Povestea unei întâlniri memorabile: Franz Liszt şi Barbu Lăutaru

Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d.  18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și starostele lăutarilor moldoveni timp de mai bine de 45 de ani. Contemporanii săi îl caracterizau ca fiind un lăutar fără egal, Vasile Alecsandri l-a imortalizat într-o piesă de teatru, Matei Millo i-a dus mai departe chipul și cântecele interpretând rolul “Barbu Lăutaru” pe scena Teatrului Național din Iași, Franz Liszt i-a recunoscut geniul. 
 
Și așa am ajuns la subiectul articolului de azi: o relatare din presă a unei întâlniri dintre doi mari maeștri ai muzicii, Franz Liszt și Barbu Lăutaru. Este povestea unei confruntări artistice emoționante dintre cei doi mari muzicieni – primul un mare compozitor și virtuoz, reprezentat al muzicii culte, iar cel de al doilea un geniu al muzicii lăutărești românești. Întâlnirea a avut loc în anul 1847, în timpul unui turneu pe care marele pianist îl făcea în Moldova. Relatarea acestei întâlniri a fost consemnată de T. Burada în articolul “Cronica muzicală a orașului Iaşi”, publicat în revistele “Convorbiri Literare” (numărul din 1 martie 1888) și “România Liberă” (numărul 12-13 martie 1888).



 Concertul tarafului condus de Barbu Lăutarul

 
“După acestea Liszt fiind invitat seara la boierul Alecu Balș, acesta chemă și taraful de lăutari al lui Barbu, spre a arăta lui Liszt ce soi de musică era obicinuit în Moldova. În ziarul francez “La vie Parisienne” sub direcșia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie, găsim următoarea descriere interesantă despre impresia pe care taraful lui Barbu Lăutarul o făcu asupra marelui musicant: Aceștia erau țiganii din Iași și căpetenia lor se numea Barbu Lăutarul. Toți purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâie, cu căciuli de piele de miel şi opinci. Pletele lor lungi și groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept și sub căciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligență și când intrară în casă, toți puseră mâna la piept și se închinară până la pământ; li se dădu apoi șampanie.

Franz Liszt

Alecsandri dădu semnalul, și Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul și o stranie armonie isbucni în sala cea mare și răsunătoare. Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai, o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniament care seamănă totdeodată și cu mandolina. Barbu puse să se cânte un marș național, după aceia boierii entusiasmați aruncau galbenii în paharul său zicându-i:
- Bea Barbule, bea! Și bătrânul lăutar înghițea totodată și galbenii și vinul, căutând a ținea în gura sa galbenii, cei scotea apoi, după ce'i săruta cu sfințenie.
- Ascultă, Barbule, îi zise Neculae Sturza, cântă-ne. 
Barbu se închină până la pământ și taraful începu a cânta: "Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic și cam sălbatic, necontenit în ton minor, și pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular și propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari însărcinați eu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniță, acele dulci cuvinte ale romanței atât de cunoscute în România, ce începe astfel: "Tu-mi ziceai odată...». 
 
Apoi după cântec, sub avântul unui entusiasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într’un cântec țigănesc, într’adevăr minunat. Liszt asculta și nu zicea nimic. Sub influența acestei scene mărețe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfințenie pe acești artiști ambulanți care nici nu știau ce este musica și care o gâcesc. Este cu neputință de-a se descrie cu câtă simțire și isbucnire trăgeau cu arcușul; notele ascuțite ale naiului acopereau aria gravă, și cântecul larg făcând să reiasă plângerea sa răgușită și stridentă. În musica aceasta sunt țipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăților, cântecul este susținut de un acompaniament monoton al cobzei și înfrumusețat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singura frază, care se oprește deodată, și revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip.

Matei Millo în rolul Barbu Lăutaru

Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Și uneori nervii lui simțeau sguduituri care se oglindeau pe fața sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el își apucă mâinile și pieptul său apăsat avu un suspin de ușurare.
- Ah! cât e de frumos! - zise el.
Toți boierii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni și turnându-i în paharul lăutarului îi zise:
- Să bem amândoi, lăutarule!"



Concertul la clavir al maestrului Franz Liszt

 
"Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deșerta pe al său. În fundul sălii boierii deprinși cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânșii, punând după fiecare bucată câțiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se sculă și îndreptându-se către lăutar, îi zise :
- Barbule, m'ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoști pe a mea.
Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept și se înclină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant.


Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspirației lui extraordinare, și a  încordării nervilor săi, improviză un marș unguresc a cărui cântec larg și melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor și greutăților înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însuflețindu-se, îmbătat de melodie, cu fața sa galbenă caracteristică și cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închiși, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral și trist ca un cântec de organ. Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se urcase la o așa înălțime; boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă și fisionomia sa era straniu mișcată, în tot timpul acestei strălucite improvizații. Liszt se sculă în mijlocul aplauselor frenetice ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul și dându-i la rândul său un pahar cu șampanie, îi zise românește:
- La rândul meu stăpâne te rog să bei.
Paharele se ciocniră din nou.
- Barbule lăutar, îi zise Liszt, ce zici de această melodie ?
- E așa de frumoasă stăpâne, îi răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să și-o cânt și eu.
Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primește. Lăutarul se întoarse către taraful său și după ce puse scripca la gât începu a cânta marșul unguresc.
 

"Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine!”

 
Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variațiunile cu notele repețite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obișnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăutaru cânta cu amănunțime pe scripca sa toată improvisațiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată și pe care poate o și uitase.


Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanțele și uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârși cântecul, Liszt se sculă deodată și mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu șampanie, îl întinse, zicându'i:
 - Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine!”.

Sursa:
 
- articolul “Cronica muzicală a orașului Iași” – semnat T. Burada – preluat din “România liberă” - numerele din 12 martie 1888 și 13 martie 1888 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

19 comentarii :

  1. Inedit articolul !...Nu știam prea multe despre Barbu Lăutarul !...Mulțumiri pentru publicare !...

    RăspundețiȘtergere
  2. Adaug o completare, referitoare la Franz Liszt şi IMPACTUL său afectiv cu România.
    Seria turneelor lui Franz Liszt în România a început în 1946: Timişoara, Lugoj, Arad, din nou Timişoara, Sibiu, Cluj, Aiud, Bucureşti (a locuit la palatul prinţului Mihail Ghica), apoi în ianuarie 1847 din nou Bucureşti şi Iaşi – unde a fost găzduit în palatul vistiernicului Alecu Balş, boier cu vederi liberale, în saloanele căruia „tinerimea începuse a se aduna în fiecare lună, ca să petreacă seara în convorbiri şi critici literare”. Menţionez – Turnee de binefacere, întrucât a fost atât de plăcut impresionat de ambianţă, de muzica tarafurilor de lăutari – din care şi-a notat numeroase motive pe care le considera „o mare vână muzicală” , ce va fi valorificată ulterior, precum şi reacţia autorităţilor şi ascultătorilor, încât toţi banii obţinuţi i-a donat pentru diferite opere de binefacere. Pe 1 ianuarie 1847 , ziarul „Vestitorul românesc” relata că Liszt a improvizat pe tema unor cântece populare româneşti pe care „le-a frământat cu variaţii atât de felurite şi de magice, încât persoanele ce erau de faţă, neştiind cu ce să-şi arate a lor mulţumire, murmurau cu sfială un «Bravo», care se repeta în tot salonul”
    Ca un omagiu, Ion Văcărescu a scris poezia „Liszt” a cărei strofă finală este elocventă: : „Tot tonu-ţi din simţire / Românul nu-şi mai scoate ./ A ta întipărire / El a uita nu poate. / Adu-ţi şi tu aminte, / Oriunde vei fi ferice, / De-aceste dragi cuvinte / Ce dragoste îţi zice”
    Şi Liszt nu a putut uita. Fascinat de frumuseţea şi originalitatea muzicii populare româneşti, Liszt a început să lucreze la Sibiu, o piesă amplă - RAPSODIA ROMÂNĂ.. Printr-o întâmplare, compozitorul maghiar Béla Bartók a găsit lucrarea într-un volum colectiv – alături de alte 15 rapsodii, la muzeul „Franz Liszt” din Weimar. Pe 5 noiembrie 1930 el i-a scris muzicologului şi diplomatului român Octavian Beu, care surprins de această descoperire neaşteptată şi neobişnuită, a început investigaţiile. Aşa a fost descoperită mai întâi copia, apoi originalul acestei lucrări... din păcate nepopularizată de contemporani.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. MULTUMIM CU TOT SUFLETUL ! Este dovada ca santeti un Om deosebit care iubest muzica. In ceiace priveste ''comentatorii''... e plina balta de broaste...

      Ștergere
    2. Prefer balta plina de peste baltii cu pesti care nu isi spun opinia. Asta ca sa ma joc putin cu cuvintele tale, Anonimule! :)

      Ștergere
    3. O delectare ! Minunat material si comentarii pe masura! Va multumesc ptr ca mi-ai imbucurat sufletul .

