În vizită la salonul de coafură a lui Ionică – coaforul Casei Regale

Casa Regală din România, asemeni tuturor caselor regale europene, a oferit de-a lungul timpului diferitelor firme sau persoane calitatea de “Furnizor al casei regale” - în  semn de înaltă apreciere a produselor sau a serviciilor oferite. Dreptul de a inscripționa însemnul de “Furnizor al Casei Regale” era o mare mândrie, aducea faimă și - bineînțeles - clienți.  

 

Vă voi povesti acum despre unul dintre acești maeștri – despre Ionică – coaforul Curții Regale. Vom arunca de asemenea o privire în salonul lui  de coafură din imediata vecinătate a hotelului Athenee Palace. Salon care atrăgea în perioada interbelică tot ceea ce Bucureștiul avea mai select: “doamne, domnișoare, domni și... «don juani».” Patronul salonului de coafură era celebrul Ionică Oprișan, cel care a avut cinstea de a fi, după cum singur se recomanda, “coaforul a trei generații din Casa noastră domnitoare”. El a fost cel care, în fiecare zi de miercuri, îl tundea pe M.S. Regele Mihai. Să pătrundem așadar în saloanele de coafura ale lui Ionică Oprișan, conduși de Ion Tik și de Al. Ștefănescu, reporterul și respectiv fotograful săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:

 

Fotografii din salonul de coafură

ÎN SALOANELE LUI IONICĂ OPRIȘAN

“Clientela devotată își alege întotdeauna lucrătorul, lucrătoarea și manichiureza, pentru că fiecare ține ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile și câteodată metehnele. De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoană care ține la aceasta preferință este să-și capete «rândul» în așa fel încât să fie serviți de personalul care-o cunoaște. Lucrătoarele, lucrătorii, «maeștrii» și manichiurezele, au la rândul lor, aceiași socoteală, ducând în surdină adevărate lupte când vreunul «răpește» clientul celuilalt. Aceste mici și nevinovate lupte sunt singurele fricțiuni pe care și le pot face discipolii de toată mâna ai maestrului Ionică.

În salon este un du-te vino interminabil, simpatic și parfumat de cucoane în neastâmpărul «rândului care nu mai vine», de domnișoare radioase de ceea ce a săvârșit arta maeștrilor coafori; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsată prea mult pe sprânceană sau câțiva perișori scăpați din smulsoarea «pensetei»; de «donjuani» proaspăt bărbieriți care întârzie explorând reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zâmbitoare și de ochi înfierbântați de dogoarea aparatelor de uscat părul. În așteptare, cucoanele își povestesc întâmplările mondene, cancanurile spectaculoase ale saloanelor, necazurile croitoreselor neînțelegătoare sau încăpățânarea modistelor care nu «șarjează» suficient «pointa» sezonului. Două domnișoare povestesc unei manichiureze ultima moda a unghiilor: lac colorat după toaleta pe care o îmbraci: roșu, verde, galben, albastru, violet. Apoi, desene pe unghii, sub lac... Manichiureza face ochii mari, mirată de o asemenea năzdrăvănie.

Maestrul Ionică Oprişan coafând

- A devenit și manichiura prea monotonă - spuse una din domnișoare; de aceia inovatorii occidentului au găsit și în această materie ceva de schimbat...

 

Într’un colț, un soviet de lucrători frizeri, select și discret, discută în șoapte. Din când în când, ucenice sprintene înveșmântate în alb, mută mesele manichiurezelor, încărcate cu sticluțe, foarfeci, pile și alifii. Domnișoara Otilia, casierița, care, pentru anumite cliente este și maestra “ondolelor permanente", supraveghează, discret, lucrul. O cucoană i se plânge că ondolele din negre cum erau au devenit prea castanii. Îi cere sfatul și Domnișoara Otilia, între două zâmbete și câteva șoapte rezolvă această tulburătoare problemă.”

DOMNUL COSTICĂ

“Cel mai versat dintre «maeștri» și cel mai vechi dintre colaboratorii lui Ionică, pe care cucoanele îl caută ca pe iarba de leac, este Costică, decanul salonului. Stăpân pe meșteșugul pe care l'a ridicat la rangul unei adevărate arte, Costică, «decanul», își împarte orele cu zgârcenia profesioniștilor supraîncărcați de clientelă. Lucrează încet, tacticos, un lucru de migală pe care numai femeile cochete îl înțeleg și pe care numai ochiul rafinat al elegantelor îl apreciază cum se cuvine.

Decanul Costică

- Costică, mai repede, ceva «rasol» - îi șoptește Domnișoara B. nerăbdătoare.

