Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – dar diversă și pestriță și ea. Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahalaVă invit astăzi la o călătorie în timp, până în anul 1932, și la o vizită printr-una dintre mahalalele rău famate ale Bucureștiului interbelic. O mahala care își merita cu adevărat numele și renumele: Mahalaua Dracului. Pentru a ne simți în siguranță vom fi însoțiți în această escapadă interbelică” de reporterul “Gr.” al revistei “Ilustrațiunea Românăși de un bun prieten al acestuia, inspector de poliție:


Mahalaua Dracului - 1932
“Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine “la fața locului". După “cartea de vizită” pe care clientul poliției o lăsase “la locul operației”, prietenul meu și-a identificat “marfa”.
- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mâine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor.
- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr - scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale şi colaborator la revista “Moftul român”, asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?
Cu zâmbetul specific copoilor polițienești care sunt pe urmele infractorilor dar își păstreaza secretul până la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea până în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției.”

ÎN LUMEA LOR…

“Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brâu de locuri virane care încinge noul cartier ca șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste câteva minute am ajuns. Dacă n'aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate - mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase - se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.

Cofetarul ambulant al mahalalei
- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrâne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.
- Bună ziua, maică.
- Zamfir i-acasă?
- Nu e, maică. N’a mai dat de ieri p’aici.
Zamfir “Gură de oțel” era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu “un sac de impresii” de mare preț, dar lăsând imprudent în urma lui, o “carte de vizită" care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.
Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pământului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultând explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sunt fanteziile unui inspirat sau mărturiiile unui om care le-a trăit aievea.”

CELEBRITĂȚILE MAHALALEI

“- Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații “Doctoru” dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea ere să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul “urmărit” trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea “urmăritor” s’o golească tot din fugă.

Școala de hoți a fraților "Doctoru'"

Căsuța de dincolo era reședința “Sobarului”, asasinul lui Caïr. În spatele cârciumii șade “Cuțitarul”. Pe vremuri era și el profesor de “chirurgie”. El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strâns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești “la ficați”, “la mir” și alte operațiuni de “mare chirurgie”.

Casa "Sobarului" - asasinul lui George Caïr
Cârciumarul “Bancherul” își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează “întreprinderile băieților”, “mărită mărfurile”, împrumută bani în timpul “crizei”, face credite la băutură și întreține oamenii cât stau la răcoare.”

Cârciuma "Bancherului"
“Piticul”, meșter în “uite popa, nu e popa”, este “Nestorul” comunității. El s'a specializat în infracțiuni de “maximum 15 zile închisoare" și a suferit până acum 53 de condamnări. Tot el este acela care hotărăște cota de beneficiu dintr’o “lovitură”, în raport cu osteneala fiecăruia. El e casația. Ceea ce a hotărât el, trebuie executat. Nimeni nu poate deslega ordinele lui. Cei ce nu se supun suferă rigorile unui cod special. La cinci participații nu ridică nici un beneficiu.


Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M'am întrebat câte asemenea cartiere rău-famate nu are Bucureștiul în intunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tâlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr  nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s'a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gândindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră - ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu când dorm și când lucrează.”

Sursa: articolul “Mahalaua Dracului – O frescă a periferiei Capitalei” – semnat “Gr.” – publicat în numărul din 3 august 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”



Citește mai mult... »

De ce te-ai înscris la facultate?

Lumea studențească din perioada interbelică era o copie la o scară redusă a societății acelor vremuri. Un conglomerat de vise și de aspirații, de excelență și de mediocritate, de bunăstare și de sărăcie. O anchetă realizată în rândul studenților anului 1933 de revista “Realitatea Ilustrată” de dezvăluie în parte această lume. Și ne invită parcă să răspundem la întrebarea: Cât de mult s-a schimbat societatea românească în ultimii aproape 100 de ani? Nu vă ascund că numele autoarei articolului “Pentru ce ne înscriem la facultate – O anchetă printre studenți și studente” – Liliana Delescu Stanimir – a fost o surpriză pentru mine. Nu este altcineva decât Miss România 1932. Vă invit să descoperiți personalitatea acestei frumoase românce citind articolul: Despre Severin, Miss România şi… Monumentul Eroilor. Dar să nu ne lungim cu vorba:

