifii. Domnișoara Otilia, casierița, care, pentru anumite cliente este și maestra “ondolelor permanente", supraveghează, discret, lucrul. O cucoană i se plânge că ondolele din negre cum erau au devenit prea castanii. Îi cere sfatul și Domnișoara Otilia, între două zâmbete și câteva șoapte rezolvă această tulburătoare problemă.”
COSTICĂ: DECANUL SALONULUI DE COAFURĂ
Dintre toți maeștrii salonului, unul se bucura de un statut aparte în ochii doamnelor. Domnul Costică nu era doar cel mai vechi colaborator al lui Ionică, ci și un adevărat artist care refuza cu încăpățânare să facă compromisuri când venea vorba de meșteșugul său:
![]() |
| Costică „decanul” la o ședință de spălat pe cap (stânga) Manichiură, coafură și „aranjament artistic” (dreapta) |
“Cel mai versat dintre «maeștri» și cel mai vechi dintre colaboratorii lui Ionică, pe care cucoanele îl caută ca pe iarba de leac, este Costică, decanul salonului. Stăpân pe meșteșugul pe care l'a ridicat la rangul unei adevărate arte, Costică, «decanul», își împarte orele cu zgârcenia profesioniștilor supraîncărcați de clientelă. Lucrează încet, tacticos, un lucru de migală pe care numai femeile cochete îl înțeleg și pe care numai ochiul rafinat al elegantelor îl apreciază cum se cuvine.
- Costică, mai repede, ceva «rasol» - îi șoptește Domnișoara B. nerăbdătoare.
Atunci, Costică se supără, face o mutră acră și răspunde:
- Degeaba ai venit Domnișoară; sunt altele care așteaptă de 3, 4 ceasuri. Adeseori colegii și clientele îl consultă asupra feluritelor «probleme de specialitate» pe care «decanul» le rezolvă cu dexteritatea omului stăpân pe cunoștințele sale. Pentru cele mai ciudate și mai capricioase gusturi, pentru cele mai «dificile» dintre cliente, Costică este «salvatorul»; de aceea, câteodată, absența lui Costică echivalează cu o adevărată nenorocire.”
MANICHIURĂ, CONFIDENȚE ȘI BACȘIȘURI
Așezate strategic între salonul doamnelor și cel al domnilor, mesele de manichiură reprezentau un spațiu de trecere, dar și un loc de taină. Aici, domnișoarele manichiuriste adunau povești de viață, cântăreau galanteria bărbaților în comparație cu cea a cucoanelor și ascultau cu răbdare secretele fiecăruia:
“La măsuțele lor încărcate cu mici instrumente tăioase, Domnișoarele manichiureze fac puntea de unire între cele două saloane rezervate celor două sexe: bărbați și femei. Când n'au de lucru, își fac socoteala bacșișurilor și cotidiana constatare că... bărbații sunt mai galanți decât cucoanele. Cu toate acestea, ele preferă cucoanele, pentru că sunt mai dispuse să le asculte istorioarele, amărăciunile, bucuriile, poveștile de dragoste și necazurile... profesionale. Dimpotrivă, Domnii nu ascultă ci povestesc ei din viața lor, uneori glume care se sfârșesc cu câte o mica tăietură și câțiva stropi de sânge pe cari manichiurista cât ai clipi din ochi îi înăbușă cu "creionul alb" gata pregătit pentru asemenea accidente.
Una, Domnișoara Marie, este o adevărată artistă în meșteșugul aranjării unghiilor. Lucrează conștiincios, atent și pe deasupra povestește frumos și chiar cu oarecare talent întâmplări și fapte. A fost cândva nevasta unui industriaș și astăzi are o fetiță la școală. Pentru ea muncește cât e ziua de mare și pentru ea se trudește ca să rămână în stima patronului și a clientelei. Nu prea se amestecă în treburile celorlalte colege, pentru că și meseria asta, ca mai toate, nu este lipsită de invidie, de intrigării și de nimicuri. Alta, Katiușa, și-a făcut faima prin zgârcenia și spiritul de economie excesiv și necunoscut unor asemenea breslașe. Apoi Anișoara, cea mai veche dintre lucrătoare. Lizica, taciturnă și speriată de surprizele foarfecelui ascuțit, care poate face buclucuri; în sfârșit o altă blondă vorbăreață și simpatică care obosește povestind în așa fel ca clientul să nu simtă timpul pierdut într’o asemenea migăloasă operație.”
