Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

Români în America interbelică

Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului XX. Românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, dar un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din ţărani asupriţi în “cetăţeni liberi ai celei mai democratice republici”. Iată, conform unui articol publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1913, motivele pentru care românii şi saşii din Transilvania au luat drumul pribegiei: “Necontenitele crize economice ce au urmat cu o regularitate dătătoare de disperare, îndărătnicia cu care pământul acestor locuri se lăsa să fie cultivat, vitregia administraţiei ungureşti, toate aceste nenorociri duseseră la disperare atât pe români, cât şi pe saşi şi’i pornise pe drumul îndepărtat al Americei. (…)Cei care pleacă mai aruncă o privire disperată îndărăt, apoi privesc de-o parte şi de alta a drumului, locuri cunoscute de-atâtea ori cercetate, privesc cu aceiaşi mâhnire ca şi la oamenii de cari s’au despărţit. Oamenii şi locurile le sunt deopotrivă de scumpe la despărţire. Toţi şi toate au legături cu sufletele lor, atât de crud încercate.” (articolul “Spre America” – semnat C. Demetrescu – “Calendarul Minervei -1913”) Comunitatea românilor din Statele Unite ale Americii a crescut constant. Încetul cu încetul emigranţii s-au integrat noii societăţi în care trăiau, au format societăţi româneşti, şi-au construit biserici, au tipărit ziare de limbă română. Cei mai mulţi dintre ei însă au murit cu dorul în suflet de a reveni în ţara natală.

ROMÂNI ÎN AMERICA INTERBELICĂ

Estimări din perioada interbelică spuneau că în acea perioadă în Statele Unite ale Americii ar fi trăit în jur de 200.000 de români – cei mai mulţi dintre ei din a doua sau a treia generaţie. Dacă prima generaţie de emigranţi presta în cea mai mare parte munci necalificate, urmaşii acestora  au început să ocupe locuri de muncă care impuneau calificare – în fabricile americane, în porturi sau în construcţii. Mulţi dintre ei au devenit mici oameni de afaceri, comercianţi sau chiar profesori, medici, avocaţi, magistraţi. Această evoluţie nu i-a făcut însă, pe marea lor majoritate, să-şi renege originea română: “În Calendarul ziarului “America" pe 1935, d. Henry John din Ohio - nu vă speriaţi, e tot Haralamb Ion al nostru – ne dă câteva amănunte impresionante asupra acomodărilor şi evoluţiei sufleteşti a foştilor emigranţi români, cetăţeni americani.


Stânga: "Coafeze pe stradă" - una dintre meseriile româncelor  din America
Dreapta: 
Românii - pescari sau docheri   în porturile din Chicago

E interesant faptul că majoritatea nu şi-a pierdut conştiinţa naţională, fenomen foarte obişnuit la emigranţii de altă naţionalitate, la italieni, la francezi şi chiar germani, cari de la a doua generaţie devin cu desăvârşire “americani". E de asemenea surprinzătoare rezistenţa religioasă a foştilor ţărani români, cari au rămas creştini, ortodoxi sau uniţi, aşa cum fuseseră de-acasă, deşi în Stafele Unite au fost întâmpinaţi de tot felul de secte şi curente mistice ispititoare. Au rămas latini. Îşi  numesc copiii Aurel, Ovidiu, Virgil iar fetele Lucreţia, Letiţia, Agripina. Cei cari se acomodează împrejurărilor, îşi nuanţează doar numele, uşor de ghicit : lonaş devine John, Ghibu devine Gibas, Dănceanu se numeşte Duncan, Lungu - Long, Stan -Stanley iar Gavril - Graham.”
  

POVESTEA UNUI EMIGRANT


Aţi auzit oare de întâmplarea ardeleanului Sima, copil de 14 ani plecat în ajunul răsboiului (notă: Primul Război Mondial) în Statele-Unite în America? Amărât de viaţa de clăcaş fără nădejde a oamenilor din satul lui, de tristele împrejurări ale familiei, cu un tată pierdut şi altul vitreg dobândit, îşi ia acele puţine coroane ale moştenirii şi pleacă în lumea largă. Ajuns la ţărmurile Americii, după ce plutise pe oceanul imens, zile şi nopţi, între emigranţi de toate neamurile, caută numaidecât de lucru şi începe munca cea mai amarnică, pe care o ştia din strămoşi: săpatul pământului. Dar glia americană e mai puţin moale ca cea de-acasă, iar supraveghetorii mult mai atenţi. Cu mâinile copilăreşti pleznite si sângerate, Sima lasă târnăcopul, sapa şi se'ndreaptă spre uzinele Ford de la Detroit, unde oricine e primit să muncească pe dolari buni.

Românii curajoşi din America construiau "zgârie-nori" (stânga)
sau spălau geamurile "zgârie-norilor" (dreapta)

Sima n'ar fi izbutit să intre în lucru la o meserie atât de încurcată ca a  automobilelor, dacă nu l-ar fi ajutat isteţimea lui românească. La întrebări răspunde că “se pricepe" şi e dus la o maşină care mergea şi lucra aproape singură, mulţumindu-se doar să fie supravegheată si din când în când îndreptată cu o mână. Dar Sima se alege, din primul ceas, cum era de aşteptat, cu o despicătură a degetului gros de la mâna stângă. Pe-acolo astfel de întâmplări nu pricinuesc alungarea muncitorului şi lăsarea lui pe drumuri, ci dimpotrivă, ajutorarea medicală şi plata salariului în tot timpul suferinţii, fără altă muncă.

