Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

O seară într-un “club" interbelic

Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încântat să citesc un articol despre un "club din alte vremuri”. De fapt este vorba despre o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântată de celebrele jazz-band-uri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând. Cei mai noi dintre bucureşteni de fapt… Articolul este însă mai mult decât o simplă relatare a unei zile de duminică petrecută la “complet” – pentru că aşa se chema salonul de dans. E şi o dulce-amară poveste despre dezrădăcinare. O poveste a celor care şi-au părăsit satul natal  – din care alte motive decât lipsa mijloacelor de trai? – şi care au plecat la Bucureşti să îşi caute un rost. O poveste a dezrădăcinarii care se tot repetă începând de atunci…

La complet
Taraful de lăutari de la "complet"
De ce toate Mariţele, Ilenele sau Saftele, care în casele noastre domnesc peste lumea măruntă a cratiţelor, a măturilor şi a scării de serviciu, la apropierea binecuvântatei Duminici, încep să trepideze de o viaţă nouă, nu mai pot sta locului, sunt gata să explodeze în plânsete sau invective dacă vreo cauză neprevazută le întârzie în serviciu? Pentru aceste umile roabe albe ale gospodăriilor noastre, Duminica e ziua feerică a libertăţii, când îşi pot întrebuinţa timpul numai după fantezia lor, când îşi pot întâlni neamurile, când pot reconstitui, în centrul oraşului tentacular, o atmosferă intimă, ca acasă. Pentru ca să fie desăvârşită “culoarea locală”, un negustor igenios, cunoscând nostalgia servitoarelor şi servitorilor noştri după locul lor de baştină, a creat în inima Bucureştiului, un local special pentru ei.

Idilă la "complet"
E un imens hambar de scânduri, situat lâugă fostele Hale Centrale, unde în fiecare Duminecă se întâlneşte mai toată populaţia domestică a Capitalei. În vasta sală de lemn, decorată cu ghirlande de foiţă tricoloră, se înghesule dansatori ciudaţi, care se sucesc pe loc, într-un soi de dans personal, în jurul unui taraf de lăutari, care îi trag îndrăcit cu arcuşul. Mariţele noastre, azi în haine de gală, cu cămeşi albe scrobite, cu fuste bătute în fir, înfoiate, se lasă strânse bine în braţe de voinici mai mult sau mai puţin respectuoşi, care profită de înghesuiala excesivă. Dansatoarele chicotesc gâdilate şi pleznesc în şagă cu dosul palmei peste obrazurile înfierbântate ale partenerilor indrăzneţi. Taraful de lăutari care e aproape stâlcit de gloata dansatorilor, are un repertoriu din cele mai variate. Dansatorii, fiecare din altă regiune - cer cântecele cele mai ciudate - aşa cum le-au auzit cântate de vreun Lae Chiorul, lăutarul din satul lor. Lăutarii se execută, şi, pe rând, toată lumea e satisfăcută...

La complet
De la horă...
Ca să intri în sala de dans trebuie să plăteşti 10 lei la intrare. Nu există alt bufet, aşa că cei care obosesc sau li se usucă gâtlejul, trec la cârciuma de alături unde dau pe gât o duşcă de rachiu verde de izmă, ca să prindă puteri. Când rachiul verde începe să-şi ridice aburii spre creier, sala se transformă într-o reuniune de familie. Dansatorii îşi schimbă partenerele, le învârtesc până încep să ţipe şi veselia e în toi când numărul păhărelelor de rachiu e direct proporţional cu cel al tururilor de dans.Afară, ca să nu plăteasca taxa de intrare, stau cei mai în vârstă, care au venit aici, la petrecerea tineretului, ca să mai afle ceva de acasă.
- Ai auzit, cumătre Marine, că lui Nae al Lixandrei i-a crăpat ghiţica a bălană?

...la ceardaş
Pe chestia “ghiţicei" se vorbeşte ceasuri întregi, se comentează şi toţi aceşti ţărani sfătoşi, care au fost rupţi de necesităţile vieţii de treburile lor gospodăreşti, caută pentru câteva ore să-şi dea impresia că nu se mai ocupă de ciudatele însărcinări ce le capătă de la patronii lor orăşeni. Şi în timp ce aceştia păstrează viu dorul de colţişorul lor de pământ părăsit, tineretul din şopronul de dans a încins o bătută generală care ridică praful din scânduri până la tavan. Fiecare cântă ce-i trece prin cap, chiuind unii “Pe şoseaua dintre vii”, alţii “Două lemne, două doage". Petrecerea la “complect" e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să sa transforme într’o învălmăşală de bătături călcate.Femeile vor ţipa ca la baie, pumnii, obişnuiţi să mânuiască secera, se vor repezi ca proiectilele, capetele vor suna troznite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaşte. Dar e fatală ca şi rachiul, ca şi muzica, ca şi dansul.
Luni, în zori, un bătrân filozof va mătura salonul de praf şi în mormanul de gunoi, printre măselele scuipate şi beţele smulse, va găsi stâlcită şi floarea viorie ce i-a pus-o Ion, Mariei în păr şi s'a pierdut la înghesuială.

