Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

Primul pod de sticlă din România

O comună din județul Călărași (situată la 58 de kilometri de București) ascunde o poveste mai puțin cunoscută chiar și de către locuitorii de azi ai localității: în Sărulești (în trecut Pârlita-Sărulești) a fost construit în perioada interbelică primul pod de sticlă din România. Utilizarea materialelor compozite în contrucția podurilor – al fibrei de sticlă în special – este considerată chiar și astăzi o soluție de proiectare modernă, în principal datorită durabilității mari a acestor construcții și al cheltuielilor reduse de întreținere pe care le impun. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în anul 1938 de revista “Ilustrațiunea Română” în care se semnalează “construirea primului pod de sticlă din România” merită consemnat: "Aplicațiile sticlei sunt extrem de numeroase și… din cele mai ciudate. Acest material, pe care în general îl credem foarte fragil, servește în alte țări și mai ales dincolo de Ocean, la construirea caselor, a podurilor, a conductelor de petrol și a majorității uneltelor de laborator și bucătărie. Se află în America numeroase case construite în întregime din sticlă și toate podurile de pe faimoasa autostradă Pittsburg-Washington sunt și ele din sticlă. Dar ceea ce nu știam până deunăzi e că și pe la noi în țară, pe o modestă șosea, puțin frecventată, se află un asemenea pod de sticlă, importat de probă din America. Într'adevăr puțină lume care trece pe șoseaua Pârlita – Sărulești, știe că unul dintre poduri este în întregime din sticlă.

Podul de sticlă de pe șoseaua Pârlita-Sărulești

Adus de niște specialiști americani, podul a fost instalat într'un loc deosebit de periculos. Aici, în fiecare primăvară, când apele veneau mari, inundau o vâlcea și… luau podul. Cu lipsa de inițiativă pe care o arată adesea admistrația, în fiecare an se făcea alt pod - tot din lemn - ca în fiecare primăvară să fie luat de ape. De când s'a instalat podul de sticlă, apele se umflă ca în fiecare primăvară, dar spre mirarea sătenilor, podul rămâne pe loc. Construit din acest material elastic și mai rezistent decât oțelul, podul rezistă puhoaielor, fără a necesita în fiecare an noi reparații. Sub pod, dacă pătrunzi, e o rezonanță unică. Pereții de sticlă transmit fiecare sunet, ca o orgă și în aerul limpede al câmpului vocile omenești capătă o amploare nemaipomenită.


Sticla nu se vede la suprafață, deoarece este apărată de un înveliș de tablă ondulată, care o preservă. Acest pod minune, se poate construi într'un timp record, grație unui procedeu special. lată deci că ne putem mândri și noi cu un pod de sticlă. Deci, în ceea ce privește drumurile noastre, avem alte nevoi din cele mai urgente cari nu sunt satisfăcute, totuși nu ar fi rău dacă, pe măsura posibilităților, s'ar înlocui toate podețele de lemn de pe șoselele noastre, cu aceste poduri de sticlă, care se pare că reprezintă ultima expresie a tehnicei și… igeniozității.”

Sursa: articolul “Primul pod de sticlă din România” – “Ilustrațiunea Română” din 26 octombrie 1938 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


Citește mai mult... »

Toamnă interbelică

A venit toamna. Din nou. La fel cum venea peste satele şi oraşele României în perioada interbelică. Cu frumuseţea pastelată a frunzelor ruginite şi cu parfumul dulce al strugurilor copţi. Cu ploile mohorâte şi interminabile – aducătoare de inevitabile inundaţii. Ce s-a schimbat?  Ce a rămas la fel? Vă las pe voi să răspundeţi, după ce veţi citi un colaj de articole „cu parfum de toamnă” culese din presa interbelică:



Culesul viilor la Nicoreşti

“Culesul de vii pe atunci, la Nicoreşti, mai ales la Coana Salomia, era cu totul altceva decât este astăzi. Oamenii şi podgorenii, ce e drept, aveau mai puţine griji, mai puţine greutăţi; dar şi viaţa, obiceiurile, datinele erau mai frumoase, mai curate. Crama nu avea becuri electrice, spalierii nu aveau postamente de beton. Podgoreanul nu cetea “manualele de vinificaţie", dar nu ştiu cum, podgorenii erau podgoreni, vinul era vin şi oamenii in general erau oameni. Viaţa liniştită, patriarhală de atunci permitea podgoreanului să iubească butucii de viţă românească cu pasiune şi în orice caz altfel decât iubesc podgorenii de astăzi... viţa americană.


Interbelic
Dulcele rod al viilor

Coana Salomia îşi îngrijea musafirii ca ochii din cap. Pe unii îi culegea de sub butuci, pe alţii îi doctoricea în paturile largi şi numeroase, până ce îi putea întruni pe toţi laolaltă în jurul sarmalelor stropite cu smântână şi unt proaspăt sau a cureluşelor de păstramioară de capră muiate în rubiniu de Nicoreşti, minunea autentică ce a făcut celebritatea întregei regiuni. Doar culesul ţinea şapte-opt zile şi cine “începea" culesul nu-l putea părăsi cu una cu două. Lăutarii cântau ziua şi noaptea, oamenii se înveseleau şi cât era via de mare stăpânea numai râs, glume şi voie bună. Cine trecea pe la vie, avea dreptul să-şi umple doniţa sau vasul cu must proaspăt. Aşa hotărâse Coana Salomia cea voioasă cu faţa trandafirie, cu cerceii mari de aur, care moştenise obiceiul din bătrâni. Lăutarul cu care ciocnise cel dintâi pahar cu must, avea un drept şi mai mare. Putea să ridice oricât must ar fi vrut – butoaie să fi avut.