Atunci, Costică se supără, face o mutră acră și răspunde:

- Degeaba ai venit Domnișoară; sunt altele care așteaptă de 3, 4 ceasuri. Adeseori colegii și clientele îl consultă asupra feluritelor «probleme de specialitate» pe care «decanul» le rezolvă cu dexteritatea omului stăpân pe cunoștințele sale. Pentru cele mai ciudate și mai capricioase gusturi, pentru cele mai «dificile» dintre cliente, Costică este «salvatorul»; de aceea, câteodată, absența lui Costică echivalează cu o adevărată nenorocire.” 

MANICHIURA «PENTRU DOMNI ȘI DOAMNE»

“La măsuțele lor încărcate cu mici instrumente tăioase, Domnișoarele manichiureze fac puntea de unire între cele două saloane rezervate celor două sexe: bărbați și femei. Când n'au de lucru, își fac socoteala bacșișurilor și cotidiana constatare că... bărbații sunt mai galanți decât cucoanele. Cu toate acestea, ele preferă cucoanele, pentru că sunt mai dispuse să le asculte istorioarele, amărăciunile, bucuriile, poveștile de dragoste și necazurile... profesionale. Dimpotrivă, Domnii nu ascultă ci povestesc ei din viața lor, uneori glume care se sfârșesc cu câte o mica tăietură și câțiva stropi de sânge pe cari manichiurista cât ai clipi din ochi îi înăbușă cu "creionul alb" gata pregătit pentru asemenea accidente.

Manichiuristele

Una, Domnișoara Marie, este o adevărată artistă în meșteșugul aranjării unghiilor. Lucrează conștiincios, atent și pe deasupra povestește frumos și chiar cu oarecare talent întâmplări și fapte. A fost cândva nevasta unui industriaș și astăzi are o fetiță la școală. Pentru ea muncește cât e ziua de mare și pentru ea se trudește ca să rămână în stima patronului și a clientelei. Nu prea se amestecă în treburile celorlalte colege, pentru că și meseria asta, ca mai toate, nu este lipsită de invidie, de intrigării și de nimicuri. Alta, Katiușa, și-a făcut faima prin zgârcenia și spiritul de economie excesiv și necunoscut unor asemenea breslașe. Apoi Anișoara, cea mai veche dintre lucrătoare. Lizica, taciturnă și speriată de surprizele foarfecelui ascuțit, care poate face buclucuri; în sfârșit o altă blondă vorbăreață și simpatică care obosește povestind în așa fel ca clientul să nu simtă timpul pierdut într’o asemenea migăloasă operație.”

DOMNIȘOARA CLARA

“Dar dintre toate, cea mai interesantă este Domnișoara Clara, care cu o îndemânare de pictor vopsește părul cucoanelor și smulge sprâncenele Domnișoarelor... Înveșmântată într'un halat negru, cu pensule și cu vopsele, Domnișoara Clara, săvârșește cu iuțeala unui adevărat scamator toate transformările imaginabile: dintr-un păr negru, ca fundul ceaunului, scoate un păr galben ca aurul sau roșu ca și cărămida; dintr-un păr blond ca beteala porumbului, face unul castaniu, roșu sau negru ca păcatul, după gustul și capriciul clientei... Domnișoara Clara este o artistă care face chiar ceva mai mult: ascunde în trăsături repezi de vopsea fină ghioceii părului care mijesc, impertinent, adeseori chiar înainte de vreme... Arta vopsitului este intimă şi grea. De aceia cucoanele nu prea îngăduie indiscreții și mâini nepricepute. De acolo și «celebritatea» Domnișoarei Clara, pe care o vezi intrând și ieșind, transpirată din cabina magică!

Aparate de uscat părul

Misterele cabinei sunt multe și vai de faima salonului dacă Domnișoara Clara ar fi o guralivă cum sunt atâtea altele! Artă - discreție și vopsea bună: iată deviza acestei specialiste. Ici și colo, se mai aude câte un protest în fundul cabinei: nu e nuanța mea! Mai închis! Mai deschis! Bărbatu meu nu mă lasă așa oacheșă cum sunt cu părul bălan din cale afară! Vrei sa divorțeze bărbatu-meu din cauza părului? Dar maestra știe repede să satisfacă orice obiecțiune, pentru că pensulele și vopseaua îi permit să săvârșească toate minunile...

O doamnă lăudând talentul Domnișoarei Clara, povestea ceea ce i s'a întâmplat, odată, într’un alt salon ...

