Alexandru Macedonski: Povestea tristă a unei vieți

Viața și opera lui Alexandru Macedonski (1855-1920), unul dintre cei mai importanți poeți simboliști și promotor al modernității în literatura română, a fost marcată de un destin tragic. Geniul său vizionar s-a ciocnit adesea de prejudecățile și ostilitatea contemporanilor, culminând cu un incident care l-a izolat complet: o epigramă nefericită la adresa lui Mihai Eminescu.

 

Acest articol, bazat pe mărturia emoționantă a soției sale, Anna Macedonski, oferă o perspectivă intimă asupra suferințelor și demnității cu care poetul a înfruntat o viață de lipsuri și nedreptate literară.

---

---

 

Epigrama care a schimbat destinul poetului: Izolarea și decăderea

 

Un singur gest, o satiră scrisă într-un moment nepotrivit, a avut consecințe ireversibile asupra carierei și vieții lui Macedonski, condamnându-l la o "moarte civilă" prematură. O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului:  

„Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât nebun”.  

Impactul publicării acestei epigrame a fost devastator, declanșând o campanie de boicot și oprobriu public, așa cum consemnează poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu: 

“Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”.

Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.

Mărturia Annei Macedonski: Sărăcia asumată și focul sacru  al poeziei

 

La aproape două decenii de la moartea poetului, soția sa, Anna Macedonski (născută Anna Rallet-Slătineanu), dezvăluia, într-un interviu publicat în "Universul Literar" (numărul din 10 decembrie 1938), dimensiunea suferinței și a devotamentului familiei în fața mizeriei.  

“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și trist. 

 
Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski. 

 
Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge."

Mărturia reporterului interbelic evidențiază un contrast dureros între admirația postumă (bastonul de „mareșal al poeziei”) și realitatea crudă a vieții de văduvă Anei Macedonski:  

"'Fericită țara în care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului Macedonski!”

     

Alexandru Macedonski: Viața de familist și de funcționar; anii de luptă

 

În prima parte a interviului, Anna Macedonski rememora detalii personale despre începuturile relației lor și dificultățile financiare constante care i-au însoțit de-a lungul vieții, oferind o imagine a poetului dincolo de aura sa publică: 

„- L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia și Ştefan Vellescu și ai mei unchiul meu Câmpineanu și un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu și Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris". 

 
Doamna Macedonski, păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e și domnia sa de față. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puținii devotați ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P . Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc . 

 
Întreb pe doamna Macedonski dacă își amintește ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei și tinereții sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmația că Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realității. El s'ar fi născut în București, în casa din str. Romană colț cu Dorobanți, unde a locuit multă vreme și abia după naștere părinții l-au luat la o moșie a lor de lângă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat funcționar la Casa Bisericii." 

 

De asemenea, soția poetului clarifica o confuzie legată de locul nașterii, indicând Bucureștiul, nu Craiova. În ciuda originii sale din clasa boierească, Macedonski a fost nevoit să ocupe diverse funcții publice, pe care adesea le pierdea: a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice și funcționar la Casa Bisericii. 

"- În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toți muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion." 

Fiul poetului, Pavel Macedonski, completează tabloul sărăciei, descriind scene de o tristețe profundă: 

"- L-am văzut adesea pe tata plângându-și sărăcia. Era ger și noi n'aveam nici un băț să ne'ncălzim. Ardeam mobilele și cărțile. În timp ce avioanele dușmane sburau deasupra Bucureștilor, tata scria la „Moartea lui Dante".
 

Mă cuprinse tristețea auzind pe fiul unui mare poet - el însuși în continuă luptă cu sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puțin după moarte i s'ar putea asigura liniștea familiei. S'au luat numeroase inițiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriți câțiva scriitori și gazetari. S'ar cuveni să-și aducă aminte cineva și de tovarășele de viață ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...” 

Alexandru Macedonski: Spiritul boem și mecenatul literar

 

În ciuda propriilor lipsuri, Macedonski și-a păstrat generozitatea și spiritul de mecenat, susținând necondiționat tinerii scriitori, o trăsătură subliniată de soția sa. 

"- Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toți tinerii scriitori cu sfatul și cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit și unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski." 