Grup de studenți în fața universității din București - 1933


STUDENT DE OCHII LUMII

De frica tatei...
“Primii întrebați au fost doi buni prieteni. Amândoi îmbrăcați în costume îngrijite, amândoi în necazul primilor fulgi de zăpadă au arborat blăni luxoase; iar automobilul unuia știu că-l așteaptă afară, în fața facultății, în permanență. L-am luat deoparte pe cel mai scund:
- Pentru ce te-ai înscris în Facultate?
- I-auzi întrebare! Dar ce era să fac?
- Averea tatălui D-tale e destul de considerabilă, din câte știu, așa că ți-ai fi putut crea o situație și fără să fie nevoie să-ți pierzi timpul aici la Facultate.
- Doamne ferește! După ce cu chiu cu vai am isprăvit cele 8 clase liceale, să-i fi spus tatălui meu “acum stau acasă", m-ar fi dezmoștenit și pe urmă în saloane când aș fi fost întrebat “D-ta ce urmezi?" și aș fi răspuns “Nimic", ar fi însemnat ca să roșesc până dincolo de urechi, iar societatea în care m-aș afla să-mi zvârle anateme ca unui netrebnic. Ce să faci! Așa e obiceiul: îți trebuie o patabulă, o spoială, un titlu, ca să te ridice în stima celor cu care vii în contact, indiferent de felul cum ai reușit să obții acea patalama.
- D-ta nu te revolți împotriva acestei ipocrizii?
- Dacă n'ar fi tata la mijloc...”


NU AVEAM CE FACE ȘI M'AM ÎNSCRIS LA FACULTATE!

Distracție studențească
- o bătaie cu făină
“- Dar D-ta pentru ce te-ai înscris în Facultate? – îl descos pe celălalt prieten.
- Uite ce este, după câte știi, eu sunt bogat, destul de bogat ca să am cu ce trăi și încă bine de tot. M-am înscris la Facultate ca să am ce face; iar astăzi continui să frecventez Facultatea fiindcă sunt un mare iubitor de viață studențească. Nici nu știi câtă veselie, câtă camaraderie, petreceri, tinerețe, chiar chefuri. Mă complac grozav în societatea camarazilor mei studenți. Cu învățătura însă stau cam prost, în trei ani n'am reușit încă să-mi iau examenele de anul întâi. Când m'oi plictisi de Facultate m'apuc de politică ca și tata.”


VREAU SĂ FIU “CINEVA”

“Am trecut mai departe. Colegul meu de bancă se vede rar prin Facultate. E totuși un element excelent care și-a trecut în fiecare an examenele în mod strălucit.
- Pentru ce te-ai înscris la Facultate?
- Fiindcă vreau să fiu “cineva". Știu, ai să-mi spui, că sarcina mea va fi ușoară fiindcă mă voi servi de faima și de averea tatălui meu. Ei bine, tocmai pentru asta vreau să fiu “cineva". Îl ador pe tata, dar m’aș simți nenorocit, distrus, ca în viață, în toate împrejurările, să mi se deschidă uși și suflete cu cheia trecutului tatălui meu. “Prin mine însumi" - și te rog să mă crezi că nu sunt un orgolios, sunt un mândru, sunt mândru de numele ce-l port și vreau să-l cinstesc precum se cuvine.
lată că vine lângă noi unicul fiu al unui mare proprietar.
- Pentru ce te-ai înscris în Facultate?
- Pentru ca să învăț.
- Ce? Drept și articole de lege? Ce ai să faci cu ele în ziua în care singura D-tale ocupație va fi cultivarea holdelor moșiei tatălui D-tale?
Tânărul rămase perplex; la asta nu se gândise.
- Dar ce era să fac? Să stau la țară și să fac pe logofătul tatei?!?
- Nu m'ai înțeles. D-ta trebuie să reprezinți știința, alături de experiența practică a tatălui, bunicului și străbunicului. Pentru asta locul D-tale era la Academia Agricolă, la Chimia Industrială chiar, în nici un caz la Drept și nici la Medicină, etc. Greșala D-tale este greșala majorității meseriașilor. Fii de viticultori care urmează “Bele arte", fii de agricultori care învață “Dreptul", negustori care fac “Filosofie". Rezultatul? După ani de muncă se întorc la meseria tatălui, fiindcă nu sunt capabili să întreacă prin meseria pe care și-au impus s'o învețe veniturile gata create prin îndeletnicirea de ani de zile a părinților.

