Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

Povestea ilustrată a unui lustragiu interbelic

Lustragiii erau o prezenţa cotidiană a Bucureştiului interbelic. Prezenți în aproape toate intersecţiile importante, înarmaţi cu scaune pentru clienţi şi cu nelipsita lădiţă în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii şi cârpe, lustragiii – sau văcsuitorii de ghete cum li se mai spunea - îşi aşteptau muşteriii. Unul dintre aceşti anonimi ai străzii era Vasile – un micuţ în vârstă de numai 6 ani – copilul care imediat după răsăritul soarelui îşi lua lădiţa şi cutia de conserve care-i servea drept scaun şi pornea grăbit spre centrul Capitalei. L-a descoperit Grossaru – fotograf al săptămânalului “Realitatea Ilustrată” – şi i-a dedicat o întreagă pagină în numărul din 22 septembrie 1937 al revistei:


Imediat după răsăritul soarelui, Vasile îşi ia lădiţa
şi cutia de conserve care-i serveşte drept scaun,
şi porneşte spre centrul Capitalei.
Cine mai dă atenţie micilor văcsuitori de ghete, pe care îi poţi întâlni la fiecare pas, mai ales prin centrul Bucureştilor! Totuşi reporterul nostru fotograf a fost uimit într-o zi, trecând pe Bulevardul Brătianu, de privirea vioaie a micului lustragiu pe care-l înfăţişează fotografiile noastre, şi care la vârsta lui - are numai 6 ani! - îşi îndeplineşte meseria cu un talent şi o dexteritate invidiată poate de mulţi lucrători mai în vârstă. Munceşte sărmanul de la 6 dimineaţa până pe la 5 după amiază, văcsuind conştiincios pantofii îmbibaţi de praful străzilor; în timpul prânzului - când străzile sunt pustii - şterge de praf automobilele de prin staţii, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este şomeur decât are de lucru, vinde şi ziare.

Vasile - Lustragiul de 6 ani
Sărman copil, ce va deveni oare peste 20-30 de anii? Poate vreun magnat al cremei de ghete!

L-a convins! Scuipă voiniceşte
 in perie şi incepe să lucreze.
Dar cine-i va ierta oare lipsa totală de cultură? Căci la vârsta la care majoritatea copiilor abia dacă ştiu cât fac 2 x 2, el trebuie să-şi câştige singur existenţa, ba să-si ajute chiar şi părinţii. Totuşi, nimic nu este imposibil pe lumea asta...”.

Numai când se iveşte vreun client mai 
inimos care-i dă mai mult decât 
taxa obişnuită pentru lustruit,
 işi permite şi Vasile luxul să-şi cumpere
 un porumb fiert de 2 lei !
Câştigul este pus la păstrare în... 
casa de bani, care nu este altceva 
decât o cutie goală de chibrituri.
În timpul prânzului, când străzile sunt 
pustii, Vasile şterge praful de pe maşinile 
din staţii şi caştigă şi astfel câţiva lei.

Sursa: s
ăptămânalul “Realitatea Ilustrată”  – numărul din 22 septembrie 1937 – fotografii realizate de Grossaru


Citește mai mult... »

Moscova și tezaurul României

Alex F. Mihail, reporter în anul 1934 al săptămânalului „Realitatea Ilustrată” se întreba retoric: Se va mai reîntoarce tezaurul de la Moscova?”. Au trecut 80 de ani de atunci şi întrebarea reporterului interbelic a rămas încă fără răspuns. Cu toate acestea cred că nu nu trebuie să uităm să spunem povestea tezaurului românesc copiilor noştri, pentru ca şi ei să cunoască adevărata faţă a vecinului nostru milenar, Rusia. Pentru că vor fi întotdeauna împăciutori nostalgici după vremurile apuse - sper - pentru totdeauna ale “socialismului multilateral dezvoltat” de tip sovietic, care vor susţine că marele urs ar putea să ne devină prieten.


« Ce a fost transportat acolo şi ce a mai rămas neprădat »

“În ziua de 15 August 1917 era mare fierbere în gara Iaşi. Erau acolo douăzeci de vagoane încărcate cu bijuterii, bani şi alte valori de ale Casei de Depuneri. Se svonise în oraş că nemţii sunt pe punctul de a trece Siretul. Transporturile Băncii Naţionale a României plecaseră mai de mult. Se prepara acum ultimul transport al Casei de Depuneri. A fost ca un val vârtej, o furtună, o panică ce a întrecut pe cele de prin secolele trecute, când se auzea strigătul „Vin turcii!” sau „Vin tătarii!"

Locomotiva din capul convoiului de vagoane era sub presiune. La fiecare ceas veneau ordine şi contraordine. Toată lumea îşi pierduse capul! Generalul Masaloff, care era pe atunci la Iaşi şi reprezenta Rusia la noi, stăruia mereu pentru trimiterea tuturor valorilor la Moscova. Era de altfel o politică de duplicitate. După cum se vede din raportul secret dela 7/20 Nov.1916, al Ministerului de Răsboiu Rus, generalul Polivanow, raport publicat de guvernul Sovietelor, Rusia oficială de atunci urmărea îngenunchierea României, „ale cărei interese erau contrare celor ruseşti”.

