Se afișează postările cu eticheta Branduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Branduri. Afișați toate postările

Poveștile bricului Mircea

Nu știați poate că bricul Mircea, una dintre mândriile flotei românești începând cu anul 1938, nu este prima noastră navă care a purtat acest nume. El duce doar mai departe renumele dobândit în prima jumătate a secolului trecut de întâiul bric cu acest nume, lansat la apă în anul 1882, construit integral din lemn și care a avut menirea de a fi prima navă-școală pentru marinarii români. Despre acest prim bric Mircea o să vă spun câteva povești în acest articol.


Nava-școală Mircea

Pentru a asigura marinarilor români un loc în care să își facă ucenicia, statul român a comandat în anul 1882 unui șantier naval din Anglia ("Thames Iron c-ie Worlds) construcția unei “școli plutitoare”. Această navă a fost botezată “Mircea” de către Ion Ghica, ambasadorul României la Londra în acei ani. Jean Bart – marele prozator român - descria această bijuterie a flotei românești:  “Mircea este o corabie cu pânze, tipul de navă numit brik, cu velatura completă. Deplasament 360 de tone. O mică mașină pentru manevra în porturi. Viteza maximă este de 13 mile pe oră. Un echipaj de 100 de marinari, majoritatea copii din școala de marină și ofițeri tineri. O mică navă de lemn cu pânze; dar ce rar se mai poate întâlni azi pe căile mării, printre feluritele bastimente, între tipuri monstruoase de mașini flotante, o asemenea navă cochetă, un voalier cu forme rotunde și elegante, având o velatură măreață, armonică, perfect echilibrată”.

Bricul Mircea în Bari, la chei

De-a lungul unei vieți de aproape șase decenii, bricul Mircea a fost casă și școală pentru mai mult de 50 de promoții de marinari români. În această perioadă, îndelungată pentru o corabie cu pânze, cocheta navă a participat la numeroase regate și concursuri. În toate porturile prin care ancora, Mircea atrăgea atenția și admirația marinarilor atunci când apărea ca o lebădă grațioasă în mijlocul greoaielor escadre de mastodonți cuirasați”. Dar nu numai de admirație a avut parte bricul Mircea: “prin multe furtuni a trecut Mircea, și a rezistat totdeauna, înfrunând urgiile vremurilor”.




Furtună în “cazanul Mării Negre”

Cea mai mare cumpănă prin care a trecut bricul Mircea a fost o furtună din anul 1888. Jean Bart povestește: “În dimineața zilei de 19 mai 1888, Mircea pleacă din Sulina cu provizii pe timp de trei zile. Marea calmă, timp admirabil. A doua zi se găsea în dreptul Constanței. Face o voltă în vânt cu intenția de a lua drumul spre Insula Șerpilor pentru a intra din nou în Sulina. Se făceau manevre cu pânze pentru a pregăti copiii din școala de marină în vederea unei călătorii mai lungi ce aveau să facă în acel an în Mediterana. Din senin se stârni un vânt de la Nord, care sufla în față. Mircea nu mai putea înainta, bătea pe loc în dreptul Capului Midia. Își schimbă direcția spre Est. Vântul se întărea schimbându-se peste noapte într’o cumplită tempestă. Nimic nu se mai recunoștea. În bezna unui iad întunecat în care licărea numai fosforescența valurilor uriașe, Mircea se sbătea de moarte: corpul scârțâia, gemea la fiecare isbitură, și întreaga arboradă, frânghii și macarale, urlau înfiorător în noaptea aceea stranie, în care părea că se apropie sfârșitul lumei. Spre dimineață o ploaie torențială unea cerul cu marea de parcă se rupseseră zăgazele văsduhului. Mircea căzuse în drumul coadei unui ciclon. Trei zile și patru nopți s’a luptat între viață și moarte. Patruzeci de vase cu pânze s’au înecat atunci din cauza acestei furtuni rămasă celebră în părțile Mării Negre.