***



Primul care mi-a ieșit în cale după aceea a fost un soi de omuleț, negru la piele, cu figura îmbătrânită și mustățile “pe oa", cum se spune.
- Pentru ce te-ai înscris la Facultate?
- Sunt băiat de țăran, de țăran chiabur. Am fost trimis la carte împins de tendința firească, naturală, de a-mi schimba treapta socială.
- Pentru ce?!?
- Din spirit umanitar.
- Cum asta?!?
- Noi suntem datori sa reîmprospătăm păturile orășenești degenerate.”


“TOCILARII"...

Două studente
"tocilare"
“Pentru ca să obțin un răspuns din partea unui element silitor - din cei ce tocesc,  așa li se spune în limbajul special studențesc - a trebuit să mă scol într’o zi cu noaptea în ca și de la 7 jumătate dimineața, după o luptă eroică cu mulțimea studenților, să ocup un loc în banca I-a. Vecinii mei de bancă îi știu pe toți. Sunt băieți muncitori, totdeauna atenți la explicații. Ei se strâng de la 7 dimineața în fața ușilor încuiate ale Facultății ca să aștepte în căldură, în frig, pe ploaie sau ninsoare, deschiderea sălilor, pentru a ocupa astfel un locușor în banca I-a. Aceasta deoarece de la banca a patra încolo, aspectul sălii în timpul cursurilor este foarte curios: se vorbește, se lucrează, se citesc jurnale, ba chiar se joacă cărți și zaruri.
- Pentru ce te-ai înscris la Facultate? - îndrăznesc să întreb într’un târziu pe vecinul meu din dreapta.
- Ca să parvin în meseria pe care mi-am ales-o - dacă voi fi capabil, bine înțeles. De nu, mă întorc în sat la noi, să iau și eu coarnele plugului ca toți ai mei din moși strămoși.
- Dar dacă n'ai să reușești, ai să regreți timpul pierdut, energia și chiar banii cheltuiți?
- Nu. Suntem datori să conlucrăm la progresul țării noastre. Pentru aceasta ar trebui ca de la cel mai umil până la cel mai de sus, să acumuleze cât mai multă învățătură, pentru a ridica nivelul cultural al țării noastre. Mă revoltă până la lacrimi desființarea școlilor de fete și de băieți pe motiv că sunt prea mulți elevi. Cât mai multă carte, cât mai multă lumină. Numărul exagerat de elevi, eleve, studenți, studente, trebuie să ne bucure nu să ne îngrijoreze. Să se deschidă larg porțile școlilor. Cei aleși să meargă mai departe, ceilalți să se întoarcă de unde au venit și acolo, fatal, vor fi la rândul lor factori de progres, căci individul cu un oarecare grad de cultură nu va mai accepta starea de promiscuitate pe care a apucat-o din moși-strămoși.”

***

“- Dar d-ta de ce te-ai înscris în Facultate? - întreb la ieșire pe unul dintre colegii cei mai mediocrii din clasă.
- Ca să-mi iau licența.
- Ce să faci cu ea?
- Ce-oi putea. Sau carieră, sau să-mi dea Statul de lucru.”