D. C. Ionescu, fostul director al Casei de Depuneri, care dormea în vagoanele tixite cu comori pe liniile de garaj, amâna mereu plecarea, ingrijorat de soarta ce ar putea-o avea tezaurul pus sub paza sa. Totuşi, la un moment dat, a fost un asalt al diferitelor personalităţi marcante aflătoare la Iaşi. Unul aduce în staţie un geamantan, altul un pachet, altul o ladă... Era tot ce avea fiecare mai de preţ: bijuterii, blănuri, covoare scumpe, tablouri, bani... Nici nu mai era timp de făcut vreun inventar sau de dat chitanţă. Lucrurile se aruncau pur şi simplu în vagon, fiecare rugând pe directorul Casei de Depuneri să accepte coletul pe încredere, chiar fără nici o formalitate. Numai să-l ia cu dânsul! Singura condiţie, care se implora, era ca trenul să plece imediat, spre a nu fi capturat de nemţi!

Aurul României
În cele din urmă a fost sugestionat şi valorosul om de stat Emil Gostinescu, care a avut un cuvânt hotărâtor în această chestie. Protocolul de luare în primire a tezaurului Casei de Depuneri a fost semnat de d. Titulescu, pe acea vreme ministru de finanţe, de d.C. Ionescu, director al Casei de Depuneri şi de d. Masaloff, reprezentantul nefast al Rusiei. Şi convoiul cu comori a plecat! Era o valoare de aproape opt miliarde lei, pe care o pierdea România! Pe drum, directorul Casei de Depuneri a aflat despre succesele românilor la Mărăşeşti şi a voit să se întoarcă. Dar s’au opus ruşii: vagoanele au fost nevoite să-şi urmeze calea mai departe spre Kremlin...

De altfel ministrul României la Petrograd, Diamandi, s’a dovedit ca un diplomat cu totul neperspicace deoarece vedea toate lucrurile în roz. Cu câteva săptămâni înainte de isbucnirea revoluţiei, el a pus la cale o vizită în Capitala Rusiei a principelui moştenitor român, însoţit de primul ministru Ionel Brătianu. De altfel, Rusia era pentru şeful guvernului nostru de atunci, „un stat puternic, aşezat pe baze solide, cu o organizaţie trainică, cu viitor strălucit şi, pe deasupra, şi interesată la mărirea Romaniei”.

Ce a trimis Banca Naţională în Rusia ?

D. Const. I. Băicoianu, directorul Băncii Naţionale, arestat de nemţi în timpul ocupaţiunii căci se opunea la urcarea artificială a mărcii în dauna leului românesc, a binevoit să ne dea următoarele date cu privire la ceea ce acest institut bancar românesc a trimis în Rusia, până în Februarie 1917: Peste trei sute de milioane (exact 314.580.466) lei aur în 2140 casete sigilate şi alte şapte casete în valoare de şapte milioane lei aur, cuprinzând bijuteriile reginei Maria. În valoarea de azi a aurului (notă: 1934 – anul apariţiei articolului), se poate preţui la aproximativ zece miliarde lei suma trimisă în Rusia, de către Banca Naţionala a României. Guvernul lui Ion Brătianu continua să acorde cel mai larg credit regimului putred rusesc, chiar după isbucnirea revoluţiei. După începerea prăbuşirii, toate încercările de a restabili Rusia ţaristă, toţi aventurierii care urmăreau acest scop, erau priviţi cu simpatie de I. Brătianu: Kornilov, Kaledin, Duchoniu, S. Korapadski şi mai târziu Wrangel şi Kolceag.

CUM AU GARANTAT PUTERILE MARI

În ziarul România din 21 Ianuarie 1918 a apărut un comunicat oficial, arătând că tezaurul a fost dus la Moscova după invitarea Rusiei. Guvernul, românesc văzând, la un moment dat, că tezaurul este în primejdie, l-a pus sub garanţia colectivă a puterilor aliate. Acestea au cerut sovietelor să le arboreze drapele deasupra imobilelor care adăposteau valorile româneşti. Dar deoarece puterile aliate nu recunoşteau, pe atunci, guvernul maximalist (notă: marxist), este lesne de înţeles de ce această cerere a obţinut un răspuns ciudat. Maximaliştii au declarat întâi că „fondurile româneşti depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi ia răspunderea păstrării acestor fonduri şi a predării lor în mâinile poporului român”. Mai târziu însă ruşii au spus că aceste valori reprezintă numai „o parte din echivalentul numeroaselor depozite lăsate de armta rusească în România, depozite care întrec cu mult valoarea tezaurului de la Moscova”.

