De vorbă cu doamna Elena Coșbuc (bucuriile și dramele din viața poetului)

De ieri și de azi își continuă demersul de a readuce în atenția cititorilor ciclul de articole dedicat “convorbirilor cu soțiile unor mari scriitori români”, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. Justificarea acestui demers “de azi” este aceiași cu cea menționată „ieri” de scriitorul Radu A. Sterescu, autorul articolului “De vorbă cu d-na Elena Coșbuc”, publicat la trei decenii după moartea lui George Coșbuc („Universul Literar”, numărul din 26 noiembrie 1938): “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi poeți ai sufletului românesc.”

Citește aici: De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu

CASA DIN CALEA PLEVNEI NR. 40

“Calea Plevnei 40. O casă bătrânească, așezată, clădită parcă din liniște și bunătate. Gard înalt de fier. Deschid sfios poarta care scârțâie prelung. Mă opresc în fața unei uși imense. Sun. Mă întâmpină o doamnă cu argint mult în păr, vioaie și binevoitoare. După ce îi explic scopul vizitei îmi spune că e sora doamnei Coșbuc și că soția poetului e gata să-mi dea orice deslușire i-aș cere. Mă impresionează dintru început zâmbetul primitor al ardeleanului cu suflet și casă deschise pentru oaspeți. Sui câteva trepte. La o masă, în mijlocul salonului, doamna Coșbuc și încă o doamnă cu păr coliliu - aflu mai apoi că se numește doamna Tilici - lucrează la ciorapi.

- Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Principele Mircea" - mă lămurește stânjenită din lucru doamna Coșbuc.

Îmi fixez privirea asupra unui tablou de pe peretele din stânga. O figură tânără , energică, inteligentă.

- Puiul mamei, șoptește soția poetului. L-am pierdut când avea numai douăzeci de ani și șaisprezece zile. A murit într'un accident de automobil. De focul lui s'a prăpădit bădica. (notă: fiul scriitorului, Alexandru Coșbuc, a murit în 26 august 1915, într-un accident de automobil)

Sora doamnei Coșbuc, cu ochii strălucind în lacrimi, îmi spune că Alexandru era un copil excepțional. Știa englezește, franțuzește, nemțește și italienește. Îi prindea mâna la orice. Odată, îmi spune dânsa, a făcut dintr'o cutie de Frank-cafea un aparat de fotografiat. A scos niște lentile de la un binoclu, a mai meșterit ce-a meșterit și a făcut aparatul. Scotea cu el fotografii mai acătării decât camarazii lui cu cele mai scumpe aparate.

- Când era mic, reia firul doamna Coșbuc, îi plăcea să șadă lângă bădica și să scrie.

- Tată iagă - spunea el - să-mi faci și mie un birou lângă tine, să fac poezii ca să rămâie pentru nevasta și copiii mei.

Și iarăși o lacrimă alunecă din ochii în care chipul copilului a rămas pe veci întipărit.

- Când era de vreo zece ani, aflându-ne în casa bunicii lui din strada Pythagora, și fiind ea bolnavă, i-a făcut „o poezie" din care mai țiu minte această strofă:

Mamă mare dragă,

Vezi de te fă bine.

E frumos afară,

Primăvara vine.

Camera unde lucra „puiul mamei" a rămas așa cum a lăsat-o el. Când șterge praful servitoarea, supravegheată de d-na Coșbuc, nu mișcă nici un obiect de la locul său. În fund în dreapta patul lui, în stânga un paravan după care își făcea de joacă cu prietenii, de o parte și de alta biblioteci cu cărți multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculptură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum douăzeci și mai bine de ani. Pe masă o candelă arde de atunci într'una.

