Se afișează postările cu eticheta Artisti aproape uitati. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Artisti aproape uitati. Afișați toate postările

Păpuşele franţuzeşti, să tot stai să le priveşti!

Una dintre primele forme de teatru practicate în Țările române a fost teatrul de păpuși. Artiștii ambulanți din secolele trecute străbăteau bâlciurile organizate la marginea târgurilor și dădeau “reprezentații de teatru” cu ajutorul unor personaje-păpuși care “jucau” într-o lădiță – numită “chivot” în Muntenia și “hârzob” în Moldova - care se prefăcea în “scenă”: O cutie mare de scânduri, numită lada păpuşilor sau hârzob (cu lungimea cam de-un metru, înălţimea şi lăţimea de 50 cm.) era scena teatrului. Înlăuntru era îmbrăcată în piele de iepure iar pe dinafară cu hârtie, în spatele căruia jucau păpuşile, trase de sfori de păpuşari. Aceştia erau de obicei doi şi cu ţiganul lăutar, trei. Ei cutreierau străzile laşului sau ale Bucureştilor, strigând:

Păpuşe, păpuşe!
Păpuşele franţuzeşti,
Tot să stai să le priveşti!”

Păpușari în vremea lui Vodă Calimachi

Lăzile păpușarilor ascundeau personaje precum celebrul Vasilache, Marioara (sau Gacița) – soția lui, Ileana – ibovnica, țiganul, turcul, evreul sau… Napoleon Bonaparte (greu de crezut, nu-i așa?). Scenetele jucate cu ajutorul acestor păpuși cu fața intens colorata ironizau obiceiuri sau metehne ale societății. Dar ironizau de asemenea și autoritățile vremii – poliția, preoții, boierii sau domnitorii. Tocmai de aceea au fost emise la începutul secolului al XIX-lea chiar “norme” care limitau drastic “libertatea de exprimare” a păpușarilor (spun asta fiindcă tot e la modă să vorbim despre asta în zilele noatre): „Păpuşile nu vor purta haine militare şi nu vor fi asemănătoare unei persoane, ci obişnuite, şi nici nu vor întrebuinţa vorbe murdare sau atinse de guvern ori de vreo persoană“. În spațiul public era așadar interzisă folosirea vorbelor murdare. Dar la reprezentațiile date prin casele boierilor, nu…

Vasilachi și Gahița
 zilelor noastre
Și apoi, de-i chema vreun boier în curte — la zile mari, de Crăciun, de Paşte, la nunţi şi la botezuri, privea fireşte şi Vodă la păpuşe, uneori chiar Doamna şi Domniţele ei — de erau poftiţi să intre zic. Păpuşarii întrebau întâi cum vreau boierii să joace păpuşile: cu perdea sau fără perdea, adică să le fie vorba „de-a dreptul” sau „pe înconjuratele”. Ferească Dumnezeu, nu se poate spune ce auzeau boierii şi chiar Vodă la chefuri, când cereau păpuşarilor să vorbească fără perdea”.

Îl voi lăsa acum pe Constantin Gane să vă povestească o scenetă jucată în “hârzobul păpușelor”. Una în care se vorbea “pe încojuratele”, bineînțeles: “Mai întâi, păpuşile acestea erau multe, vreo 15—20. În afară de animale (şoarecele, pisica şi oaia) şi în afară de personagiile care nu puteau lipsi: Vasilachi țiganul, Gahiţa, nevasta lui, şi Ilenuţa, ibovnica, apoi mai veneau tipurile reprezentative ale epocei, care sub Vodă Callimaki erau Turcul şi Muscalul, Țiganul şi Evreul... şi Napoleon Bonaparte!
- Lăutar, ia prinde a zice! - spunea păpuşarul scripcarului. Şi pe dată începea să cânte „ciobanul cu oaia":

Bună vreme la boieri,
La boieri şi la cucoane!
Dragi îmi sunt oițele,
Dar mai dragi fetiţele,
Dragi îmi sunt oile lăi
Şi copilele bălăi.
Măi ciobane de la oi
Tu n’ai grijă nici nevoi
Bâr, oiţă, bâr!

Intra pe urmă Vasilachi, care începea să strige:

Ilenuţă, Ilenuţă,
Ia poftim din cămăruţă!

Şi Ilenuţa venea zicând:

lată-mă’s, bădiţă!


Urma un dialog glumeţ, uneori chiar deşănţat, şi apoi se prindeau amândoi la joc. Se întâmpla să mai intre și „fata Ciubăroaiei". În culmea fericirei Vasilachi le apuca atunci pe amândouă de după gât, zicând:

Între două
Nu mă plouă,
Dar cu una
Totdeauna!

Cum ieşea Vasilachi, intra Gafiţa cu un copil în braţe, se uita în toate părţile şi întreba dacă n’o fi văzut cineva pe răul ei de bărbat. Ieşea apoi în grabă să şi-l caute, şi se întorcea cu Ilenuţa, pe care o găsise la cârciumă, bând cu Vasilachi. Începea apoi între femei o zdravănă păruială, care nu se curma decât la sosirea „cioclului", care le despărţea. Venea Turcul:

Iese Turcul din cetate
Să-i dea babei sănătate
Neder, neder, bacalâm
Evet, evet, hoş ghioldâm,
Ia mai vino la bădiţa,
Gheli, Moscove, ghel!