DE CE SE INSCRIU STUDENTELE

Pentru a-mi dobândi 
libertatea...
“- Pentru ce te-ai înscris în Facultate?!?
De data aceasta am în fața mea o fetiță zburdalnică cu ochi negri strălucitori, cu figura inteligentă.
- Pentru ce? - îmi răspunde ea impasibilă - ca s'o fac și pe asta. Și de ce să o fac? Doamne! Câte nu faci în viață?... Și după ce ai făcut, peste o săptămână, o lună, un an, la bătrânețe chiar, te întrebi singur de ce ai făcut.
Să fie răspunsul acesta o decepție pentru mine? Sau să găsesc în el o adâncă filosofie? Majoritatea studentelor pe care le-am iscodit cu întrebarea mea mi-au răspuns clar:
- Ne-am scris în Facultate pentru ca să avem o carieră și ca să ne putem câștiga viața. Vremurile grele în care trăim ne-au dictat asta.
- M-am înscris în Facultate - mi-a răspuns una dintre studente, cu figura transfigurată de emoție - ca să-mi realizez idealul, fericirea vieții mele. Iubesc; dar sunt săracă și el este sărac ca și mine. Urmez medicina. Când voi ajunge doctoriță, pot pe drept cuvânt să-mi socotesc meseria drept zestrea de care aș fi avut nevoie ca să mă pot mărita cu alesul inimii mele!
- Știi pentru ce m-am înscris în Facultate? Ca să fiu mai liberă. Eu sunt din provincie. Acolo n'aveam voie nici să ies singură în oraș, nici să merg la cinematograf cu prietenele, nici să mă duc la ceaiuri, nici-nimic. Atunci am luat o hotărâre. M-am înscris la Facultate. Acum sunt liberă, fac ce-mi place și petrec cât pot. Părinții încetul cu încetul se vor desvăța să mai vadă în mine un “baby" inconștient și neputincios și atunci toate vor intra în normal fără să mai fie nevoie de simulări. De meserie n'am nevoie, dar nici nu strică.”

***

Liliana Delescu Stanimir
Miss România 1932
autoarea articolului
“Tot de “libertate" mi-au pomenit și alte colege; dar nu de libertatea aceasta banală. Multe mi-au pomenit de libertatea față de societate.
- Vreau să-mi fac o carieră ca să pot să-mi asigur o independență desăvârșită - mă asigura cea mai bună prietenă a mea. Până când să stăm să împletim ciorapi și să-l așteptăm pe Făt-Frumos ca să binevoiască să vină să ne ia de nevastă? Vrem libertate și egalitate.
- Și totuși poate ai să te măriți odată!...
- Nici nu vreau să aud. Eu vreau să fiu eu și să nu datorez nimănui nimic, înțelegi?
- Draga mea - i-am răspuns - te-aud; dar nu vreau să te înțeleg. Și eu muncesc, pentru mine activitatea febrilă a ajuns o a doua natură; dar vreau să parviu pentru a-mi asigura o altfel de independență: “independența personalității mele". Femeia trebuie să-și facă datoria de femeie. Mai presus de toate femeia trebuie să-și întemeieze un cămin; iar munca prin care a parvenit să ajungă la cariera pe care și-a ales-o îi va servi ca să fie sprijinul moral, colaborator, iar nu sclavă ca odinioară, în căminul pe care și l-a creiat. Muncește – cinste pentru tine - dar asta să nu te îndemne a călca legile firii, legile sociale.”

Sursa: articolul “Pentru ce ne înscriem la facultate – O anchetă printre studenți și studente” - semnat Liliana Delescu Stanimir – publicat în numărul din 14 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »

Boema de altădată: Amintiri vesele, amintiri triste

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni - care încă mai “făceau artă pentru artă“ și care, “neavând alt mijioc de existență decât arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. 


Oamenii de cultură de azi nu mai au azi o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune “poveștile și taclalele-amare, lângă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul “Deteste” spunea că: “Boemii sunt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întâmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întâlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pâinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sunt cunoscuți la rândul lor și au zeci de creditori pe care-i întâlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mândria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules câteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi câte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă:


“Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?"

Pictorul Ilie Arjoca
Acum zece ani - îmi povestește pictorul Arjoca (notă: pictorul Ilie Arjoca, n. 1896- d. 1967) - locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietareasa era foarte bătrână, putea să aibă 70-80 de ani, și foarte țâfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n'aveam bani să o plătesc. Doar pentru țuică - tare-mi plăcea pe vremea aceia băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietareasă și cinsteam alături de ea. Băbușca naibii, Dumnezeu s'o ierte, nu mă slăbea de fel din cântecul ei: “Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?". Asta până'ntr’o zi când s'a întins cu burta la pământ, a căscat de câteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria și și-a dat sufletul.