Sursa: articolul “Duminica, la complet” - semnat “Rex” – “Ilustrațiunea Română” din 9 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Faimosul “Tour de France” în anul 1936

Zilele acestea se desfăşoară o competiţie sportivă de mare anvegură: Turul Ciclist al Franţei. Spectacol total, eveniment care stârnește patimi şi care naște rivalităţi sportive – dar nu numai – pe tot mapamondul. Din punct de vedere istoric, Turul Franţei  este o competiţie născută cu aproape trei decenii înainte de organizarea primului Campionat Mondial de Fotbal. Anul 1903 este punctul de  referinţă din istoria ciclismului fiind anul în care a avut loc primul Tur al Franţei, cursă care este considerată şi în zilele noastre “competiţia regină” a acestui sport. Din păcate, nu ne putem mândri cu o participare românească în Turul Franţei. Din câte ştiu - dacă ma înşel rog fanii acestui sport să mă corecteze – singura participare a românilor în această competiţie a avut loc în anul 1936. Am fost reprezentaţi atunci de patru ciclişti care, din păcate, au fost descalificaţi pentru depăşirea timpului limită la sfârşitul etapei a treia. Dar iată cum era reflectat “LE TOUR DE FRANCE” acum 80 de ani în presa de la Bucureşti:

“Tour de France” - 1936
Iulie e luna sporturilor în Franţa, iar sportivii din toate ţările Europei, în această epocă a anului, au ochii aţintiţi asupra Franţei, unde se dispută faimosul „Tour de France", cea mai importantă cursă ciclistă, nu numai din Franţa, dar şi din lumea întreagă. Aproape o lună de zile - căci durează trei săptămâni şi jumătate - turul acesta formează subiectul de preocupare generală nu numai în oraş, dar şi la ţară, la cel bogat şi la cel sărac, şi chiar oamenii cei mai refractari la sport, fără voie, se însufleţesc şi dânşii, aflând - şi uneori chiar ducând mai departe - svonuri despre această întrecere.

Le tour de France
Concurent gata de plecare în Turul Franţei 1936
Cât priveşte pe sportivii, pentru dânşii e un punct de onoare să fie sau să pară că sunt (ceea ce adesea e cam acelaşi lucru) cei mai bine informaţi. Politica, ştiinţa, evenimentele de toată ziua chiar cele mai grave, trebuie să lase locul „turului” iar presa întreagă se preocupă la loc "de frunte” de problema cea mai importantă: „cine va fi invingătorul etapei următoare?" - „echipa 30-a îşi va păstra oare forma?” şi altele de felul acesta. Iar între timp, de- a lungul etapelor, concurenţii străbat şirurile de admiratori al căror entuziasm nu cunoaşte margini şi care au pentru favoriţii lor tot felul de îmbărbătări. Şi zilnic auditorii la radio aşteaptă, cu înfrigurare ultimele ştiri date de postul lor, în timp ce difuzoarele, aşezate cam peste tot proclamă în cele patru vânturi situaţia echipelor, iar microfoanele culeg impresiile oarecum gâfâitoare, ale invingătorilor.

Le Tour de France
George Speicher - speranţa Franţei în 1936
dă un autograf
voi reda acum un dialog dintre reporterul “S.“ al săptămânalului “Realitatea Ilustrată şi reporterul francez Jean Antoine, unul dintre cei mai reputaţi reporteri sportivi ai Franţei, cel care împreună cu colegul său Levitan, realizau în anii ‘30 radio-reportajelele turului:

„- Raportăm de patru ori pe zi cele întâmplate: mai întâi, dimineaţa pe la 7, apoi la 10 sau la 11, de la punctul de plecare sau de la unul din punctele din parcurs. Apoi un alt reportaj la sosirea în fiecare etapă, care, de obicei se întâmplă cam la 5 după amiază, şi în sfârşit, ultimul reportaj, către orele 8 seara.
- Nu credeţi că e puţin cam... mult?
- Nu, nu. Deloc! Aceste ceasuri le-am ales cu multă chibzuinţă, căci nu trebuie să uităm că există numeroşi auditori cari nu pot să asculte radio în timpul zilei, din cauza ocupaţiilor lor, dar cari doresc totuşi să fie informaţi. Alţii, dimpotrivă, cari n'au putut să ne asculte seara vor fi foarte mulţumiţi să afle dimineaţa un rezumat al evenimentelor din ziua precedentă, precum şi proiectele din timpul zilei.
Le grand Tour
Concurenţi purtând pe umeri  cauciucuri de schimb
- Câte reportaje socotiţi să daţi în total în timpul parcursului ?"
- Probabil mai mult de o sută.
- Numai pentru posturile de emisiune franceze?
Nu numai pentru posturile de stat, dar şi pentru Radio-Paris şi Radio-Luxembourg. Reportajele vor fi dealtminteri difuzate şi de către staţiunile de emisiune spaniole, belgiene şi elveţiene, când turul va trece în apropierea acestor frontiere.
- Ce personal comportă acest reportaj?
- Trei reporteri şi patru ingineri în afară de ceea ce vor vorbi concurenţii.
- Dar nu vi-e teamă că reportagiile dv. se vor asemăna oarecum şi astfel interesul publicului va slăbi?
- Dacă aţi şti ce înseamnă Turul Franţei nu ne-aţi pune o asemenea chestiune. Fiecare etapă - aduce o nouă surpriză; se poate spune că evenimentele variază în aceeaşi măsură ca peisagiu! Ţineţi seama numai de diferenţele de teren dintre câmpiile de la nord, bunăoară, şi masivii Alpilor sau ai Pirineilor şi vă veţi putea face o idee de surprizele care aşteaptă pe concurenţi precum şi asupra pronosticurilor care se pot face asupra rezistenţei sau siăbiciunei probabile a lor, după cum sunt originari din cutare sau cutare ţinut. E talentul radio-reporterului, demn de acest nume, să ştie să prezinte reportajul său cu maximum de amănunte amuzante.