Toamna interbelica
Culesul viilor
Petrecerea de care îmi amintesc a ţinut mai bine de o săptămână. Ştiu bine că patru zile de-a rândul vizitiul nostru a încercat să ne clintească pentru treburi la oraş. Dar cui să vorbească? Culegătorii, gazdă şi musafiri, în sunetele tarafului de lăutari, lucrau şi petreceau în aşa chip, încât nici o putere omenească nu putea deplasa un singur om. Nici măcar Ştefanache dascălul nu s'a putut duce la slujba de Duminică – omul mulţumindu-se să cânte sub un butuc bătrân din fundul viei, toate cântecele câte le ştia pe dinafară. Culesul s’a sfârşit, după câte ţin minte cu o “masă mare” cu “alivănci" - un fel de plăcinte moldoveneşti de care se dusese faima ca şi de vinul rubiniu al Coanei Salomia, la care voioasa şi harnica podgoreancă şi-a trecut ca de obicei, cu un strălucit success, examenul de neîntrecută gospodină.
De atunci a trecut o viaţă de om. în poarta viei unde am petrecut atâţia ani, atâta lume, văd şi astăzi, în contururi şterse, umbra străcitoare a unei femei care seamănă cu Coana Salomia cea voioasă şi cea primitoare.” (semnat: “T.”, Ilustraţiunea Româna” – 10 octombrie 1934)


Bucureştiul – oraşul lagunelor

Inundaţia care a transformat mai zilele trecute cartierul Tei într’o copie nereuşită a oraşului lagunelor, a prilejuit câteva scene amuzante prin ineditul lor. Iată mai sus un grup de funcţionari, cari trebuind să se ducă la slujbe, au angajat în lipsa unui alt vehicul un... camion, pentru a-i trece peste apele revărsate şi a-i debarca la staţia de tramway.

Functionari constiinciosi
Funcţionari în drum spre slujbă

Jos vedem o scenă pe jumătate comică: un mic vânzător de fructe din cartier şi-a transformat lada pe care şade de-obicei, în piedestal care sa-l apere de ape. Nu încetează însă nici un moment să-şi ofere marfa trecătorilor, din care unul, ispitit de merele rumene, s'a oprit... să se informeze asupra preţului. Cu toate că stă în apă până la genunchi, umbrela-i umbrelă... Teiul, mahala uitată de edili, bătută de Dumnezeu, cu toate că străzile poartă exclusiv numele sfinţilor.” (“Realitatea Ilustrată” – 3 decembrie 1931)

Cartierul Tei
Negoţ pe ape...

Pălării şi pantofi de toamnă... la modă

- Care sunt ultimele succese înregistrate de modă la capitolul palăriilor?
- Beretele şi micile toci gen “şapcă" ocupă primul loc în seria pălăriilor. Ți-am vorbit despre aceste pălării cu mult înainte de a-şi fi făcut apariţia. Dar iată că alte pălărioare vin azi să le dispute primul loc. Cu foarte mult succes au fost adoptate - mai ales ca pălării de după-amiază – tricornurile rococo.
- Din ce material sunt mai cochete aceste tricornuri ?
- De preferinţă din fetru-filt, dar care pot fi garnisite - de obicei colţurile ridicate - cu breitschwanz sau cu catifea. O condiţie esenţială pentru ca tricornul să fie într'adevăr cochet, este maniera de a-l purta.
- Această condiţie cred că e reclamată de orice pălărie.

Moda interbelica
Coafură la modă în anul 1934
- Orice pălărie o putem purta dreaptă s-au aplecată, după fantezie. Tricornul nu este “şic" decât dacă e tare aplecat pe ochiul drept.
- Ochiul drept dispare deci din nou sub borul pălăriei, prefăcându-ne din nou în Ciclopi. Mi se pare de altfel că aceasta a devenit o regulă generală pentru modul de a purta pălăria actuală. Regula aceasta mai este valabilă pentru pălării înalte cu bor, gen tirolez. În schimb nu este de loc respectată când e vorba de o tocă fantezie, din catifea, care se poartă de preferinţă drept, aplecată pe frunte, dar nu exagerat, lăsând liberă toată ceafa. Degajarea completă a cefii, iată regula generală a pălărillor de toamnă, care nu îngăduie nici o abatere.
- De la pălării aş vrea să trecem de-a dreptul la moda încălţămintei.

Moda de toamna
Moda toamnei anului 1934
- Moda încălţămintei apare cu noutatea pantofilor foarte montanţi. În contrast cu escarpenul foarte decoltat şi cu sandalele care lăsau piciorul aproape complet liber, pe care le-am purtat anul trecut - aceasta modă apare foarte curioasă. Într’adevăr cu moda încălţămintei se petrece un fenomen foarte curios. În nici un alt detaliu al toaletei nu ne arătăm atât de conservatoare ca la încălţăminte. Terminăm totuşi prin a adopta noul pantof prescris de modă. Mi-l poţi deci descrie în toată liniştea.
- Pantoful de zi sau de seară se va ridica aproape ca un trotteur. Anumite tăieturi şi croieli îi vor imprima eleganţă. Dimineaţa, pantoful va avea tocul jos şi vârful mai rotunjit. (Botul pătrat începe să cadă). Se lucrează bineînteles dintr'o piele mai solidă. După amiază, se vor purta pantofi din şevro, lac sau căprioară. Catarămi, şireturi, funde, toate sunt întrebuinţate pentru a închide cât mai mult pantoful.
Pantoful de seară are puţin aspect medieval, atât de mult se apropie de gleznă. Are tocul foarte înalt şi botul bine ascuţit. Are şi acest  pantof garnituri din şireturi de fir şi fel de fel de motive din metal şi pietre. Marea surpriză, pe care ne-o pregăteşte moda sunt ghetele. Au multă asemănare cu şoşoneii scurţi.
- Vom purta din nou aceste orori cu şireturi?
- Li se prezice în orice caz mult succes.“ (autor: Rodia, Ilustraţiunea Româna” – 10 octombrie 1934)



Citește mai mult... »

La mare toamna (sau Vilegiatura pârliților)