Era o provocare la luptă, făcută de Turc Rusului. Acesta intra zicând:

lacă-tă-l şi pe Hassan
Cel cu pielea în suman!

Turcul striga:

Aman, bre, aman!

şi apoi se apucau la bătaie, până ce Rusul omora pe Hassan, jucând o căzăcească pe trupul mortului:

Idi, idi, Marişca
Nina, nina, parişca.
Cine joacă căzăceşte,
Vara pânza nu ghileşte.
Raz, dva, tri, cetire,
La hazaica na cvartire
Nu-i găină, nu-i cucoş,
Tare aşi mai mânca un borş!

Şi apoi deodată îl apucă mila:

A răpozat Hassan,
Ca şi cel din an !

Dascălul vine de-l prohodeşte, cioclul îl ingroapă, ...şi hop și Leiba Badragan din Târgul Cucului!

Iese dracul dintr’o bortă
Cu'n papuc şi c’o ciubotă
Iese dracul din urechi
Iese dracul din curechi,
Iese dracul de sub gheață
Cu jidanul de musteaţă!

Şi’n adevăr, vine şi dracul, şi-l înşfacă pe Leiba să-l ducă la baltă să-l înece. Dar îl scapă cioclul, care intră spunând:

Treabă-ţi cată altă,
Diavole! La baltă!

După intrarea „calicului", a şoarecului, care deşi şoarece, cântă şi el:

Unde-i mâţa să mă vadă
Să-i dau coada să mi-o roadă!

intră şi pisica, luându-l la goană. Şi în sfârşit, reprezentaţia se încheia cu sosirea lui Napoleon:

Napoleon Bună-Parte
Stă colo, la el, departe,
Ochii sus a ridicat
Şi spre lume a cătat.


Îşi cântă biruinţele, în faţa boierilor moldoveni, Împăratul-Păpuşă. Iar când mai târziu fu trimis în insula Sfânta Elena, el se tânguia, din cutie, lui Vodă Callimaki, seara, la Curtea Domnească din Iaşi:

Ah! Franţă, ţară bună,
Bună şi blajină,
Ai încăput pe-a Rusului mână!
Nu mă duceţi aşa departe,
Că eu vă sunt Bună-parte!

Iar Vodă Scarlat, mângâindu-şi barba, s’o fi gândit la acel: „Il suis avec le plus profond respect, de Votre Majesté, Sire, le tre humble et trés obeissant serviteur!”.

Hărzobul zilelor noastre

Timpul a trecut. Societatea s-a modernizat. Spectacolele cu păpușele ascunse în hârzob țin de domeniul trecutului. Sau să le fi luat locul “spectacolele politice” care se întâmplă în hârzobul zilelor noastre – televizorul ?

Sursa: articolul “Doamna Smaragda Callimaki” semnat de C. Gane și publicat în “Realitatea Ilustrată” din 15 iulie 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


Citește mai mult... »

Trei români la Hollywood

Edward G. Robinson
cap de afiş la Werner Bros


Am avut surpriza de a descoperi, răsfoind  presa interbelică, povestea unor români care au avut ceva de spus în lumea filmului. Bob Curwood, Tina Eilers, Eliza la Porta și Lisette Verea sunt doar trei dintre românii care au avut cariere notabile pe marile ecrane ale lumii. Astăzi un alt articol din “Ilustraţiunea Română” – şi o altă mare surpriză pentru mine. De data asta vom afla împreună nu despre o singură vedetă originară din România ci despre trei români care au făcut carieră în cetatea filmului de la Hollywood în prima jumătate a secolului al XX-lea. Şi despre un Oscar. Dar pentru că vreau să aveţi şi voi parte de aceeaşi surpriză, vă voi spune mai multe despre cei trei români doar după ce veţi citi articolul “O bucureşteancă vedetă la Hollywood” - publicat în numărul din 28 august 1935 al “Ilustraţiunii Române”:

Edward G. Robinson
(…) Există şi bucureşteni autentici la Hollywood, bucureşteni născuţi şi crescuţi pe malurile Dâmboviţei. Poate că vă veţi mira că celebrul “actor dramatic american" Edward G. Robinson, care obţine actualmente un succes formidabil la Paris şi la Londra în “Tot oraşul vorbeşte" (Toute la ville en parle), este bucureştean. S'a născut în Capitală, în ziua 'de 12 Decembrie 1893, şi-a făcut studiile în ţara, spre a le urma apoi în Statele Unite, unde a fost mânat de “dorul de ducă” care se manifestă atât de puternic la adolescenţi. Edward G. Robinson vorbeşte curent româneşte şi citeşte zilnic ziarele sosite din ţară. 
Dar Edward G. Robinson nu este singurul bucureştean din Hollywood. O tânără vedetă de cinema este de asemeni o fiică autentică a capitalei noastre. Ea îşi ascunde numele adevărat sub pseudonimul Tala Birell. Nici data naşterii nu vrea s'o dea publicităţii, cum fac dealtfel toate vedetele ecranului. Totuşi Tala Birell n'ar avea nici un motiv să-şi ascundă vârsta. E foarte tânăra, poate chiar prea tânăra, pentru o străină care a izbutit în foarte scurt timp să se impună la Hollywood. Tala Birell este fiica unui petrolist din Bucureşti. Mama ei era poloneză. Cu toate acestea, ea a fost crescută în România şi a urmat cursurile primare şi liceul la Bucureşti. După terminarea liceului fata a plecat în străinătate să studieze arta dramatică. Părinţii fiind oameni bine situaţi, au putut satisface acest capriciu.