Post de control asaltat de curioşi
Eu, care am făcut de opt ori Turul Franţei, vă pot asigura că nu numai că nu-mi lipsesc subiectele, dar mi-a fost adesea foarte greu să povestesc în cele câteva minute cât timp am microfonul la dispoziţie, tot ce-am putut observa în cursul zilei, căci nu e vorba numai de a relata în mod arid ce s‘a întâmplat unuia sau altuia dintre concurenţi; nu, ceea ce e necesar este de a prezenta publicului atmosfera circuitului, de a-i povesti cele câteva amănunte care-i vor da impresia că a fost cu noi, de a-i vorbi despre camaraderia cicliştilor, despre entuziasmul mulţimii, într’un cuvânt, de a-l face să trăiască... “turul".
- Dar care este lungimea parcursului?
- Ceva mai puţin de 4.000 km. Viteza, care era altădată intre 28 şi 29 km. pe oră, a fost pentru prima dată anul trecut de 30 km. şi 600 metri, datorită învingătorului Romain Maes, care a îndeplinit parcursul în 141 ore, 82 minute şi 39 secunde.
- N'aţi putea să ne spuneţi ce ştigă concurenţii?
- Aceasta variază mult. În principiu, fiecare ciclist angajat de către direcţiune primeşte o sumă fixă. Dar mai ales primele date de către amatorii de sport, înseamnă adesea partea cea mai importantă. Anul trecut, bunăoară, s'a dat o primă de 10.000 franci învingătorului pe etapa Pau-Bordeaux. Cel mai bun ciclist de munte - belgianul Werwaecke - a câştigat şi el o primă specială de 10.000 franci. De altminteri, echipa fiecărei ţări îşi constituie o casă comună şi-şi împarte câştigul la sfârşitul parcursului.

Tour de France 1936
Jean Antoine, stânga,  îşi pregăteşte radio-reportajul
Astfel, în anul trecut, belgienii învingători au putut să-şi împartă o sumă destul de importantă, aşa încât fiecare să primească circa 50.000 franci (aproape 500.000 lei), în timp ce echipa oficială franceză nu avea la sfârşitul parcursului decât 20.000 franci de concurent. t priveşte pe concurenţii izolaţi, şi ei câştigă sume interesante, cum a fost bunăoară Charles Pelissier, care a primit anul trecut 35.000 franci. În general, Turul Franţei nu este o afacere prea proastă pentru concurenţi".
Afară de cazul unei echipa care abandonează - cum a fost din păcate, a noastră - anul acesta.


Sursa: articolul “Turul Franţei – cea mai importantă cursă ciclistă din lume” – publicat de “Realitatea Ilustrată” – numărul din 15 iulie 1936 răsfoit în Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca


Citește mai mult... »

Povestea locuitorilor din grotele de la Ocna Sibiului

România interbelică – asemeni României de azi – era o lume a contrastelor. O lume în care noile și elegantele block-house-uri se înălțau la câțiva pași de bordeiele sărăcăcioase care împânzeau mahalalele orașelor. O lume în care vitrinele luxoase “din centru” făceau repede loc băcăniilor sau crâșmelor dubioase de la periferii. O lume cu lumini și cu umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni și meseriași, muncitori și funcționari, dar și cu lumea mahalalelor – diversă și pestriță și ea. 


Statiuni balneo-climaterice
Băile de la Ocna Sibiului 
Cu toate că știam toate acestea, articolul “Unde se găsesc cei mai săraci oameni din România” – semnat  Joseph de Saxa – publicat de revista “Realitatea Ilustrată” din 9 septembrie 1936 - m-a surprins. În România anului 1936 mai existau oameni care își trăiau viața în grote. Asta în imediata vecinătate a uneia dintre cele mai frumoase stațiuni balneo-climaterice din acea vreme: Nu știu dacă mulți dintre acei care au cutreierat orașelele Ardealului, au avut prilejul să vada “curiozitatea" de care mă ocup în aceste câteva rânduri. Nu cred să o fi văzut mulți, fiindcă ceea ce în aparență e o curiozitate, în fond e unul dintre aspectele tragice ale vieții. Și oamenii fug de aspectele tragice. Curiozitatea  - sau tragedia, dacă vreți - se află la 12 km. de Sibiu, în raza și sub ocrotirea localității balneo-climatice Ocna-Sibiului. Adică acolo unde s'au perindat magnații unguri, cu aceeași indiferență cu care se perindă azi bogătașii țării românești.