Alexandru, George și Elena Coșbuc

Mama și mătușa se desprind cu greu din camera în care plutește amintirea copilului iubit. Trecem într'o încăpere mare din stânga salonului. În colțul din fund dreapta, cum intri din salon, e biroul la care lucra Coșbuc. Mic, ai zice un birou de femeie. În stânga un bust al lui Dante iar în dreapta ediții diferite ale Divinei Comedii, Biblia. Psalmii. Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate și clasate cu grijă de d-na Coșbuc, fotografii, scrisori, notițe. Toate cărțile citite de Coșbuc au paginile acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu creion roșu, albastru și negru și acolo unde pagina era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care și-a făcut adnotări.”

DE VORBĂ CU GEORGE COȘBUC

“Și când te gândești că despre acest cititor cum puțini a numărat țara noastră eminamente agricolă, s'au găsit oameni care să spună că era leneș. În 1911, Petre Locusteanu publica în Flacăra (an. I, No. 8. p. 59) „Un însemnat eveniment literar - De vorbă cu George Coșbuc". Poetul aflase că unii îl considerau leneș. Lucrul nu-l supăra și nu ținea să-l desmintă. Se plângea lui Locusteanu că nu are vreme să-și revadă versurile spre a le publica. Locusteanu a zâmbit. Poetul i se adresă:

- De ce zâmbești? Am înțeles. Te miri că leneșul se plânge că n'are vreme.

- Vreau să protestez.

- Nu mai protesta. Nu știu eu? Lumea zice că sunt leneș. Și are dreptate. N'am mai scos de atâta vreme un volum!

Apoi deschise un saltar.

- Uite, vezi! Aici e toată lenea mea!

- Ce este asta? - întreb eu nerăbdător – văzând câteva caiete groase, scrise toate cu creionul.

- Aici e Divina Comedie a lui Dante și aici Odysseea lui Homer - traduse în întregime de mine.

- Are să fie o dovadă interesantă despre modul cum știu eu să... lenevesc! - încheie râzând marele poet!"

Lenea lui se vede în sumedenia de volume de versuri și proză pe care le-a dăruit țării sale, ca și în adnotările cu migală făcute în toate cărțile citite de el.”

Divina Comedie în traducerea lui George Coșbuc
în dreapta o pagină cu adnotările poetului

CUM S'AU CUNOSCUT

„Strunesc hoinăreala gândului și întreb pe doamna Coșbuc cum a făcut cunoștință cu poetul.

- Era prieten cu fratele meu, librarul Sfetea. Într'o seară l-a invitat la masă. Când ne-a prezentat, Coșbuc nici nu s'a uitat la mine. A ridicat o carte de pe masă și a pus-o degrabă la loc, temându-se parcă să nu fi văzut și alții ce carte fusese. Era unul din volumele lui. S'a așezat apoi la pian și cânta cu un deget. La masă, din greșeală, am pus niște pahare groase, de calitate inferioară. Ca s'o dreg am spus:

- Am auzit că din pahare groase se bea mai bine.

- Adevărat domnișoară, aprobă Coșbuc.

Venea des pe la noi și era șugubăț nevoie mare. Odată ne-a bătut în geam. Am ieșit în curte să-l întâmpinăm și ia-l de unde nu e. Se vârâse în gârliciul pivniței.”

 

"CĂSNICIA NOASTRĂ A FOST ÎNTR'ADEVĂR IDEALĂ"

„Ne-am căsătorit în Iunie 1895 la Câmpina. La 1 a fost căsătoria civilă și în ziua de 4 cea religioasă. Naș ne-a fost d. Peciei, un om tare de treabă. Nunta s'a făcut într'un chioșc mare, de verdeață, împodobit cu mii de trandafiri. Așa cum doar în visuri poate fi o nuntă de poet. Și viața ne-a fost frumoasă ca acel chioșc în care ne am legat sufletele unul de altul, până în clipa când ne-a zdrobit-o pierderea copilului.

George și Elena Coșbuc

Făcea pozne bădica și mai târziu, după căsătorie. Odată mânca zahăr fără să-l văd eu. Puiul mamii l-a văzut și mi-a strigat: „Mamă, mamă, tata-ți umblă la zahăr". A râs cu hohote bădica.

Îi plăcea să hoinărească fără tovarăș prin colțuri singuratice. Câteodată se ducea la gară și lua primul tren care-i ieșea în cale. Scria câte o carte poștală ca să nu fiu îngrijorată. Ba, într'o zi, a invitat la masă pe doi din cei mai buni prieteni ai lui: Mihail Popescu și Rica. El nu venise noaptea acasă. Când au venit musafirii, supărată, că nu fusesem înștiințată, aruncai ochii pe fereastră. Pe cine văd? Pe bădica. Mihail Popescu i-a tras o morală strașnică. S'a apărat ca întotdeauna: „Elena știe că ea nu are altă rivală decât berea". Căsnicia noastră a fost într'adevăr ideală.”

George, Alexandru și Elena Coșbuc

NOSTALGIA PLAIURILOR COPILĂRIEI

„De când venise din Ardeal, pentru că nu vrea să slujească în armata ungară, bădica nu se mai putea întoarce fiindcă risca să fie întemnițat. Se ducea vara până la stâlpul de frontieră și privea cu tristețe dincolo de munți spre satul lui. Când a intervenit amnistia colectivă, împăratul Franz Iosef împlinind 70 de ani, bădica a putut pleca în Ardeal și mergea în fiecare an să-și vadă părinții, frații, surorile. O soră a lui, Angheliana Pop, în vârstă de 80 ani, trăiește și azi în comuna Feldru din județul Năsăud. L-a iubit mult.”

BĂDICA

„Era și greu să nu-l iubești. Era bun, cu sufletul totdeauna deschis, vesel. Glumea și îi plăcea să audă „vițurile" altora. Câteodată povestea unele mai deocheate și atunci mă făceam că nu înțeleg. Rareori l-am văzut supărat. Odată primise o scrisoare de la un cititor care-i spunea că e mizerabil tot ce scrie și când l-o întâlni îl împușcă.

- Bine frate, zicea el, înțeleg că nu-i place cum scriu, dar ce are cu viața mea?

Scrisoarea aceasta n'a reușit totuși să-l indispună.

Era șahist desăvârșit. Odată șahul l-a scăpat din greu impas. Era la Pașcani, într'una din călătoriile sale fără țintă și dăduse de fundul pungii. A scris pe la gazetele la care colabora, fără rezultat. Gazda, o evreică, acceptase să-l îngăduie până ce-i vor veni banii, dar banii nu mai veneau și lucrurile amenințau să ia o întorsătură neplăcută. A întâlnit atunci pe un cunoscut cu care s'a apucat să joace șah pe bani. A câștigat atâta încât a plătit gazdei și i-au rămas și bani de drum până la București.

Bădica era foarte distrat. Când își cumpăra pălărie uita căciula în magazin și când lua pălărie de paie o uita pe cea de fetru. Într'o zi a plecat de acasă fără cravată și fără să-și ia bună ziua. A trebuit să-și cumpere o cravată din târg. 

- Nu știam de ce se uită lumea la mine, se mira el.

- Pedeapsă că n'ai venit să-ți iei bună ziua de la mine, i-am răspuns.

Îi plăcea să călătorească în străinătate. După nuntă ne duceam în fiecare an la Karlsbad, Viena, München, în Nordul Italiei. Peste tot călătoream cu pașaportul fratelui meu, fiindcă bădica era urmărit pentru nesupunere la încorporare. Țiu minte că odată la Viena, văzând numele de pe pașaport, doi prieteni ai fratelui meu s'au minunat de schimbarea la față a amicilor lor.