Sima se bucură nu atât de salariul nemuncit, cât şi de împrejurarea care-i îngăduia să înveţe meşteşugul pe'ndelete şi să ia aminte la obiceiurile maşinei. De la dispensarul unde era pansat, flăcăul ardelean nu dă fuga pe bulevarde sau la cârciumi, se'ntoarce la fabrică “la locul lui". Bănuiţi ce s'a mai întâmplat: Sima a rămas de atunci un bun lucrător în armata industrială a lui Ford, dar nu vă vine uşor a crede, că a ajuns şeful secţiei. Povestea lui Sima, flăcăul ardelean, e a tuturor românilor care, urmăriţi de blestemul locului dinfre Tisa şi Munţii Carpaţi, nemaivoind să sufere jugul milenar al asupririlor, şi-au luat cum se spune lumea în cap". (extrase din articolul “Românii din America” de F. Aderca – “Realitatea Ilustrată” din 27 februarie 1935)

Povestea emigranţilor români din America sau de aiurea este o poveste parcă fără sfârşit. Este povestea celor care se despart de o ţară care nu a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască cetăţenii.


Citește mai mult... »

Mandravela – răspântia blestemată

În Bucureştiul de altă dată erau câteva “puncte de referinţă”, cunoscute – cel puţin după nume – de toţi locuitorii capitalei. Unul dintre aceste locuri era Mandravela, o mahala de la capătul Bucureştiului (situaţă undeva pe la intersecţia şoselelor Olteniţei şi Văcăreşti din zilele noastre). Două cârciumi, o tutungerie şi o gheretă la care se vindeau fructe marcau “răspântia blestemată”. Aici se termina Bucureştiul – mai erau doar câteva magherniţe insalubre răsărite de prin porumbiştea plină de gunoaie. Cu toate astea, Mandravela era o mahala celebră a timpului. Iar Ion Dragomir – reporterul revistei “Ilustraţiunea Română” - a colindat locul şi ne-a oferit un instantaneu luat în anul 1935 al acestui loc aparte din Bucureştiul de altă dată:
  
Cârciuma "La Mandravela"
“(…) Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două drumuri funeste. Primul, duce spre puscărie; celălalt, spre casa de nebuni şi ţintirimul “Trei coceni" al cărui nume a fost schimbat în “Trei trandafiri" de văduvele tinere, neconsolate să ştie că răposaţii făuritori de iluzii matrimonial zac sub o ţărână atât de prosaic botezată. Când am trecut întâia dată pe la Mandravela, era într'o dimineaţă, doi cetăţeni, cu ochii tulburi şi părul vâlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un ţigan gras şi răguşit.
-  Zi-i, mă gaşpere! - urla unul din cheflii. Că mâine mă 'ntorc iară la 411.
Erau doi proaspeţi ieşiţi din puşcărie, care-şi sărbătoreau eliberarea. Două ore mai târziu, retreceam pe la Mandravela în celălalt sens. În faţa cârciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs. Am văzut uniforme de poliţie şi o ambulanţă a salvării.
-  Ce s'a întâmplat? 
- Ia, doi proaspeţi scăpaţi de la “411". Au petrecut de ieri dimineaţă, pe neîntrerupte. Pe urmă, s'au luat la ceartă. Unul din ei a “inţepat" pe celălalt. N'a avut săracul parte de libertate.
Compătimirea mergea către cuţitar, nu către cel cu maţele sfârtecate. Totuşi, mi-e drag să, petrec la Mandravela, mai ales Dumineca. Am prilejul să leg cunostinţă cu oameni cât se poate de interesanţi. Aşa, de pildă, aci m'am împrietenit cu Titi Menghină, spaima Văcăreştilor.

La un pas de încăierare...
la Mandravela
Era într'o după amiază. Beam liniştit un păhărel de vin roşu ronţăind alune americane, când un om tânăr, ca de vreo treizeci de ani, lat în spate cât un garderob şi ciupit de vărsat veni, însoţit de o femeie destul de frumuşică şi grozav de împopoţonată, şi se instală alături de mine, la o masă. Mă uitam când la bărbat, când la femeie, ca unul care n'are ce face şi nu mai ştie încotro să-şi arunce ochii. Ea, mândră de atenţia pe care mi-o stârnise, prinse a zâmbi, privindu-mă şăgalnic cu coada ochiului. Deodată bărbatul care “prinsese mişcarea" se scoală cât era de mare, face un pas spre mine şi mă întreabă din vârful buzelor, fără să descleşteze dinţii:
- Îţi place, șefule?
- Cine să-mi placă? 
- Dumneaei, face el, arătând cu capul spre femeie.

Deţinuţi muncind la construcţia
Şoselei Văcăreşti în anul 1935
Nu ştiu de ce, îmi amintii atunci că cimitirul “Trei coceni" se află numai la doi paşi şi cu instinctul prăzii încolţite de fiară, răspunsei tocmai ceea ce bărbatul nu se aştepta să, audă:
- Îmi place! Seamănă leit cu Marlene Dietrich. Să-ţi trăiască!...
El se uită la mine lung, mă uitai şi eu la el, dar ceva mai puţin lung. Până ce, isbucni în râs şi-mi izbi una peste umăr de mă clătinai pe picioare:
- Bată-te să te bată, sfrijitule!... Îmi place că eşti “înfipt"... Vino să-ţi prezint pe Ditrichoaia...
Şi trăgându-mă spre masa lui, ordonă femeei:
- Zi “bonjur" la domnul... E d'ai noştri.
Am rămas la masa lui Titi Menghină până spre miezul nopţii. Când m'am despărţit, m'a sărutat pe amândoi obrajii, jurându-mi ritos:
- Când oi avea vreo socoteală cu careva să mi-l spui. Vreau să bag pe unul în spital, în cinstea ta, sfrijitule!...
Aviz celor cari-mi poartă sâmbetele… “
  
Sursa: articolul “Mandravela – răspântia blestemată” semnat Ion Dragomir – publicat în “Ilustraţiunea Română” numărul din 30 octombrie 1935 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