Ilie Arjoca
Vas cu flori
De cum a'nchis băbușca ochii au și venit moștenitorii și fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la “Pătrunjel", m'au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntârziat pe maidan. Eu “câr", ei “mâr", și ne-a apucat ziua înmormântării. Mi-au aruncat lucrurile în mijlocul străzii strigând la mine: “Se mută mătușa, mută-te și d-ta!". Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lângă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzând sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion.

M'am mutat astfel la un alt proprietar, care a fost tot atât de nenorocos. În schimb eu am început să mă vâr pe ici, pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat câtva timp câteva catedre ca profesor de desen. Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul... Florile și compozițiile mele m'au ajutat.”

Jerba de flori a pictorului Coman Ardeleanu

“ - O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce'și scutură frunzișul. Cele ce-ți voi povesti îți vor explica de ce și de când reușesc așa de bine florile și jerbele de flori. E o poveste veche, din tinerețe.

Pictorul Coman Ardeleanu
Abia isprăvisem Bele-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din câte am văzut în viața mea. N'avea decât șaptesprezece ani și se numea Florica, “Fleurette” cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m'am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica.Și ea împărtășea în totul dragostea mea. Nenorocirea însă… Știi povestea Musetei lui Murger? Ceva asemănător s'a întâmplat și cu Fleurette a mea: într’o seară, când m'am întors acasă îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate - toate afară de flori - de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luând cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei un bilețel: “M'am săturat de sărăcie... Un domn bătrân dar bogat...”  Am scrâșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plângea cu hohote. Luni de zile dupa aceea n'am putut lucra nimic.

Coman Ardeleanu
Vas cu trandafiri
Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n'aveam un ban ca să-i cumpăr o zaharica sau o portocală, cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă - în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea - am condus-o doar eu până la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea, înfrigurat și îndurerat; de aceea și astăzi încă, lucrez florile cu amintirea ei în gând și în suflet. Spiritul ei recunoscător îmi conduce mâna, iar privirile ei azurii reconstituie fondul compozițiilor mele.”


Amintirile pictorului Richard Mayol

Pictorul Richard Mayol
“- Să-ți spun una nostimă - îmi zise pictorul și compozitorul R. Mayol (notă: pictorul Richard Meinl Mayol, n. 1896 – d. 1937). Ședeam acum vreo zece ani într’o cămăruță de pe Banu Manta; eram acolo cu soția și cu un cumnat al meu, poet de mare viitor și student la litere și filosofie. Era însurat și el; nevestele noastre urmau conservatorul. Ele ocupau câte un mic serviciu, așa că noi bărbații trebuia să facem menajul. Camera o împărțisem în două printr’o linie cu creta. Fiecare ne sileam să ne facem apartamentul mai vesel: când găsea unul o floare, o punea într’un pahar. Celălalt, ca să nu se lase mai prejos, făcea pe dracul în patru și procura și el o floare… Pe urmă, cu toaleta: la o fereastră, singura de altfel, pusesem un lighean cu perii, piepteni și săpun. Ăsta era cabinetul de toaletă. Și o placardă: “Nimeni să nu-și mai facă toaleta într’altă parte decât aici!”.

Richard Mayol
Portretul unei copile din Sâmbăta de Sus

D'apoi cu rivalitatea nevestelor! Noi ședeam acasă și făceam mâncare: eu curățam cartofi, cumnatu-meu îmi ajuta, iar la înapoierea soțiilor era halima mare: fiecare căuta să pună mai multă ciorbă în farfuria bărbatului său. De aici ceartă, apoi chihote nesfârsite de râs. Într’o zi însă, când m'am înapoiat acasă, am găsit apartamentul “celorlalți" plin de fulgi și de obiecte stricate: se certaseră în glumă, se bătuseră în serios și își serviseră unul altuia câte-o porție de oale sparte în cap. Atunci am pus capăt tovărășiei.”