UN CARTIER STRANIU

Vizitatorul care-a reușit să se despartă pentru o jumătate de oră de aleile parcului balnear, scăldat în soare și arii de muzică lascivă și a apucat direcția opusă așezămintelor de distracție sezonieră, se trezește, după câtva timp de mers, în mijlocul unui cartier straniu. Șoseaua face o cotitură bruscă, pe sub poalele unui deal pleșuv și în locul caselor obișnuite, care devin din ce în ce mai sărăcăcioase, apare un șir lung de bolte care la prima vedere fac impresia unor cuptoare de pâine.

Oamenii grotelor
Grotele și oamenii grotelor
de la Ocna Sibiului
Rămâi însă surprins când în loc de pâini rumenite, vezi că apar în ușa cuptoarelor fețe ofilite de oameni, a căror privire cerșește hrana pe care tu, vizitator ignorant, ai bănuit-o din belșug înăuntru. Toate aceste bolte, săpate în malul frumos al dealului și înșirate deoparte și de alta a șoselei pe o distanță de jumătate de kilometru, sunt locuințe omenești.


OAMENI ÎN GROTE PRIMITIVE

Nu-ți vine să crezi, dar totuși așa e. Într'o văgăună rudimentar scobită, în peretele dealului - așa cum își făceau oamenii primitivi în era de piatră - pe spațiu calculat la cele mai reduse mișcări și într'un volum de aproximativ patru metri cubi de aer, locuiește câte-o familie compusă din cinci-șase membri. Înăuntru nu există nici o mobilă decât un pat, la unii din scânduri, la alții, care n'au putut să-și procure nici scânduri, din același pământ cu casa. Sunt atât de săraci oamenii aceștia, încât n'au putut să-și construiască nimic, atât de săraci încât ideea unui bordei încă li se pare un lucru imposibil de realizat.

Oameni in grote
Grotele de la Ocna Sibiului
Cel mai înstărit dintre ei e un bătrân, care-a căpătat de lucru pe timpul sezonului balnear și care își poate permite luxul de-a întreține trei guri suplimentare: un cocoș, un câine și o broacă țestoasă, animale care probabil din lipsa altora de aceeași rasă se țin unul după altul, într'o frăție impresionantă. Așa cum moșul însă este cel mai înstărit, există și cel mai sărac dintre toți săracii aceștia. E un tânăr suferind de paralizie progresivă, care nu posedă nici măcar grota de adăpost; el stă cu chirie la unul din ceilalți. Plătește cinsprezece lei pe lună.

OBIȘNUINȚĂ ȘI RESEMNARE

Asupra vieții pe care o duc locuitorii grotelor din Ocna Sibiului mi s'au dat amănunte de un tragism înfiorător. Vara o duc ei cum o duc, fiindcă mai găsesc de lucru prin parcul băilor și pe la locuințele vilegiaturiștilor. larna însă, când orășelul reintră în viața lui normală și când fiecare dintre localnici își strânge chingile de rezistență, până la viitorul sezon lucrativ, existența oamenilor din grote devine ceva imposibil de imaginat. Nu au haine, nu au hrană, nu au lemne pentru încălzit grotele, care se transformă în adevărate ghețării. Ceea ce-au agonisit în timpul sezonului intră în mâna proprietarului. (Pentru că, am uitat să vă spun, că toate aceste grote sunt săpate într'un deal, care are un proprietar ce vine la sfârșit de lună și încasează câte șaptezeci de lei chirie de fiecare “locuință").

Mahalale
"Cartierul mizerabililor"
Se pare însă că oamenii aceștia s'au obișnuit cu chinurile. Nimic nu-i mai impresionează. S'au obișnuit și cu ideea că dintr'o clipă în alta, oricare dintre grotele lor amenință să se prăbușească, accidente care se repetă cu regularitate matematică primăvara, când începe dezghețul. Calmul și resemnarea cu care privesc moartea se poate deduce dintr'un simplu răspuns, pe care l-am primit de la vecinii unei grote, recent prăbușite.
- Nu vă e frică de prăbușire?- i-am întrebat.
- No că ce-o să fie? - mi-a răspuns calm o femeie. S'o dărâmat aistă primăvară și la vecinii noștri și n'o omorât decât doi, unul o scăpat neatins...”