CE AM PIERDUT 

Spre deosebire de cifrele globale arătate mai sus, culese de noi la Banca Naţională şi Casa de Depuneri, găsim în expunerea de motive la bugetul general al Statului pe 1921-1922, sub semnătura d-lui N. Titulescu, cifra de 7.922.154.989 frcs. ca valoare a tezaurului. Oricare ar fi cifra oficială, totuşi e de observat că pentru comorile, trimise în Rusia, nici nu se poate face o valorificare precisă. O bună parte din tezaur este alcătuită din obiecte, ce nu se pot preţui.

Ce valoare să dăm odoarelor mănăstireşti din Moldova şi din Muntenia? Cum să preţuim minunatele evanghelii de la Neamţ, chivolele şi epitraehilul de la Bistriţa, toate darurile lui Vasile Lupul şi ale soţiei sale Tudosca de la biserica Trei Ierarhi din Iaşi? Între acestea era şi acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Rădăuţi... Apoi erau monedele şi medaliile vechi româneşti ale Academiei şi comorile de la Pietroasa, unice, care nu se pot plăti cu tot aurul lumii.

D-l D. Pătrăşcanu, fost deputat, care cunoaşte bine chestiunea, ne-a făcut o impresionantă enumerare a comorilor româneşti transportate în Rusia:

- Scrisuri şi titluri a!e tuturor băncilor, o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Braşovului, aduse la Bucureşti ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului şi din muzeul Kalinderu, variatele gajuri ale Muntele de pietate, preţioasele colecţiuni ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume-manuscrise, române şi slavone, tablouri şi rarităţi, între care vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catechismul calvinesc” unicul exemplar cunoscut, piese rare ale muzeului nostru de antichităţi, cuprinzând şi vestita Cloşcă cu puii de aur, singura urmă de trecere a goţilor pe la noi. (notă: Tezaurul de la Pietroasa a fost restituit României în anul 1956). Odoarele lui Atanaric, tezaurul de la Pietroasa, era o podoabă a României citată în toate manualele de artă veche; descris în amănunţime şi râvnit de cele mai vestite muzee. Inscripţiile gotice, cu litere runice, au fost cetite cu emoţie şi tălmăcite în felurite chipuri de marii învăţaţi ai lumii. Se mai spune că s’au trimis la Moscova şi unele manuscrise de ale maestrului Enescu...

CE A PIERDUT MITROPOLIA?

Nu ştim dacă s’a publicat undeva vreo listă exactă de tot ce au pierdut diferitele mănăstiri şi biserici. Dacă odoarele scumpe ar fi rămas aici, la noi, poate călugării cucernici le-ar fi putut păstra cu preţul vieţii lor, ascunzându-le prin cule şi tainiţe, după cum au făcut în decursul veacurilor, pe vremea când năvăleau tătarii şi turcii prin meleagurile noastre. Dar aşa, a plecat totul!

Iată cate ceva numai din colecţia muzeului religios al Mitropoliei Ungaro-Vlahiei: evanghelii îmbrăcate în aur şi argint, nouă mitre dintre cari unele cântărind un kilogram şi jumătate numai aur curat, smaragde şi diamante. Una dintre aceste mitre era împodobită cu trei sute zece mărgăritare de mare preţ. Mai erau treizeci şi opt de cruci de piept, încrustate cu diamante sclipitoare de-ţi luau ochii. Impunătoare erau şi cârjele înalte de aur împodobite cu basmale. Unele din aceste basmale erau înflorate cu aproape două sute de mărgăritare. Alte basmale aveau pană la 43 rubinuri. Erau patrusprezece cârje, dintre cari unele încărcate cu topazuri. Apoi sacosuri, stihării, omofoare, epitrahile, rucaviţe, mantile, covoare rare şi scumpe care erau admirate de cei mai călătoriţi oameni şi care vizitaseră cele mai renumite muzee religioase din lume. O intreagă bogăţie!

Câte Doamne şi câte boieroaice, câte românce de odinioară au lucrat luni şi ani de zile, aplecate peste ghergheful lor, unde era prinsă o catifea de Genova, de Lyon, sau o stofă de aur adusă din Veneţia şi pe care ele brodau o perdea a Maicei Domnului sau vreo altă minunată podoabă bisericească.


NEMŢII ŞI VALORILE ROMÂNEŞTI?

Ce ar fi făcut nemţii cu comorile româneşti dacă le-ar fi găsit aici? Probabil că pe aur ar fi pus mâna. Totuşi este de remarcat - după cum suntem informaţi din partea unor persoane autorizate de la Casa de Depuneri - că între 1 Sept. şi până la 11 Nov. 1911, Casa de depuneri a funcţionat la Bucureşti. Conform dispoziţiei d-lui ministru de finanţe Emil Costiniu toate valorile adunate între 1 Sept. şi 11 Nov. au rămas la Bucureşti, cu prilejul evacuării.

Nemţii nu s’au atins de nimic...

Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti n’a avut să sufere nici un neajuns din partea Germanilor. În schimb, se spune că primele zile ale revoluţiei ruseşti ar fi fost susţinute cu aurul nostru, transportat la Kremlin. Iar despre bijuteriile familiei regale, ziarul emigranţilor ruşi din Paris, „Poslednia Novosti", crede a şti că au ajuns în vila din stradela Chariton No. 75 din Moscova, unde fusese pe vremuri consulatul norvegian. Tezaurul ar fi fost ascuns de consulul norvegian în zidul clădirii, la primul etaj, cu intenţia ca să-l ridice la timp prielnic şi să-l predea familiei regale româneşti. Dar mai târziu fiind silit să plece, misiunea cehoslovacă, s’a mutat la etajul al II-lea. Făcându-se reparaţii la etajul I-iu, prin anul 1923, bijuteriile ar fi fost descoperite şi transportate în depozitele sovietelor spune „Poslednia Novosti”.

CLOPOTNIŢE VECHI

Zilele trecute m’am urcat pe treptele putrezite din clopotniţa cu zidurile crăpate de cutremure a Mănăstirei din str. Mihai Vodă, unde sunt acum arhivele Statului. În grosimea temeliilor şi sus la clopotniţă se pot descoperi ascunzători, mai mari sau mai mici, lăsate în ziduri de un metru sau doi grosime. Ochiul atent surprinde asemenea firide şi în zidurile ce susţin bolţile clopotniţei din dealul Patriarhiei. După cum, în vremea veche, comorile româneşti au fost ascunse prin tainiţele mănăstiri lor, prin culele cu ziduri groase, prin pivniţele fără fund, dosite şi resfirate prin peşterile de la poalele munţilor, pe sub vadul râurilor... tot aşa s’ar fi putut găsi poate şi acum ascunzători.

Totuşi s’a întâmplat aşa, că ceea ce, timp de secole s’a adunat şi s’a transmis din generaţie in generaţie, să fie încărcat în mai multe convoaie şi să fie trimis plocon acelora care credeau că România nu trebuie luată de nemţi întrucât - spunea ministrul de răsboi rus de pe atunci - „chestia Constantinopolului şi a strâmtorilor” cere ca porţiunea de pământ dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, alăturată Basarabiei  „ruseşti” să devină o provincie a marelui imperiu al Ţarilor.

Dar împrejurările au nimicit planurile, pline de trufie, ale vicleanului ministru de răsboiu al Rusiei ţariste, care mai spunea că „românii îşi exagerează importanţa” (notă: parcă am auzit zilele astea un oficial rus spunând ceva similar, nu-i aşa?). Viitorul rămâne să dea acum răspunsul la întrebarea pusă în capul acestor rânduri şi să arate urmările intrigei pusă la cale de generalul Masaloff.”

Citește mai mult... »

AJUTOR! VINE PRIMĂVARA!

Motto:

“Ajutor, vine primăvara! lată strigătul pe care bieţii
bucureşteni trebuie să-l arunce‘n  văzduh, cu 
desnădejde, în loc să se bucure ca'nviat liliacul!”

 Victor Eftimiu


De multe ori, citind articole din presa interbelică, am senzația că acestea - ușor cosmetizate și publicate în ziarele care apar azi - ar fi privite ca niște reportaje care reflectă lumea în care trăim. Nici o schimbare esențială nu pare să fi avut loc în societatea noastră: aceleași moravuri, aceleași obiceiuri, același amalgam între occidental și oriental, de modern și de rustic. Un exemplu poate fi articolul scris de marele dramaturg Victor Eftimiu  și publicat în săptămânalul "Realitatea Ilustrată" – numărul din 14 aprilie 1937. O să transcriu în continuare pasaje importante ale textului dar o să încerc și un experiment: voi "asezona" articolul cu fotografii de azi.

Demolari
"Dansul târnăcoapelor"
“Odinioară, când această capitală era cetatea grădinilor, când vestirea primăverii însemna explozia calmă a boschetelor de liliac, în jurul fiecărei case și o năvală de iriși și tulipe în parcuri, - ne bucuram că vine Aprilie, purtător de ramuri înfrunzite și multicolore, legănate de zefiri. Soare, lumină, cer albastru și parfum, iată ce însemnau primăverile de demult. Tot mai puţine au rămas grădinile...

De când s’au înmulţit bucureştenii şi urbea ciobanului a devenit o metropolă modernă, o uzină, un imens şantier, — primăvara trebuie s'o căutăm departe, dincolo de hotarele cetăţii. În fiecare primăvară, începe dansul târnăcoapelor. Vor cădea vechile zidiri decapitate, ciopârţite, vărsând roşu sânge de cărămidă, înălţând fum de pulbere, învăluind oraşul tot, într'o ceaţă roză, plină de nisip, care ne va roşi ochii şi ne va colora veștmintele. Zefirul va lua această nisipelniţă şi o va cădelniţa deasupra întregului oraş, în Aprilie, în Mai, în Iunie. Încep construcţiile... Bucureştii sunt plini de căruţe cu pământ, bârne, şine, mormane de tinichea ruginită, munte de cărămidă nouă... În drum vor fierbe varul şi betonul, vor striga salahorii, se vor certa şoferii strâmtoraţi şi se va strecura nefericitul pieton, care insultat, de toată această lume agitată, va plăti curajul de-a se fi avântat în împărăţia lui Strâmbă-lemne, Sfarmă-piatră, Mănâncă-moloz...