- Eu aveam părul blond. Mi l’am făcut negru ca pana corbului și multă vreme mă duceam la domnișoara X de mi-l vopsea așa cum doream. Într’o zi, domnișoara distrată, mi l'a făcut roșu - un roșu aprins de cerneală. Și cum eram grăbită, m'am dus așa într’un salon unde cucoanele au râs de mine și una mai răutăcioasă mi-a spus : Draga mea, balul mascat începe diseară la Eforie, nici într’un caz aici... Am plâns de supărare și-o săptămână întreagă nu mi-am revenit în fire..."

SMULSUL SPRÂNCENELOR

“Cea mai recentă inovațiune: smulsul sprâncenelor. Operațiunea se numește în limbajul cucoanelor «depilație». Părul este smuls în așa fel încât să rămână o suviță subțire de sprânceană întocmai ca o urmă de creion Conté. Operațiunea se face cu ajutorul pensetei - un cleștişor de tortură, într’o cabina unde se aud, câteodată, ecourile înăbușite ale simpaticului supliciu. Este interesant să vezi o domnișoară cu sprâncenele mari și stufoase, ieșind din cabina supliciului, jumulită ca un pui de găină. Dar moda, năbădăioasa modă, nu ține seama de nimic atunci când își propune să pășească biruitoare...

 

O cucoană trecută de mult de vârsta tinereței, căreia vopseaua de păr, aburul și dentistul  o menține în rândul celora «între doua vârste», îmi povestea ce a pățit, într'un oraș de provincie, acum câteva luni:

- Imaginează-ți Domnule că nevoită să stau câtva timp la o rudă a mea, în provincie, a trebuit să cer manichiurezei să-mi facă și depilație... Manichiureza s'a executat. Dar neștiind bine despre ce este vorba mi-a smuls sprâncenele cu totul. Când m'am privit în oglindă, eram... un monstru. Cum aveam un proces la tribunal, am fost nevoită să-mi fac două sprâncene cu un creion din acela cu care se grimează artiștii. La sedință, căldură tropicală. Mă apăram singură într’un proces. La un moment dat magistrații și avocații isbucniră într’un râs inexplicabil. La început am crezut că am spus vreo prostie. Dar în cele din urmă am văzut pe batista cu care'mi ștergeam sudoarea, ambele sprâncene sub forma unei paste negre care'mi mânjise fața. Am fugit, am plâns și am pierdut procesul.

Mi-am amintit această pățanie văzând în laboratorul lui Ionică o doamnă cu înfățișarea respectabilă care cerea cu insistență «rândul» pentru... o ședință de smuls sprâncenele. Dar aici sunt specialiste și pericolul este inexistent...”

 

Maestrul Ionică Oprișan în ziarul "Dimineața"
numărul din 16 octombrie 1937
(disponibil online în Digiteca Arcanum)

"ONDOLE PERMANENTE"

“În fața unei oglinzi în care becurile scaldă o mare de lumină, clientele poartă în cap un nesfârșit număr de tuburi legate cu fire electrice. Frumoasele capete au înfățișarea unor arici monstruoși. Altele își introduc capul în întregime în niște saci încălziți cu electricitate pentru a usca părul. Aparatele de «ondole permanente» sunt cele mai perfecționate; dar întrebuințarea lor presupune oarecari cunoștințe și de aceea pentru asemenea lucrări intervine lonică, în persoană. Maestra titulară a acestei aparaturi, este Domnișoara Otilia care face și oficiul de casieriță și care cu aceiași dexteritate cu care numără banii manipulează și ondolele electrice.

Otilia - maestra "ondolelor permanente"

- Dar de ce se numesc “permanente” ?

- Pentru că, spre deosebire de «ondolele de apă», făcute cu mâna, ondolele electrice țin multă vreme, cinci-șase luni...

În treacăt, Domnișoara Otilia îmi făcu un curs de ondole, arătându'mi importanța lor în estetica și frumusețea părului. Un lucrător îmi explică apoi mecanismul aparatelor de uscat părul - săculeții aceia în care cucoanele își introduc capul cum își ascunde struțul capul în nisip. Căldură electrică. Înțeleg. Dar când se face prea cald...

- Facem rece cu acest buton.

Copil tuns călare

- Atunci, adăugai eu, o poetă cu ajutorul aparatului d-tale poate fi când la ecuator când la polul nord...

 

Am mulțumit lui lonică și Domnișoarei Otilia pentru că mi-au îngăduit excursia în «laboratorul» încărcat cu aparate și cu vapori de parfum și am luat-o razna, pe calea Victoriei, să văd cum își poartă elegantele noastre spleenul și fantezia mantourilor de toamnă”.

 

Sursa: articolul “Într’o zi la Ionică” - semnat Ion Tik - fotograf Al. Stefănescu - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 12 decembrie 1929 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor