Ajutor! Vine primăvara!

Motto:

“Ajutor, vine primăvara! lată strigătul pe care bieţii

bucureșteni trebuie să-l arunce‘n văzduh, cu 

desnădejde, în loc să se bucure ca'nviat liliacul!”

 Victor Eftimiu

De multe ori, citind articole din presa interbelică de ieri, am senzația că acestea - ușor cosmetizate și publicate în ziarele de azi - ar fi privite ca niște reportaje care reflectă lumea în care trăim. Nici o schimbare esențială nu pare să fi avut loc în societatea noastră: aceleași moravuri, aceleași obiceiuri, același amalgam între occidental și oriental, de modern și de rustic. 

 

"Dansul târnăcoapelor" (de azi..)

 

Un exemplu poate fi articolul scris de marele dramaturg Victor Eftimiu și publicat în săptămânalul "Realitatea Ilustrată" – numărul din 14 aprilie 1937. O să transcriu în continuare pasaje importante ale textului dar o să încerc și un experiment: voi "asezona" articolul cu fotografii de azi.

 

Citește mai mult... »

Actori de altădată despre primul lor mărțișor

MĂRȚIȘORUL! Ce altceva decât acest minunat simbol al primăverii putea să fie un pretext mai nimerit pentru a lua interviuri unor mari vedete ale scenei interbelice. De ce mărțișorul? Pentru că nu există om în sufletul căruia să nu fie încrustată vreo amintire frumoasă legată de acest talisman aducător de noroc dăruit la început de primăvară. Urmează așadar un articol alcătuit din mini-interviuri luate în anul 1937 și care cuprind amintiri romantice sau amuzante legate de mărțișor. Intervievații, nimeni alții decât Constantin Tănase, Elvira Godeanu, George Vraca, George Calboreanu, Silly Vasiliu, Mya Apostolescu, Tantzi Cocea, Ionel Țăranu. Un adevărat regal nu-i așa?

Citește mai mult... »

În vizită la “La Paradisul Săracilor”

“Lux și sărăcie? Împerecherea acestor cuvinte nu vi se pare tocmai potrivită?... Parcă vă aud spunând: “Săracul doar atunci e mulțumit, când își poate aduna strictul necesar; de lux îi mai arde lui?" Și apoi luxul nici nu-i șade bine săracului! De acolo și proverbul românesc: ‹‹Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar››”. Așa își începea Daria Luca reportajul intitulat “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor”, articol publicat în numărul din 28 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română”. 

 

Titlul mi-a atras atenția tocmai pentru că îmi dă șansa de a mai adăuga o piesă la puzzle-ul pe care încerc să îl “montez” aici, pe blog. Un puzzle care, pagină cu pagină, creionează o imagine a cotidianului României interbelice. Pentru că lumea românească din perioada cuprinsă între cele două mari războaie nu a fost numai una a luxului și a strălucirii, ci și una a mizeriei și a decadenței. Instantaneele surprinse de reporterii interbelici, în fiecare dintre aceste lumi, sunt cele care m-au ajutat să construiesc acest blog. 

Să ne continuăm așadar periplul prin România interbelică: astăzi îl vom însoți pe reporterul Daria Luca în universul unor magazine al căror obiect de închiriere era "luxul": 

 

“Dar vedeți că, în ciuda bunului simț, în ciuda cumințeniei proverbelor, săracul e ademenit de lux ca și cel bogat. Și de ce nu și-ar satisface și el capriciul gătelii, când tentațiile luxului îl pândesc la fiecare colț de stradă, când ocaziile de a-l desfășura îi sunt oferite la fiecare pas. Nu mai spun că pentru un costum vechi capătă 3 metri de stofă din care își face haine noi și că pentru un pol pălăria de paie strălucește ca nouă, dar mai există și o serie întreagă de firme pe lângă care mulți dintre dv. trec cu cel mai jignitor dintre sentimente – cu nebăgare de seamă - firme care sunt pentru săracii jinduitori de lux o adevărată oază a deșertului sărăciei lor.