Sezonul oficial” al concediilor petrecute la mare se apropie de sfârșit. Astăzi, la fel ca și acum vreo opt decenii, “pe străzile orașelor, femeile își etalează aspectul de negrese, organizând concursuri tacite de bronzare”. Litoralul nu e însă pustiu astăzi, așa cum nu era nici în anul 1939. Un fotoreportaj publicat în numărul din 5 septembrie 1939 al săptămânalului “Realitatea Ilustrată” a păstrat pentru noi imagini surprinse pe litoralul Mării Negre “în ultimul extrasezon” din perioada interbelică. Războiul Mondial izbucnise deja prin alte părți ale Europei cu câteva zile în urmă

Oamenii bine, mai precis oamenii cu oarecari resurse financiare, pleacă în vilegiatură în iulie și rămân cel mai târziu până la 15 august. La această dată sezonul de clasa I este considerat închis. Nu importă dacă timpul este, în septembrie, mai frumos decât în iulie, dacă marea este mai caldă sau soarele mai strălucitor… Lumea cu bani nu rămâne nici în ruptul capului după 1 septembrie la munte sau la mare. Există însă unii oameni care pleacă în vilegiatură nu numai pentru a-și etala toaletele, ci pentru a-și căuta de sănătate, pentru a se odihni, după 11 luni de muncă prost plătită în birouri prost aerisite, în magazine fără lumină sau fabrici cu mirosuri de chimicale ce atacă plămânii. Sunt oameni cu resurse modeste, ce se intitulează cu mândrie “pârliți”, ce se odihnesc și se distrează de minune în stațiunile balneare și climaterice, în cel de-al treilea sezon, cel mai ieftin, lipsit de lux și de aglomerații de oameni. Vilegiatura pârliților - în imagini – iată subiectul reportajului nostru de astăzi:

Tânăra vilegiaturistă salută cu satisfacție pe acei care pleacă: “Cu cât vom fi mai puțini, cu atât ne vom amuza mai bine!” (stânga)
Această afirmație pare a fi adevărată. Căci marea, care până mai ieri era tixită de lume, este practic pustie. Și totuși, puțini câți mai sunt, vilegiaturiștii se amuză de minune. (dreapta)


Săritura de pe trambulină este astăzi mai ușoară decât ieri: nu riști să cazi în capul oamenilor care fac baie în mare. (stânga)
Distracțiile nu lipsesc de pe plajă nici în septembrie. Se improvizează matchuri de box, tot atât de importante ca și cele cu Schmelling sau Joe Louis. Numai că de astădată boxeurii sunt doi puști. Aceasta nu alterează însă, întru nimic, calitatea galei. (dreapta)


După două luni de continuă alergătură, chelnerii și picolii profită și ei de șederea la mare. “Pârliții” nu se răcoresc cu șprițuri sau limonăzi, limitându-se la trei mese zilnice. În răstimpul dintre mese, odihna este binevenită.


Figurile de balet sau de gimnastică, ferite de ochii indiscreți, se execută cu mai multă plăcere… (stânga)
…iar amuzamentul e tot atât de plăcut ca și într-o societate mare. (dreapta)


În zilele frumoase, una dintre distracțiile preferate este vizitarea digului din portul Constanța, unde se admiră valurile ce încearcă zadarnic să spărgă digul și aruncă apa sus, sus de tot. (stânga)
Dacă o croazieră pe Mediterana nu se poate face, din lipsă de fonduri, atunci cel puțin o excursie în larg cu vaporul nu este de neglijat. Care din vilegiaturiștii pârliți n’au plecat în excursie cu vaporul? Înainte de a ieși vaporul din rada portului, în salonul vaporului domnește veselie și antren… (dreapta)


…Dar, vai! – odată ieșiți în largul mării și răul de mare pune stăpânire pe excursioniști. Dintr’un salon de dans, vaporul se transformă într’un spital plutitor. Oamenii cad ca muștele.


Ca orice lucru din lume, vilegiatura pârliților are și ea sfârșitul ei: doar bătrânul pescar rămâne singur pe plaja întinsă, gândindu-se la necazurile care-l așteaptă toamna și iarna. Căci pentru el, toamna vine odată cu plecare vilegiaturiștilor pârliți.


Începea însă o toamnă cu mult mai lungă decât credea atunci autorul fotoreportajului interbelic. Prima pagină a revistei "Realitatea Ilustrată" anunța cu litere de o șchioapă:


Sursa: articolul “Vilegiatura pârliților” – publicat în numărul din 5 septembrie 1939 al revistei “Realitatea Ilustrată”



Citește mai mult... »

Învățământ alternativ în România interbelică

Până de curând credeam că metodele alternative de educație (Montessori, Waldorf sau Step by Step fiind cele mai cunoscute dintre acestea) sunt prezențe active în sistemul de educație din România doar începând cu ultimii ani. Am avut însă surpriza să constat că aceste metode de educație, care încearcă să fie o alternativă la sistemul tradițional de învățâmânt, erau deseori analizate în presa de specialitate din prima jumătate a secolului trecut și că la București funcționa în anul 1935 o școală în care se aplicau metodele dezvoltate de celebrul medic și pedagog italian Maria Montessori (1870-1952) de educare a copiilor foarte tineri:

Interbelic

Cea care în timpurile noastre a reluat ideile unui Comenins, Rousseau, Pestalozzi sau Froebel, este d-na Dr. Maria Montessori, profesoară la Universitatea din Roma, prin înființarea Case-lor dei Bambini, în Roma și Milano, și prin lucrarea sa “Metoda pedagogiei științifice aplicată la educația copiilor mici”. Prin înființarea acestor Case, celebra profesoară dă o consfințire teoriilor expuse în lucrările sale scrise. Și cine a vizitat școalele care lucrează sub supravegherea ei, se poate convinge despre temeinicia teoriilor ce susține. Din cea mai mare libertate ce au copiii de a se mișca, de a lucra și fără a se mai aplica cea mică pedeapsă sau constrângere, rezultă cea mai înaltă disciplină, care se vede numai la oamenii înzestrați cu adevărată cultură”. (extras din articolul Educația celor mici – O școală frobeliană model” - semnat de C. V. Buțureanu, institutor, Iași – publicat în Educația – revistă pentru școală și familie”, numărul din martie 1916).  