Sculptorul Cristea Minea și “Vagabondul” său

Sculptorul Cristea Minea
“- Ai văzut “Vagabondul" meu? – mă întreba acum câtva timp sculptorul Cristea Minea. Eu sunt foarte mulțumit de felul cum l-am executat. Îl iubesc mult, și dacă vrei să știi de ce, apoi află că lucrarea aceasta a mea are și ea povestea ei.
Era într’o sea de iarnă. Viscolul urla amarnic, îndesând zăpada până pe coșurile caselor. Tocmai ieșisem de la scoală și asta, în primul an când am fost numit profesor de modelaj și desen la Școala de Arte și Meserii din C.de Argeș. În drum spre casă, mi-a ieșit înainte un vagabond: rupt și jerpelit. Era cocoșat și avea o înfățișare oribilă.
- Banii ori viața! - mi-a strigat el pe un ton răgusit, punându-mi în piept o jumătate dintr'o potcoavă de cal.
M'am uitat lung la el… și ideea “Vagabondului" mi-a venit deodată în minte. De aceea, fără să ma sinchisesc de șansele lui și fără să stau mult pe gânduri, i-am propus să-mi pozeze, iar eu să-l întrețin cu tot ce-i trebuie pe timpul iernii. El, de bine de rău, a primit; dar, de îndată ce s'a văzut la călduri, mai că nu vroia să se execute. Cu mare greutate l-am hotărât să-mi pozeze. Acest lucru m’a costat însă foarte scump căci, terminând târziu noaptea, am adormit buștean și nu m'am deșteptat decât dimineața. N'am mai dat cu ochii de vagabond, care dispăruse cu banii ce-i avusesem în sertarul mesei.”


Sursa: articolul “Scene vesele și triste din viața boemilor noștri” – semnat “DETESTE” – publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustratăcitită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor




Citește mai mult... »

Evenimentele zilei

Principala caracteristică a societății românești din perioada interbelică era aceea că oscila mereu între tradiționalism și modernitate. România interbelică era o lume a contrastelor: satul românesc rămăsese în cea mai mare parte un mediu conservator, tradițional, în timp ce marile orașe tindeau din ce în ce mai mult spre modernitate. Voi încerca să surprind câte ceva din cotidianul acelei lumi – atât din zona normalității cât și din cea a mondenului și a senzaționalului - cu ajutorul unui colaj de articole culese din câteva numere ale unor reviste interbelice care apăreau în anul 1938, cu un an înainte de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial:

Măsură practică

“De când U.C.B.-ul a preluat de la primărie salubritatea, curățenia străzilor Capitalei începe să devină un lucru obișnuit. În fiecare noapte străzile principale sunt spălate cu furtunul și măturate, iar gunoaiele strânse cu regularitate. Pentru a păstra curățenia străzilor Capitalei, U.C.B.-ul a luat o măsură foarte practică. La principatele bariere ale orașului, pe șoselele cu mult trafic, a instalat o platformă unde toate vehiculele care intră în Capitală sunt curățate și spălate în mod gratuit. Astfel se înlătură spectacolul automobilelor stropite de sus până jos cu noroi sau al căruțelor și camioanelor cu roțile înghirlandate de toată murdăria drumurilor, care se vedeau pe străzile Capitalei. Mare parte din praful și murdăria de pe străzile  orașului se datora acestor vehicule, care aduceau cu ele tot noroiul drumurilor de țară.” (“Ilustrațiunea Română” – 5 octombrie 1938

Igienizarea căruțelor la intrarea în București

Cimitirele de automobile ale Bucureștilor

“Dacă sgârie-norii nu v'au convins acum că Bucureștii s'au americanizat, faceți o plimbare pe Șoseaua Ștefan cel Mare și în împrejurimile ei: veți găsi acolo cimitirele de automobile, semnul cel mai palpabil al americanizării unui oraș. Zeci și sute de automobile care-au strălucit de o sănătate metalizată acum câțiva ani, sunt astăzi epave în aceste cimitire pe care nu le vizitează decât amatorii de fier vechi și de șuruburi sau de tablă nichelată. Pe zi ce trece, cimitirele de automobile din București se îmbogățesc și își sporesc dimensiunile. Încetul cu încetul aceste automobile vechi vor deveni o problemă serioasă pentru edili.”  (“Ilustrațiunea Română” – 5 octombrie 1938

Un cimitir de mașini în Bucureștiul interbelic
Lindbergh în România!

