Postări
Citește aici povești despre locuri pline de farmec din România de ieri (locuri la un click distanță):
Vodă, cutremurul, lumânările şi… Teatrul Naţional O noapte la “Simplon” Astăzi la fel ca și acum 2000 de ani Prin "Piața mare" Din tainele Muntelui de pietate La pas prin Eforie Idei de vacanță Fast Food-uri interbelice Farmecul Snagovului de altă dată Pe culoarele Parlamentului Pavilionul de ape minerale din Cişmigiu Salonul lui Ionică - coaforul Curții Regale La Nae - "Varieteu familiar" La pas prin tavernele bucureștene Grădina Cișmigiu - de două secole în centrul Bucureștiului Teatrul de mahala Răzmerița la instalarea primei băi publice din București Grădinile de vară la 1900
Din Bucureștii care s-au dus: Bătrâna Stradă a Colței
Bătrâna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante
artere comerciale ale vechiului București. În vremurile ei de glorie,
micuța stradă croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa
Piața Universității și se termina în Piața Sf. Gheorghe. Necesitatea
modernizării Bucureștiului a făcut ca și acest vechi colț de București să fie
azi șters de pe harta Bucureștiului: ”Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a
fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu,
care prin mărimea lui, prin block-hausurile impunătoare și recenta prelungire,
e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. Vestita stradă
a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele
cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe mica porțiune dintre spitalul
Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrânești privesc cu jale și
neputincioase cum li se smulg din țâțâni ușile și ferestrele. Dispare un trecut
glorios. Numele “uliței Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede
decât credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre
care se va pomeni doar prin cronici.” 
În fiecare primăvară panglicile albe ale șoselelor
dobrogene din Cadrilaterul - altădată românesc - erau asaltate de “caravana
nesfârşită de căruţe cu caii ce bat panglica încolăcită şi albă a şoselii”.
Mulțimea interbelică de credincioși români, bulgari, turci, armeni se
îndrepta la fiecare început de mai spre Teke, un micuț sat pierdut în “mirifica
vale a Batavei”. Pentru vremurile agitate în care trăim, timpuri în care
confruntările dintre diferitele concepții și credințe religioase iau forme din
ce în ce mai violente pe întreg mapamondul, acest pelerinaj care avea loc în
Cadrilaterul interbelic ar putea fi un exemplu de conviețuire în
toleranță: “O dată pe an în luna Mai, de ziua Sfântului Atanas, din toate
colţurile Cadrilaterului, de la Cavarna, Şabla, Silistra şi veniţi chiar cu
paşaport din Bulgaria, turcii, românii, bulgarii, armenii, vin să doarmă o
noapte lângă mormântul sfântului, să petreacă o zi de chiolhan, să aducă
ofrandă şi să îndeplinească regulile stabilite, să invoce gratitudinea oaselor
sfinte. După asta se vor întoarce în satele îndepărtate de unde au venit, se
vor aciui iar la treburile lor de după dealurile întortocheate, în râpele
roşcovane, de-a lungul fermecător al văii, împăcaţi şi fericiţi că şi-au făcut
datoria. Poate să pară curios, dar aşa e! În plinul nostru modernism, într'o
vreme când avionul elegant englezesc al cursei Bucureşti - Balcic se întretaie
cu sborul nu mai puţin elegant al pescăruşului şi cormoranului, un norod de
drept-credincioşi se duce să se prosterneze simplu şi să invoace forţele oculte
ale lui Ak lazala Sultan. Fiecare din ei crede cucernic în seculara legendă
despre minunile sfântului.”
Până în anul 1937 în România “indicațiunile kilometrice erau
făcute mai mult sau mai puțin fantezist, întrucât nu exista nici un punct de
plecare”. Pentru a remedia această problemă municipalitatea Bucureștilor a
hotărât să stabilească un punct unic în raport cu care să se stabilească toate
distanțele din România: “Deoarece piața Sf. Gheorghe e socotită drept
centrul geografic al Bucureștilor, s'a ales acest punct pentru “kilometrul
0", de la care pleacă kilometrajele spre toate punctele țării. Distanțele
între localități încep să fie măsurate de la acest punct ideal, așa că se
stabilește o măsură unică pentru toată țara. Tot astfel, de aici pornesc în
lungi fire invizibile - ca o imensă și nevăzută pânză de păianjen – liniile
kilometrice spre capitalele și principalele orașe ale altor țări. E un punct
stabil pe glob, tot așa cum englezii au decis ca meridianul care trece prin
Greenwich să fie meridianul nr. 1.” Monumentul construit în Piața Sf.