"Ocupații" ciudate în Bucureștiul inerbelic

Orice se poate spune despre români doar că nu sunt inventivi nu. Ca dovadă, o să vă vorbesc astăzi despre oamenii cu ocupaţii insolite din Bucureştiul interbelic. Ocupaţii care se mai regăsesc şi azi prin unele locuri. Aşadar să începem să redescoperim aceste “meserii şi ocupaţii ciudate”, după cum le numea în articolul său din “Realitatea Ilustrată” (13 februarie 1935) mai vechiul nostru prieten, reporterul Alex F. Mihail:


“SPITALUL DE URGENŢĂ"


Căruţă parcată la...
"Spitalul de urgenţă"
“Prin unele străzi periferice ale Bucureştilor sunt gropi şi hopuri îngrozitoare. Sunt anumite puncte, pe unde nu-i zi de la Dumnezeu să nu se frângă o osie, să nu se rupă o roată sau să nu se întâmple alt accident de acest fel. Am găsit, în str. Baicului, la o asemenea răspântie pustie, pe un meşteşugar rotar-fierar. Atelierul lui este intitulat “Spitalul de urgentă". Sunt obligaţi să-l cunoască toate căruţele de pâine, sifoane, oţet, cărămidarii şi căruţaşii de nisip, precum şi birjarii care se încumetă să treacă pe acolo. Unii localnici susţin că  dacă nu se pavează strada Baicului şi cele vecine, ar fi o influenţă ocultă, nefastă, a proprietarului “spitalului de urgenţă al căruţelor, din cartierul citat.Se spune că un cismar, ajuns primar într'o staţiune climaterică, aşternea în fiecare vară câte un strat proaspăt de pietricele colţurate pe drumurile pe unde treceau vizitatorii. Gheata cea mai solidă nu rezista nici două săptămâni…”. 

Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Ştim cu toţii vulcanizările de azi aşezate în “locuri strategice”, asemeni “spitalelor de urgenţă” din România interbelică.

“ŞMECHERII  LOCALURILOR”  DE NOAPTE



Deschizător de sticle
de şampanie
“Prin localurile de noapte din Bucureşti, în special la cele din centru, veţi vedea indivizi suspecţi, fără meserie, musafiri nelipsiţi de pe la mese. Din ce trăiesc şi cine sunt? Dacă sunt voinici şi sdraveni, atunci să ştiţi că sunt cei cari fac “poliţia" localului; dau afară pe câte un indezirabil sau iau la bătaie pe cel care-ar protesta că e scumpă consumaţia. Atleţii aceştia sunt anume angajaţi de patronul localului, care fără concursul lor n'ar putea să-şi facă afacerile. Pe lângă gări, sunt localuri suspecte, pe unde se joacă cărţi sau alte jocuri de noroc. Atletul respectiv se amestecă şi el printre jucători, ca şi cum ar fi o persoană străină, intervenind de câte ori interesele patronului sunt periclitate sau şmecherii lui sunt pe cale de-a fi demascaţi. În localurile de noapte veţi vedea uneori câte-un filfison, care face mare chef cu prietenii, cerând, sgomotos, să i se dea numai o anumită şampanie. Acesta e un agent plătit de fabrica de şampanie respectivă, care întelege să-şi facă în acest chip reclamă, pentru “marca" ce vrea să o lanseze.”

Din nou e vorba de ocupaţii perpetuate până în epoca noastră - “modernă”. Cluburile, localurile de noapte sau stabilimentele în care se joacă la ruletă, “păcănele” sau la alte asemenea “jocuri de noroc”  colcăie de astfel de specimene.

“POETUL" CARE DEDICĂ VOLUME


"Clientul de taxi"
în Bucureştiul interbelic
taxiurile  nu aveau voie
 să ajunga în centrul oraşului
decât "ocupate"
“Cunosc un “poet" care n'a făcut în viaţa lui o poezie şi câţiva “ziarişti" cari nu-s capabili să scrie o informaţie, dar care totuşi au reputaţia de “băieţi deştepţi". (notă: e vorba de “băieţii deştepţi” şi de “ziariştii” din anul 1935 – nici o legătură cu cei de azi…). “Poetul” dedică volume marilor industriaşi, pe cari apoi îi tapează.
- Va să zică, tot scrie ceva - va obiecta poate cineva.
Eram, într'o zi, în biroul proprietarului unei mari fabrici, când se prezentă “poetul" cu cinci, şase volume frumos legate şi dedicaţia tipărită pe copertă. Atât tipărise: numai coperta! Restul erau nişte volume vechi, cumpărate de pe la anticari. Răsfoind cărţile, am cunoscut imediat că sunt versuri de Carol Scrob, ofiţerul-poet, care şi-a avut succesele sale, prin anii 1880. Dealtfel, în josul unei pagini am şi găsit tipărit numele lui Carol Scrob, cum obişnuesc editorii. “Poetul", în graba lui, neglijase acest amănunt, uitând să scoată afară foile care îl dădeau de gol.

Am citat mai sus pe “ziariştii" care nu ştiu să scrie o informaţie. Aceştia sunt indivizii care trăiesc, cum se spune, în “marginea presei”. Semnează articolele scrise de alţii, bieţi proletari intelectuali, unii foarte talentaţi, dar care n'au simţul practic al vieţii. “Ziaristul" dibăceşte portiţele lui, dosnice, pe unde poate pătrunde pe la diferite gazete. Apoi are o mare îndemânare de-a scoate subvenţii de pe la autorităţile oficiale, de pe la diferite alte instituţii. Din când în când, graţie reputaţiei ce şi-a format, mai scoate câte o revistă (scrisă bineînţeles în întregime de alţii), sau mai dă câte o dibace lovitură cu câte un şantaj. “Aşa trăiesc deştepţii", la Bucureşti! “.

DOMNUL CARE LICITEAZĂ



Muncitorul
pe picioroange
“Tipul acesta şi-a strâns un mic capital iniţial, cine ştie prin ce mijloace, şi citeşte toate rubricile din ziare, unde se anunţă licitaţii. Se prezintă la aceste licitaţii, depune garanţia necesară,  apoi liciteză. De multe ori o licitaţie e un fel de aranjament fictiv între câţiva complici, aranjament de pe urma căruia, iese păgubit statul sau comuna. Dar domnul care “licitează" vine, pe neaşteptate, să strice toate socotelile. Atunci i se dă o “filodormă" şi e convins să se retragă de la licitaţie şi astfel omul nostru iese cu câştig de la toate deşi niciodată nu ia parte la dânsele.”

Uite că am găsit şi o ocupaţie fără echivalent în zilele noastre. Sau poate mă înşel? Poate că e vorba de bunicii “băieţilor deştepţi” din lumea licitaţiilor moderne – care găsesc mereu mijloace mai mult sau mai puţin igenioase – dar întotdeauna legale, nu-i aşa? – de trucare a licitaţiilor publice. O să mă opresc astăzi aici. Nu o să vă mai spun despre “cel care ţine loc în tren”, despre “cel care aduce taxiurile în staţie” sau despre “falsul epileptic” care îmbrăcat în frac şi joben, gesticulează disperat pe trotuar arătând firma unei prăvălii”. Poate voi face asta într’un articol viitor.

Sursa: articolul “Meserii şi ocupaţii ciudate” – semnat Alex F. Mihail – “Realitatea Ilustrată” numărul din 13 februarie 1935 - citit în Biblioteca Digitală a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Caniculă (interbelică)

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașele noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vânt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase. Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleacă  în vilegiatură” la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. Și soluțiile de azi sunt aproape aceleași ca și cele din anii ’30:

Cismea - canicula
Sete mare...
La grandiosul Bazin „Lido“ cu valuri maritime

“Bucureştenii au în sfârşit, un mijloc minunat să scape de căldură: fac băi în grandiosul Bazin „Lido“ cu valuri maritime, situat în centrul Capitalei, în bulevardul Brătianu colţ cu strada Franklin… În fiecare zi, mii de oameni profită de minunata invenţie a valurilor Bazinului "Lido", valuri care au forţa şi eficacitatea valurilor mării… Când ies din valuri, vizitatorii bazinului "Lido" găsesc în jurul piscinei splendide grădini şi terase solare, înzestrate cu admirabile aparate electrice de gimnastică şi masaj.

Bazinul cu valuri "Lido" - 1930
La ora aperitivului, după amiaza la ceai, seara la dineuri, animaţia întreţinută de un jazz excelent şi de renumitul restaurant "Cina-Lido” e extraordinară. Inutil să adăugăm că Bazinul "Lido" cu valuri maritime e centrul sezonului bucureştean şi ţinta străinilor şi provincialilor care vin în Bucureşti.” (articolul “Numai aşa scăpaţi de căldură” – “Ilustraţiunea Română” – 17 iulie 1930)

Aglomerație la ștrandul Kiseleff - 1929
Prin grădinile de vară ale oraşului…

“Zorile se revarsă pe la patru... Dar de la trei jumătate cheflii din grădinile de vară, care încununează marginile Capitalei ca o ghirlandă de verdeaţă cu lăutari, presimt ca o adiere de răcoare: întâia adiere de răcoare după douăzecişitrei de ore zăduf!... Cucoanele de lux, rochiile, decolteurile şi chipurile sifonate de nesomn şi sbucium sentimental se ridică de la mesele mişcate de la locul lor, urmate de domni cu beţia solemnă, salutaţi de chelneri şi picoli, care adastă ultimul, supremul bacşiş.

Rahagiu
"Şofeurul" care se prăjeşte toată ziua în staţie
în arșita soarelui, se răcoreste cu apă rece
 de la micul rahagiu
Automobilul a pornit şi el în penumbra zorilor, nesigur, ca şi cum ar fi luat parte la cheful bucureştean, într'un zbârnăit furibund de motor străvechi. Şofeurul, care n'a dormit cumsecade de opt zile, mână maşina în legănări, abia ferind-o să nu izbească micile faetoane cu un singur cal și un vizitiu cu tulpan alb, care aduce în paie căldările cu lapte cald, de curând muls, din ugerele cu arome de sulfină, ale vacilor idilice, dintre salcâmii foşnitori de la ţară. Primii vardişti, care apar în uniformă colonială la intrările şi răscrucile din Bucureştii propriu zişi, salută automobilele în care bănuiesc că sunt superiorii în stare de ebrietate, uimiţi şi ei de liniştea neobişnuită a acestui amestec de timp, despre care se spune atât de frumos româneşte că "se'ngână zorile". Cu întâile raze ale soarelui, câte o mână albă de cucoană, sau păroasă de bărbat, trage storul la etaj, unde de aseară  nimeni n'a putut închide bine ochii, în speranţa unui somn mai adânc, o oră sau două.

Porumbielul! Ia porumbielul fierbinte !
Dar ce iluzie!... În răcoarea înşelătoare a dimineţii încep să fluiere sirenele fabricilor, care-şi cheamă lucrătorii de la cinci dimineaţa. Tramvaiele au început să duduie pe şinele prelungi cere împânzesc oraşul, până'n ţarinele de la margini, zguduind casele, de zornăie geamurile, pocnind încheieturile şinelor, ca o prevestire de cataclism. În străzile ferite de această calamitate şi unde chiriile sunt duble - s'au ivit întâii precupeţi, cu zarzavaturi cărate în spinarea deşălată, spre a fi vândute "boierilor" cu preţ de speculă. În străzile aşa-zis liniştite, unde vor să doarmă "intelectualii" - medicii, avocaţii, funcţionarii superiori, ziariştii, miniştrii, ofiţerii de stat major - se iscă  hărmălaia fără pereche decât în Orient a "oltenilor", cu glasuri exasperante, ţipând ca dervişii muşcaţi de vipere, toate legumele lumii, peştele cu tarif de parc'ar fi fost adus din Australia, cărbunii de care n'are nevoie nimeni.

Inghetata
Sergent bucureștean cu cască colonială își permite
 luxul unei înghețate  cumpărate de la negustorul ambulant
Galbeni, de parc’ar fi scăpat din camere de tortură, bucureştenii îşi părăsesc căminul cu ochii furioşi, îndreptându-se neurastenizaţi spre serviciile unde-i aşteaptă o muncă insipidă, un "şef" tot atât de isteric ca şi ei, puşi cu toţii pe harţă şi pe crimă. Numai zidarii pe binalele ridicate asemenea unor jucării copilăreşti, cântă cu voci de Şaliapin şi Carusso, de la ora nouă dimineaţa, zămislind un adăpost confortabil şi graţios, de care ei nu vor avea parte niciodată. Prin mahalale au început să fumege grătarele şi aerul se încarcă de un parfum iute de usturoi şi carne prăjită. La amiază din cadele uriaşe, de la colţuri şi răscruci de străzi, începe să se scurgă pe trotuar gheaţa topită, din care un mic vânzător, cu şorţul lung al lui taică-său, vinde câte un sifon sau o limonadă, care până la destinaţie dobândeşte temperatura şi gustul ceaiului stătut.

În lipsă de clienţi lustragiul a adormit
 la umbră
După dejunul luat în sudori de "burghezi” la marginea de trotuar sau la măsuţa umedă, pe la cârciumile de la periferie, începe tortura muştelor şi bondarilor, puşi să alunge ultima încercare a disperaţilor bucureşteni de-a fura un sfert de ceas de somn - şi noua năvală a barbarilor care iau locul precupeţilor, cumpărătorii de haine vechi, cu picioare negre goale, pantaloni ferfeniţiţi de gală şi pălării rupte de panama. De pe la şase seara băieţii din bodegi şi cârciumi "răcoritoare“, stropesc un prundiş grosolan şi trotuarul din faţa localului, cu pâlnia umplută de apă încropită, care mai mult ridică praful şi face noroi. Lăutarii cu gâturi prelungi, feţe oacheşe de mumii şi ochii holbaţi de o foame ancestrală, intonează întâiul marş, scandalos şi fără ritm, singuri în fundul grădinii cu mesele goale şi feţele de mese pătate de chefurile din ajun. Înebuniţi de-o zi de iad, bucureşteni uită cu dinnadinsul de amăgirea petrecerii din ajun şi cu riscul de-a nu plăti chiria, sau de-a intra în puşcărie, pentru delapidări de bani publici, îşi iau prietena sau soţia şi copiii şi pornesc spre "grădina de vară" a periferiei, în speranţa de-a găsi o nouă climă şi un suflet nou.

La o terasă cu...  jazz-band
La Şosea, în boschetele cu flori suave şi colonade amintind graţiile partenonului, drama e aceiaşi deşi chelnerii sunt mai sclivisiţi, preţurile mai mari, domnii mai pretenţioşi şi cucoanele mai capricioase. Prostraţia iniţială devine însufleţire pe la miezul nopţii şi entuziasm pe la ora două... Pentru ca la patru povestea să înceapă iar, cu revărsatul zorilor, vardiştii în costume coloniale, lăptăresele, sirenele fabricii si tramvaiele… “ (articolul “Într’o zi de vară” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 22 iulie 1936)

La răcoare, pe iarba verde, în aerul parfumat al pădurii…


“Oamenii au părăsit oraşul cu aerul asfixiant al sufrageriilor de toată mâna, pentru câteva ceasuri de plăcere, de odihnă, la umbra stejarilor. Alungati de monotonia vieţei de oraş, iată’i “la iarbă verde", voioşi, în jurul unei mese improvizate. Aşa petrec oamenii în alte ţări. Aşa au început să petreacă şi la noi, cum petreceau odată bătrânii noştri care aveau cultul odihnei duminicale şi al petrecerilor câmpeneşti. Ce e drept, bătrânii nu petreceau cu gramofonul încărcat cu jazz-uri sau lăutari cu saxofoane miorlăite. Aveau “cobzarul" lor, cu cântece duioase pentru nervii liniştiţi care nu reclamau flagelaţia artistică a orchestraţiei de astăzi.... Cobzarul cu cântecele fermecate, vinul din Cotnarul autentic isvor de viaţă si de veselie sănătoasă.

Un picnic romantic
Un reviriment s'a produs şi la noi în mentalitatea oraşenilor. Astăzi, la ceasul prânzului, păduricile din preajma oraşelor sunt pline de oamenii care fug de larma şi aerul viciat pentru un ceas de petrecere şi de odihnă “pe iarba verde". Acolo, omul uită confortul pe care'l socoteşte, în viaţa de toate zilele, indispensabil. Acolo, omul lasă pretenţiile şi eticheta. Întins pe iarba verde, românul, după “ce se face comod"... mănâncă. În graba mare, furculiţele au fost uitate acasă şi solniţa argintată este înlocuită simplist cu puţină sare, pusă într’un petec de jurnal... N'are a face! E bine şi aşa! Ce gust incomparabil are puiul bine fript, rumenit şi topit cu mujdei de usturoi! Ce minunată este telemeaua ruptă cu mâna şi combinată savant cu ceapa verde! Spuneţi’mi mie câte parale face o bucaţică de pastramă crenelată ca un turn de cetate medieval şi friptă... la faţa locului! lar vinul, răcit în pârâiașul care şerpuieşte discret la picioarele noastre, nu ştiu cum, dar parcă are o aromă specială, un gust deosebit... “sparge cerul gurii" să se sature şi cei însetaţi să se răcorească!

Picnic interbelic in familie
Ce bine se simte omul scăpat din corsetul civilizaţiei. După o mâncare straşnică, udată din belşug, un pic de odihnă nu strică. Şi românul nostru îşi face siesta. Pitpalacii şi mierlele îi şoptesc de dragoste în crângul apropiat. O boare de vânt răcoreşte faţa pământului. Cerul e atât de albastru şi zarea atât de senină. Gândurile se încâlcesc şi se amestecă şi somnul te fură încet, ducându’te pe nesimţite în ţara zânelor pădurii, cu pitici, cu broaşte mari de’o şchioapă şi cu palate de cristal.” (articolul “Pe iarba verde” – “Ilustrațiunea Română”  din 15 august 1939)



Citește mai mult... »

Ştrandul Kiseleff – cel mai mare bazin din Europa în anul 1929

Ştrandul Kiselef – cel care a primit mai târziu numele de “Ştrandul tineretului”  - a fost cel mai mare ştrand şi de asemenea cea mai mare bază sportivă a Bucureştiului din perioada interbelică. Arhitectura clădirilor din zona ştrandului este una simplă, într-un limbaj modern, cu evidente referiri la stilul Art-Deco. Ştrandul în ansamblul lui reprezintă de altfel unul dintre primele ansambluri de arhitectură modernă din Bucureşti. Ansamblul proiectat de Marcel Iancu a suferit însă în perioada comunistă transformări considerabile, care au alterat imaginea arhitecturală unitară iniţială. Imediat dupa terminarea construcţiei sale – în numai 52 de zile – ştrandul Kiseleff a devenit una dintre cele mai aglomerate zone de agrement ale Bucureştiului :


1929:  Ştrandul Kiseleff 
Ştrand. Minunat loc de recreaţie pentru bucureştenii condamnaţi de soartă, să rămână pe meleagurile pe care a păstorit Bucur. Instalaţia din Şoseaua Kiseleff vine să umple un gol demult resimţit. Deşi a apărut ca din pământ - construirea lui nu a durat decât 52 zile - ştrandul se prezintă astăzi admirabil din toate punctele de vedere. În primele zile, este adevărat, el a avut lipsurile inerente oricăror începuturi, dar cei puşi să conducă monumentala operă şi-au înţeles menirea şi cu o perseverenţă rară, au procedat la înlăturarea a tot ceea ce nu corespundea cerinţelor. Astăzi imensa construcţie dintre Şcoala de Agricultură şi Hipodromul Băneasa, este gata să concureze cu instalaţiile similare din străinătate.

Strandul Kiseleff ( Strandul Tineretului )
Ştrandul Kiseleff  într-o zi caniculară
Cine nu a văzut ştrandul, nu-şi poate da seama de măreţia lui, cu atât mai mult cu cât durata construirei lui a fost excesiv de scurtă. Este deci nevoie să te plimbi pe alei şi prin atenanse spre a-ţi putea face o idee exactă asupra formidabilei întreprinderi. Imaginaţi-vă un teren imens, în mijlocul căruia se află un bazin de dimensiuni respectabile, înconjurat de o plajă în suprafaţa de 12000 de metri pătraţi! Aşa vă veţi putea da oarecum seama de impunătoarea instalaţie.”

Strandul Kiseleff ( Strandul Tineretului )
Ștrandul Kiseleff
După cum vă spuneam, începând cu anul 1929, de-a lungul multor decenii, Ştrandul Kiseleff a fost de asemenea una dintre bazele sportive cele mai importante din Bucureşti.  Practicarea sporturilor nautice în Capitală a luat un considerabil avânt imediat după inaugurarea noii baze sportive: Pentru sport în sine, ştrandul constituie un aport considerabil. A fost suficient să se construiască acest bazin de mari dimensiuni, pentru ca nataţia să ia un neobişnuit avânt. Graţie realizării acestei admirabile opere am putut asista mai demult la prima întâlnire nautică inter-oraşe, iar mai de curând la un veritabil match intercluburi. Cu prilejul acestor două întruniri am făcut o constatare îmbucurătoare. Sportul nautic are în Capitală câţiva reprezentanţi de elită, a căror muncă trebuie încurajată pe toate căile. Este necesară sprijinirea elementelor de clasă, pentru a putea face din Capitala României Mari, un puternic centru nautic, de la care provincia să ia exemplu.”

Strandul Kiseleff ( Strandul Tineretului )
La ştrand...
Despre dotările ştrandului – nu uitaţi că vorbim despre anul 1929 - am găsit informaţii într-o reclamă apărută in “Revista generală ilustrată”:

“Ştrandul Kiseleff – cel mai mare bazin din Europa. 
Cea mai mare plajă artificială. 200 de cabine.
 14.000 mp. plaje de nisip.
Plaja şi baia deschise de la ora 6 dimineaţa până la ora 8 seara.
Supravegherea bazinului încredinţată la profesori de înot speciali şi membrilor federaţiunilor sportive. Personal special de salvare.
Bazin special pentru copii. Aparate de educaţie fizică.
Piste pentru curse. Tenis.
 Cabinet medical condus din doi medici.
Restaurant – Brasserie – Cafenea – Magazine diverse – Poştă – Telefon – Telegraf – Poştă specială pentru emisiune de radio – Jazz berlinez
Parchet special pentru dans pe plajă
Renumitul restaurant Elysee la dispoziţia Onor.
 Public până la miezul nopţii

Preţuri de intrare : lei 50 de persoană, cu drept de baie şi cabină la dispoziţie. De la ora 9 seara intrarea 20 lei de persoană. Se găsesc deasemenea costume de baie de închiriat pentru amatori
Lecţii de înot se dau sub direcţiunea d-lui profesor Focşa”

Ştrandul a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări. O primă intervenţie a avut loc la începutul anilor 40, atunci când s-au amenajat terenurile de tenis înşirate de-a lungul şoselei Kiseleff şi când s-a construit, în dreapta intrării, în apropierea restaurantului, o cabană cu rol de vestiar pentru jucătorii de tenis. Tot atunci a fost construită în imediata apropiere a intrării sala de gimnastica. O altă reabiltate a ștandului s-a făcut înainte de organizarea festivalului sportiv din anul 1953. Atunci, unul dintre pavilioanele de vestiare a fost adaptat în scopul amenajăriii unor noi spaţii de cazare. 