Maria Montessori 
Cu toate că această metodă alternativă de educație era cunoscută și apreciată în presa de specialitate din România încă de la deschiderea primelor școli Casa dei Bambini” din Roma (1907), primii pași care au permis deschiderea unei Școli Montessori în România au fost făcuți odată cu participarea unei delegații românești la lucrările celui de al doilea Congres Montessori organizat la Roma, în aprilie 1934. Câteva luni mai târziu, reporterul Dr. Lucaîși consemna impresiile culese în timpul vizitei sale la prima Școală Montessori din România, în numărul din 13 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
 
Congres 1934
Notă din ziarul "Adevărul" - 10 martie 1934

Lumea celor mici constituie fără îndoială unul din cele mai interesante câmpuri de studii pentru cei care iubesc și știu să înțeleagă copiii. Cea mai mare cunoscătoare a sufletului copilului, până în ziua de azi, aceea care timp de 30 de ani și-a închinat munca numai descoperirii psihologiei atât de complexe a celor mici, este Maria Montessori, doctor în medicină, specialistă în psihiatrie, de la Roma. Rezultatul studiilor Mariei Montessori “a fost o adevărată revoluție” în Istoria Copilului. Maria Montessori a dovedit adulților că sufletul copilului, care trecea până la vârsta de 7 ani drept cel mai amorf, neted și ne-complicat element al existenței omului, este în realitate până la această vârstă foarte complex și întro continuă prefacere, întro continuă clocotire, întro continuă plămădire. Sufletul celor mici construiește de fapt omul de mâine. Pe baza acestor descoperiri, Maria Montessori dărâmă un vechi și perimat sistem de educație, înlocuindu-l cu o metodă adequată sufletului descoperit de ea.

invatamant alternativ
Copiii nu m'au observat când am pășit în clasa lor,
căci 
jocul-școală” îi pasionează...
Metoda Montessori s'a răspândit în toată lumea. Și iată că după pilda altor țări, s'a organizat la noi prima școală Montessori. Nu știam în ce constă sistemul Montessori și diferența sa față de tradiționalul sistem de creștere a copilului. Cu multă curiozitate, m'am dus să vizitez școaladin strada Lisabona. Care nu-mi fu însă mirarea, când, pășind pragul școlii Montessori, nu fui deloc întâmpinată de atmosfera și de murmurul specific tuturor școlilor din lume. Când am deschis ușa clasei n'am dat peste spectacolul copilașilor înșirați ca mărgelele în bănci și n'am fost primită cu o urare glăsuită în cor, ca la operă, condusă de bagheta profesorului. Venirea mea i-a lăsat indiferenți: copiii se jucau în jurul unor măsuțe albe, construite după dimensiunile lor, cufundați în ocupațiunile lor.
- Aceasta e clasa? - am întrebat cam nedumerită, având ca toată lumea noțiunea clasei, care cuprinde în ea în primul rând elementele: bănci și catedră. Mica profesoară pe care am găsit-o îndeplinindu-și menirea de educatoare îmi ghicește gândurile și-mi explică:
- Sistemul Montessori este în primul rând contra metodei elevilor țintuiți în bănci, în ordine soldățească, executând comenzi mecanice, care nu exprimă decât voința profesorului. Noi creăm copiilor cadrul lor”, o ambianță în care își găsesc câmpul și materialul de activitate corespunzătoare cerințelor lor sufletești.
Și încep să asist la adevărate mici minuni, executate de copilași între trei și șase ani, conduși în primii pași ai vieții lor după sistemul Montessori. Un material didactic cu totul nou, un adevărat laborator sub aspectul cel mai veritabil de jucării, este singurul educator, este școala Montessori. Copiii nu m'au observat când am pășit în clasa lor, căci jocul-școalăîi pasionează. Fiecare lucrează la măsuța lui, sau pe jos pe covor, la ceea ce îl trage pe el inima în acea clipă. Descoperă singuri cu două-trei-cinci cutioare diferit colorate, că există o diferență a sunetelor, că un cub mare nu mai poate încorona piramida construită cu cuburi din dimensiuni descrescânde, sau că un spațiu minim nu poate cuprinde un obiect decât de aceleași proporții. Descoperă singuri culorile, descoperă singuri cifrele, literele. Nuanțele de aspru și neted descoperite pe cartoane diferite îi duc încet-încet la descoperirea literelor. Litera e trasată în caracter aspru pe un carton neted. Ca un orb, copilul își plimbă mâna pe linia aspră. Învață ce literă corespunde unei anumite mișcări; într'o bună zi îl distrează și imită aceeași mișcare pe tabla neagră.