Gheorghe care marcheaza acest punct de referință al României are și el o
poveste interesantă…
În Bucureştiul de altă dată erau câteva “puncte de
referinţă”, cunoscute – cel puţin după nume – de toţi locuitorii capitalei.
Unul dintre aceste locuri era Mandravela, o mahala de la capătul Bucureştiului
(situaţă undeva pe la intersecţia şoselelor Olteniţei şi Văcăreşti din zilele
noastre). Două cârciumi, o tutungerie şi o gheretă la care se vindeau fructe
marcau “răspântia blestemată”. Aici se termina Bucureştiul – mai erau doar
câteva magherniţe insalubre răsărite de prin porumbiştea plină de gunoaie. Cu
toate astea, Mandravela era o mahala celebră a timpului. Iar Ion Dragomir
– reporterul revistei “Ilustraţiunea Română” - a colindat locul şi ne-a oferit
un instantaneu luat în anul 1935 al acestui loc aparte din Bucureştiul de altă
dată: “(…) Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două
drumuri funeste. Primul, duce spre puscărie; celălalt, spre casa de nebuni
şi ţintirimul “Trei coceni" al cărui nume a fost schimbat în “Trei
trandafiri" de văduvele tinere, neconsolate să ştie că răposaţii făuritori
de iluzii matrimonial zac sub o ţărână atât de prosaic botezată…”
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri
bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de
decădere – a rezistat și dăinuiește încă în centrul Bucureștiului. Hanul
cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de
către Hagi Gheorghe Polizu și de Ștefan Popovici, ale căror sigilii se pot
vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.” și „S.P.”). Hanul
avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinpre strada Blănari,
iar prăvaliile - 14 pe o parte și 14 pe cealaltă - erau așezate în pivnițele
adânci și cu bolți mari care se văd și astăzi. Putem afirma azi că Hanul cu Tei
a fost construit sub semnul unei zodii norocoase. Marele cutremur din 11
ianuarie 1838 – cutremur care aproape a pus la pământ Hanul lui Manuk – nu l-a
afectat deloc. Incendiul din 23 martie 1847 a ocolit Hanul cu Tei. Un moment de
cumpănă din istoria Hanului cu Tei a și fost incendiul din 30 ianuarie 1871.
Construcția și mărfurile au scăpat însă aproape neatinse “datorită zelului cu
care au activat pompierii, sacagii particulari de serviciu în acea noapte și
organele de poliție”...
Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în
perioada 1940 -1989 şi Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de
frontiera de azi a României. În perioada interbelică Bazargicul a fost capitala
fostului judeţ Caliacra. Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în
secolele al IV-lea - al şi al III-lea î.e.n teritoriul de azi al oraşului a
fost locuit de traci; în secolul al VII-lea în această zonă încep să se
stabilească bulgarii – dar aceştia sunt alungaţi de invaziile pecenegilor din
secolul al XI-lea. Oraşul a fost reînfiinţat în secolul al XVI-lea de
către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat şi numele. În 1878 oraşul devine
parte a Bulgariei şi primeşte pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a
Cadrilaterului, Bazargicul a aparţinut României între anii 1913 şi 1940 – an în
care a redevenit bulgar. Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă
românesc în anul 1939, însoţiţi de V. Gheţea, fost reporter al revistei
“Realitatea Ilustrată”…
Mănăstirea Plumbuita este unul dintre locurile cele
mai încărcate de istorie ale Bucureștiului. Construită de voievodul
Petru cel Tânăr (1558-1568),“mănăstirea de pe podul Colentinei” a fost
rectitorită de Alexandru al II-lea, de soția sa Ecaterina Doamna și de fiul
acestora voievodul Mihnea, cel poreclit Turcitul. Lăcășul religios clădit sub
hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul” a început să fie numit “mănăstirea
Plumbuita” după ce a fost acoperit cu tablă de plumb în timpul domniei lui
Matei Basarab. Zidurile crenelate care împrejmuiesc mănăstirea au văzut multe
de-a lungul veacurilor. Aici, sub zidurile crenelate care împrejmuiesc
mănăstirea, Matei Basarab a purtat prima lui bătălie. La podul Plumbuitei de pe
apa Colentinei, Constantin Vodă – fiul lui Șerban-Basarab Voievod – a primit
steagul de domnie. Tot la Plumbuita, trimișii lui Constantin Brâncoveanu au
primit invitații din Moldova veniți la nunta Ancuței - fiica Domnitorului. La
Plumbuita și-a pus Tudor Vladimirescu santinele să oprească fuga boierilor din
București. Între zidurile groase ale beciului mănăstirii au fost
închiși “o samă de boieri care cârteau contra Domnului”. Între
aceștia s-au numărat și boierii progresiști Ion Câmpineanu și Nicolae Bălcescu...