Strandul Kiseleff ( Strandul Tineretului )
Bazinul pentru copii

A treia perioadă de transformări semnificative a ansamblului a avut loc în anii 70-80. Ansamblului i s-au adăugat atunci un turn de apă precum si cîteva clădiri anexă. De asemenea în anul 1981- cu ocazia Jocurilor Olimpice Universitare -  au fost adăugate grupurile sanitare la sala de gimnastică şi au fost transformate în spaţii de cazare alte câteva dintre pavilioanele de vestiare.
Strandul Kiseleff ( Strandul Tineretului )
Un salt... mortal
Sursa : articolul «Măreaţă serbare la ştrand»  - semnat Jenny Dumitrescu - publicat în numărul din 15 august 1929 al săptămânului “Ilustraţiunea Română” - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Lipscani – strada vanităţilor

Am evitat până acum să aduc vorba pe blog despre Lipscani – poate cea mai celebră stradă din București. De ce? Pentru că spaţiul virtual e plin de informaţii şi de fotografii ale Lipscaniului de altădată şi credeam că un articol în plus nu poate aduce nimic nou în acest amalgam. M-am răzgândit însă atunci când am citit un reportaj publicat în numărul din 24 februarie 1932 al revistei “Ilustraţiunea Română”. Nu este un articol care rescrie istoria bătrânei ulițe sau care povestește despre clădirile și magazinele Lipscaniului. Subiectul principal al reportajului este “societatea aparte” care îşi ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei bătrâne străzi negustoreşti. O societate pestriţă, alcătuită din clienţi de toate categoriile, din negustori şi din vânzătoare, din manechine şi din “vânători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă - care vă va capta atenţia încă de la început. Pentru că ştiu că nu iubiţi introducerile prea lungi, o să vă las acum în compania reporterului "P. B. M.”, care o să vă spună poveştile lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:


Bucurestiul interbelic

“Pe Lipscani, după ce am trecut de “Cafeul Elite”, aud deodată nişte urlete grozave:
- Dar ce’i d-le? - ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S’a mutat vreo grădină zoologică aici?
- Nu, sunt negustorii ambulanţi care îşi strigă marfa.
Înşiruiţi pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspândită dinainte, ţipă din răsputeri:
- Ciorapi - 3 perechi 100 de lei; genţi de damă luate de la faliment. Grăbiţi-vă, să nu pierdeţi chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!
Strânse, presate ca icrele în cutie, sgomotoase, târându-şi alene paşii, cucoane se duc, vin, se opresc în faţa vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu aceiaşi intenţie: să vadă ultimele noutăţi. Trotuarele sunt pline de lume, dar şi în mijlocul străzii, prin şirul lung de maşini şi de trăsuri, la dreapta, la stânga, pretutindeni, cucoanele se strecoară.
Ce hărmălaie!
Ce de încurcături, pe cari agentul de circulaţie, şeful de orchestră al vehiculelor, cu bastonul într’o mână, gesticulând şi vociferând, încearcă să le reglementeze."

CLIENTE ŞI... CLIENTE

"Ceea ce e mai grozav e că, la această lume care se înghionteşte, numai o persoană la zece dintre cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac din alte motive: sunt cumpărătoare platonice şi care, de multe ori sunt mai bine informate decât vânzătoarele magazinelor. Atunci ce fac aceste platonice? Nimic. Şi tocmai aceasta e plăcut şi înduioşător. Ele vin să aleagă marfa pe care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuşi ele intră prin magazine, răscolesc, întreabă, dând vânzătoarelor speranţa unei cumpărături regale. Iată, de pildă, doamna aceasta care  străbate magazinul cu aerul cuiva care ştie precis ce vrea şi unde se duce. Cu toate acestea, se opreşte la toate raioanele. În sfârşit, cheamă o vânzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, îşi schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceiaşi informaţie, repetă de douăzeci de ori „dar nu aveţi alta cu o mică bandă bleu?”.


Bucurestiul interbelic


VÂNZĂTOARELE

"Între o cumpărătură şi alta, la ora când magazinele sunt încă goale, vânzătoarele îşi fac între ele confidenţe:
- Ştii brunul acela slab care m’a urmărit ieri…
Dar uşa se deschide. Vânzătoarele şi premiera se reped la uşă. Intră o doamnă în vârstă, cam grasă, îmbrăcată într’o blană bogată de vison. Se duce imediat la raionul rochiilor. Zăreşte o vânzătoare mai nostimă:
- Nu e aşa, duduie, că rochia asta îmi vine mai bine? Dar e greu să-ţi dai singură seama. Dacă eşti drăguţă, vrei s’o încerci şi d-ta?
Vânzătoarea se execută. În câteva clipe şi-a desfăcut rochia, gata s’o încerce pe cea nouă. Dar, în cămăşuţa’i modestă şi scurtă, clienta o priveşte ca o cunoscătoare, examinează calitatea sânilor, rotunjimea umerilor, bogăţia şoldurilor.
- Ah! da, într’adevăr e foarte frumoasă. O iau. Da ce bine ştii d-ta duduie să porţi o rochie! Îţi place rochia asta? Ţi-o dăruiesc.
Iată pe cele două femei, cumpărătoare şi vânzătoare, camarade, aproape complice.
- Vino să mă vezi, domnişoară. Îmi eşti foarte simpatică. Voi face ceva pentru d-ta... E păcat să te pierzi aici!...


