Marioara
Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre actrițele care au dominat scena
românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F. O. Fosian o
caracteriza astfel:
“Iată actrița de ilustră
personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare
putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care
erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită,
amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de
la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea”
la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie
complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de
vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.” (1)
Marioara
Voiculescu s-a născut la 9 iulie 1885 în București. În adolescență era o fire rebelă, “svăpăiată”, motiv pentru
care colegele de la externatul “Gloria” o porecleau „Scarloiul”.
Viitorul dramaturg Zaharia Bârsan, cel care a
cunoscut-o pe viitoarea actriță încă din perioada adolescenței, o caracteriza
astfel:
“Ce drac de fată!... Artistă ar trebui să se facă!...”. Marioara Voiculescu evoca această perioadă într-un interviu acordat în anul
1929 revistei “Realitatea
Ilustrată”:
“- … și astfel, din
cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan,
care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul. Aveam
tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi
era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de
nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:
- Ce temperament are această
fetiță și ce bună artistă ar fi!
Vorbele lui mi se
întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam
după cum am spus 14 ani când într'o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem
și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană", m'am dus
la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s'a făcut obiecția că sunt încă un
copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile
și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.” (2)
Marioara
Voiculescu a fost admisă, cu dispensă de vârstă, la Conservatorul de Artă
Dramatică din București. A studiat cu marii actori Aristizza Romanescu și Petre Liciu. În
anul doi de Conservator – avea doar 15 ani – Marioara Voiculescu a jucat rolul
Julietei din “Romeo și Julieta”. A urmat rolul principal din “Casta-Diva”.
Perioada este evocată trei decenii mai târziu în
interviul din “Realitatea
Ilustrată”:
“- Fiind încă la
conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din “Hamlet”, Julieta
din “Romeo și Julieta”, Anca din “Vlaicu Vodă”, etc.
- Care a fost prima
piesă în care ați jucat?
- “Peste Dunăre”, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde
aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzând
fulgii ce cădeau. De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam,
din nervozitate, fisticuri, alune, etc. și Gusti (notă:
regizorul Paul Gusty) mi le smulgea cu
forța din mâini, căci altfel aș fi intrat cu ele în scenă. Până în ziua de astăzi
încă am acest trac, bineînțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de
fisticuri și alune, și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din
argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala, mai ales la premieră.
- Cui îi datorați
dv. strălucita carieră pe care a-ți făcut-o?
- Lui Gusti.” (2)
Marioara Voiculescu - o Sarah Bernhardt a României
În
anii care au urmat Marioara Voiculescu a dat viață unui număr impresionant de
personaje pe cele mai importante scene ale țării.
A fost comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene
europene: cu Eleonora Duse, cu Sarah Bernhardt sau cu Rejane. Dar pentru că nu
îmi propun să alcătuiesc în acest articol o biografie a celebrei actrițe, vă propun să
ne întoarcem la interviul acordat revistei “Realitatea Ilustrată” în
anul 1929:
“- Acum vă rog, o
amintire din viața dumneavoastră.
- Nu știu pentru alții,
dar pentru mine amintirile păstrează totdeauna o notă de tristețe. E drept, în
viață ai amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor
vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.
- Totuși, vă rog o
amintire veselă.
- Eram înainte de
război, în turneu la Huși cu Demetriad, unde jucam “Romeo și Julieta”. Noi aduseserăm decorurile din
București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai
ales cele pentru scena balconului. După ce ne-am căznit o dimineață întreagă,
ni s'au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm
unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc
foarte repede și nimic n'a putut să mă convingă să mă urc în balconul
improvizat. Forțată de împrejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se
clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia din cele mai
îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia să imite la această scenă cântecul privighetorii,
cu un ulcior cu ape din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile
pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu “privighetoarea” ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau
cafele negre în sala spectacolului și în momentul cel mai patetic al rolului,
cafeaua a dat în foc la ogeac, frigând-o pe cafegioaică. Țipătul ei răsună îngrozitor
în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie… Și astfel am
jucat la Huși “Romeo și Julieta”.
- O întâmplare tristă?...
- Întâmplările
triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm
parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac
parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din
aceste întâmplări se datoresc mai ales nouă, femeilor…
- Care a fost prima
d-voastră dragoste?
- Nu m'ați lăsat să
termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi
permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere.
O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și desnodământul
e cu atât mai tragic pentru noi.
- Ce proiecte aveți
pentru viitor?
- Să fac teatru și
numai teatru.
- Cinematograful nu vă
atrage?
- Îmi place, dar nu
mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vreun regret e că din anumite motive
n'am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și
azi numele… “
Visul
Marioarei Voiculescu de “a face teatru și numai teatru” până la sfârșitul
vieții nu avea să se împlinească. În anii care au urmat celui de Al Doilea
Război Mondial, Marioara Voiculescu a fost exclusă din teatru pentru că a
refuzat să joace în piesele de teatru cu temă realist-socialistă. A rămas
pentru o perioadă profesor al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică
din București, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu,
Mihai Berechet. Marea actriță a avut o viață îndelungată
(a murit la București, în 3 martie 1976), dar pe scena teatrului nu a revenit
niciodată.
Marioara Voiculescu nota în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipsește Teatrul, cum mi-ar
lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăț, să repet. Mi-e dor de oboseala până la
extenuare a repetițiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să
sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc așa cum mintea mea pricepe și-și
imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de
sentimentul de ușurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului
la moarte care a primit vestea grațierii. Mi-e dor de întunericul din culise,
de praful și mirosul decorurilor. Mi-e dor tare și sufăr”. (3)
Surse:
(1) F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941
(2) Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”
(3) Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.
(1) F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941
(2) Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”
(3) Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.
Citit cu mare drag şi interes,
RăspundețiȘtergereNu pot decât să mă bucur. Te mai aștept pe blog, Mihaela!
ȘtergereSuperb articol!
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru postarea pe care am citit-o cu sufletul la gură!
Sincer , nu știam de existența acestei Doamne a teatrului românesc și vă mulțumesc încă odată pentru minunatele postări!
Mulțumesc și eu pentru cuvintele de apreciere. Te mai aștept pe blog, Doinița!
RăspundețiȘtergeres-au transformat enorm artiştii,şi nu numai ai noştri,dar cred că au cam aceleaşi obiceiuri!
RăspundețiȘtergereDe ieri... De azi...
ȘtergereMinunat articol, faceti dreptate marilor valori aproape necunoscute.
RăspundețiȘtergereIncerc doar. Adevărata redescoperire a valorilor de altădată se lasă încă așteptată...
RăspundețiȘtergere