Spectacolul clasei e spectacolul unei odăi de joc. Copiii trec, neturburați, de la un joc la altul. Totuși îi observ manifestând  și multă constanță. Unul nu părăsește creioanele colorate, altul literele, altul cuburile.
Întrun unghi al odăii observ un copilaș îngenunchiat, în fața unei măsuțe împodobită ca un altar.
- Ce faci matale aici?
- Mă rog la Doamne-Doamne! - îmi răspunde evlaviosul de 3 anișori.
- Roagă-te să auzim și noi.
- Doamne, Doamne – intonează glăsciorul minunat - ajută pe tăticu și pe mămica și ferește-mă de gripă, că eu sunt mic și n'am putere.
- Și eu, și eu vreau să mă închin la Doamne-Doamne - răsună un alt glăscior.
Pedagoga, care intervine numai atunci când i se reclamă ajutorul, îl roagă pe primul copil, cu blândețe, să cedeze locul tovarășului său.
- Doamne-Doamne - strigă hotărât către Dumnezeu micuțul rugător - ajută pe mămica mea să treacă la examenul de capacitate!...
Ziua bună se cunoaște de dimineață. Nu vor fi aceștia niște fii iubitori?
Și sufletele lor, spiritul lor se construiește singur în școala Montessori. Pedagogul-adult intervine cât mai puțin. Le pătrunde însă spiritul și-i îndrumează, fără ordine, fără a le impune voința sa, ca un înger care planează nevăzut la dreapta lor.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în toate statele conduse de regimuri pro-naziste Școlile Montessori au fost interzise. Regimurile comuniste instaurate ulterior nu au agreat nici ele acest sistem de educație. Maria Montessori a ales să își continue munca în India, acolo unde a pus bazele programului Educație pentru Pace”. Activitatea desfășurată în cadrul acestui program i-a adus Mariei Montessori două nominalizări la Premiul Nobel pentru Pace. În România de azi, aplicarea metodei Montessori începe să redevină o alternativă la sistemul tradițional de invâțământ în instituții școlare private create în câteva dintre marile orașe (București, Timișoara, Cluj, Ploiești, Brașov, Drobeta Turnu Severin, Miercurea Ciuc etc.)

Citește și:



Citește mai mult... »

Lăsați copiii să meargă la școală !

Un articol din perioada interbelică considera abandonul școlar ca fiind o problemă majoră a societății românești din acele timpuri. Din păcate, părăsirea timpurie a sistemului de învățământ este și astăzi – după aproape 80 de ani de la apariția articolului “Lăsați copiii să vie la școală” publicat în 15 septembrie 1937 de revista “Realitatea Ilustrată” - o tară la fel de importantă a societății românești. În fiecare an, în România de azi, peste 50.000 de copii români abandonează şcoala. Conform datelor de la Eurostat, România a ocupat în anul 2014 locul 26 între cele 28 de state ale Uniunii Europene în ceea ce privește abandonul școlar. Același studiu spune că rata abandonului școlar în România a trecut în 2014 de 18%, cu peste cinci procente mai mult decât în Bulgaria (12,9%) sau Ungaria (11,4%). Doar Malta și Spania au rate ale abandonului mai mari, în timp ce sistemele educative europene care pierd cei mai puțini elevi se găsesc în Croația (2,7%), Slovenia (4,4%) și Polonia (5,4%). Rata tinerilor care au părăsit școala prematur în România a fost de 19,1% in 2015 si de la 18.5 % în 2016. Vom vedea în cele ce urmează că în zilele noastre cele mai importante cauze care conduc la abandonul școlar sunt aceleași ca și în anul 1936: dificultățile materiale ale părinților și necesitatea intrării timpurii a copiilor pe piața muncii.

Începe școala...

Una dintre cauzele principale ale abandonului școlar este conform UNICEF ROMÂNIA intrarea pe piaţa muncii: “Fie că este vorba de lucrul ca zilier, de activităţi regulate ca barman, de prostituţie sau cerşetorie, prezenţa pe durata semestrelor şcolare în astfel de activităţi aducătoare de venit constituie elemente de risc ce se soldează aproape mereu cu renunţarea prematură la educaţie. O soluţie pentru cei care au nevoie să muncească ar putea fi promovarea unor modele comune din ţările vestice, şi anume implicarea liceenilor ce au nevoie de resurse pentru a se întreţine în activităţi aducătoare de venit pe perioada vacanţelor, având o durată scurtă ca număr de ore pe zi, precum cele de baby-sitting pentru o seară.”

Un dialog dintre reporterul interbelic Lory Panaitescu-Zătreni – autoarea articolului publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – și Mitică a lui Corbeanu, un adolescent din perioada interbelică, ne confirmă că și acum 80 de ani “intrarea pe piaţa muncii” era una dintre cauzele importante care duceau la renunțarea la continuarea studiilor:

Viață de picolo...
“- Câţi ani ai Mitică?...
- Merg pe treişpe la Vinerea Mare...
- Aşa... Eşti om mare acuma...
- Ihă...
- Şi ce o să-ţi dea taică-tău de Vinerea Mare?...
- Nic (nimic)... Ce să-mi dea... Că nici n'o să fiu acilea... Plec la oraş că începe şcoala...
- la te uită !.. Pleci la şcoală la oraş...
Băiatul râde de naivitatea mea.
- Nu cucoană.... Mă duc să slujesc la crâşmă... Fusei şi anu' trecut...
- Dar tu n-ai terminat şcoala, Mitică...
- Ttt…
- Cât a mai rămas să faci?
- Păi... nu ştiu.
- Cum se poate să nu ştii?.. la spune, cât a mai rămas?
- Un an...
- Ei, tot ai făcut ceva... Şi când pleci?
- Acu!... Să scrie taica de la oraş, că dacă rămân mă ia la şcoală...
- Şi ţie nu-ţi place la şcoală?...
- Ba îmi place... Da' trebuie să fac de bani...
- Iei bani mulţi la crâşmă?
- Iau... adică îi ia taica...
- Şi ce faci tu acolo?
- De toate... Nu e greu... Da' nu prea dormim că ne sculăm de noapte şi facem de culcat tocmai pe la unșpe-douășpe dupe înserat...
- Dar... în ce loc e crâşma aia?...
- Nu ştiu...
- Cum se poate să nu ştii? Vai de mine, Mitică, păi tu eşti deştept... Să zică aşa un prost, nu tocmai tu...
- Pă strada Măgurele...
- Ştii si numărul?
- 37...
 -Bravo, Mitică!...
Sunt mii de Mitică al lui Corbeanu în judeţ şi în toată ţara, zeci de mii: unii cu un an rămas, alţii cu doi şi alţii cu trei. Din cele 7 clase cât are învăţământul sătesc, nici jumătate din copiii care păşesc peste pragul celei dintâi nu ajung în băncile ultimei.”