Sursa: articolul “Unde se găsesc cei mai săraci oameni din România” – semnat  Joseph de Saxa – “Realitatea Ilustrată” din 9 septembrie 1936 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

Industria amintirilor

Interbelic
Iconițe sfințite de la...
 Notre-Dame
 
O întreagă industrie trăiește din nevoia oamenilor de cumpăra obiecte - mari sau mai mici, mai scumpe sau mai de duzină - de prin toate locurile pe care le vizitează. Mici fleacuri care să le aduca aminte de locurile prin care au fost în vacanță. Lucruri drăguțe cumpărate pentru cei dragi rămași acasă – daruri mărunte menite să răspundă la întrebarea nerostită de colegi sau de prieteni la întoarcerea dintr-o călătorie: “Ce cadou mi-ai adus?”. O piață așadar a nimicurilor, a fleacurilor drăgute, a micilor obiecte uitate mai apoi prin sertare și care de multe ori au doar o valoare sentimentală. Vorbim tutuși de o piață anuală de aproape 3 miliarde de dolari. Să mai spunem și că turiștii au alocat doar într-un singur an mai mult de 400 de milioane de ore în căutarea de statuete, iconițe, fulare, magneți, vederi, brichete… și alte asemenea “fleacuri”.
Această “industrie a amintirilor” nu s-a născut - după cum am putea fi tentați să credem - în ultimele decenii. Ea exista și era importantă deja în perioada interbelică. Aproape nici o deosebire față de industria suvenirurilor din zilele noastre. Diferă poate doar mica inscripție ascunsă de pe spatele  “iconiței sfințite” cumpărate din fața marilor catedrale. Dacă atunci scria mic “Made in Tchechoslovakei" astăzi de cele mai multe ori scrie “Made in China”. Ceva totuși e diferit în a lumea de azi a suvenirurilor. Nu o să vă dezvălui încă “misterul”. Deosebirea esențială o s-o găsiți singuri în ultimul paragraf al articolului “Industria amintirilor” – semnat de Sandu Vornea și publicat în anul 1935: “(…) Există o industrie întreagă, care se ocupă cu producția standardizată de antichități. Toate orașele care conțin antichități veritabile sunt invadate de asemenea obiecte fabricate în serie, ce se vând foarte scump, deși nimeni nu se mai lasă azi convins, că sunt într’adevăr vechi.”


VOIȚI O BRICHETĂ, O CAMEE, O CRAVATĂ ?

Venetia
Ce mi-ai adus din Veneția?
Există materii sintetice care imită la perfecție fildeșul sau lava. Cameea romană, o artă în care antichitatea a strălucit, se fabrică azi la mașini moderne: cameele, care înainte se săpau pentru a se realiza acele profile fine ca niște efigii de monedă, azi se toarnă în tipare și se scot sute și mii de același fel. Brățări, cercei și inele de acest fel inundă piața italiană sau grecească. În toate porturile Mediteranei, mărgeanul artificial oferă nenumărate obiecte de podoabă: sunt – toate - de sticlă roșie. În unele țări, unde chibritul nu este un monopol de stat, brichetele se vând cu 50-60 de lei bucata, ca de pilda la Malta, în timp ce la noi sau în Franța, aceleași brichete sunt taxate atât de scump de stat, încât prețul unui asemenea obiect se ridică la 500-800 lei. Nimic n'ar fi mai ușor, decât să aduci un astfel de cadou, dar la vamă, dacă te prinde cu o brichetă neștampilată de stat, plătești o amendă extraordinară.
În Italia, de la Veneția, Florența și până la Neapole, și se vând superbe vase de sticlă sau vaporizatoare, și negustorul te asigură că-ți oferă un obiect de Murano, unde se fabrică sticlărie ca o dantelă fină. Pe un astfel de vaporizator, când ajungi cu el acasă, descoperi că scrie : “Made in Tchechoslovakei". Tot în Cehoslovacia sunt fabrici numeroase care produc așa zisul mozaic venețian, mozaic ce nu este câtuși de puțin format din pietricele puse una lângă alta, ci sunt brățări sau alte obiecte turnate în tipare și apoi colorate, dânduli-se un aspect de mosaic vulgar.
Mătasea formează obiecte de cadou pentru călătorul care vizitează Japonia, Malta, Spania... Din cauza dumping-ului japonez, la Malta metrul de mătase se vinde cam cu 60 lei, dar și acest articol este scump taxat la vamă. Cine se duce în Spania, trebuie să aducă negreșit, soției sau flirt-ului său, un șal spaniol. Aceste șaluri spaniole, când sunt veritabile, sunt excesiv de scumpe. Pentru pungile mai modeste, șalul spaniol e o legendă, care se reduce la un fel de basma ceva mai mare, cu broderii de un prost gust execrabil.