 

Perioada "Literatorului" (revista sa emblematică) este descrisă ca o efervescență culturală, Macedonski prezidând ședințele literare într-o atmosferă de respect și admirație, atrăgând nume mari precum Arghezi (pe atunci elev de liceu, care scria sub pseudonimul Theo), Ion Pillat și chiar Caragiale. 

"La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soțul meu colabora pe atunci la „Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele și el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reușit să se identifice cu felul lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat și el originalul cortegiu. După cum știi, a ținut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruță și cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i țină tovărășie pe ultimul drum, cocoțat în căruță.

Prin 1880 Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariția. La înapoiere, soțul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prințesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică și Cincinat Pavelescu. La şedințele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria și el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea și Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci trăsuri în șir. Acasă ne înapoiam după miezul nopții. La ședințele literare Alexandru ședea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) și prezida. Pe același tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.

Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de Mai". A fost o adevărată apoteoză.

Copiii, trăiți în această atmosferă, începuseră și ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens și el a publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toți copiii poetului Macedonski au moștenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor și a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria și el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele și romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine și reviste provinciale.”    

Alexandru Macedonski: Tragedia sfârșitului

 

Articolul revine la subiectul traumei, insistând asupra faptului că Macedonski nu a fost vinovat de intenția publicării epigramei, ci a fost "victima unei inspirații nefericite a unui colaborator": 

„Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspirație nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor și chiar a generațiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, dușman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau așa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimțit știindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare și atâta tot." 

 

Poetul, măcinat de boală și lipsuri, s-a stins din viață în 1920, în urma arterio-sclerozei și uremiei. Ultimul său moment a fost marcat de simbolism și fragilitate: 

"De pe urma ei însă, a avut de suferit până și memoria lui. Îndurerat și sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferințe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopți la căpătâiul lui, când ceilalți doctori nu mai credeau că va scăpa cu viață. Privațiunile și supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.

 
- Era în Noiembrie 1920, șoptește doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză și uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanți 17, colț cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simțea rău și-și dădea seama că se apropie sfârșitul. Tocmai atunci s'a aprins un coș la odaia lui.

 
- O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe brațe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care știa că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat și a'nchis ochii.

 

Multe mi-a spus doamna Macedonski și multe aș fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”

Alexandru Macedonski: Reabilitarea și moștenirea literară

Povestea lui Alexandru Macedonski, așa cum a fost dezvăluită de soția sa, Anna, este o cronică amară a geniului neînțeles și a prețului plătit pentru o reputație distrusă. Deși a fost izolat, sărăcit și marginalizat, poetul a continuat să creeze (precum eseul „Moartea lui Dante” în timpul războiului și al frigului) și să-și sprijine confrații.

Articolul semnat de Radu A. Sterescu din 1938 servește ca un apel târziu la dreptate, subliniind că: „publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.” Viața lui Macedonski, de la mecenat la mizerie, de la tronul „Literatorului” la patul de moarte luminat de un foc de coș, rămâne o lecție despre fragilitatea gloriei și despre nevoia constantă de reevaluare a marilor personalități ale culturii române.

 

Povești din culisele literaturii române

Pentru a pătrunde și mai adânc în culisele vieților și dramelor marilor scriitori români, citiți și celelalte articole bazate pe mărturiile celor apropiați:

• De vorbă cu doamna Elena Coșbuc: Bucurii și drame din viața lui George Coșbuc [https://deieri-deazi.blogspot.com/2021/07/de-vorba-cu-doamna-elena-cosbuc.html]
• Povestea vieții lui Emil Gârleanu: De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu [https://deieri-deazi.blogspot.com/2021/07/povestea-vietii-lui-emil-garleanu-de.html]
• Cum a murit Ion Luca Caragiale (mărturia Cellei Delavrancea) [https://deieri-deazi.blogspot.com/2020/08/caragiale-dincolo-de-limita-de-huma.html]
• Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enășescu [https://deieri-deazi.blogspot.com/2022/03/destinul-tragic-al-unui-poet-genial.html]

Sursa: 

• articolul „De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar” - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale B.C.U. Cluj

 

---

---