Printre automobile...

(...) Iată automobilul de lux luptându-se să răsbată între un car cu boi şi o căruţă de cărămidă, trasă de doi căluţi jigăriţi. Şi iată, pe calea Victoriei, frumoasa doamnă fardată, cu picioruşele în pantofi de antilopă, căprioară sau crocodil, între o ţigancă desculţă şi un baci cu falnice obiele. Lângă vitrina unui bijutier, un călugăr basarabean vinde „Epistolia căzută din cer”, pute şi mănâncă seminţe de floarea soarelui... Seminţe de dovleac, seminţe de floarea soarelui au năpădit ca lăcustele, din Lăpuşna şi din Caliacra, aducând contribuţia provinciilor desrobite, coborând metropola, cu nota lor specifică... În jindul icrelor negre din galantar, toată lumea trozneşte între dinţi seminţe şi le scuipă, cu dexteritate, cojile... 

Tarabele de pe trotuare...
(...) Şi  toate se vând şi se mănâncă pe stradă. La Bucureşti se fac pe stradă toate. Să mai vadă şi alţii!... Seminţe, alviţă, portocale, rahat cu apă rece, alune prăjite, castane, bomboane de tuse, - sunt oferite la toate colţurile, de oameni în toate vârstele, în toate minţile, în toate costumele, cum da Dumnezeu. Au acaparat marginea trotuarelor vânzătorii de pahare, ciorapi, covrigi, butoni, floricele, cozondraci, turtă dulce şi „cremă contra ridelor”. Fiecare îşi strigă marfa, mai tare ca celălalt, în sunet de clacsoane şi întreceri de elocvenţă.

Câini fără stăpân...
(...) Un reporter parisian a afirmat - şi noi ne-am supărat - că, în unele privinţe, Bucureştii îi amintesc Constantinopolul de odinioară. Desigur.  Sunt prea mulţi câini mari... nemâncaţi, râioşi, cari circulă, chiar pe calea Victoriei. La Paris, ca'n toate oraşele din Apus, nu vei întâlni câini fără zgardă şi fără stăpân. E lesne de înţeles ca acest fapt să impresioneze pe călătorul străin. Noi nu mai băgăm de seamă neajunsurile, fiindcă ne-am obişnuit cu ele şi ne supărăm când le remarcă alţii. Dar călătorul trece, supărarea trece, aspectul de bâlci oriental  rămâne. Nu ne mai impresionează nici femeile desculţe, nici caii bătuţi... Dar străinilor li se strânge inima, le vin lacrămile în ochi. 

Fiecare face ce vrea. Nu-l împiedică nimeni. Un vânt de nebunie bate de pretutindeni. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile la toţi. Nu mai e dreptate, nu mai e logică, nu mai e echilibru. Fantezie, bun plac, abuz. Toleranţă reciprocă. Fă tu şi lasă-mă şi pe mine să fac ce-mi place! Nici o răsplată celor buni, nici o pedeapsă ticăloşilor. Egalitate pentru toţi, în lumea morală, acoperind spăimântătoarele inegalităţi din lumea socială. Şi n'ai cui te plânge.  Şi n'are cine să te asculte. Parcă a murit Dumnezeu. Parcă ne pregătim cu toţii pentru împărăţia lui Anticrist!”.


Sursa articolului: săptămânalul  Realitatea Ilustrată – numărul din 14 aprilie1937  “citit din colecția”  Bibliotecii Digitale a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” - Cluj-Napoca



Citește mai mult... »

Actori de altădată despre primul lor mărțișor

MĂRȚIȘORUL! Ce altceva decât acest minunat simbol al primăverii putea să fie un pretext mai nimerit pentru a lua interviuri unor mari vedete ale scenei interbelice. De ce mărțișorul? Pentru că nu există om în sufletul căruia să nu fie încrustată vreo amintire frumoasă legată de acest talisman aducător de noroc dăruit la început de primăvară. Urmează așadar un articol alcătuit din mini-interviuri luate în anul 1937 și care cuprind amintiri romantice sau amuzante legate de mărțișor. Intervievații, nimeni alții decât Constantin Tănase, Elvira Godeanu, George Vraca, George Calboreanu, Silly Vasiliu, Mya Apostolescu, Tantzi Cocea, Ionel Țăranu. Un adevărat regal nu-i așa?