Vasile lustragiul
Modelul educaţional oferit de părinţi (cel mai adesea, elevii care ajung să renunţe la educaţie provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt clase) precum și încrederea scăzută în educaţie sunt semnalate de UNICEF ROMANIA  ca fiind și ei factori importanți care duc la abandonarea studiilor. Care era situația în perioada interbelică  aflăm din același articol publicat în anul 1937:

“Cauzele sunt multiple. În primul rând trebuie înscrisă pasivitatea ţăranului - de multe ori rezistenţă făţişă - în a-şi trimite odrasla la „şicoală", — cum zice el.
— Că doar nu-i trebuie carte ca să vadă de vite...
În ciuda progresului, ruralul consideră şcoala un lux şi o sarcină. Copilul, lipsind de-acasă, îl frustrează de un ajutor real pe care conta. Şi, în plus, e un atac discret la punga lui subţire, căci e silit să-i cumpere cărţi. E partea cea mai gravă: să scoată el din nodul ştergarului banul lui muncit şi adunat cu răbdare în zile de lipsuri şi de trudă ca să-l dea pe cărţi şi pe caiete, e o adevărată tragedie, un chin, o smulgere din făgaşul raţionamentului pe care şi l-a însuşit de la bătrâni, cu care se identifică în marea masă a celor mulţi şi asemenea lui şi pe care numai „domnii" nu îl inţeleg.
Pe de altă parte progresele copilului sunt lente şi se vădesc părinţilor abia după ani de aşteptare. E şi normal să fie aşa, căci micul ţăran, când vine la şcoală, trebuie format din toate punctele de vedere. Nu e vorba numai să-i pui abecedarul în mână şi să-l inveţi a ceti; trebuie să-i frămânţi sufleţelul şi mintea ca pe un aluat, cu străşnicie şi stăruinţă, în aşa fel încât, cu toate că acasă este altfel, şcoala să-i dea o structură intimă nouă şi o înfăţişare exterioară deosebită. Învăţătoarea de pildă socoteşte un mare succes când elevul sau eleva ajunge să înlocuiască pe “Fă, doamnă…" cu un termen mai ales şi pe ,,tu" cu dumneata. Părinţii însă, ei înşişi puţin eclectici în expresii, nu preţuiesc asemenea roade. În fine, când după trei-patru ani, odrasla scrie şi citeşte mai mult sau mai puţin bine, o trag de la şcoală să înveţe să fie om, adică plugar.”

Despre încrederea părinților anului 1936 în sistemul de învățământ același articol spune: Se întâmplă, foarte adeseori din păcate, ca micuţii să facă 7 ani de şcoală şi rezultatul să fie aproape nul. Nu din pricina lor, nu e vorba de capacitatea lor de pricepere. Copilul, fie chiar şi cel mai greu de cap, sfârşeşte totuşi prin a-şi forma bagajul de cunoştinţe cerut dacă dascălul ştie şi vrea să stăruie. Școala însă nu le poate da nimic, căci n’are zestrea utilă, n’are aparate de experiență, n’are laborator, n’are teren de aplicație, n’are nici măcar dascălul de specialitate, acel the right man in the right place imperativ al timpului nostru. Și atunci?... Cursul complementar menit să dea roade atât de frumoase e de fapt o vreme irosită zadarnic și un prilej de înveninare a raporturilor dintre copii și săteni. (…) Se pune însă întrebarea: Ce ai făcut tu, Stat, ori tu, iniţiativă particulară pentru ca învăţământul supra-primar să fie atrăgător şi de folos pentru viitorii cetăţeni de mâine?  Tu, legiuitor, ai pus în lege: „De la promulgarea acesteia în timp de 5 ani, absolut toate şcoalele primare să aibă 7 clase"..., dar nu te-ai îngrijit şi de mijloacele necesare pentru înfăptuire. Ai lăsat în grija învăţătorilor închipuindu-ţi că entuziasmul lor realizează opera.

Lăsați copii să meargă la școală!
Este adevărat că, în majoritate, învăţătorii fac învăţămantul complet; însă strădania lor e fără rezultate, căci nu se poate face curs supra-primar fără personal anume pregătit, fără săli înzestrate cu tot confortul, fără biblioteci potrivite nevoilor satului, fără ateliere practice regionale, fără câmp de muncă şi şi experienţe agricole, fără unelte; - în fine fără întregul arsenal care, mânuit de oameni pregătiţi şi inimoşi, să dea rezultate vădite, asigurând programul şi făcând ca şi părinţii să capete încredere în şcoală.”

Voi încheia repetând îndemnul reporterului interbelic, atât de actual și astăzi:

“Lăsați copiii să meargă la școală !”

Pentru că “smulși de la lumina ce o primeau, copiii uită repede tot sau aproape tot ce au învăţat. Mintea lor fragedă care începuse a se deprinde cu cărările drepte ale judecăţii, prinde iar obiceiul şmecheriei ocolite şi a supunerii prefăcute. (...) Şcoala neterminată nu i-a putut transforma pe deplin. Nu sunt nici larve, nici fluturi. Le-a dat aripi, dar nu pot zbura. Abia de pot face un salt, din când în când, ca să cadă pe o floare sau pe un spin.