Bucurestiul interbelic


Se va duce? Nu se va duce? Nu pot s’o spun. Nouă din zece se abţin. De altfel, meseria de vânzătoare este una dintre acelea unde întâlneşti mai multe tentaţii. De pretutindeni, ele asaltează femeile. E contactul cu podoabele minunate, cu toaletele seducătoare, pe care vânzătoarea nu le va avea niciodată. Şi mai e apoi clientela cochetă, în faţa căreia totul se închină, mirajul unei vieţi elegante şi uşoare, pilda celor care au părăsit magazinul şi revin cu cliente suverane în aceleași raioane unde au fost vânzătoare supuse.
- Eşti proastă, fetiţo; fă cum am făcut şi eu!
Apoi sunt solicitările bărbaţilor: cei cari le-au remarcat şi vin în fiecare zi, elocvenţi şi presanţi în mutismul lor; acei mai puţin timizi, care le acostează pe stradă, la ieşire, cei cari le şoptesc fel de fel de promisiuni ispititoare. Aşa, am intrat într’un mare magazin de confecţiuni, unde sunt cunoscut, şi întreb pe o vânzătoare:
- Clienţii sunt totdeauna respectuoşi cu dv.?
- Da, răspunse moale Mimi, vânzătoarea.
- Dar craii? Arunc eu întrebarea aşa, într’o doară.
- Oh, mă amuză grozav! Se destăinuieşte Mimi. Îmi aduc flori şi bomboane, pe cari mi le dau în ascuns, să nu vadă şeful... Şi zău, asta nu-mi face decât plăcere.

Bucurestiul interbelic

Glasul fetei devine mai grav.
-  Şi apoi sunt clienţi buni... Şi pe timpul ăsta de criză. Uite, anul trecut, un colonel în retragere simpatic venea să mă vadă în fiecare zi. Venea dimineaţa, când e mai puţină lume şi putea să-mi vorbească. Ei bine! Ce crezi dumneata? A cumpărat o mulţime de lucruri, de care, sincer să-ţi spun, cred că nici nu avea nevoie... Apoi conchise cu duioşie:
- Era drăguţ… Foarte drăguţ...
- Şi după aceia? - hazardez eu întrebarea.
- Ce? Ce vrei să spui?
- În sfârşit, după această simpatie manifestată zilnic prin fel de fel de târguieli?...
- Oh! Dar cine mă iei? Spune ea indignată. Nu cred că-ţi închipui că eu şi bătrânul ăla!... Ha, ha! Ştii că ai haz!
Dar iată că întâmplarea pare s'o dezmintă pe Mimi. Un tânăr de vârstă mijlocie, îmbrăcat „á quatrẻ ẻpingles”, vine şi cere o pereche de mânuşi, întinzând o mână pe care un inel îl arată că a trecut pe la ofiţerul stării civile. E însă foarte simpatic, aşa că vânzătoarea trece cu vederea acest amănunt de mică importanţă.
- Doriţi de piele de Suedia?
- Da, duduie...
“Duduia” se simte obligată să roşească, se fâstâceşte şi răstoarnă cutia cu mânuşi. Tânărul se apleacă s’o ajute şi poate să-i admire astfel o pereche superbă de picioare:
- Lasă gluma, d-le, nu vezi că sunt ocupată?...
Dar tânărul nu se lasă aşa de lesne: figura plăcută a vânzătoarei l-a prins.
-  Duduie, aş ţine mult să vă văd...
- D-le, te rog... Vrei să termini? Dacă te-ar auzi soţia d-tale...
- Soţia mea? Îşi revine clientul. E plecată...
- A, e plecată? Probabil că te plictiseşti!... Pardon, un moment să încerc mânuşa.
Şi ia mâna tânărului, care o strânge pe a ei. I-a şoptit probabil ceva, căci vânzătoarea răspunde roşind:
- Ah, glumiţi d-le… Nu, nu pot; mănânc acasă…
Acest asalt de scrimă, care aduce în munca încordată a vânzătoarei o notă de veselie şi de parfum de aventură, se termină de cele mai multe ori cu o întâlnire."


PE LIPSCANI, CÂND SE ÎNSEREAZĂ

"Ora 7. S’a întunecat. Casele s’au învăluit în pânzele uriaşului păianjeniş al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate. Obloanele magazinelor cad obosite. Vitrinele şi-au pus fardul: luminile, chemările diavolului, ispita femeilor care pornesc spre casă, fiecare cu câte un pacheţel pe deget. În faţa magazinelor de la „Dermata”, puternic luminate, doi şomeri, vagabonzi, cu feţele speriate şi nerase, cu picioarele vârâte în nişte petece de piele cu pretenţii de încălţăminte, privesc cu jind la zecile de perechi de încălţăminte.
- Şi când te gândeşti, spune unul, că sunt unii care-şi cumpără încălţăminte adevărată...


Bucurestiul interbelic


Strada Lipscani s’a însufleţit din nou: sunt vânzătoarele – midinetele noastre – şi vânzătorii, care nu discută decât de cămăşi, ciorapi de mătase, gulere şi noua modă a paltoanelor. La poarta de ieşire a personalului o mică mulţime aşteaptă. Grămadă. Și una câte una, fetele scoboară. De cum au ieşit pe stradă, clipesc din ochi ca ameţite de lumină şi libertate. Un tânăr s’a desprins din umbră şi mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănţuite, poate fericite, după o zi de muncă istovitoare. Întâlneşti, la ora aceasta pe Lipscani, sute de fete, şi nu din cele mai urâte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei Mac Donald, va fi mâine, doamna elegantă şi distinsă din „Packardul” care trece în goană. Câte din vânzătoarele şi manechinele admirate ziua prin magazine, unde s’au învârtit zâmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint şi brocat, trec apoi neştiute şi neobservate de nimeni, în rochiţele lor simple, pe dinaintea atâtor trecători, nepăsători, în faţa acestei frumuseţi. Nu degeaba poetul a cântat:

Drag Lipscani, în vremuri grele,
Te slăvea tot Ţarigradu’
Şi veneau la Bagadele
Doamnele lui Vodă Radu.
Astăzi ai doiniri de harfă,
Iar dealungu-ţi manevrează
Cea mai căutată marfă,
Pe Lipscani, când înserează.”

Surse:

-      Articolul “Lipscani – strada vanităţii” – semnat “P.B.M.” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 24 februarie 1932.
-     Cărţi poştale din colecţia „Bucureştii în imagini” a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor 


Citește mai mult... »