CONSTANTIN TĂNASE

Constantin Tănase
Pe dl. Tănase, neobositul director, animator și fruntaș al Cărăbușului l-am prins la teatru, în cabină, între două schimbări.
- Care a fost primul d-tale mărtișor?
Marele comic stă puțin pe gânduri pentru a-și aminti… Deși tânăr și svelt pe scenă, dl. Tănase nu mai este la prima tinerețe, astfel încât îi trebuie câteva clipe pentru a răscoli în sacul aducerilor aminte.
- Povestea mărțișorului se împarte după mine în două epoci; prima epocă este mărțișorul copilăriei. Eram la Vaslui și mărțișorul însemna pentru mine vestirea primăverii. Mama îmi făcea a brățară din salcie pe care mi-o lega de mână și mă obliga să o port toată ziua până pe'nserate. Asta pentru ca anul care începea odată cu primăvara să fie cu noroc și spor.
A doua epocă a mărțișorului este pentru mine aceea din orașul mare, unde oamenii își dăruiesc anumite obiecte care prin forma, felul și valoarea lor prevestesc binele și norocul. Primul mărțișor pe care l-am primit în această categorie a fost de la un giuvaergiu de pe strada Carol care avea printre bijuteriile lui un cărăbuș de briliante adus de la Paris. Acest dar a constituit pentru mine o mare surpriză și m'a bucurat enorm. M'a surprins însă în același timp căci nu-mi închipuiam cum cineva poate să-mi facă un dar atât de prețios, oricât de simpatic i-aș fi fost. Care nu mi-a fost însă mirarea când după 10-12 zile m’am pomenit acasă cu o factură de 25.000 lei. Ca să-l învăț minte, i-am comunicat că am dat și eu mai departe în dar cărăbușul. L-am ținut vreo 4-5 zile în nervi apoi i-am achitat banii căci interesându-mă, m'am convins că piesa valora întradevăr atât. De-atunci, de câte ori primesc ceva de mărtișor mă interesez să văd dacă e plătit sau nu.”


ELVIRA GODEANU

Elvira Godeanu
Pe d-ra Elvira Godeanu am găsit-o în foyerul de repetiții al Teatrului Național. Mi-a mărturisit că se simte foarte obosită, că a fost destul de serios bolnavă în ultima vreme și că se pregătește de plecare în turneu.
- Primul mărtișor ? Mărturisesc că am primit atât de multe în viața mea, încât nu-mi pot aminti care a fost primul… Cel mai frumos este însă acela pe care l-am căpătat la un început de primăvară, acum trei ani, de la un camarad de teatru, mărtișor care vestea o idilă minunată. Idila s'a sfârșit acum, dar mi-a lăsat întipărită în suflet o amintire pe care nu o voi uita niciodată…


GEORGE VRACA

George Vraca

Bizară coincidență. Răspunsul d-lui George Vraca seamănă leit cu cel al domnișoarei Elvira Godeanu, partenera d-sale în ultimele succese ale Naționalului. lată ce ne-a spus d. Vraca:
 - Mărtișorul este pentru mine simbolul primăverii. Și cea mai frumoasă primăvară a vieții mele am petrecut-o acum trei ani, în tovărășia unei camarade din teatru. Ne plimbam dragostea pe aleile parfumate ale Cișmigiului și ne spuneam cuvinte de adolescenți. Acum totul s'a sfârșit… Totuși nu voi uita niciodată acele zile care mi-au oferit cel mai frumos mărțișor…”


MYA APOSTOLESCU

Mya Apostolescu
“Marea "Ducesă de Alhambra”, care-și plimbă acuma strălucirea în provincie, ne-a dat un răspuns lapidar prin telefon:
- Îmi amintesc de mărtișoarele pe care le primeam în copilărie. Cocoșei, găini, purceluși, coșari și altele. Mi le agățam pe toate la gât și făceam necaz copiilor cu ele…
- Și acum?
- Acum primesc mărtișoare briliante și fac necaz camaradelor" din teatru. Evoluție… “


SILLY VASILIU

Silly Vasiliu
Pe d-na Silly Vasiliu, admirabila vedetă o Alhambrei, am interpelat-o în eleganta cabină pe care o ocupă la Excelsior.
- Primul mărțișor? L-am primit de la Nicușor (D. Nicușor Constantinescu N.R.) Este o icoană pe care o port mereu. Iată că și acum o am cu mine. A fost primul mărtișor și în același timp cel mai frumos al vieții mele. Mi-a fost oferit din suflet, cu sinceritate, de un om care mă iubea și pe care-l iubeam. Am mai primit multe mărțișoare. Nu le-am purtat însă decât pe acelea pe care mi le-a dăruit Nicușor - pe vremea aceea băìat sărac, la care fiecare leu avea o însemnătate. N'are decât să se umfle în pene Nicușor, când va citi aceste rânduri, dar n'am ce-i face. Toată lumea știe că ne-am iubit…


GEORGE CALBOREANU

George Calboreanu
Iată un om în plină tinerețe care se laudă cu bătrânețea: d. G. Calboreanu.
- Vă mulțumesc pentru delicata d-voastră atențiune de a mă “ancheta" și pe mine. Mă simt însă foarte stânjenit. Nu știu ce să răspund. Nici n'am primit, nici n’am dat mărțișoare. Când eram tânăr aveam alte preocupări, iar azi... sunt prea bătrân ca mă mai ocup de așa ceva. Comic, nu?”