Surse:

- articolul “Lăsați copiii să vie la școală” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni - publicat în 15 septembrie 1937 de revista “Realitatea ilustrată”;



Citește mai mult... »

Prima zi de școală

Începe şcoala. Pitici însoţiţi de mămici şi de tătici, emoţionaţi cu toţii, se pregătesc să se rupă de copilăria fără de griji şi să pătrundă în noua lor viaţă. Grupuri de şcolari şi de liceeni zgomotosi au cucerit trotuarele ascunşi de buchetele parfumate de flori. Toţi zâmbesc, vorbesc de-a valma, povestesc. Astăzi este cea mai frumoasă zi de şcoală. De mâine încep grijile – şi puţini vor mai fi cei care vor zice că iubesc şcoala. Aşa e azi. Ce era la fel şi ce era diferit în anii interbelici puteţi să aflaţi din colajul de “decupaje de articole” pe care l-am pregătit pentru azi: 3 ani (1931, 1932 şi 1935), trei reporteri, trei “prime zile de şcoală”:


PRIMA ZI DE ŞCOALĂ

În cutea şcolii

“(…) Curtea e plină de şcolari şi de părinţi care’şi conduc copiii pentru prima oară la şcoală, este un furnicar simpatic, însufleţit, în care glasurile ascuţite, argintii ale elevilor, se întretaie cu freamătul de voci bărbăteşti şi femeieşti. Copilaşii roiesc în neastâmpărul emoţiilor începutului de an. Unii stau în grupuri vesele, ascultând “isprăvile din vacanţă", sau proiectele celor gureşi sau lăudăroşi. Alţii vorbesc cu vocea tare despre micile bucurii ale “celor cuminţi şi silitori". Cei mititei, care deabea acum încep şcoala, stau sfioşi, eu ochii mari, nedumeriţi de această lume nouă în care intră, pe care au aşteptat-o şi au dorit-o ani şi luni dearândul. Cei care “s'au reînscris" - ceva mai măricei, par “degajaţi" într'atât încât îşi pot permite jocul din prima zi a anului…


Unul micuţ, cu uniformă de satin negru, cu ghiozdănuşul legat pe spate, stă nemişcat ca o păpuşe de ceară: e numai ochi şi urechi!
- Iţi place, Ionel, şcoala asta? - întreabă o femeie, care-l soarbe din ochi.
- Grozav... Mă jucam eu până acum de-a şcoala, dar acum sunt chiar şcolar... Şi, o imperceptibilă mândrie ridică fruntea micuţului.
Lângă uşa de intrare, altul mai măricel, ştirb şi uscăţiv, face schimb de mărci poştale. Micii cumpărători discută, gălăgioşi, dacă mărcile cu jumătate de ştampilă “au valoare" pentru album. Unul mare de o şchioapă, de-abea mergând pe picioare, intervine în discuţie:
- Mărioara, sora mea, mi-a spus că în album pot pune “oli ce marcă”... Am şi “cap de bou"...




Curând, puii de filatelişti ajung la ceartă... Dar clopotul sună, şi sgomotul încetează ca prin farmec: doi câte doi, copilaşii păşesc în hall-ul şcolii. Aşa cuminţi şi tăcuţi cum sunt, ai crede că n'au ţipat, nu s'au jucat şi nu s'au bătut vreodată… Într'un târziu am descoperit şi misterul: de sus, din capul scării, directorul cu ochii de Argus, supraveghează “intrarea". Cei micuţi s'au desprins de mamele, care i-au condus până în curte. Acum sunt singuri, în rând cu ceilalţi şcolari...  Una singură a intrat în hall, urmărind cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, pasii mărunţi ai copilului, care intră în clasă...
- Cuminte, Costel, cuminte şi la recreaţie fereşte-te de curent - şopti femeia…




Prima zi de şcoală

Clasa cu lumină bogată şi cu băncile proaspăt vopsite are ceva din răceala muzeelor închise multă vreme. Un miros de var, de ulei şi de bradolină, care străluceşte încă pe pardoseală, mărturiseşte primeneala pe care a făcut-o în grabă, directorul. Pe pereţi, tablouri "murale" vechi. În fund un dulăpior cu cărţi şi figuri geometrice. O catedră scundă, dar masivă, domină ca un sfinx turtit şi vopsit, înălţimea clasei… Pe cât de rece e atmosfera clasei, în prima zi de şcoală, pe atât de caldă e vocea dascălului, care urcă solemn la catedră.



În clasa întâia este o institutoare încărunţită cu aerul mai bun şi mai blând... Dacă aş fi ministru de instrucţiune publică, aş rândui ca în clasa I să fie numai institutoare... Nu ştiu cum, femeile fac mai uşoară tranziţia de la viaţa de joc, la viaţa de şcoală a celui dintâi an de învăţământ... Apoi sufletul lor este mai apropiat de viaţa celor mici, pe care îi înţelegem aşa de puţin....
Iat-o urcând la catedră. Cu o mână îşi mângâie tâmpla căruntă, apoi cu vocea drăgăstoasă de mamă, îşi face lecţia de introducere... O sută de ochi ţintă la catedră îi urmăresc mişcările; o sută de urechi o ascultă în tăcerea solemnă a primei ore de curs... "Doamna" vorbeşte rar şi frumos. Le tălmăceşte, pe măsura minţii lor, ce-i şcoala, ce-i familia, ce este datoria împlinită şi ce trebuie să facă şcolarul la şcoală. Exemplifică şi-şi colorează spusele pe placul micuţilor cari, până una alta, o sorb din ochi... În câteva clipe le-a spus şi o istorioară veselă. Copiii râd, râd cu poftă, aşa cum numai ei ştiu să râdă. Din primele clipe “doamna" a cucerit sufletele micuţilor... (…)”(articol semnat de reporterul Ion Tik - Ilustraţiunea română” - 16 septembrie 1931)


ÎNCEP GRIJILE

(…) Într'o zi m'am trezit din somnul de după masă tocmai pe la ora 5. Cum de n'am auzit sirena de la ora 3? Am căutat în stradă explicaţia unei linşti, pe care n'o mai gustasem de atâta vreme. Copiii jucau parcă un nou joc, ale cărui principale reguli erau: gravitatea şi  seriozitatea. În uniforme proaspăt spălate, cu guleraşe albe, înviorate de o fundă colorată, purtând în spinare ghiozdanul, ca un simbol al grijilor ce aveau să le apese umerii de aici înainte, treceau câte doi, câte trei, conversând ca oamenii mari.
- Ţie îţi place la scoală?
- Îmi place la şcoală numai că nu pot să ţin minte lecţia la geografie…
- Eu mi-am pătat o foaie la caiet şi nu pot s'o rup. Domnul ni le-a numerotat. 
- Mâine să nu mai vii târziu, iar te pune doamna la colţ!