Tala Birell
Tala Birell izbuteşte să se introducă în lumea teatrală vieneză, dar nu prin poarta principală ci prin scara de servici. Este figurantă, apoi treptat, treptat i se dau mici roluri fără importanţă. În cele din urmă este primită de Max Reinhardt, care o utilizează în teatrele sale, mai ales în provincie. Marlene Dietrich, fiind reţinută la Berlin de un angajament cinematografic, Tala Birell o dublează într'o piesă de teatru, cu care face un lung turneu în întreaga Germanie. Apoi se întoarce la Viena. Presa începe să-i publice fotografiile, marile  reviste ilustrate înfăţişează publicului rochiile pe care le poartă. Tala Birell ajunge o personalitate în lumea teatrală mondenă.

Tala Birell
în "Ilustraţiunea Română"
Într'o vacanţă pleacă la Londra, unde se întâlneşte cu Conrad Veidt, care o recomandă unui producător de filme englez. Aici îşi face debutul pe ecran, după care e invitată la Hollywood, pentru rolul din "Nagana". “Nagana" obţine un succes neaşteptat. Tala Birell este comparată cu Greta Garbo, o Garbo mai tânără, mai voluptoasă. Criticii americani o ridică în slava cerului, profetizându-i o carieră stralucită. Tala Birell este asaltată cu propuneri. Marile case de filme vor să-şi asigure colaborarea ei cu orice preţ. Tala Birell este turburată de acest succes, prea mare pentru vârsta ei. În cele din urmă se hotărăşte: va rămâne la Hollywood. Nu prea se împacă cu producătorii de filme, care nu vad în dânsa decât o femeie fatală, dar se resemnează şi continuă să apară în roluri de “vampă". În filmul muzical “Un vis în doi” i se dă rolul unei vedete de cinema, un personagiu care ironizează pe Greta Garbo. Regizorul a avut aceasta idee din cauza asemănării ei cu marea stea scandinavă.

Tala Birell în "Ilustraţiunea Română"
Un film de aviaţie, “Air Hawks", în care apare alături de regretatul aviator Wiley Post, e un nou succes pentru bucureşteanca noastră. Urmează apoi “The Captain Hates the Sea" cu John. Gilbert, un film realizat de regizorul Lewis Millestone, care după cum se ştie este originar din Basarabia. Ultimui ei film este “Noaptea visurilor mele", unde apare alături de Lilian Harvey şi Tullo Carminati în regia lui Victor Schertzinger, regisorul celebrei Grace Moore.

Tala Birell
în "Ilustraţiunea Română"
Tala Birell vorbeşte curent româneşte. N'a uitat şi nici nu va uita limba ei părintească. Dacă ai făcut liceul la Bucureşti, desigur că nu te poţi lepăda de limba română, chiar dacă trăieşti numai printre străini şi eşti considerată drept vedetă americană. Tala Birell are câteva foste colege de şcoală la Bucureşti, cu care este în corespondenţă. Ar putea să scrie în franceză, dar după cum e şi firesc, ea întrebuinţează româna. Ea nu-şi ascunde originea. În studiouri s'a întălnit cu  Edward Robinson. Nu ştia că e şi el bucureştean. Mare i-a fost surprinderea când “colegul ei american" a scos într'o pauză de filmare, un ziar românesc din buzunar. Imediat, cei doi bucureşteni au început să vorbească româneşte, spre mirarea întregului studio. Una din fostele colege ale Talei Birell a întrebat-o dacă mai revine 'vreodată în ţară. “Poate" - i-a răspuns vedeta - când cariera mea artistică va fi încheiată. Până atunci mi-e imposibil să plec din America. Dealtfel am obţinut şi cetăţenia Statelor Unite. Cu toate acestea nu voi uita niciodată ţara depărtată în care am copilărit, oraşul în care m'am născut şi am făcut primii paşi în viaţă".

Voi încerca în încheiere să vă dau câteva informaţii succite despre cei trei români pomenţi în articol. Informaţii găsite pe site-uri de specialitate… străine:


Edward Goldenberg Robinson – s-a născut la Bucureşti în 12 decembrie 1893. A avut o carieră importantă la Hollywood – întinsă pe parcursul a aproape 6 decenii, între 1916 şi 1972. Edward Goldenberg Robinson a fost inclus de Institutul American de Film în lista celor mai mari actori americani ai secolului XX. A murit la Los Angeles în 25 ianuarie 1973.




Tala Birell – s-a născut la Bucureşti în 10 septembrie 1907. A debutat pe scenă şi pe marele ecran la Viena. După o scurtă perioadă petrecută în Anglia pleacă la Hollywood pentru un rol în filmul “Bringing Up Baby”. Urmează o carieră de succes în filmul american – filmografia ei însumând mai mult de 40 de titluri. A murit în 17 februarie 1958.