Când se ducea în Ardeal, era sărbătorit pretutindeni. Amintesc d-nei Coșbuc episodul povestit de Goga în discursul său de recepție la Academia Română: „Mi-aduc aminte la Sibiu, când a călcat întâi, după douăzeci și câțiva de ani, palid, bolnav, neurastenic, copleșit de amintirile tinereții, voluptatea revederii îl durea. Se nimerise tocmai o serbare culturală, lumea dimprejur era adunată într'o sală de conferință. Mi-a cerut să-l duc acolo fără să suflăm un cuvânt. L-am dus. S'a retras într'un colț de balcon și s'a pitit să nu-l vadă nimeni. Privea cu un tremur de pleoape în toate părțile, la țăranii din Rășinari, la costumele de la Săliște, la ceata de preoți, brâne albastre, brâne roșii... O mișcare s'a produs subit în sală, cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s'a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată un glas de popă tărăgănat a început cântecul și într'o clipă femei, bărbați, copii s'au asociat și a cântat toată lumea și cânta și el plângând:

Pe umeri pletele-i curg râu,

Mlădie ca un spic de grâu

Atâta mi-e de dragă...

- Bădica a fost o vreme profesor, înainte de a ne cunoaște, la pensionul de fete al lui Manoliu. Într'o zi a pus pe eleve să facă versuri. Una dintre ele - povestea el râzând - care nu prea strălucea prin inteligență, a reușit această capodoperă:

S'a așezat cu burta la soare

Să-i vie răcoare.

(Dacă juna elevă ar fi comis asemenea versuri în vremea noastră, fără îndoială că până acum ajungea stea de prima mărime.)

Era foarte sincer, brutal uneori chiar. Astfel, când a fost chemat de Regina Elisabeta la Palat, i s'a oferit un ceai. Coșbuc a gustat din el și apoi l-a lăsat nebăut. Nu-i plăcuse. Regina, văzând că nu mai bea, l-a invitat de câteva ori. În cele din urmă el i-a spus: „Nu pot Maiestate, că e leșie curată". Carmen Sylva a făcut haz mare și a trimes să-i aducă altul.

Uneori venea la noi badea Cârţan. Așternea pe podele șuba lui imensă și se așezau pe ea Cârțan, bădica și puiul mamei (d-na Coșbuc nu-i zice altfel copilului pierdut decât puiul mamei). Ședeau acolo la taclale ore întregi.

Coșbuc n'a putut suferi strânsoarea hamului muncii de birocrat. Dacă a fost o vreme șef de serviciu și apoi referendar la Casa Școalelor e pentru că i se aduceau lucrările acasă. Muncea mult, dar când și cum vrea el și fără îndoială că lucra mai mult decât i s'ar fi putut cere oficial. Acestea sunt reflecțiile pe care le fac după ce doamna Coșbuc îmi pomenește despre unica „slujbă la Stat" a poetului.”

LEGĂTURI DE PRIETENIE

„- Cel mai bun prieten al lui Coșbuc era Mihail Popescu, fost administrator al Casei Școalelor. Cu el își făcea bădica veacul în fața unei halbe sau a unui șpriț. Era prieten cu Vlahuță, Caragiale, Gherea, Bogdan Duică, Dr. Rică Ionescu, Dr. Albini Pop, și cu directorul d-voastră, d. Stelian Popescu. Pentru că veni vorba de dumnealui trebuie să-ți spun că niciodată nu lua altă gazetă decât „Universul".”

CUM SCRIA

„- Când era inspirat, se plimba agitat de-a lungul a trei camere. Făcea astfel zeci de kilometri. Apoi, când se așternea la scris ziua, îi plăcea să ne vadă pe toți în jurul lui, dar să nu ne audă. Eu ședeam cu lucrul lângă el și tăceam chitic. Uneori îl surprindeam scriind și mă îndepărtam în vârful picioarelor, spre a nu-l turbura. Mai întotdeauna citea și scria noaptea. Ivirea zorilor îl găsea cu creionul în mână și cu hârtia dinainte. Scria întotdeauna cu creionul și se mâzgălea adesea pe nas de negreală. Când era cuprins de frigurile scrisului nu ieșea cu zilele din casă.

În curtea noastră locuia și d-na Tilici, care avea patru copii mititei. Nu-i lăsa să se joace prin curte dimineața până când nu se ridica transperantul la camera bădicăi. Era semnul că s'a sculat. Atunci însă din piepturile fragede izbucneau strigăte voioase care umpleau curtea. Bădica ieșea la fereastră, îi ridica în brațe, îi mângâia, le dădea zaharicale.

Cel ce a avut sub ochi manuscrisele lui Coșbuc a fost desigur uimit de indiferența pe care o arăta în alegerea hârtiei. Orice peticel de hârtie, carton, carte de vizită, plic, orice în fine pe care se putea scrie era folosit de poet. “Purgatoriul” lui Dante l-a tradus pe niște foi galbene, neregulate ca formă, rămase de la tipografia lui Sfetea și adunate de fiul său Alexandru. Pe prima filă Coșbuc scrie: „Colțuri de hârtie rămase de aruncat la papetăria unchiu-so, în 1904, strânse de Alexandru, peste două mii de foi, numai din iubirea sa de a avea hârtie, și pe care foi am scris eu primul concept al traducerii „Divinei Comedii” și al încercărilor de studiu asupra lui Dante, păstrez aici ultimele foi, pe care la moartea lui le-am găsit încă nescrise.”

PRIMA MOARTE

„Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul “bădicăi”.

- Plângea prin curte ca să nu văd eu, spune doamna Coșbuc. Iar eu plângeam în camera lui. Când venea în casă, glumea, ca să mă facă să uit. Războiul l-a găsit deprimat. Victoriile dușmanilor îl dureau. Nu se îndoia nici o clipă însă de izbânda noastră finală. Păcat că n'a trăit să-și vadă visul înfăptuit.” (notă: George Coșbuc a murit în 9 mai 1918)

NĂRUIREA

“La doi ani și opt luni după moartea băiatului, adică în ziua de 26 Aprilie 1918 stil vechiu (după stil nou 9 Mai) între orele 12 și 1, Coșbuc a trecut în lumea drepților. Iată cum povestește soția sa ultimele-i clipe:

- În ziua de 23 și-a serbat onomastica. Zilele următoare a fost tot neliniștit. Avea fierbințeli și apoi îl lua cu frig. În ziua morții se plimba agitat prin casă. I-am făcut un ceai. Îmi cerea într'una bicarbonat. Pe la douăsprezece l-am chemat la masă dar mi-a răspuns că nu-i e foame. Mâncam și-l auzeam plimbându-se. Deodată nu l-am mai auzit. Mirată m'am uitat după el. Era căzut între două fotolii; părea că e aplecat să caute ceva, dar întârzia să se ridice. M-a cuprins o teamă neînțeleasă și am început să-l strig. N'a răspuns, nu mai putea răspunde. În momentele acelea nu mai știam ce să fac. Alergam spre bucătărie să chem servitoarea, cu toate că aveam soneria la îndemână și nu ajungeam până în bucătărie pentru că mi se părea că înapoindu-mă aș putea fi de ajutor. Vecinul de la etaj m-a auzit strigând și a chemat pe niște sanitari germani care n'au putut face altceva decât să constate moartea. Congestie cerebrală sau criză de inimă. Cine poate ști?”

Mormântul lui George Coșbuc din Cimitirul Belu
(schiță din "Luceafărul", nr. 5 - 1919)

Citește și:

Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți

(de vorbă cu doamna Anna Macedonski)

Surse:

- articolul “De vorbă cu d-na Elena Coșbuc” – semnat de Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 26 noiembrie 1938 al revistei “Universul Literar”

- fotografii publicate în revista “Luceafărul” – numărul 5 din 1919 – dedicat poetului George Coșbuc