Suveniruru
Neapole orașul tartarugii
și al suvenirurilor
 din...  vechiul Pompei
- Stiți ce este “tartaruga"?
La Neapole, am vrut să cumpăr o tabacheră de bagá.
- “Veritabile Tartaruga! ".
Ce să fie acest ciudat “tartaruga"? Așa numesc italienii carapacea de broască țestoasă, acea scumpă bagá, care are o ciudată proprietate: ea se deosebește de obiectele de același fel, făcute însă din celuloid, fiindcă obiectele de bagá nu iau foc. Negustorul ne cere o sumă extraordinară, peste de 1000 lei, pe o nenorocită de tabacheră, care susține că e din “tartaruga", adică din bagá. Într’adevăr, scoate un chibrit, îl aprinde, plimbă prin flacăra lui tabachera, care nu ia foc. Te convinge, dacă nu să-i dai 1000 lei, dar să-i oferi câteva sute după tocmeli interminabile.
Tot la Neapole am avut apoi ocazia să vizităm o industrie ciudată, deasupra căreia era scris: “Fabrică de Tartaruga". Or, noi știam că broaștele țestoase nu se fabrică în uzini. Ni s'a arătat acolo procedeul ce se utilizează pentru ca obiectele foarte ieftine de celuloid, care imita bagaua “să fie făcute neinflamabile”: se ia o placă foarte subțire de bagá, care se lipește deasupra celuloidului cu o presă specială. “Foița de tartaruga" e însă atât de fină, încât are o valoare cu totul redusă. Operația e simplă, iar fabricantul te lămurește:
- Tabachera care v'a fost vândută, într’adevăr nu ia foc pe din afară, dar dacă ați încerca să-i puneți interiorul pe o flacără, ar arde imediat.

ÎN BAZAR

Interbelic
Prin Constantinopol... 
în căutarea unui fes
După cum se vede, aceste industrii ale cadourilor, au ajuns la un rafinament deosebit. Dar patria acelor fleacuri de tot felul, ce se aduc din voiaj, este Constantinopolul, sau mai bine zis era, fiindcă azi bazarul din Constantinopol, după reformele lui Kemal, care au distrus culoarea locală a Stambulului, nu mai este decât umbra bazarului de odinioară. De unde, acum câțiva ani, bazarul era un orășel întreg pe ale cărui ulițe te pierdeai, tras de mâini de toți negustorii, care nu te lăsau până nu cumpărai ceva, azi bazarul se reduce la 2-3 tarabe, sau modeste expoziții de suveniruri orientale, înșirate pe niște lăzi. E o tristă decadență. Aici erau cei mai abili negustori din lume. Ei se țineau după turist și nu-l slăbeau până când nu-l făceau să intre în prăvălia lor.
- Domnule, veniți numai să puneți piciorul pe pragul prăvăliei, ca să-mi meargă bine pe ziua de azi. Nu veți cumpăra nimic, dar nu puteți să-mi refuzați această șansă: numai ca să-mi meargă bine...
Vrând, nevrând, te ducea în pragul prăvăliei, te împingea înăuntru, te așeza pe scaun, îți oferea cafea și țigare și începea să-ți arate toate minunile Seraiurilor, arme arnăuțesti cu prăsele de sidef, papuci albanezi cu ciucuri, narghilele turcești, străvechi călimări de alamă, pentru purtat la brâu, țesături orientale și toate nimicurile industriei moderne de antichități, toate acele fleacuri care nu servesc la nimic, nimănui, dar pe care toți le cumpără. Azi, trebuie să ajungi până la Smirna sau pâna la bazarul din Cairo ca să mai găsești ceva din aspectul de odinioară al bazarului din Stambul.


UNDE SE MAI GĂSESC FESURI ?

Interbelic
Centrul orașului Constanța
 in magazinele căruia găseai
- mai ieftin decăt oriunde -
 toate suvenirurile cumpărate cu greu
 prin marile bazaruri europene
Cei care vin de la Cairo aduc uneori mici cameleoni, care se plimbă ades pe punțile vapoarelor noastre, și sunt striviți de pasagerii ce-i calcă din nebăgare de seamă... Din Franța se aduc cadou, parfumuri. Un cadou mai rar, e maimuța de la tropice; la Malta sunt prăvălii întregi unde se vând turiștilor canari, papagali și cărți de joc. Un canar: 300 lei; cărțile de joc, 30-40 lei. În Germania, în Anglia, în Cehoslovacia, s'a ivit o industrie întreagă pentru fabricarea miciior cadouri, suvenirurilor orientale sau antichităților trucate. Cheltuiești mult la Neapole, în Sicilia, pe Coasta de Azur, la Atena sau la Alger, ca să aduci prietenilor câte un mic obiect, lipsit în sine de orice valoare și de orice gust. După ce ai pierdut la aceste cumpărături și din cauza schimbului și ajungi la Constanța, după marile emoții de la vamă, constați, pe strada principală a portului românesc, că există nu una, ci douăzeci de prăvălii, unde se vând exact aceleași statuete ca cele de la Pompei, exact aceleași vaporizatoare de Murano, fabricate “în Tshechoslovakei",  aceiași papuci turcești, narghilele, tartaruga, țigarete, mozaicuri venețiene și șaluri spaniole după care tu ai fost până la Stambul, la Cairo, la Pompei sau la Barcelona.
Culmea este că aici, la Constanța, fiind mai aproape de Cehoslovacia, care e patria acestor suveniruri, toate aceste obiecte se vând mulf mai ieftin, decât în Italia sau în Turcia! Ba dacă vrei azi să găsesti un fes, un veritabil fes turcesc, cum nu se mai găsește la Istambul, fiindcă Kemal pedepsește cu moartea pe negustorul care ar mai îndrăzni să vândă un fes, ei bine la Constanța poți cumpăra câte fesuri vrei...”

