Locuri




Bătrâna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante artere comerciale ale vechiului București. În vremurile ei de glorie, micuța stradă croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și se termina în Piața Sf. Gheorghe. Necesitatea modernizării Bucureștiului a făcut ca și acest vechi colț de București să fie azi șters de pe harta Bucureștiului: ”Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin block-hausurile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. Vestita stradă a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe mica porțiune dintre spitalul Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrânești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țâțâni ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele “uliței Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede decât credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va pomeni doar prin cronici.” 





În fiecare primăvară panglicile albe ale șoselelor dobrogene din Cadrilaterul - altădată românesc - erau asaltate de “caravana nesfârşită de căruţe cu caii ce bat panglica încolăcită şi albă a şoselii”. Mulțimea interbelică de credincioși români, bulgari, turci, armeni se îndrepta la fiecare început de mai spre Teke, un micuț sat pierdut în “mirifica vale a Batavei”. Pentru vremurile agitate în care trăim, timpuri în care confruntările dintre diferitele concepții și credințe religioase iau forme din ce în ce mai violente pe întreg mapamondul, acest pelerinaj care avea loc în Cadrilaterul interbelic ar putea fi un exemplu de conviețuire în toleranță: “O dată pe an în luna Mai, de ziua Sfântului Atanas, din toate colţurile Cadrilaterului, de la Cavarna, Şabla, Silistra şi veniţi chiar cu paşaport din Bulgaria, turcii, românii, bulgarii, armenii, vin să doarmă o noapte lângă mormântul sfântului, să petreacă o zi de chiolhan, să aducă ofrandă şi să îndeplinească regulile stabilite, să invoce gratitudinea oaselor sfinte. După asta se vor întoarce în satele îndepărtate de unde au venit, se vor aciui iar la treburile lor de după dealurile întortocheate, în râpele roşcovane, de-a lungul fermecător al văii, împăcaţi şi fericiţi că şi-au făcut datoria. Poate să pară curios, dar aşa e! În plinul nostru modernism, într'o vreme când avionul elegant englezesc al cursei Bucureşti - Balcic se întretaie cu sborul nu mai puţin elegant al pescăruşului şi cormoranului, un norod de drept-credincioşi se duce să se prosterneze simplu şi să invoace forţele oculte ale lui Ak lazala Sultan. Fiecare din ei crede cucernic în seculara legendă despre minunile sfântului.”






Până în anul 1937 în România “indicațiunile kilometrice erau făcute mai mult sau mai puțin fantezist, întrucât nu exista nici un punct de plecare”. Pentru a remedia această problemă municipalitatea Bucureștilor a hotărât să stabilească un punct unic în raport cu care să se stabilească toate distanțele din România: “Deoarece piața Sf. Gheorghe e socotită drept centrul geografic al Bucureștilor, s'a ales acest punct pentru “kilometrul 0", de la care pleacă kilometrajele spre toate punctele țării. Distanțele între localități încep să fie măsurate de la acest punct ideal, așa că se stabilește o măsură unică pentru toată țara. Tot astfel, de aici pornesc în lungi fire invizibile - ca o imensă și nevăzută pânză de păianjen – liniile kilometrice spre capitalele și principalele orașe ale altor țări. E un punct stabil pe glob, tot așa cum englezii au decis ca meridianul care trece prin Greenwich să fie meridianul nr. 1.” Monumentul construit în Piața Sf. Gheorghe care marcheaza acest punct de referință al României are și el o poveste interesantă…