DOMNIȘOARA CLARA: MISTERELE DIN "CABINA MAGICĂ"
Îmbrăcată într-un halat negru și înarmată cu pensule și vopsele, Domnișoara Clara era considerată o adevărată magiciană a transformărilor spectaculoase. Într-o epocă în care arta schimbării culorii părului era încă la început, deviza ei – Artă, discreție și vopsea bună – îi adusese celebritate printre doamnele Capitalei:
![]() |
| Aparate moderne pentru uscat părul cu aer cald (stânga) Realizarea unei coafuri artistice în salonul doamnelor (dreapta) |
“Dar dintre toate, cea mai interesantă este Domnișoara Clara, care cu o îndemânare de pictor vopsește părul cucoanelor și smulge sprâncenele Domnișoarelor... Înveșmântată într'un halat negru, cu pensule și cu vopsele, Domnișoara Clara, săvârșește cu iuțeala unui adevărat scamator toate transformările imaginabile: dintr-un păr negru, ca fundul ceaunului, scoate un păr galben ca aurul sau roșu ca și cărămida; dintr-un păr blond ca beteala porumbului, face unul castaniu, roșu sau negru ca păcatul, după gustul și capriciul clientei... Domnișoara Clara este o artistă care face chiar ceva mai mult: ascunde în trăsături repezi de vopsea fină ghioceii părului care mijesc, impertinent, adeseori chiar înainte de vreme... Arta vopsitului este intimă şi grea. De aceia cucoanele nu prea îngăduie indiscreții și mâini nepricepute. De acolo și «celebritatea» Domnișoarei Clara, pe care o vezi intrând și ieșind, transpirată din cabina magică!
Misterele cabinei sunt multe și vai de faima salonului dacă Domnișoara Clara ar fi o guralivă cum sunt atâtea altele! Artă - discreție și vopsea bună: iată deviza acestei specialiste. Ici și colo, se mai aude câte un protest în fundul cabinei: nu e nuanța mea! Mai închis! Mai deschis! Bărbatu meu nu mă lasă așa oacheșă cum sunt cu părul bălan din cale afară! Vrei sa divorțeze bărbatu-meu din cauza părului? Dar maestra știe repede să satisfacă orice obiecțiune, pentru că pensulele și vopseaua îi permit să săvârșească toate minunile...
O doamnă lăudând talentul Domnișoarei Clara, povestea ceea ce i s'a întâmplat, odată, într’un alt salon ...
- Eu aveam părul blond. Mi l’am făcut negru ca pana corbului și multă vreme mă duceam la domnișoara X de mi-l vopsea așa cum doream. Într’o zi, domnișoara distrată, mi l'a făcut roșu - un roșu aprins de cerneală. Și cum eram grăbită, m'am dus așa într’un salon unde cucoanele au râs de mine și una mai răutăcioasă mi-a spus : Draga mea, balul mascat începe diseară la Eforie, nici într’un caz aici... Am plâns de supărare și-o săptămână întreagă nu mi-am revenit în fire..."
PENSATUL SPRÂNCENELOR: UN SUPLICIU LA MODĂ
Cunoscută în epocă sub numele de „depilație”, tehnica smulgerii sprâncenelor cu penseta era cea mai nouă și dureroasă inovație din saloanele de frumusețe. Deși operațiunea era un mic supliciu, doamnele îndurau cu stoicism chinul pentru a obține linia fină, perfectă, trasată ca dintr-o singură mișcare de creion:
“Cea mai recentă inovațiune: smulsul sprâncenelor. Operațiunea se numește în limbajul cucoanelor «depilație». Părul este smuls în așa fel încât să rămână o suviță subțire de sprânceană întocmai ca o urmă de creion Conté. Operațiunea se face cu ajutorul pensetei - un cleștişor de tortură, într’o cabina unde se aud, câteodată, ecourile înăbușite ale simpaticului supliciu. Este interesant să vezi o domnișoară cu sprâncenele mari și stufoase, ieșind din cabina supliciului, jumulită ca un pui de găină. Dar moda, năbădăioasa modă, nu ține seama de nimic atunci când își propune să pășească biruitoare...
O cucoană trecută de mult de vârsta tinereței, căreia vopseaua de păr, aburul și dentistul o menține în rândul celora «între doua vârste», îmi povestea ce a pățit, într'un oraș de provincie, acum câteva luni:
- Imaginează-ți Domnule că nevoită să stau câtva timp la o rudă a mea, în provincie, a trebuit să cer manichiurezei să-mi facă și depilație... Manichiureza s'a executat. Dar neștiind bine despre ce este vorba mi-a smuls sprâncenele cu totul. Când m'am privit în oglindă, eram... un monstru. Cum aveam un proces la tribunal, am fost nevoită să-mi fac două sprâncene cu un creion din acela cu care se grimează artiștii. La sedință, căldură tropicală. Mă apăram singură într’un proces. La un moment dat magistrații și avocații isbucniră într’un râs inexplicabil. La început am crezut că am spus vreo prostie. Dar în cele din urmă am văzut pe batista cu care'mi ștergeam sudoarea, ambele sprâncene sub forma unei paste negre care'mi mânjise fața. Am fugit, am plâns și am pierdut procesul.