      Ștergere
  3. De acord cu tine. Dar am si eu o mentiune: Franz Liszt a mentionat ulterior acestor turnee in Tarile Romane pe lautarii romani, dar niciodata numele lui Barbu Lautaru... Poate ca in lipsa sampaniei orgoliul maestrului a fost ranit...

    RăspundețiȘtergere
  4. Cartea memoriilor sale a apărut în 1827 (reeditată în Wiena în 1986) deci înainte de turneul din România. O altă carte de memorii nu a mai apărut, DECI nu avea cum să vorbească despre întâlnirea cu Barbu Lăutaru. Apoi – ciudat, Liszt vorbea maghiara şi germana, fiind născut în Raiding ( în maghiară Doborján) – care atunci era inclus în Imperiul Austro-Ungar (astăzi ţinând de Austria, respectiv în regiunea Burgerland. El era pianist, compozitor, dirijor. Adevăratele sale MEMORII sunt compoziţile lăsate posterităţii. Cel care a descris intâlnirea lui Liszt cu Barbu Lăutaru poate să fi fost Gheorghe Asachi care a vorbit mai mult decât elogios despre concertele lui în revista „Albina românească” . T. Burada s-a inspirat din revistele “Convorbiri literare” (1 martie 1888) şi “România liberă” (12-13 martie 1888) apărute 41 de ani mai târziu. E interesant de ştiut SURSELE REALE ale acelor articole.
    Cît despre ORGOLIUL RĂNIT, un om care a donat beneficiul tuturor concertelor suţinute în România, nu era nici meschin, nici orgolios. Aceste ÎNSUŞIRI sunt caracteristice oamenilor care se cred foarte mari, dar în realitate sunt mici de tot, pigmei spirituali

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asadar, sa intelegem ca toti care fac donatii, fac marea gresala a vietii lor? Sa intelegem ca de fapt donatiile, sunt pornite din minti bolnave, ca un om sanatos (la cap) nu s-ar cobora niciodata pana la umilinta de a face o donatie? Deci defectul cuiva , pe care multi l-ar numi ''marinimie'', sa intelegem ca e de fapt ceva josnic si lipsit total de compasiune? S-ar putea deduce de aici, ca lenesii sunt cei mai muncitori, iar harnicii sunt cei care nu ar merita nimic,,,

      Ștergere
    2. De acord cu tine, Cobzarule. Te mai astept pe blog!

      Ștergere
  5. Nu e vorba de memorii ci de carnetul in care a notat in timpul turneului motive ale muzicii populare româneşti - în care a găsit „o mare vână muzicală” - si pe care le va exploata şi valorifica în viitoarele sale compoziţii.

    RăspundețiȘtergere
  6. E mai greu in privinta sursei initiale pentru ca T. Burada preia un articol din "La vie Parisienne” aparut sub direcţia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie - dupa cum mentioneaza chiar el.
    Dar de ce sa nu lasam povestea asa cum a ramas mentionata de presa sfarsitului de secol, fara sa incercam sa-i rapim farmecul ? :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu am incercat sä räpesc farmecul povestirii, intr-adevär deosebite, ci am vrut sä consemnez cä Liszt a IUBIT muzica popularä româneascä, care l-a inspirat sä scrie o Rapsodie Româneascä (nu numai Ungarä), asemenea lui Enescu – Rapsodia Românä, Maurice Ravel (Rapsodia Spaniolä) , Antonín Dvořák (Rapsodia Slavä), George Gershwin (Rhapsody in Blue) si lista rämâne deschisä. Si, cä aceastä Rapsodie Româneascä, inspiratä din folclorul românesc, a rämas in ANONIMAT.

    RăspundețiȘtergere
  8. Probabil pentru ca a fost descoperita mult dupa moartea compozitorului. Dar asta e alta poveste...

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce lectie minunata de istorie a muzicii! multumesc, Maricel si multumesc cititorului Anonim care a imbogatit continutul articolului. O zi placuta in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  10. Mulţumesc mult. Am aflat din nou ceva interesant. Respect!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O poveste frumoasă, poate ușor romanțată ca toate poveștile, dar una frumoasă. Te mai aștept pe blog, Greta!

      Ștergere
  11. Frumoasă descrierea a întâlnirii lor .... are mult patos, trăiești aievea momentele ! ... mulțumesc tuturor celor care se mai interesează de ....istoria noastră ,indiferent care ar fi ea , e dovada existenței noastre !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Povestile din trecut au farmecul lor. Ar fi pacat sa le uitam. :)

      Ștergere