Tala Birell
Lewis Milestone - a fost un regizor american de film, de două ori câştigător al premiului Oscar pentru producţiile „Doi cavaleri arabi” (1927) şi „Nimic nou pe frontul de vest” (1930). S-a născut în 30 septembrie 1895 într-o familie de evrei din Chişinău (numele lui adevărat - Lev Milştein) şi a emigrat în Statele Unite ale Americii în anul 1912. Dintre filmele regizate de Lewis Milestone mai amintesc „Ocean’s Eleven” (1960) şi „Revolta de pe Bounty” (1962). A murit la Los Angeles în 25 septembrie 1980.


Lewis Milestone - regizor originar
din Chişinău - de două ori laureat
 cu premiul Oscar


Citește mai mult... »

O oră cu Agatha Bârsescu

Agatha Bârsescu
Agatha Bârsescu a fost poate cea mai mare tragediană din istoria teatrului românesc. O actriţă cu o carieră impresionantă şi cu succese memorabile pe marile scene ale Europei. S-a născut într-o familie de militari, în Bucureşti, la mijlocul secolului al XIX–lea. În biografiile găsite de mine se menţioneaza 1867 ca fiind anul naşterii. Actriţa preciza însă în memoriile sale: Sunt născută în Bucureşti, strada Radu Vodă no. 11, anul… Da, anul nu’l ştiu precis şi nici nu vroesc să-l ştiu, fiindcă nici nu importă.” Copilăria şi-a petrecut-o la Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său a fost numit şef de garnizoană. “Mă jucam de-a paparuda cu nişte copii de ţigani, pe moviliţa din dosul casei noastre. Toată ziulica zburdam, ţopăiam şi cântam, până ce într-o bună zi am fost dusă la pensionul din Sibiu. La 8 ani am pus capăt voioşiei mele de copilă” – îşi amintea Agatha Bârsescu. La pensionul din Sibiu viitoarea actriţă a învaţat limba germană, care o va ajuta mai târziu să devină una dintre stelele scenelor vieneze.

În timpul studiilor
 la Viena
A urmat prima perioada vieneză din viaţa Agathei Bârsescu: anii petrecuți în pensionul unei şcoli de maici, “Ursulien Kloster”. A revenit în ţară pentru a urma cursurile “Conservatorului de artă dramatică” din Bucureşti. În această a fost angajată a Teatrului Naţional şi a jucat primele sale roluri: în feeria “Fata aerului”, Casilda din “Ruy-Blas” şi Fetiţa din comedia “Pe malul gârlei”. S-a reîntors la Viena, unde a luat ore de canto şi de germană. În anul 1881 a fost admisă la şcoala dramatică a Conservatorului din Viena. Au urmat imediat angajamente semnate cu marile teatre germane şi austriece: “Deutsches Theater” din Berlin şi “Burgtheater” din Viena. Pe scena celei mai importante scene vieneze a vremii, Agatha Bârsescu a debuta la doar 17 ani în rolul Hero – rol care i-a adus actriţei şi primul mare succes din carieră. Iată un extras din cronica apăruta în 23 noiembrie 1883 în “Neue Freie Presse”:


Fotografie din perioada
în care juca la
Burgtheater din Viena
O tânără fată care abia a părăsit şcoala dramatică, a păşit pentru prima dată pe scenă, şi nu pe o scenă din Graz sau Linz, ci pe podeaua fiebinte a Burgtheaterului, şi nu pentru a recita câteva vorbe, ci într’un rol mare, care predomină o piesă întreagă, şi nu într’o limbă maternă pe care a învăţat-o acasă la mama ei ci într’o limbă pe care şi-a însuşit-o încetul cu încetul! Şi această fetiţă, face o impresie atât de puternică, încât la ultima cădere a cortinei, fiecare trebuie să mărturisească: Aicea e un talent puternic şi real care trebuie reţinut bine, căci este un noroc găsit pentru Burgtheterul nostru din ce în ce mai sărăcit de talente. Domnişoara Bârsescu aparţine deci Burgtheaterului. E o onoare pentru ea şi un noroc pentru Burgtheater.” Acesta a fost primul mare succes. Au urmat multe altele, într’o carieră de mai bine de o jumătate de secol. Să o lăsăm însă să ne spună mai departe povestea pe însăşi Agatha Bârsescu – intervievată în anul 1931 de Maia – reporter al revistei “Ilustraţiunea română”:

În rolul preferat: Medeea
“Iaşi! O cameră la hotel Traian. Cum intri îţi dai seama că ai păşit în locuinţa unui artist. Nimicuri de preţ aruncate ici şi colo, diferite tablouri care înfăţisează pe tragediană în rolurile create de ea; fotografiile artiştilor celebri, însoţite de autografe tot atât de celebre; coşuri şi coşniţe de flori uscate - omagii necunoscute pentru o seară de încântare - toate vorbesc de o glorie artistică cum puţine au fost. Priveam atentă o fotografie mai de demult ce înfăţişa pe Agatha Bârsescu în rolul ei preferat, Medeea - când simţii pe cineva intrând în cameră. M'am întors... şi în faţa mea o aveam pe “maestră”, pe însăşi creatoarea “Medeei" demonice.