Cu ocazia trecerii prin România, aviatorul Lindbergh și soția sa, au fost pentru scurt timp musafirii Clujului. Sobru si modest ca totdeauna marele aviator a ținut să treacă cât mai neobservat.” (“Ilustrațiunea Română” – 7 septembrie 1938)

Charles Lindberg pe aeroportul din Someșeni
La ora 3.40, când ultimele avioane concurente în raidul Micii Înțelegeri decolau de pe aerodromul din Someșeni, a apărut la orizont un avion negru, monoplan, cu două locuri și cu un singur motor, pilotat de celebrul aviator, colonelul Charles Lindbergh, având la bord drept unic și prețios pasager pe soția sa, Doamna Annie Lindbergh. Avionul “Hawk", un avion mic de turism, a adus pe pământul României una din celebritățile aviației mondiale, pe “primul pionier al lumii" cum a fost numit colonelul Lindbergh. Într’o clipă, aviatorul american a părăsit carlinga pentru a întinde mâna să scoboare soției sale, iar apoi au intrat repede în biroul aerogării, unde au fost salutați, în numele d-lui general adjutant Paul Iliescu, Ministrul aerului și marinei, de către dl. căpitan Alexandru Cernescu, comandantul Flotilei de Gardă. 

Lindbergh pe pământul României
Mulțimea curioasă a prins de veste și se îndrepta grăbită, dornică de a vedea “în carne și oase" pe celebrul aviator. Charles Lindbergh are groază de mulțime și de necunoscuți. De o simplicitate uimitoare, în salopeta cenușie, cu casca și ochelarii apărători prin care de atâtea ori a privit înălțimile și aspectul de jucărie al orașelor, Lindbergh a pășit cu dibăcie căutând să scape de indiscreția reporterilor. Același motiv l'a 'determinat să nu primească ospitalitatea unui hotel, dorind mai degrabă intimitatea caldă și sinceră a unui cămin pe care a găsit'o cu prisosință în casa d-lui profesor universitar Iuliu Hațegan. Puținele clipe petrecute în pavilionul Flotilei de Gardă au fost pentru perechea aviatoare un prilej de destindere și de prim contact cu România și sburătorii ei (…)”. (“Realitatea Ilustrată” – 7 septembrie 1938)

Petrache Lupu își continuă misiunea

“În diferite localități și acum în urmă la Câmpulung-Muscel ciobanul vizionar continuă să ducă cuvântul Domnului. În vremurile acestea de permanentă primejdie de război, cu atât mai mult gândul umililor muritori se îndreaptă spre ceruri, unde ei nădăjduiesc să găsească suprema protecție și îndrumare. Iată de ce nenumărati locuitori înconjoară cu suflet cucernic pe ciobanul căruia în simplitatea lui i-a fost hărăzit să apropie cele ascunse ochiului omenesc. De altfel cuvintele ciobanului nu sunt decât un îndemn la credință și viață virtuoasă, pe care oricine le poate urma cu folos.” (“Ilustrațiunea Română” – 21 septembrie 1938)