Mi-am amintit această pățanie văzând în laboratorul lui Ionică o doamnă cu înfățișarea respectabilă care cerea cu insistență «rândul» pentru... o ședință de smuls sprâncenele. Dar aici sunt specialiste și pericolul este inexistent...”
|
|
|
Maestrul Ionică Oprișan în ziarul "Dimineața" numărul din 16 octombrie 1937 |
"ONDOLE PERMANENTE"
Cea mai spectaculoasă zonă a salonului părea desprinsă dintr-un laborator. Printre fire electrice, tuburi conectate direct pe scalp și căști încălzite, doamnele îndurau cu zâmbetul pe buze transformarea coafurii, sub directa supraveghere a maestrului Ionică și a domnișoarei Otilia:
![]() |
| Un mic client tuns „călare” pe scăunelul-căluț (stânga) Domnișoara Otilia, maestra „ondolelor permanente” (dreapta) |
“În fața unei oglinzi în care becurile scaldă o mare de lumină, clientele poartă în cap un nesfârșit număr de tuburi legate cu fire electrice. Frumoasele capete au înfățișarea unor arici monstruoși. Altele își introduc capul în întregime în niște saci încălziți cu electricitate pentru a usca părul. Aparatele de «ondole permanente» sunt cele mai perfecționate; dar întrebuințarea lor presupune oarecari cunoștințe și de aceea pentru asemenea lucrări intervine lonică, în persoană. Maestra titulară a acestei aparaturi, este Domnișoara Otilia care face și oficiul de casieriță și care cu aceiași dexteritate cu care numără banii manipulează și ondolele electrice.
- Dar de ce se numesc “permanente” ?
- Pentru că, spre deosebire de «ondolele de apă», făcute cu mâna, ondolele electrice țin multă vreme, cinci-șase luni...
În treacăt, Domnișoara Otilia îmi făcu un curs de ondole, arătându'mi importanța lor în estetica și frumusețea părului. Un lucrător îmi explică apoi mecanismul aparatelor de uscat părul - săculeții aceia în care cucoanele își introduc capul cum își ascunde struțul capul în nisip. Căldură electrică. Înțeleg. Dar când se face prea cald...
- Facem rece cu acest buton.
- Atunci, adăugai eu, o poetă cu ajutorul aparatului d-tale poate fi când la ecuator când la polul nord...
Am mulțumit lui lonică și Domnișoarei Otilia pentru că mi-au îngăduit excursia în «laboratorul» încărcat cu aparate și cu vapori de parfum și am luat-o razna, pe calea Victoriei, să văd cum își poartă elegantele noastre spleenul și fantezia mantourilor de toamnă”.
Dacă v-a plăcut această incursiune fascinantă într-o lume în care eleganța, discreția și meșteșugul făcut cu pasiune defineau frumusețea Bucureștiului de altădată, vă invit să descoperiți și alte povești fascinante din istoria stilului și a modei:
- Sprâncenele femeilor frumoase: Îngrijirea sprâncenelor de-a lungul timpurilor – tehnici de înfrumusețare a chipului de-a lungul secolelor.
- Modă și stil la sfârșitul secolului al XIX-lea – secretele eleganței, ale toaletelor rafinate și ale etichetei din vremurile de altădată.
- Povestea primelor rochii-pantalon purtate în public în România – momentul care a revoluționat vestimentația feminină din societatea românească.
Sursa: articolul “Într’o zi la Ionică” - semnat Ion Tik - fotograf Al. Ștefănescu - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 12 decembrie 1929 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
(articol publicat în mai 2014; ultima actualizare noiembrie 2026)




1 comments:
Dar nu vrea să zică de ce este furnizorul Casei Regale! Cui îi făcea,, ondule permanente " pe cine depila? Cui îi vopsiseră părul? Și ce culoare de unghii prefera regina? Hm. Ori era secret de stat? Ce treabă! Vreau și eu să merg la furnizorul Casei Regale! De ce nu mai este? Cum să ai încredere în frizerul care nu are brevet că l-a bărbierit pe ministru X-ulescu? Să se facă înapoi.. Cum se cheamă? A! —denumirea de furnizor. Erau și furnizori de scobitori?.. Mare lucru...
Foarte frumos articol, și foarte captivant. Eu una aș fi vrut să fie lung, măcar cât o nuvelă de-a lui Sadoveanu. Oare el unde se tundea?
Trimiteți un comentariu