În "Romeo și Julieta"
Înaltă, maiesioasă, cu ochii blânzi, din a căror privire ghiceşti bunătatea, cu părul argintat la tâmple, Agatha Bârsescu părea în lumina palidă a amurgului o marchiză scoborâtă dintr'un tablou din veacul al XVIII-lea. Nu îndrăzneam să-i mărturisesc scopul vizitei fiindcă auzisem că nu-i place sgomot în jurul persoanei sale: de aceea, când ea singură începu să-şi depene firul amintirilor, am mulţumit providenţei că m'a scăpat din încurcătură.
- Să nu te aştepţi, că îţi voi face o biografie a mea, începu Agatha Bârsescu povestire - fiindcă trebuie să-mi răscolesc amintirile copilăriei, şi ele, ori şi cât, îţi produc în suflet un regret dureros pentru timpurile cari nu se vor mai întoarce nici odată. Atât pot să-ţi spun, că am întâmpinat foarte multe greutăţi până ce mi-am văzut visul de a juca pe scenă. Am avut mult de luptat cu familia. Părinţii mei făceau parte din înalta societate a Bucureştiului, un unchi al meu era ministru de război şi când am intrat în Conservator toate rudele mi-au considerat gestul, ca cea mai mare ofensă adusă întregii familii. După terminarea Conservatorului la Bucureştii, relevându-mă într'un rol din comedia lui Oldnescu-Ascanio: “Pe malul gârlei", am plecat la Viena pentru completarea studiilor.

În Magda
de Sudermann
Acolo, am cunoscut adevăratele succese ce le poate visa o artistă. În urma debutului în Hero - aveam şaptesprezece ani atunci - am fost angajată la Burgtheater şi timp de şapte ani, vienezii mi-au răsplătit munca, cu dragostea şi entuziasmul lor. Îmi aduc aminte de splendidele seri, când întreaga elită şi însuşi împăratul Frantz Josef veneau la Burgtheater să mă vadă în rolurile mele preferate: Sapho, Medeea, Mary-Stuart. Natural, că primirea caldă ce mi se făcea a fost un puternic imbold de a munci şi persevera. După cei şapte ani petrecuţi la Viena, am început să întreprind turnee în principalele capitale ale Europei, dar cu toate angajamentele ce mi se propuneau, mă întorceam iarăşi în oraşul meu iubit: Viena! De el mă leagă atâtea amintiri frumoase încât e naturală dragostea ce i-o păstrez.

Isabelle din Judecătorul
 din Zalameea de Calderon
- Maestră, ştiu că şi în America v'aţi bucurat de aceleaşi succese!
- Da, la New-York am jucat pe Medeea şi sala lui “The People's Theatre" clocotea de entusiasmul românilor şi englezilor, căci am jucat în amândouă limbile. Apoi la Chicago şi Filadelfia mi-au făcut o primire tot atât de călduroasă. În 1923, dorul de ţară m'a făcut să mă reîntorc acolo unde mi-am petrecut anii copilăriei.
- Faptul că aţi călătorit atât şi aţi dus o viată variată, îmi închipui că v’a lăsat multe amintiri ?
- Oh ! Aş putea să scriu un volum întreg Cele mai dragi însă sunt acele legate de prietenia mea cu Carmen Sylva (notă: Regina Elisabeta a României). Îmi aduc aminte şi acum de seara când am cunoscut-o. Se reprezenta “Ullranda", piesa scrisă de Ea, în care jucam rolul principal. Sala era neîncăpătoare pentru tot ce avea Bucureştiul mai distins! Asista întreaga familie regală. Probabil că am plăcut Carmen Sylvei, deoarece mai târziu, de câte ori avea nevoie de mine, mă chema de ori şi unde aş fi fost.

În perioada în care era
 profesoară la Iași
- Dar Viena, oraşul consacrării dv.?
- Vienezii sunt oameni adânc cunoscători ai artei, extrem de entuziaşti în ceea ce priveşte teatrul Nu fusesem de mult la Viena şi credeam că după o absenţă de atâţia ani, publicul m'a uitat. Dar într'o seară, acum patru ani, aflându-mă în vesela metropolă austriacă, m'am dus la Raimundtheater să asist la reprezentaţia unei colege. Cum am intrat în loje, publicul m'a recunoscut imedial şi a ţinut să mă salute cu ropote de aplauze. Gestul acesta m'a mişcat până la lacrimi... Acestea sunt singurele mulţumiri ce îi mai rămân unui artist: să ştie că cei pentru care şi-a închinat viaţa nu-l uită!
- Şi după ce aţi cunoscut atâtea succese în Europa şi peste Ocean, cum vă simţiţi în oraşul nostru tăcut şi retras?