Un joben de închiriat

Când îi bate la ușă invitația la nunta nepoatei vecinului, la botezul fiului proprietarului, săracul trăiește clipe de un înduioșător tragism:

- Vin cu mare bucurie! – promite el. Îi sclipesc ochii de plăcere, i se dilată nările de bucuriile pe care i le promite o astfel de invitație și în fața ochilor i se desfășoară tot alaiul nunții cu fripturi, lăutari… cu toalete, fracuri și jobene…

Da! Frac și joben! La imaginea lor, visul trăit o clipă se năruie ca un turnuleț de cuburi. Dar, peste puțin timp, se reînalță triumfător la amintirea unei firme albe, cu litere mari negre, bine plasată într'un colț al memoriei sale și care anunță:

“Închiriem fracuri și jobene pentru nunți"

Am pășit și eu zilele acestea pragul unuia dintre apostolicele magazine pentru a aduce, sub pretextul unui interes, cuvântul meu de consolare unui negoț care trebuie să sufere, în special pe vremurile acestea de criză. Am fost întâmpinată cu o politețe exagerată:

- Aș vrea să știu dacă închiriați și toalete de damă!

- Noi nu, vă rog. Dar găsiți vă rog, alături. Noi ținem numai fracuri, jobene, haine bărbătești. Vă rog, poate soțul dv…. Avem absolut toate măsurile…

Nemaiavând ce să cer, intru de-a dreptul în materie:

- Trebuie să meargă cam greu negustoria dv.!... Pe criza asta lumea petrece mai puțin.

- Slavă Domnului! Cu cât crește criza, cu atât mergem noi mai bine. Avem clienți berechet! Doctori, ingineri. De studenți nici nu mai vorbesc...; au sărăcit oamenii și la noi găsesc haine de prima calitate.

Din dosul unei draperii se aude discursul convingător al unui amploiat:

- Chiar dacă l-ați fi făcut de comandă, nu v'ar fi stat mai bine. Vă vine ca turnat. Stofa e de o calitate cum nici nu se mai fabrică azi. Ați pipăit să vedeți?...

Domnul care a închiriat fracul și care juca în această scenă rolul personagiului mut, deoarece nu era convins pe deplin de acest discurs, apăru de după cortină în avanscenă. Aici oglinda îi reda imaginea în toată splendoarea ei. Pe buze îi apăru un zâmbet radios. Haina de lux îl făcea să creadă că părăsea magazinul metamorfozat într’un mare boier. Mânecile îi erau scurte, pantalonii prea lungi și jobenul îi ședea… întocmai ca și chelului tichia de mărgăritar. Totuși era fericit:

- Salut, pe mâine!

Plecarea sa mă lăsă cam nedumerită:

- Plata?

- Mâine când aduce fracul înapoi.

- Dar dacă nu-l mai aduce?

Hainele lui, oprite ca garanție, tot fac mai mult decât fracul acela ros în coate.

- Dar dacă preferă să aibă un frac, chiar ros în coate? Sau dacă hainele pe care ți le lasă în schimb sunt totuși mai proaste decât fracul închiriat?

- Dar mâine la slujbă, cu ce se duce? Cu frac și cu cilindru? Ar arunca toată mahalaua cu pietre după el și maistrul l-ar da afară din atelier, că ar zice c'a înebunit.

 

În magazinul învecinat se găsește o marfă asemănătoare: un coafor închiriază “toată găteala" unei fericite mirese: voal, beteală, rochie, pantofi albi și o coafează.

- Îmi stă, bine? - întreabă sfioasă mireasa, care vibrează la gândul satisfacerii celui mai mare lux dintre luxuri.

- Ar visa multe mirese, care cheltuiesc mii de lei pentru toaleta lor de nuntă, să arate ca dv.

“Toată găteala" unei fericite mirese

Cu mâna tremurândă scoate 1000 de lei și îi pune pe tejghea.

- Poftiți garanția!

- Vedeți că ați găsit 1000 de lei?

- Da. Am amanetat la o vecină cerceii mamei și am vândut niște plombe de aur rămase de la răposatu’ tata.

- Noi v'am fi dat voalul și fără garanție, dar… nu putem. Știți, principiul casei.

- Mă rog, înțeleg prea bine.

- Să vă ajute Dumnezeu să fiți fericită!

Dacă urarea negustorului se va îndeplini pentru viitorul miresei nevoiașe nu știu, dar știu că în ziua în care a pășit la altar cu voal și beteală închiriată, a fost cum nu se poate mai fericită.”

Sursa: articolul “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor” – semnat Daria Luca – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 28 iunie 1933

Citește mai mult... »

Refugiații – o eternă problemă

“Sunt milioane de refugiați. E o problemă mondială care interesează toate țările. Încotro se îndreaptă acești vagabonzi ai tuturor drumurilor? Deocamdată nu există, aproape, nici un răspuns. Pentru că lumea e preocupată de probleme mult mai grave, a căror soluție întârzie să vină. Sunt vremuri de bejenie, nu numai pentru refugiați, ci pentru întreaga omenire, care este în căutarea unei soluții, pentru durerile care o frământă de aproape două decenii.”

Deși are un conținut atât de actual, textul citat este “decupat” dintr-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” - numărul 1 noiembrie 1938. Noi, cei de azi, am uitat că valuri de emigranți - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare de tot felul - au străbătut mereu drumurile lumii. Avem impresia că lumea noastră de azi e prima care se confruntă cu această problemă. Nu e deloc așa. Un colaj de articole cules din presa românească din perioada interbelică o să vă arate că nu e deloc așa:

Refugiații - o eternă problemă

  

Citește mai mult... »

Povești din lumea florăriilor și a florăreselor de altădată

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din perioada anilor ‘30 o reprezenta comerțul ambulant. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “olteni” îmbrăcați cu cămăși lungi și albe, “moți” cu tot felul de obiecte și de farfurii din tinichea, “bulgari” și “turci” care îți ofereau bragă, înghețată sau alviță. Mai erau “evreii” cu joben negru și cu pantofi de lac, cumpărători de haine vechi și “țiganii” care te îmbiau la tot pasul cu “porumbelul fierbinte” sau cu “floricele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului interbelic...

Această imagine pestriță a Bucureștiului interbelic nu ar fi însă completă dacă nu am include în cadru și florăresele de altădată. Scriitoarea Pia Alimăneștianu (fiica lui Ion C. Brătianu), consemna în volumul “Prin cetatea lui Bucur” (editura Cartea Românească, București, 1940):

 

Regina Maria cumpărând flori - 1934

 

Citește mai mult... »

Amintiri din țara șperțului

Un articol publicat de Alex F. Mihail în revista “Realitatea Ilustrată”, numărul din 5 august 1934 își informa cititorii că: “60.000 de pungași profesioniști au pătruns în corpul funcționăresc, furând treizeci de miliarde!” O altă dovadă – dacă mai era nevoie -  că această tară a societății românești contemporane – corupția – este o boală care macină de mult timp statul român. Vă invit să citiți câteva pasaje din articolul publicat în presa interbelică – articol atât de actual și astăzi:

Protest interbelic împotriva șperțului

“Mai deunăzi, atitudinea îndrăzneață a unor șperțari a provocat chiar un fel de mișcare populară în Calea Rahovei. Mii de oameni au ieșit în stradă și au luat la goană pe câțiva funcționari ai primăriei sectorului III de Albastru, constituită în bandă de șperțari. Aceștia din urmă au făcut uz chiar de revolvere; dar în cele din urmă au trebuit să se retragă de pe câmpul de luptă, sub presiunea curajului civic  - îndreptat pentru prima oară în România împotriva șperțului - de către bravii cetățeni din mahalaua bucureșteană, de dincolo de șina drumului de fier. Șperțuri, bacșișuri, plocoane, comisioane, onorarii și palaelibus a plătit cu vârf și îndesat de poporul răbdător de prin meleagurile noastre unde dacă nu știi să “stărui", să “miști din urechi" sau să “ungi osia" toate afacerile tale se încurcă rău sau poți să fii chiar înjunghiat pe stradă de vreun jandarm, cum i s'a întâmplat bietului cetățean din calea Moșilor.”

 

În cinci ani s-au furat patru miliarde

“Dintr’o anchetă făcută de Serviciul statisticei judiciare, cu privire la funcționarii publici acuzați pentru delapidare de la 1924-1928, rezultă că s'au defraudat în acest interval de cinci ani cel puțin patru miliarde lei. La acest rezultat ajungem, luând în considerație numai cazurile ce-au fost aduse în fața justiției, în afară de cele care sunt în cercetare administrativă și de cele încă nedescoperite. Tot din această anchetă, rezultă că cel mai mare procent de fraude sânt la Ministerul de finanțe. Ca procentualitate de fraude, repartizată după instituțiuni:

- Ministerul de finanțe, inclusiv R.M.S. și direcția vămilor - 32%

- Ministerul comunicațiilor, inclusiv C.F.R.; P.T.T.; Casa muncii - 20%

- Ministerul de interne, inclusiv comunele și județele - 18%

- Ministerul apărării naționale - 12%

- La celelalte instituții - 18%

Prin urmare, la acele autorități, unde mânuirea banilor publici este mai mare, s'au comis și cele mai mari fraude.”

Citește mai mult... »

Bucureștiul sub camuflaj

Luna februarie a anului 1941. România, încă neutră, se pregătea de intrarea în război. Intrase deja în vigoare “ordonanța camuflării”, conform căreia orașele noastre trebuiau să se scufunde în întuneric deplin începând cu ora 8 seara. Mai mult decât atât, pomenita “ordonanță a camuflării” interzicea și circulația pietonilor sau a automobilelor pe străzile Bucureștiului după ora 1 noaptea.

 

Cei din urmă pietoni la ora 1 din noapte

 

Mihail Sebastian surprindea în jurnalul său, în 11 februarie 1941, imaginea primelor seri ale Bucureștiului sub camuflaj: "Atmosferă de război, de mobilizare generală. Orașul e parcă și mai întunecat decât aseară. Doar câteva rare felinare mai ard. Vitrinele sunt acoperite cu perdele mari, cu hârtii albastre; toate ferestrele sunt oblonite. La 9 seara e pustiu. Câțiva trecători aleargă după taxiuri, care trec grăbite, fără să oprească. Mașinile cenușii germane sunt cele mai pline de noroi. Vin de la drum lung și pornesc la drum lung. Soldații nemți, care până acum se plimbau agale, ca într-un oraș de vacanță, sunt grăbiți, îngândurați. În tramvaie, pe stradă, se vorbește mereu de un posibil bombardament englez. Dar - lucru ciudat - nu văd nici un fel de îngrijorare; mai mult chiar: un fel de curiozitate animată, ca pentru un spectacol în pregătire."

“Ordonanța camuflării” reprezenta "o mare problemă" pentru petrecăreții Capitalei, clienți fideli ai restaurantelor obișnuite să rămână pline până în zori: “-Ei, și după ora 1, ce trebuie să faci? – întreabă un provincial venit în Capitală să strecoare câteva petreceri nocturne printre alte câteva imaginare interese. Omul nu înțelege cum poți fi obligat să te culci la o oră la care de obicei vinul începe să te poarte spre hotarele visului de alcool și, mai ales, cum poate fi sancționat pentru vina de a fi stat dincolo de îngăduința celor două ace ale ceasornicului care, o clipă, au arătat: unu noaptea”. Bucureștenii puteau să accepte îmbrăcarea în straie cernite a străzilor Capitalei. Dar prevederea care interzicea “plimbarea sub clar de lună” era considerată un adevărat sacrilegiu…":

Citește mai mult... »

Europa văzută prin ochii unui ursar

Un articol publicat de revista “Ilustrațiunea Română” în 19 octombrie 1938 mi-a atras atenția. Articolul conține un interviu luat lui Vasile Lăcătuș, un bătrân ursar din România care a străbătut în perioada interbelică aproape întreaga Europă, în căruța lui cu coviltir. Însoțit de femeie și de copii, de bătrânul lui urs și de cei doi căluți, ursarul a străbătut numeroase sate dar și mari orașe europene. Și a cules impresii. “Europa, văzută cu ochii lui Vasile Lăcătuș, are un aspect foarte interesant” – concluziona reporterul interbelic. Nu pot decât să fiu de acord cu el și să încerc să vă conving și pe voi că avea dreptate:

 

Citește mai mult... »

România - Campioană Mondială la bob (1934)

Să ne reamintim că sporturile de iarnă au adus României, acum multe decenii, succese dintre cele mai importante: în 4 februarie 1934, România triumfa la finalul Campionatul Mondial de Bobsleigh desfășurat la Garmisch-Partenkirchen și la Engelberg, fiind clasată pe primul loc în clasamentul pe națiuni. Sportivii români au cucerit atunci 3 medalii (una de aur, una de argint și una de bronz), România fiind urmată în clasament de Germania cu 2 medalii (una de aur și una de argint) și de Franța cu 1 medalie (bronz). Succesul venea după performanța din anul anterior al echipajului de bob 2 persoane, compus din Alexandru Papană și Dumitru Hubert, care câștigaseră titlul de campioni mondiali la Campionatul Mondial de Bobsleigh organizat în Germania, la Schreiberhau (1933).

România - Campioană Mondială la bob - 1934

 

Iată cum consemna revista „Realitatea Ilustrată” (în numărul din 12 februarie 1934) succesul bobeourilor noștri: „La Engelberg, în Elveția, România a reușit să cucerească pentru a doua oară Campionatul Mondial de Bobsleigh. E surprinzătoare această supremație românească în bobsleighul mondial. În ultimii ani, cel puțin, nu a fost vreun mare concurs la care țara noastră să nu ia parte, și nu a fost competiție în cadrul căreia să nu fâlfâie tricolorul național pe stâlpul care marchează isbânda țărilor respective: Lake Placid, Mums, Schreiberhau, Garmisch Partenkirchen, Engelberg, au prilejuit triumful nostru.”

Medaliile cucerite de România la Campionatul Mondial de Bobsleigh din 1934:

Bob 2 persoane:

Alexandru Frimm și Vasile Dumitrescu - medalie de aur

Alexandru Papană și Dumitru Hubert - medalie de bronz

Bob 4 persoane:

Emil Angelescu, Teodor Popescu, Dumitru Gheorghiu, Ion Gribincea - medalie de argint

În continuarea articolului „România e campioană mondială de bobsleigh – deslușirea technică a victoriei”, reporterul interbelic Al. Vogel încearcă să identifice cei mai importanți factori care au dus la materializarea succesului. Pentru că analiza reporterului interbelic pare să fie valabilă și astăzi, vă învit să o parcurgeți în continuare:

„Presa străină, relevând acest amănunt, se întreabă cărui factor să îi atribuie aceste rezultate senzaționale. Unul, ultimul anume, ar fi suficient ca să limpezească nedumerirea. Dă astfel factorii determinanți ai unei victorii puțin așteptate, dar perfect legitime.”

Citește mai mult... »

Bacșișul – arc peste timp

Bacșișul în 1899

“Cuvânt fermecător care deschide până și... porțile raiului. Nu știu dacă portarul nemuritor al drepților și fericiților în viața de apoi va fi atât de tare încât să reziste la sunetul plin de mister al cuvântului bacșiș și să nu deschiză porțile, chiar unui nevrednic de a sta în Eden. Azi bacșișul e omnipotent și universal. (…) Bacșișul de azi e cel mal periculos, cel fără de care, din nenorocirea moravurilor noastre încă ne-europenizate bine, nu poți face un pas, nu poți scoate un act de la o autoritate, nu poți respira în libertate. De acesta nu vorbim: vremea îl va înlătura.” (Th. I. Bercan – articolul “Istoria bacșișului” – publicat în “Foaia Populară” - numărul din 2 iunie 1899)

Citește mai mult... »

(Ne)schimbarea la față a României

Răsfoind presa interbelică în căutare de lucruri interesante, întâmplarea a făcut să îmi arunc privirea și peste câteva versuri publicate de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în numărul din 6 februarie 1927. Este vorba despre o parodie semnată "W. Pribeagu" a unei celebre poezii scrise de Octavian Goga – “Noi”. După ce o veți fi citit poate o să răspundeți la întrebarea: CE S-A SCHIMBAT ÎN ROMÂNIA ÎN ULTIMA SUTĂ DE ANI?

Carnavalul politic: Belzebut-Vals
Un vals dansat de Contribuabilul Român
cu un Politician de la Putere
(revista "Furnica" - 1 februarie 1907)

Citește mai mult... »

„Meserii înghețate” în România de ieri

Iarna se zburlește din nou la noi - cu ger și cu zăpadă. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: “...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (fotoreportajul “Iarna” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931)

În căldura caselor mulți din românii de ieri uitau (la fel cum uităm și noi, românii de azi) că își datorau confortul celor nevoiți să rabde frigul pentru a-și îndeplinii sarcinile: “Sunt numeroși semeni de-ai noștri, nevoiți să stea în ger spre a-și putea câștiga pâinea de toate zilele. Sunt atâtea meserii care nu se pot exercita decât înfruntând toate intemperiile. Un factor poștal va trebui să circule atât pe ploaie și vânt, cât și pe ger și viscol. Un sergent de stradă, sau un soldat santinelă sunt nevoiți să stea, aproape nemișcați, la posturile lor.” Reporterul interbelic nu îi uită nici pe “birjarii de pe capră, mal puțin fericiți decât șoferii adăpostiți în automobile închise, apoi lăptăresele pe căruțele lor cu două roate, cei care suiți pe scară dezgheață felinarele de gaz aerian, camionarii de stradă, măturătorii și curățitorii de zăpadă, cei care încarcă sau descarcă vagoane prin gări, nenorociții care roiesc în jurul halelor așteptând să fie angajați la lucru. lată atâția bucureșteni condamnați să stea toată ziua în frig.”

Vă învit în cele ce urmează să îl însoțim pe reporterul interbelic Alex F. Mihail în periplul lui pe străzile înghețate ale Capitalei din ianuarie 1935, în căutarea celor care se luptau cu gerul:

LUSTRAGII, FOTOGRAFI ȘI CEFERIȘTI ÎNGHEȚAȚI

“În București, sunt foarte mulți meșteșugari și profesioniști, care stau toată ziua în calea acelora care au nevoie de dânșii. Astfel, de pildă, văxuitorii de ghete îngheață pe scăunelul lor mic, înșirându-se câte o dată pe o bună porțiune de trotuar. Totuși am găsit un lustragiu ingenios, în apropierea Băncii Naționale, care foarte inventiv a așezat, alături de dânsul, o sobiță mică pe care prăjește niște chifteluțe de cartofi. Când vine vreun mușteriu, îl întreabă îmbietor:

- Ce poftiți? Să vă fac ghetele ca oglinda, sau doriți, poate, o chifteluță caldă și gustoasă?

Santinela de la graniță cu șubă și căciulă (stânga)

Lăptăresele se îmbrobodesc bine, pentru a nu îngheța pe capră (centru)

Fotograful „a la minut" și-a instalat o sobă improvizată lângă aparatul înzăpezit (dreapta)

Citește mai mult... »

Instantanee de iarnă (interbelică)

Abia acum a venit cu adevărat iarna! Și se zburlește din nou la noi - cu ger și cu zăpadă. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: “...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (1)

 

Cât de mult ne-am schimbat noi? Cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim? Sunt întrebări la care vă las să răspundeți:

O căruță cu “un cal putere” luptă din greu cu troienele

Citește mai mult... »

Bucureștencele în statistici (interbelice)

Citirea de date statistice poate fi considerată ca fiind o activitate plictisitoare. Voi încerca să vă schimb această percepție cu ajutorul datelor publicate și comentate de reporterul interbelic Alex F. Mihail în numărul din 7 octombrie 1934 al revistei “Realitatea ilustrată“. Pentru a vă stârni curiozitatea vă voi spune doar că veți avea posibilitatea de a vă întregi, într-o oarecare măsură, imaginea pe care o aveți despre femeile din perioada interbelică. Datele privind evoluția numărului de căsătorii înregistrate în București, despre vârsta la care se măritau femeile, despre numărul și vârsta femeilor divorțate, despre facultățile la care se înscriau tinerele domnișoare sau cifrele privind numărul prostituatelor înregistrate în București sunt chiar interesante:

„Prin titlul ce poartă acest articol, am promis câteva date statistice. Le-am cules de la serviciul Statistic al Municipiului, de sub direcția d-lui Emil Costinescu, îmbinându-le astfel, ca să intereseze pe cititorii noștri:

Citește mai mult... »

Iernile de altădată

România este o țară în care relieful montan ocupă o pondere însemnată. Cu toate acestea, petrecerea timpul liber prin practicarea sporturilor de iarnă a fost un apanaj al claselor aristocratice până pe la sfârșitul anilor ’30. 

 

"Casa de adăpost" de pe Bâlea

 

Citește mai mult... »

Crăciunul în lumea teatrului de altădată

“Și'n vremea ce toți se recreiază, se odihnesc, se distrează, actorii trebuie să fie la postul lor mai mult decât oricând în zilele Crăciunului. Căci vine periferia, vin școlarii, vin acei cari în tot timpul anului nu văd decât exteriorul teatrului; vine “poporul" să se distreze, să râdă sau să plângă, să aplaude și apoi să povestească o iarnă întreagă familiei reunite în jurul sobei “ce frumos a fost la teatru". Astfel își începea reporterul Ion Golea articolul “Crăciunul în lumea teatrului” publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 21 decembrie 1929. 

Acesta este de altfel și motivația pentru care reporterul interbelic a pătruns în lumea marilor noștri actori din perioada intebelică, în căutarea unor amintiri sau impresii ale celor care trebuiau să își sacrifice, în slujba spectatorilor, bucuria sărbătoririi Crăciunului în familie. O să redau răspunsurile câtorva dintre cei intervievați pentru că, nu-i așa, “interesante sau spirituale, străbătute de o nuanță de melancolie sau de veselie, marea lor valoare constă în aceea că înfățișează o mică părticică din sufletul atât de complex al adevăraților artiști”:

Citește mai mult... »

Meniul de Crăciun – în vremuri de război

„Crăciun 1940. Al doilea Crăciun sub război. Crăciun trist, cu lume necăjită, speriată, îndoliată... A dispărut belșugul, bucuria, forfoteala de pe uliți, momentele de duioșie și înviorare sufletească ce precedau Sfintele Sărbători. Acum orașele pământului sunt învelite în lințoliul negru și rece al camuflajelor, de teama morții ce se plimbă prin văzduh cu 900 km. pe oră. Pe străzi, la ferestrele oamenilor, întuneric și tăcere... Ici și colo câte o umbră se strecoară grăbită, privește în jur cu teamă și se pierde în noapte, frământând zăpada sub picioare.” (1)  

 

 

Cu toate acestea, străbunicile noastre făceau eforturi să readucă în casele lor ceva din strălucirea Crăciunului din perioada interbelică. Au adus în bucătărie cei câțiva cârnați ascunși în podul casei special pentru acestă ocazie. Au tăiat ultimul curcan din bătătură și - cu câteva căni de orez, 2-3 kilograme de cartofi, câteva ouă și cinci portocale - au reușit să încropească meniul de Crăciun (2). Un meniu nu atât de auster pe cât am fi putea fi tentați să credem:

Citește mai mult... »

Electric, Manole Manole și Efraim Lumânare zis Japiță - trei negustori ambulanți de altădată

Am descris în câteva dintre articolele publicate până acum – ajutat fiind de reportajele scrise de reporterii interbelici - “societatea aparte” care își ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale bătrânelor străzi negustorești din centrul Bucureștiului. O societate pestriță, alcătuită din clienți de toate categoriile, din negustori și din vânzătoare, din manechine și din “vânători… de manechine”. Străzi bazar, un adevărat mușuroi de comercianți cu metehne orientale și de cumpărători mai mult sau mai puțin grăbiți, un “paradis al bonelor și al slujitoarelor” în căutare de chilipiruri. 

O notă caracteristică a acestor străzi negustorești grupate în zona pe care o numim azi “Bucureștiul istoric” o reprezentau comercianții ambulanți. Să adăugăm așadar la “fotogramele” surprinse până acum și imaginea unor negustori ambulanți de altădată: “Electric” - vânzătorul de prăjituri, Efraim Lumânare zis Japiță și Manole Manole - șef al „trustului marchitanilor”.

Citește mai mult... »

Atentatul cu bombă de la Senat

În 8 decembrie 1820 opinia publică din România era cutremurată la aflarea veștii despre producerea unui atentat cu bombă în Senatul României. Iată cum era relatat macabrul eveniment în ziarul “Adevérul”: “Astăzi la orele 3 fără un sfert, în momentul când ședința urma să fie deschisă, necunoscuți au aruncat asupra bancei ministeriale o bombă care a explodat rănind mai mulți senatori. Atentatul s'a produs în următoarele împrejurări:

Resturi ale bombei și ale schijelor adunate
 după atentatul de la Senat din 1920

 

Citește mai mult... »

Magazinul cu vise

Citiţi prima parte AICI

Ne-am oprit într-una dintre zilele trecute în fața vitrinei cu jucării a Galeriilor Lafayette de pe Calea Victoriei. Ne-am amestecat împreună cu reporterul Ion Tik printre prichindeii care își lipeau cândva năsucurile de vitrina plină de tentații, frumos așezate în jurul unui uriaș Moș Crăciun. Dar forfota cea mare era înăuntru – la raioanele cu jucării de la etajul magazinului. 

 

Ne vom așeza acum, așa cum v-am promis, într-un colț ascuns al raionului și vom spiona împreună această lume plină de freamăt și de dorințe. O lume atât de asemănătoare totuși celei de azi. Chiar și jucăriile sunt aceleași. Aproape aceleași: trompete, săbii, puști, mașinuțe, păpuși, animăluțe... Avem astăzi în plus doar jocurile video (sunt oare cu adevărat un câștig pentru copiii noștri?). În rest aceleași vise și aceleași suspine. Doar că micuții de ieri sunt astăzi bunicii noștri de azi:

Citește mai mult... »