În Bucureştiul de altă dată erau câteva “puncte de referinţă”, cunoscute – cel puţin după nume – de toţi locuitorii capitalei. Unul dintre aceste locuri era Mandravela, o mahala de la capătul Bucureştiului (situaţă undeva pe la intersecţia şoselelor Olteniţei şi Văcăreşti din zilele noastre). Două cârciumi, o tutungerie şi o gheretă la care se vindeau fructe marcau “răspântia blestemată”. Aici se termina Bucureştiul – mai erau doar câteva magherniţe insalubre răsărite de prin porumbiştea plină de gunoaie. Cu toate astea, Mandravela era o mahala celebră a timpului. Iar Ion Dragomir – reporterul revistei “Ilustraţiunea Română” - a colindat locul şi ne-a oferit un instantaneu luat în anul 1935 al acestui loc aparte din Bucureştiul de altă dată: “(…) Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două drumuri funeste. Primul, duce spre puscărie; celălalt, spre casa de nebuni şi ţintirimul “Trei coceni" al cărui nume a fost schimbat în “Trei trandafiri" de văduvele tinere, neconsolate să ştie că răposaţii făuritori de iluzii matrimonial zac sub o ţărână atât de prosaic botezată…”







Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decădere – a rezistat și dăinuiește încă în centrul Bucureștiului. Hanul cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de către Hagi Gheorghe Polizu și de Ștefan Popovici, ale căror sigilii se pot vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.” și „S.P.”). Hanul avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinpre strada Blănari, iar prăvaliile - 14 pe o parte și 14 pe cealaltă - erau așezate în pivnițele adânci și cu bolți mari care se văd și astăzi. Putem afirma azi că Hanul cu Tei a fost construit sub semnul unei zodii norocoase. Marele cutremur din 11 ianuarie 1838 – cutremur care aproape a pus la pământ Hanul lui Manuk – nu l-a afectat deloc. Incendiul din 23 martie 1847 a ocolit Hanul cu Tei. Un moment de cumpănă din istoria Hanului cu Tei a și fost incendiul din 30 ianuarie 1871. Construcția și mărfurile au scăpat însă aproape neatinse “datorită zelului cu care au activat pompierii, sacagii particulari de serviciu în acea noapte și organele de poliție”...





Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în perioada 1940 -1989 şi Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de frontiera de azi a României. În perioada interbelică Bazargicul a fost capitala fostului judeţ Caliacra. Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în secolele al IV-lea - al şi al III-lea î.e.n teritoriul de azi al oraşului a fost locuit de traci; în secolul al VII-lea în această zonă încep să se stabilească bulgarii – dar aceştia sunt alungaţi de invaziile pecenegilor din secolul al XI-lea. Oraşul a fost reînfiinţat în secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat şi numele. În 1878 oraşul devine parte a Bulgariei şi primeşte pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a Cadrilaterului, Bazargicul a aparţinut României între anii 1913 şi 1940 – an în care a redevenit bulgar. Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă românesc în anul 1939, însoţiţi de V. Gheţea, fost reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”…





Mănăstirea Plumbuita este unul dintre locurile cele mai încărcate de istorie ale Bucureștiului. Construită de voievodul Petru cel Tânăr (1558-1568),“mănăstirea de pe podul Colentinei” a fost rectitorită de Alexandru al II-lea, de soția sa Ecaterina Doamna și de fiul acestora voievodul Mihnea, cel poreclit Turcitul. Lăcășul religios clădit sub hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul” a început să fie numit “mănăstirea Plumbuita” după ce a fost acoperit cu tablă de plumb în timpul domniei lui Matei Basarab. Zidurile crenelate care împrejmuiesc mănăstirea au văzut multe de-a lungul veacurilor. Aici, sub zidurile crenelate care împrejmuiesc mănăstirea, Matei Basarab a purtat prima lui bătălie. La podul Plumbuitei de pe apa Colentinei, Constantin Vodă – fiul lui Șerban-Basarab Voievod – a primit steagul de domnie. Tot la Plumbuita, trimișii lui Constantin Brâncoveanu au primit invitații din Moldova veniți la nunta Ancuței - fiica Domnitorului. La Plumbuita și-a pus Tudor Vladimirescu santinele să oprească fuga boierilor din București. Între zidurile groase ale beciului mănăstirii au fost închiși “o samă de boieri care cârteau contra Domnului”. Între aceștia s-au numărat și boierii progresiști Ion Câmpineanu și Nicolae Bălcescu...