Agata Bârsescu în revista
"Familia" - 8/20 ianuarie 1995
- Mă simt bine fiindcă sunt între ai mei. Şi apoi moldovenii, cu obişnuita lor fire primitoare, mi-au întins braţele cu drag. Dar fericirea mea e când mă aflu printre elevi la Conservator şi când văd că munca mea nu e zadarnică. Mi-e drag rolul de profesoară şi îndrumătoare a viitorilor reprezentanţi ai clasicismului. Şi dacă mai am o dorinţă, e aceea de a revedea Viena. Viena tinereţii mele!
Şi Agatha Bârsescu rămase cu ochii aţintiţi în lumina roşiatică a jarului din cămin. Acolo, în pâlpâirile focului îşi revedea toată viaţa de strălucire, cu bucuriile, dar şi cu suferinţele ei - viaţa de artist!

Agatha Bârsescu a murit în anul 1939 şi este înmormântată în cimitirul Eternitatea din Iaşi. Pe piatra ei funerară stă scris: „Aici odihneşte geniala tragediană, Agatha Bârsescu, gloria neamului românesc care a ilustrat teatru până la desăvârșire în țară și străinătate."


Surse:

- articolul “O oră cu Agatha Bârsescu” – semnat “Maia” – publicat în “Ilustraţiunea română” (numărul din 12 Martie 1931);



Citește mai mult... »

O româncă – vedetă a filmului mut: Eliza la Porta

Eliza la Porta (sau Elizza la Porta) a fost o actriţă originară din România care a avut în perioada interbelică o carieră relativ scurtă - dar plină de strălucire - în lumea filmului mut. Frumoasa brunetă născută în Craiova la 1 martie 1902.  Eliza Streinu (numele adevărat al actriței) a debutat pe ecranul cinematografelor în anul 1926, în tragedia  “Studentul de la Praga”, în rolul “vânzătoarei de flori Lydischka”, alături de doi actori celebri ai acelelei epoci: Conrad Veidt şi Werner Kraus. Despre perioada debutului ne povesteşte chiar Eliza Streinu într-un mini-interviu publicat de Titus Nestor în revista “Realitatea ilustrată”: În ultimul timp numeroşi cititori ne-au cerut amănunte asupra personalităţii artistei Eliza la Poarta, şi foarte mulţi dintre ei nici nu ştiu că această vedetă a ecranului european ne este compatrioată.


În dreapta: cadru din tragedia "Die Sporckschen Jäger" (1926)
Eliza La Porta alături de Walter Rilla 
ELIZA STREINU s'a născut în cetatea banilor, Craiova, acum 23 de ani. Tatăl ei era intendent al teatrului din acest oraş. Fiind din primii ani ai copilăriei în contact cu viaţa teatrală, Eliza simte o deosebită atragere către viaţa artistică. La 14 ani şi jumătate, tânăra Eliza Streinu este primită la conservator, clasa dramatică. După doi ani debutează pe scenă, într'un rol mic. Dar pe cât de mic îi era rolul, pe atât de mare îi era fericirea, căci visul i se implinise. În urmă însă, părăsi teatrul, pentru a pleca în Germania cu soţul ei, La Porta. După un an, rămâne văduvă, cu o drăgălaşă fetiţă. Lipsită de mijloace, Eliza la Porta debută în cinematograf, care o interesa. Străină, necunoscută de nimeni, obţinea doar mici roluri de figuraţie. Dar această tânără şi muncitoare fiică a Craiovei, avea un alt destin: “Soarta mea – povesteşte ea - a fost decisă de un autobuz, care întârziase cu două minute. Aşteptam în staţie şi în acest timp eram observată, fără ştirea mea, de un cunoscut artist de cinematograf. Autobuzul sosi şi plecă mai departe fără mine. Între timp domnul acela intrase în vorbă cu mine şi mă rugase să-l însoţesc până la o casă de filme, care căuta de mai multe săptămâni, tocmai tipul pe care-l încarnam eu.”

Era vorba de filmul ‹‹Studentul din Praga››. Într'adevăr, Eliza la Porta joacă primul ei mare rol în această puternică tragedie alături de marii Conrad Veidt şi Werner Kraus. La reprezentarea acestui film la Berlin, întreaga presă a adus elogii tinerei interprete a tigăncii din film. Cu acest film, Eliza la Porta cucereşte pe deplin locul de stea a ecranului. Rolurile se succed unul după altul şi succesele se perindă. Acum un an, frumoasa olteancă s'a recăsătorit cu Gustav Froelich (notă: de fapt era vorba de Siegfried Pinkus), o vedetă a ecranului şi el. Alături de Maria Florescu, Yonell, Mihalescu, Genici Missirio, Genica Atanasiu, Pola Illery, Eliza la Porta face cinste tării sale şi ne arată că în străinătate, avem artişti buni, nu numai de teatru, ci şi de cinematograf.”



A urmat – în perioada 1926-1930 - o serie importantă de roluri de filme germane, în marea majoritate melodrame: Der Herr der Nacht (1926), Die Sporckschen Jäger (1926), Schenk mir das Leben (1926), Die Frauengasse von Algier (1926), Laster der Menschheit (1927), Das Recht zu leben (1927), Der Kampf des Donald Westhof (1927), Das Spielzeug schöner Frauen (1927), Die Hölle der Jungfrauen (1927), Leichte Kavallerie (1927), Casanovas Erbe (1928), Robert und Bertram (1928), Anastasia, die falsche Zarentochter (1928), Das Recht der Ungeborenen (1929), Engel im Séparée - Mädchen in Gefahr (1929), Fundvogel (1930), Großstadtpiraten (1930).

Cariera Elizei la Porta a intrat în declin – asemeni carierei  multor altor vedete ale filmului mut – odată cu apariţia filmului sonor. Antisemitismul din Germania acelor ani  şi-a pus şi el amprenta asupra destinului acestei frumoase şi talentate actriţe: soţul ei – Siegfried Pinkus a fost exclus din cinematografie în anul 1933 datorită originii sale evreieşti. Ca urmare familia actriţei a emigrat – în anul 1940 - în Statele Unite ale Americii. După o periadă în care au locuit la New York – cei doi s-au stabilit la Los Angeles. Cu toată apropierea de Hollywood, frumoasa actriţă nu a mai apărut niciodată în faţa camerelor de filmat. Eliza la Porta (devenită Pinkus) a murit în 15 noiembrie 1997, la vârsta de 95 de ani, în casa ei din California şi a fost înmormântata în "Hollywood Forever Cemetery".

Sursa: articolul "Eliza la Porta" - semnat Titus Nestor - publicat în numărul din 16 martie 1929 al revistei "Realitatea Ilustrată" - din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Un actor român la Hollywood: Bob Curwood

Bob Curwood, un important actor american din perioada filmului mut, a fost de naţionalitate română. Bob Curwood, pe numele său adevărat Ioan Balaş, s-a născut - după cum singur mărturiseşte într-o scrisoare adresată în anul 1930 revistei “Realitatea Ilustrată” - în anul 1899 “într-un sătişor de lângă Braşov” (nu Buzău - aşa cum apare în majoritatea biografiilor). În perioada 1927 – 1930 a jucat pentru celebrele studiouri “Universal Pictures Corporation” într-un număr important de producţii hollywoodiene – majoritatea scurt metraje – dintre care amintesc: Ridin'Wild (1927), The Battling Buckaroo (1927), The Dangerous Double (1927), The Scrappin'Fool (1927), The Death's Head (1928), The Secret Outlaw (1928), A Romeo of the Range (1928), Ridin'Leather (1929), Playing False (1929), Cowboy Pluck (1929), Days of Daring (1929), The Ranch Foreman (1929). Voi rezuma pentru voi două articole dedicate actorului american de origine română Bob Curwood, articole publicate în presa interbelică:

Bob Curwood - un actor român la Hollywood
Veşti de la Bob Curwood

Am publicat, anul trecut, în revista noastră două articole în care relevam ascensiunea lui Bob Curwood şi originea lui de român neaoş. Zilele trecute, o scrisoare ventă din America, ne-a adus veşti de la compatriotul nostru. Printre altele, Bob Curwood, acest tânăr şi talentat artist, mărturiseşte dragostea cea mare pe care o poartă patriei sale. Într’adevăr, în America, Bob Curwood este cel mai popular şi mai apreciat “star" al filmelor sportive. Este idolul spectatorilor aşa cum era odinioara Rudolph Valentino pentru filmele de salon. Din punct de vedere artistic presa îl pune alături de Charlie Chaplin, socotindu-l ca un adevărat geniu al cinematografului. Pentru că Bob Curwood nu se limitează la a-şi interpreta numai rolurile. El îşi scrie scenariile şi le interpretează şi tot el şi le regisează, ceea ce n'au ajuns să facă până acum, decât  Charlie Chaplin şi Eric von Stroheim.După ani îndelungaţi de lucru prin studiourile străine, unde a interpretat peste douăzecişicinci de filme, Bob Curwood a pus bazele propriei sale case de producţie, care contează actualmente printre cele mai renumite de la Hollywood. Faptul că l’am văzut atât de rar pe ecranele noastre se explică uşor. Nimeni n'a avut reprezentanţa filmelor sale pentru România.

Bob Curwood  în revista
 "Realitatea ilustrata" 
Ori, departe de a fi pe deplin satisfăcut de celebritatea de care se bucură în străinătate şi dornic de a fi cunoscut în ţara-i natală, Bob Curwood îmi scrie că s'a decis să realizeze o serie de filme cu subiecte româneşti, brodate pe fapte istorice sau pe legende nationale. Vor fi primele filme româneşti realizate în America şi valoarea lor va fi cu atât mai mare cu cât animatorul lor s'a pus de la început în slujba propagandei naţionale, cunoscând mai bine decât oricare altul, farmecul ţării noastre. Şi dacă statul vrea să dovedească interesul pe care-l poartă propagandei prin cinematograf, e momentul să înceteze cu subvenţiile acordate străinilor cari nu ne cunosc câtuşi de puţin ţara. Avem un element de valoare în lumea cinematografică, un om devotat patriei şi un cunoscător neîntrecut în materie, care e capabil să realizeze oricând producţii exploatabile în toată lumea. Nu ne trebuiesc filme numai pentru ţară, ci şi pentru străinătate, unde avem nevoie de propagandă eficace. Din acest punct de vedere numai Bob Curwood e omul către care ne putem îndrepta încrederea şi speranţele, cu toată siguranţa. Într’unul din numerele viitoare ale revistei noastre, vom publica în amănunt biografia compatriotului nostru de la Hollywood precum şi peripeţiile prin care a trecut în ascensiunea’i către celebritate şi bogăţie.” (Articolul “Veşti de la Bob Curwood” - semnat Joseph de Saxa – “Realitatea Ilustrată” din 17 iulie 1930)


Vă ofer şi transcrierea scrisorii adresate de Bob Curwood revistei “Realitatea ilustrată”: Eu, Bob Curwood sunt român, mi-am schimbat numele ca să pot ajunge a fi cineva fără dificultăţile pe cari li se pun tuturor străinilor. Şi după 15 ani de muncă neobosită departe de ţara mea, am ajuns să fiu iubit şi apreciat de întreaga Americă. Numele meu adevărat e Ioan Balaş, născut într’un sătişor de lângă Braşov, şi-am plecat în lume cu dorul de a face ceva, şi-am făcut. Aş avea mare bucurie ştiind că fraţii mei din ţara mea mă ştiu şi nu mă privesc la fel ca pe ceilalţi străini. Bob Curwood

Scrisoarea adresată de Bob Curwood
 "Realităţii ilustrate"


Românii pe ecranele străine

Acum  trei ani am publicat în paginele ziarului nostru despre succesele românului Ion Balaş pe ecranele americane unde e cunoscut sub pseudonimul de Robert-Bob Curwood. El şi-a împrumutat acest nume de la J. O. Curwood, romancierul american căruia i-a turnat în film mai multe romane. Bob, stăpân pe mesteşugul peliculei, bun regisor, şi în urma succesului repurtat în întreaga Americă, îşi face o producţie proprie în care îşi investeşte toată averea lui. El este primul care toarnă filmele vorbitoare sută la sută...
Şi pe când toate îi merg în plin şi-şi vede visul împlinindu-i-se, sperând a înfăptui lucruri şi mai mari, se întâmplă formidabilul dezastru financiar din 1931 din Statele Unite, care a dus la ruină mii de bogătaşi americani. Bob care avea peste două milioane de dolari angajate în întreprinderi cinematografice, având şi bani depuşi în bănci, a pierdut totul ramânând cu lucrări nesfârşite şi contracte neachitate. Bob văzându-se distrus, a trebuit s'o ia de la început. Luni de zile a rătăcit printre miile de şomeri cari mai înainte cu câteva zile fusesera miliardari şi astăzi n'aveau o bucată de pâine. Sute de mii de artişti umblau după angajamente. Se întâmplase o revoluţie în lumea filmului. Unele stele căzuseră şi se ridicaseră altele.

Actor roman la Hollywood
 Bob Curwood
Bob cu durere în suflet, dar fără să se lase învins, plecă în Mexic, unde ca regisor a turnat câteva filme în Mexic şi Veracruz. A luat clişee îndrăzneţe pentru jurnalele sonore a mai multor case, şi după un an s'a reîntors la Hollywood cu un mic capital şi imediat a fost angajat de-o casă din San Francisco pentru turnarea câtorva filme de cowboy în Vest. Mai târziu, în 1933, Bob reuşeşte la un concurs în Hollywood şi e trimis de asociaţia marilor case de filme la expoziţia internatională din Chicago, ca reprezentant al industriei cinematografice. Reîntors la Hollywood, Bob e angajat de “Universal" ca regisor şi star. Şi iatăl pe Bob din nou refăcut, gata să înceapă lupta. Înzestrat cu o voinţă nestrămutată, o încredere oarbă în puterea şi munca lui, o adâncă pricepere în industria filmului pe care şi-a asumat-o după lungi stăruinţe, Bob e gata de-a face faţă neprevăzutului în orice împrejurare. Bob prin munca lui a ştiut să se impuna tuturor, fiind stimat şi apreciat. Odată chiar a şi spus: “Aş dori barem a mia parte să fiu iubit în România mea, cum sunt iubit aici, în statele Americanilor".

Filmele lui Bob sunt pline de peripeţii, înscenate fără trucaje, totul fiind făcut în plină natură. Bob e un călăreţ ne'ntrecut, jongleur în aruncarea lassoului, boxer neobosit, un glas frumos, vorbind la perfecţie engleza şi mexicana, fotogenic şi cu un râs sănătos, tânăr şi plin de speranţă. Bob e omul care trebue s'ajungă să'nfrângă soarta, oricât de vitregă ar fi ea şi să facă în viaţă lucruri mari. Cunoscător profund al industriei peliculei, Bob are planuri mari cu inovaţii îndrăzneţe. Noi ne putem mândri că un Român, fără nici-un ajutor, prin el, a ajuns să se impuna străinilor, să fie cotat şi apreciat. Vom reveni în curând cu noutăţi despre Bob Curwood, fiind păcat ca tocmai noi să-l dăm uitării, când o lume întreagă îl cunoaşte şi apreciază.” (Articolul “Românii pe ecranele străine” - semnat C.A. Russey – “Realitatea Ilustrată” din 13 februarie 1935)

Se pare însă că Bob Curwood nu a reuşit să redevină un star. Filmul sonor îşi cerea tributul. Accentul românesc cu care vorbea limba engleză nu a fost pe placul publicului. Bob Curwood a murit în anul 1980 în Mexic.

Citește mai mult... »