IONEL ȚĂRANU

Ionel Țăranu
“- Primul meu mărțișor? Nu l-am dat; l-am căpătat! - ne spune directorul Teatrului Modern. Eram elev la liceul Lazăr, prin clasa a II-a sau a III-a. Cum era obiceiul, pe vremea aceea în fiecare primăvară se juca căte o piesă la Teatrul Național, piesă interpretată chiar de elevii liceului. În anul acela se montase Cetatea Neamțului”. Eu jucam în travesti o fetiță cu cozile pe spate; câteva replici numai. După spectacol cineva din public vine pe scenă și oferă băieților câte o carte. Eu nu mă desbrăcasem încă; eram tot… fată!
- Pentru fetița asta drăguță un mărțișor… Și mi-l pune de gât. Dar, vai! Când să se depărteze, cozile perucii se prinseră în nasturii mânecii și donatorul se pomeni cu capul meu, tuns chilug. De-atunci n'am mai jucat în travesti. Dar nici mărțișoare n'am mai primit!


TANTZI COCEA

Tantzi Cocea

- Am o adevărată pietate pentru darurile pe care le primesc, ne spune frumoasa vedetă a Teatrului Regina Maria. Păstrez și acum mărțișoare ce mi s'au dăruit cu ani în urmă. Fără  îndoială amintirile cele mai vechi sunt și cele mai puternice și aș putea retrăi povestea fiecărui obiect în parte. Cred însă că cel mai puternic m'a impresionat prima cruciuliță pe care am primit-o drept mărțișor. Am mai primit și altele dar trebuie să mărturisesc că obiectul acesta de cult m'a turburat întotdeauna. Fiindcă sunt credincioasă… Sau din superstiție poate.”


Sursa: articolul “Primul mărțișor – anchetă în lumea teatrului” – semnat I.G. – “Realitatea Ilustrată” din 3 martie 1937 – revistă citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


Citește mai mult... »

Ne-schimbarea la față a României

Răsfoind presa interbelică în căutare de lucruri interesante, întâmplarea a făcut să îmi arunc privirea și peste câteva versuri publicate de săptămânalul  “Realitatea Ilustrată” în numărul din 6 februarie 1927. Este vorba despre o parodie semnată "W. Pribeagu" a unei celebre poezii scrise de Octavian Goga – “Noi”. După ce o veţi fi citit va trebui să răspundeţi la întrebarea: CE S-A SCHIMBAT ÎN ROMÂNIA ÎN ULTIMA SUTĂ DE ANI? Acceptaţi provocarea?

Carnavalul politic: Belzebut-Vals
Un vals dansat de Contribuabilul Român cu un Politician de la Putere
(revista "Furnica" - 1 februarie 1907)
COLȚUL VESEL

La noi azi codrii verzi de fag
Sunt arşi din rădăcină;
La noi atâţia porci trăiesc
Şi tot n’avem slănină.
Motoare, aur, lux, desfrâu,
Alegeri partiale,
În ţara noastră-s mii de hoţi
Şi mii de puşlamale.

La noi de spui un adevăr
În public să se ştie,
A doua zi te pomeneşti
Băgat la puşcărie.
Străinii pripăşiţi aici
Ne macină avutul
Şi lacrămi duce Mureşul
Şi jale duce Prutul.

Comisii de unificări,
Dar pâine, pâine nu e,
La noi toţi proştii sunt cuminţi
Şi nasu’n cer şi-l suie.
O, recunoaştem, azi la noi
Poliţia-i cam şoadă,
De-i spui că ursu-i cu urechi
Ea zice că-i cu coadă.

Conservatori sau liberali
Au ideal naţional
Nu ploi de gloanţe în Carpaţi
Ci-o ploaie bună de cârnaţi!


Permise de import-export
Şi ţara e săracă;
Toţi fariseii au palat
Şi-n aur se imbracă.
Sunt pline crâşmele de „crai”
Şi-i nesfârşit delirul,
Avem atâtea deraieri
Şi prea e mare birul.

S’au inmulţit pe-al nostru plai
Pungaşii, fariseii,
Coroanele n’au fost de-ajuns,
Ne mâncă azi şi Leii.
În orice colţ un bal mascat,
La bursă: hopa-tropa,
De-atâta jaf ne râde’n nas,
Întreaga Europa.


La noi sunt codrii desfrunziţi
Sunt preţuri maximale,
Şi-atâţia cetăţeni ce n’au
În pungă trei parale.
E frig, e ger, e iarnă grea
Tot mai grăbit se lasă
Avem atâtea datorii
Şi nici un lemn în casă.

Bugetul - un sac fără fund:
- Copii, care nu știți să înotați, 

nu săriți după mine,
că sacul e fără fund!