Sursa: articolul “Industria amintirilor” – semnat Sandu Vornea – “Realitatea Ilustrată” din 27 februarie 1935 – citit din colecția Blbliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca


Citește mai mult... »

Cu barca, călare sau pe jos la inundații

  De-a lungul vremurilor România a fost afectată de numeroase inundații și viituri. Numărul inundațiilor de proporții semnalate pe teritoriul României de-a lungul secolelor a fost întotdeauna unul important: 10 - în secolul al XV-lea, 19 - în secolul al XVII-lea, 26 - în secolul al XVIII-lea, 28 - în secolul al XIX-lea și 42 - în secolul XX. Secolul al XXI-lea ne rezervă și el astfel de calamități. Doar în primul deceniu, în România, mai mult de 200 de oameni au murit din cauza furiei apelor.
   De-a lungul secolelor România a avut parte de conducători mai buni sau mai răi, mai cinstiți sau mai corupți, mai gospodari sau mai puțin gospodari. Deși s-au mai făcut de-a lungul secolelor lucrări hidrotehnice sau de protecție împotriva furiei apelor – riscurile de inundații nu sunt nici pe departe eliminate. Și nu cred că în viitorul apropiat să fie rezolvate, măcar punctual, problemele rămase. Diguri de apărare împotriva puhoaielor se mai construiesc pe ici pe colo. "Ghinionul" nostru e că aceste construcții hidrotehnice sunt măturate de ape la primele ploi mai consistente. Care sa fie cauza!?
   O modă a traversat însă secolele: conducătorii României au inspectat întotdeauna zonele calamitate și a au promis celor năpăstuiți că vor lua măsuri imediate pentru prevenirea viitoarelor inundații:

   1862

  Inundații deosebit de grave s-au produs în anul 1837 în București.  Râul Ilfov, afluent al Dâmboviței, s-a revărsat și în anii 1862, 1864 și 1865. Alexandru Ioan Cuza – conducătorul de atunci al României a inspectat călare zonele inundate ale Bucureștiului, însoțit de doctorul Carol Davila. Inspecția nu a rămas făra urmări: au fost începute lucrări de regularizare ale cursului râului Dămbovița în București. Lucrări de amploare au fost executate mai apoi, în timpul regelui Carol I: cursul Dâmboviței a fost canalizat în aval de Grozăvești. Lucrările au fost continuate în perioada 1898-1900 în amonte de Grozăvești, până la Ciurel. Ultimele lucrări de sistematizare executate înainte de cel de Al Doilea Război Mondial au fost construirea planșeului care acoperea Dâmbovița în zona situată între fostul pod al Senatului (în prezent Piața Națiunilor Unite) și Piața Unirii. În anul 1885 a fost dat dat în funcțiune nodul hidrotehnic de la Brezoaiele, situat pe canalul de derivație construit de Alexandru Ipsilanti la începutul secolului al XIX-lea și pe care fusese mutat cursul râului Dâmbovița. Nodul de la Brezoaiele deriva debitele de viitură ale Dâmboviței în râul Ciorogârla.

Inundatii 1862
Domnitorul A.I. Cuza și D-rul Carol Davila
 vizitând cartierul Tărbaci din București,
 inundat de râul Dambovița în anul 1862
    1932

  O ploaie torențială din iunie 1932 a provocat inundații catastrofale. Iată cum e relatată catastrofa în numărul din 7 iulie 1932 al revistei Realitatea ilustrată“: ”Moldova și Dobrogea au trecut prin momente de groază. Ploile căzute au provocat revărsarea apelor și regiunile din Nordul și Estul Moldovei au înregistrat cele mai mari inundații și cel mai sinistru dezastru de o sută de ani încoace. Iașul a fost complet izolat. Bârladul a fost dărâmat pe trei sferturi, numeroase sate au fost rase de pe suprafața pământului, iar puhoaiele mai poartă și azi cadavre omenești și de animale și case întregi, care plutesc la vale și din care se mai aud țipetele supraviețuitorilor”.


Inundatii 1932
Regele Carol II-lea vizitând Iașul pentru a evolua
pagubele inundațiilor din anul 1932
   Regele Carol II a întreprins o vizită la Iaşi pe data de 4 iulie, pentru a evalua consecinţele inundaţiilor şi a fost primit de o mulţime impresionantă. A promis efectuarea de lucrări pentru evitarea repetarii inundațiilor. Lucrări care nu au fost făcute (poate și din cauza vremurilor care au urmat) decât  abia peste 30 de ani când s-a investit în lucrări care să ferească Iaşiul de tragedii similare. În anii 1960-70 s-a realizat adâncirea şi regularizare albiei râului Bahlui, s-au construit digurile de protecţie și de asemenea barajul și lacul de la Sârca.