- Dar mie mi-e somn dimineaţa. Ştiu ce am să fac: n'am să mai beau cafea, ca să fiu la timp la şcoală...
- Dacă-mi dai să copiez problemele la aritmetică, îţi dau mâine pâinea mea cu magiun.
- Nu-ţi dau, că iar ne prinde domnul profesor.
 Prostule, nu ştie că am copiat de la tine, dacă le faci bine. Dă-mi-le şi te las să te joci cu bicicleta.
…Porţile din strada mea înghit una câte una pe toţi copiii care zburdau ieri în preajma lor, care se duc azi să facă lecţiile. Nu se mai joacă “de-a şcoala" căci şcoala a început în realitate. Viaţa lor se împarte acuma între locuşorul îngust ocupat pe bancă, între cei patru pereţi ai clasei, caietul care stă deschis pe măsuţa de lucru.Mai privesc câteva clipe strada pustie, iar apoi îmi urmez în minte imaginea amplificată a căpşoarelor mici şi bucălate, cu fruntea încreţită, aplecată deasupra literelor şi cifrelor, care duc o luptă înverşunată cu mingea, cu bicicleta, cu aparatul de radio sau cu amintirea şubredelor castele clădite în nisipul pietros al plajei din vacanţa trecută. Toate vor aştepta vacanţa viitoare.



Un fenomen ciudat persistă însă şi după începerea şcoalei. Între camarazii de pe băncile şcolii se desenează de pe acum caracterele viitoare: într’unii se recunoaşte spiritul inadaptabil oricărei discipline, poate viitorii artişti; alţii trădează prin spiritul practic al negocierii unei bile sau a unui sandwich, preocuparea negustorească; mai vin la rând cei cari nu învaţă, dar cari ştiu totdeauna lecţia: şmecherii, poate viitori avocaţi şi parlamentari. Dintre toţi, răsare câte-un “şef", care – fără să ştii de unde şi cum îşi exercită voinţa asupra tuturor. În mica clasă se plăsmuieşte viaţa autentică de mâine.” (“Ilustraţiunea Română” - 14 septembrie 1932)


A ÎNCEPUT ŞCOALA

Prima zi de şcoală... Prima grijă pe atâtea frunţi care nu s'au încreţit niciodată, prima emoţie în suflete pline de zburdălnicie, de neastâmpăr, de voie bună, până acum stăpânite de farmecul jocurilor şi al ghiduşiilor de tot felul. Cine a mai născocit şcoala cu ziduri groase de puşcărie, cu dascăli morocănoşi şi cu reguli care înfrânează atât entuziasmul copilăresc? Pentru cei care păşesc pentru întâia oară, pragul şcolii, trecerea de la o viaţă la alta este atât de bruscă încât, în primele zile, mintea micilor prizonieri nu  frământa alta decât regretul ceasurilor de libertate, de joc, de hârjoană... De aceea mintea lor nu desprinde nimic din frumuseţea rânduelii pe care le-o oferă şcoala, nimic din străduinţa dascălului de a vorbi cât mai blând şi mai  părinteşte...



O zi, două, trei, o săptămână... Şi colivia din prima zi care apasă atât de greu peste sufletele lor devine ceva mai prietenoasă şi poate chiar mai răbdătoare decât au putut-o socoti ei, micuţii satrapi ai gospodăriilor, parcurilor, drumurilor, maidanelor... Dovada că îi suportă şi pe cei mai nebunatici, care înfrâng disciplina într'atât încât transformă recreaţia într’un vacarm fără margini...
Dascălul, care luase în mintea şcolarilor proporţiile unei sperietori ce-ţi îngheaţă sângele în vine, a devenit în câteva zile un părinte, ce e drept ceva mai sever, dar destul de prietenos pentru ca fiecare în parte să se poată spovedi atunci când nebunia copilărească a devenit greşală. Şi dascălul, care respiră mai multă bunătate decât toţi părinţii la un loc, ascultă, judecă şi… iartă.



Prima zi de şcoală. O lume întreagă de şcolari şi şcolăriţe care se agită în încordarea începutului de an şcolar. Librăriile au devenit furnicar de capete în stăpînirea unui interminabil du-te-vino de o nebănuită vioiciune. Bucuria cărţilor noi, a ghiosdanelor cu miros de muşama proaspătă, a echipamentului şcolăresc în care negustorii darnici şi şireţi strecoară daruri ispititoare... Dacă ar fi în fiecare lună un început de an şcolar! Şcoala proaspăt văruită are înfăţişarea unui om care s'a odihnit multă vreme şi s'a sulemenit pentru o zi de sărbătoare. Dacă ar şti şcolarii câtă muncă şi ce parte din viaţă iroseşte bietul dascăl, în dragostea lui pentru această lume măruntă şi anonimă; ce parte din sufletul lui se aşterne, zi de zi, pe cărţi, pe caiete, pe tablă, pretutindeni unde este viaţă de şcoală !
În primele zile de şcoală, în recreaţii, se naşte “bursa cărţilor" - schimbul sau cumpărarea de cărţi vechi. Pentru unii, “bucuria primelor mici afaceri", pentru alţii adevărata bucurie a stăpânirii unor cărţi, pe care colegii mal bogaţi le au noi de la librării. Este singura concurenţă a editorilor şi singura editură a copiilor săraci! Câţi dintre marii cărturari nu s'au luminat din aceste “cărţi vechi", la umbra acestor mici “burse scolăreşti". Primele zile de şcoală, primele bucurii, cele dintâi griji pe atâtea frunţi care se încreţesc pentru întăiaşi dată!“ Ilustraţiunea română” - 25 septembrie 1935)




Citește mai mult... »