Petrache Lupu - ciobanul vizionar
Un gagster american la București

“Ultimul gangster care a poposit, pentru 48 de ore, în Romania, venea din țara lui de origine cu o reputație bine stabilită de cruzime și îndrăzneală. Din fericire poliția noastră nu a ezitat să-l expedieze cât mai urgent peste hotare, cu toate solemnele sale promisiuni de cumințenie și fidelitate.
De câtăva vreme poliția noastra fusese înștiințată că cetățeanul bolivian Pat O'Brien se îndreaptă spre România. Izgonit din toate țările civilizate, “cetățeanul bolivian”, care în realitate e unul din cei mai fioroși gangsteri ai Americii, credea că se va putea stabili în România. Așa că, într’o bună dimineață, portarul unui hotel din centrul Capitalei a primit un pasager de marcă. Era un individ înalt, cu părul roșu și ochii albaștri, reprezentând  perfect tipul irlandezului. Sosise cu Orient Express-ul și avea nu mai puțin de 14 valize, din care 8 cufere mari, care purtau pe ele etichetele sutelor de hoteluri prin care trecuseră. I s'a dat pasagerului străin apartamentul 33, compus din două camere și baie. La ora prânzulul dl. Pat O'Brien a întrebat în nemțeasca lui aproximativă la ce restaurant să mănânce. I s'a indicat restaurantul “Modern". S'a așezat la o masă, în grădină, și a mâncat șase feluri de bucate, plus două înghețate. La friptură, spre mirarea chelnerilor, a cerut marmeladă. Ca să-și satisfacă clientul, direcțiunea restaurantului a trimis repede un piccolo să cumpere marmeladă de la cofetarie. A adus însă peltea de gutui și dl. Pat O'Brien a fost încântat. Între timp, deoarece i se recomandase țuică înainte de masă, a consumat 1/2 kilogram… cu sifon. Nota a lost de 680 de lei (cu reducerea de 20 la sută!) și a dat un bacșiș de 500 de lei. Chelnerul, care l-a servit, unul din cei mai vechi oameni ai localului, ne spunea cu dispreț:
- Se cunoștea dom’le că a câștigat banii ușor! Arunca banii ca nucile! Bată-l Dumnezeu de gangster…


Chelnerul care l-a servit pe gangsterul american
În timpul celor două zile cât a stat la noi, Pat O'Brien a consumat aceleași feluri de mâncare, cu înghețată și peltea de gutui, ajungând însă să bea câte un kilogram de țuică cu sifon la fiecare masă. Și a împărțit aceleași bacșișuri regale. Din primul moment însă, poliția i-a adus la cunoștiință că e indezirabil, poftindu-l să se pregătească urgent de plecare. Așa că a stat toată ziua în casă, scriind numeroase scrisori. Nici nu a avut curiozitatea să viziteze orașul, ci singurul lui drum a fost pe strada Sărindar, de la hotel la restaurant.” (“Ilustrațiunea Română” – 7 septembrie 1938)

Artistele noastre din străinătate

“Artista Paula Georgescu, din Paris, a venit în vacanță în țară, și-și petrece vilegiatura pe plajă la Carmen-Sylva. În timpul cât va sta printre noi, d-ra Paula Georgescu va turna un film în care se va evidenția pitorescul munților noștri și în special al locului de origine al d-șoarei Georgescu, “Pe coastele Șotrilor". D-ra Paula Georgescu a interpretat, până aici două filme, la Paris: “Un enfant riche", care a rulat în luna Aprilie și “La ligue du coeur", care se reprezintă cu succes, actualmente, la Paris. Prin succesele pe care le obține în străinătate, compatrioata noastră face cinste țării.” (“Ilustrațiunea Română” – 21 septembrie 1938)
Paula Georgescu pe plaja de la Carmen Sylva
Duminica sportivă

Automobilism

“Duminică a avut loc la Sinaia un concurs de automobile (proba de coastă). Acest concurs a fost onorat de prezența M. S. Regelui și a Măriei Sale Marele Voevod Mihai de Alba Iulia. Prezentăm câteva instantanee de la acest concurs.” (“Realitatea Ilustrată” din 7 septembrie 1938).


Proba de coastă 
Fotbal

“Duminică s’a disputat pe arena din Giulești matchul internațional dintre reprezentativele B ale Jugoslaviei și României. Partida a fost urmărită de un public destul de numeros, care a susținut cu căldură reprezentanții noștri. Aceștia s’au achitat de minune de misiunea care le-a fost încredințată, dispunând de puternicul team jugoslav cu netul scor de 2 – 0 (2 – 0). Ambele goluri au fost obținute de Orza. Impetuosul extrem dreapta al naționalei noastre a fost și unul din cei mai buni jucători de pe teren.” (“Realitatea Ilustrată” din 7 septembrie 1938).

Pe arena din Giulești




Citește mai mult... »