Iasii sub ape 1932
Inundațiile din Iași - 1932
 Bahluiul ieșit din matcă

  1970

 Cel puțin 1.500 de localităţi au fost devastate de apele revărsate ale Someșului în anul 1970. Ploile au turnat cu găleata timp de o săptămână. Fenomenul neobișnuit a fost determinat de căderea unor precipitații în cantitați nemaiîntâlnite. În perioada 10 -13 mai 1970 precipitațiile au atins intensități ajungând pâna la 100 l/mp în 24 de ore, adică de 2-3 ori volumul total al precipitațiilor care normal cad într-o lună. Cel mai mare dezastru a fost înregistrat la Satu Mare. acolo unde apele au spart digul ce ocrotea un cartier şi uzina electrică şi au lăsat în întuneric mii de oameni ce încercau să se salveze. Au murit într-o singură noapte 52 de oameni. 

Inundatii 1970
Ceaușescu  la inundațiile
din Satu Mare - 1970

   A sosit la faţa locului Nicolae Ceauşescu şi, încălţat în cizme de cauciuc, a parcurs prin apă drumul până la sediul Consiliului Judeţean. Comunicatul apărut în presa vremii spunea: "Conducerea partidului și Guvernul, analizând situația creată, au stabilit o serie de măsuri urgente pentru ajutorarea regiunilor și localităților calamitate, precum și pentru limitarea efectelor negative. La această acțiune participă mii de cetățeni, o contribuție pretioasă fiind adusă de unitățile militare dislocate în acest scop, precum și de formațiunile gărzilor patriotice". Cert este că - fără a fi nici pe departe un admirator al epocii respective - trebuie să recunosc că  în perioada 1970-1980 au fost facute investițiile cele mai importate pentru combaterea inundațiilor din întreaga istorie a României: diguri, lucrări de îmbunătățiri funciare, baraje ș.a.m.d. Pe care după 1990 nu reușim nici măcar să le întreținem. De foarte multe ori chiar le distrugem (exemplul sistemelor de irigații e unul cocludent). Urmarea: ne plângem ba de inundații – ba de secetă!


  2014 

 Conform www.striripesurse.ro: “Premierul Victor Ponta a ajuns marți la Teleorman în zona cea mai afectată de inundații, satul Beiu. El este însoțit de vicepremierul Liviu Dragnea și de ministrul pentru dialog social Aurelia Cîrstea. Ponta a precizat că vrea să vadă locuințele afectate, să vadă unde poate fi făcut digul și cum poate fi remediată problema inundațiilor. Localnicii au venit să îi arate care sunt problemele cu care se confruntă.“Mă duc să văd unde facem digul. Eu dau bani dar vreau să văd întâi pentru ce îi dau. Vreau să îl facem anul ăsta. O să vin să îl văd cu ochii mei, altfel nu cred”, a spus premierul. El le-a mulțumit jandarmilor și pompierilor pentru eforturile depuse". Să înteleg ca Victor Ponta a fost primul conducător al României care “a dat bani pentru un dig”? Era vorba despre banii lui, înteleg... Mă abțin cu greu să nu mai comentez!


Premier in barca
La inundații în... 2014
   2016


  Anul 2016 reprezintă o premieră: Nici șeful statului și nici premierul nu s-au deplasat la locul dezastrelor. Promisiunile de ajutorare a sinistraților se fac doar prin intermediul mijloacelor media. Conform www.adevarul.ro: "Furtuna din ultimele zile a făcut prăpăd în Sălaj. Centralizarea realizată de către Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă arată că din cauza ploilor torenţiale, a vântului puternic, grindinii şi scurgerilor de pe versanţi, în judeţ au fost înregistrate pagube importante. În total, au fost lovite de furtună 30 de localităţi din judeţ, cele mai afectate fiind Ileanda, Marca, Poiana Blenchii, Crasna, Camăr, Valcău de Jos şi Creaca. Bilanţul provizoriu arată că au fost afectate 1.000 de gospodării, 1.900 hectare de teren agricol, 1.256 hectare de păşuni şi fâneţe, şase stâlpi de curent au fost puşi la pământ, 15 fântâni au fost colmatate în Gîlgău, aproape 800 de copaci au fost scoşi din rădăcini, iar anexa unei gospodării din Pericei a luat foc după ce a fost lovită de un trăznet.După cum ne-au transmis oficialii Instituţiei Prefectului, “o raportare finală cu privire la pagubele produse în Sălaj va fi făcută publică peste o săptămână, în urma unei evaluări realizată de două comisii de specialitate”. Aceştia au dat asigurări că nu există localităţi izolate sau fără utilităţi şi că echipe ale ISU “Porolissum” şi ale Direcţiei de Sănătate Publică Sălaj acţionează pentru decolmatarea şi igienizarea fântânilor. Potrivit sursei citate, Guvernul va acorda ajutoare de urgenţă sălăjenilor care au fost afectate de calamităţile naturale".


2016 - Inundații fără "vizitatori"
   2018


2018 - Pod feroviar luat de ape


   Urmează vizitele și promisiunile...

Surse:


Realitatea ilustrată” – numerele din 7 și 14 iulie 1932

Citește mai mult... »