Citește mai mult... »

O noapte la “Potcoava veselă"

“Birjarul care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de aur, era un “personaj”.”


Calea Victoriei, noaptea (1935)
Acest articol preluat din presa interbelică (articolul “Nopți bucureștene” publicat numărul din 6 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română) nu vă propune nimic senzațional: este doar povestea unei nopți pline de farmec petrecute într-unul dintre localurile ale Bucureștiului interbelic. Povestea unei petreceri nocturne ale cărei vedete au fost o delicioasă ciorbă de creier”, friptura căreia îi spunea “de unde suge ursulși – bineînțeles - vinul care curgea generos în pocale de pământ”. Farmecul evocării este completat de poveștile lui Ioșka – unul dintre ultimii muscali ai Capitalei:

“La “Potcoava veselă", în revărsatul zorilor – Ioska, călăuza noastră de noapte - ne-a purtat prin mai toate localurile imaginabile. În cele din urmă am poposit la această cârciumă periferică, unde părea să fie un congres al birjarilor...
- Toți câți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul melancolic
- Sunt în congres?...
Călăuza zâmbește cu înțeles.
- Ceva mai mult. Sunt la gustarea de dimineață...
- Așa mulți ?
- Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul mai bun nu trebuie decât să te uiți unde staționează trăsurile fără conducători...
Cârciurnarul, un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr'un castron de pământ, tacticos, “ciorba de creier”: o zeamă cenușie, lipicioasă, pe care chefliii o savurează...
- Vedeți, boierior, ciorba asta n'o găsiți nicăieri. Este specialitatea lui Nea Niță, care pe vremuri a fost măcelar...
Nea Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferă, în străchini cu smalțul desfundat, renumita lui ciorbă. Este desigur o favoare, pentru că nu oricine, “orice nou venit”, poate căpăta această delicioasă zeamă...

Interbelic

Lângă fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cântă pitpalacii... Nectarul lui Nea Niță curge generos în pocale de pământ... Ciudata împestrițare de oameni de toate categoriile, de la boerul pretențios cu gusturi rafinate, până la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi aici, în fiecare dimineață, “kilul” lui de vin dumnezeesc, este simpatică, atracțioasă. Aceiași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cântec și de glumă înfrățește pe acești întârziați la mescioarele “Potcoavei vesele". Chiar Ioșka, rubiniu și gureș, pare ceva mai puțin solemn decât este de obicei. Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilor de noapte, decanul birjarilor vorbește volubil și convingător:
- Hei, boierilor ! De câte ori poposesc cu mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei despuiate și cu băuturi proaste, mă gândesc cu jind la “Potcoava” lui Nea Nișă… la “potcoava" cu “nectarul” fără pereche, cu mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...
Nea Niță nu prea știe ce-i aia “lumină indirectă"; nu știe ce-i jazz-ul asurzitor și nici ce-i aia “diseur”. Nu știe de coktail și cu atât mai puțin de cocaină. La el, cârciuma e cârciumă, vinul e vin, “guristul” e gurist și viața e viață adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu... Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea localurilor “șic" care înșeală, amăgesc și ucid...

Bucuresti
Un popas nocturn la Halele Centrale
Apoi Ioșka, care-și poartă cu demnitate titlul de decan, iși netezește fața lucie și începe să povestească întâmplări și isprăvi - din bunele timpuri dinainte de război - cele apuse pe vecie. Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana automobilelor, zgomotul de radio și clacsoane, nu goniseră încă tihna aceia atât de poetică, și nici sgârie-norii blockhousurior nu umbreau căsuțele cu verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu flori ce-ți veseleau inima. Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în care apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari care ziceau cântece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decât cele de azi, dar care vorbeau direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul bătrânului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de astăzi, cu care nu se poate împăca, și care îi vor scurta viața... Pentru că Ioșka alunecase pe panta unui rechizitoriu, pentru unii supărător, cineva încearcă să schimbe subiectul:

Local interbelic
Într-un local de lux...
"cu femei despuiate și cu băuturi proaste"
- Ioșka, este adevărat că descinzi din cazaci?!...
Ioșka întrerupse brusc firul povestirei, făcu ochii mari, electrizat de uncuvânt magic...
- Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci. Străbunii mei au stăpânit Donul. Am rămas birjar pentru că iubesc caii... Așa suntem noi, cazacii, iubitori de cai. Iubim caii mai mult decât pe oameni. Ei sunt mai buni, mai blânzi și mai credincioși decât oamenii... Și sunt foarte mândru că am rămas birjar, în timp ce alții s'au făcut “șofeuri”...
Nea Niță, care tot timpul ținu să se găseasc în compania noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn o unică specialitate a grătarului, pe care de regulă o gustă doar el și cu intimii lui. O bucată de carne friptă căreia îi spune “de unde suge ursul”. Am gustat-o cu toții și-am înecat-o în alte câteva kilograme de “nectar”...

Citește mai mult... »