Bricul Mircea înfruntând o furtună
(...)Mircea era cu totul inundat; îmbarca pachetele de apă prin ambele borduri; în compartimentele din provă apa ajunsese aproape de un metru, pompele nu mai dovedeau. Valurile isbeau ca loviturile de tun. Catargul din provă sta prăbușit cu toată arborada pe punte. Barca balinieră a fost sfărâmată la postul ei. Tunurile s’au demontat pentru a fi aruncate mare. Cabina bucătăriei smulsă umbla pe punte purtată dintr’un bord în altul.

Bricul Mircea M.S.R.
(...)În țară jale; se svonise că Mircea s’a înecat. Părinții își plângeau copiii pierduți pe mare, nimeni nu putea da nici o lămurire; se știa că a plecat pe mare și nu s’a mai întors.” După aproape patru zile de luptă, atât de încercatul bric Mircea a reușit să scape din furtună: într’un hal de plâns, dar falnic ca un erou rănit, Mircea, cu un catarg lipsă, cu pânzele sfâșiate, cu bărcile sdrobite, defilă admirat în ovații prin fața vapoarelor care nu îndrăsniseră pe timpul furtunii să iasă din Bosfor și să înfrunte Marea Neagră”. Impresionat de eroismul marinarilor români aflați sub comanda Amiralului Eustațiu în lupta lor cu ciclonul și de calitățile navei-școală Mircea, sultanul Abdul Hamid a asigurat, fără plată, executarea tuturor lucrărilor de reparație necesare pentru readucerea la viață ale bricului.


Noul bric Mircea

Furtuna din anul 1888 nu a fost singura încercare prin care a trecut Mircea. “Furtuna din fața insulei Cipru, când era să cădem în mijlocul unei trombe marine. Furtuna de la Rodos, când am salvat din naufragiu o corăbioară grecească. Echipajul nu mâncase de 5 zile, marinarii noștri miloși le dădeau din mâncarea lor. Înămolirea pe bancul de la Capul Midia” sunt doar câteva dintre acestea – cele pe care le-a trăit Jean Bart în timpul stagiului său pe nava-școală.

Noul bric Mircea
După un serviciu de 56 de ani în slujba marinei românești, în luna mai a anului 1938 bătrânul bric Mircea a predat ștafeta noii nave-școală care purta același nume, dar care era construit din oțel de această dată. Și a primit, ancorat cuminte în cheiul de onoare al portului Constanța, salutul respectuos al noului bric Mircea care sosea atunci în port.

Sursa: Jean Bart – articolul „Viața unei corăbii românești” – publicat în revista de cultură “Boabe de grâu” – numărul din luna martie 1931





Citește mai mult... »

Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu

Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoașoaiei – Calea victoriei de azi - care au aparținut lui Iancu Oteteleșanu. Proprietarul de la mijlocul secolului al XIX–lea al acestor locuri, Conu’ Iancu Oteteleșanu, era celebru în societatea bucureșteană a epocii atât datorită marii lui averii cât și datorită unei povești de dragoste pe care a trăit-o: deși căsătorit de mai bine de trei decenii cu Coana Safta Oteteleșanu, Iancu Oteteleșanu s-a îndrăgostit de mult mai tânăra d-șoară Elena Filipescu. Ca urmare, a divorțat de prima lui soție și s-a recăsătorit în anul 1861 cu “juna cea frumoasă”. Până aici nimic senzațional. Atât doar că îngăduitoarea coană Safta Oteteleșanu nu și-a  părăsit fostul soț după divorț. Iar acesta a trăit fericit, împreună cu fosta dar și  alături de cea de a doua soție, pâna la moartea lui din anul 1876.

Terasa Oteteleșanu
Totuși, cea care și-a pus amprenta și care a transformat casa Oteteleșanu într-unul dintre cele mai alese locuri de întâlnire a societății bucureștene a fost Elena Oteteleșanu. Recepțiile, balurile sau seratele organizate de aceasta adunau în casa din Calea Victoriei întreaga lume bună a Capitalei. Erau vestite strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Constantin Bacalbasa descrie astfel locul: "Salonul Oteteleșenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia să treacă prin acest salon. Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau și multe combinații politice".

Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârşit, aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşanu. Încet-încet s-a stins, odată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşanu, survenită la 4 decembrie 1888. Acest sfârșit avea însă să reprezinte totuși și un nou început. Casa Oteteleșanu ajunge în proprietatea lui Mihai Stere, care construiește aici Terasa Oteteleșanu – cafenea și berărie – care ajunge la rândul ei celebră. Aici se întâlneau scriitori și artiști celebrii ai vremii. Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Coșbuc, Victor Eftimiu, Emil Gârleanu sau Octavian Goga au fost doar câțiva dintre obișnuiții localului. Pia Alimăneștianu consemna în volumul memorialistic “Prin cetatea lui Bucur”:

Terasa restaurantului Oteteleșanu

Prin toate (notă: cafenelele) am trecut cu ei, dar nici una nu a avut strălucirea Terasei.
- Unde se afla?
- În fostele case ale boierului Oteteleșanu, în dreapta Teatrului Național. Da, pe Calea Victoriei și pe strada Millo. Oteteleșanu fusese, după spusele lumei, cel mai mândru, cel mai închis din protipendadă. Mă gândeam uneori, când rătăceam prin saloanele lui, ce-ar zice bietul om, dacă ne-ar vedea pe noi, mojicii, stăpâni pe conacul în care se strângeau numai boierii țării.
- În vremea când mergeai D-ta la Terasa, ce scriitori întâlneai?
- Pe toți, pe toți poeții, pe toți prozatorii de mâna întâia și de a doua, pe toți criticii, tot ce era mai cărturar în București.

Obișnuiți ai terasei au fost deasemenea Claudia Millian alături de soțul ei - poetul Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, A. Mândru, Mihail Sorbu și St.O Iosif. Deasemenea pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck au călcat deseori pragul faimoasei cafenele Oteteleșanu. Dar nu numai cafeneaua și berăria au fost celebre în epocă. Grădinile cu tei și castani ce aparțineau fostelor case Oteteleșanu din Piața Teatrului Național, situate pe locul în care se ridică azi Palatul telefoanelor, au fost închiriate proprietarului Companiei Lirice Romane, vestitul Constantin Grigoriu, care a deschis aici un Teatru de vară. Prima stagiune a debutat în 15 iulie 1903 cu opereta “Fiica tamburului major” de Offenbach. Din acest moment și până în perioada Primului Război Mondial, Terasa Oteteleșanu a fost una dintre cele mai importante scene ale Bucureștiului.

Reclamă din ziarul Adevărul - 1907
Aglomerația de la spectacolele organizate în această răcoroasă grădină de vară era uneori atât de mare încât revista “Furnica” îi propunea cu umor lui C. Grigoriu: “prevăzându-se îmbulzeala iubitorilor de muzică care vor veni să’și ia rămas bun de la artiștii care i-au desfătat o vară întreagă, ar face bine d. Grigoriu să instaleze și hamacuri prin pomi, căci altminteri n’o să aibă loc publicul oricât e de vast parcul Oteteleșanu. O asemenea reprezentație ar trebui să se dea în Bărăgan, și încă se poate că ș’acolo lumea s’ar plânge de înghesuială.” ( “Furnica” – 11 septembrie 1908). E de menționat poate și că primul “concurs de frumuseţe între doamne şi domnişoare” din România a fost cel organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în frumoasele grădini Oteteleșanu. Dar asta e deja o altă poveste - pe care o puteți citi aici:  1912: Frumuseţe şi ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleşanu.

10000 de oameni în 1 iulie 1912 în Parcul Oteleșanu
 la primul concurs de frumusețe organizat în România
După Primul Război Mondial a început să apună și faima Teatrului de vară Oteteleșanu. Copacii seculari au fost tăiați pentru a se putea amenaja un restaurant cu specific unguresc și un patinoar. Fără prea mare succes. Tot aici s-a amenajat mai apoi un cinematograf în aer liber. Zilele Terasei erau însă deja numărate. La începutul anilor ’30 terenul a fost vândut Societății Anonime Române de Telefoane și locul Terasei a fost luat de una dintre cele mai moderne construcții ale Bucureștiului interbelic: Palatul Telefoanelor.

Revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 26 februarie 1931 – consemna demolarea Terasei Oteteleșanu: “Terasa Oteteleşanu a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local şi în grădina în care s-a născut opereta română şi de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaş al unei societăţi particulare. Terasa era locul de întâlnire al tuturor literaţilor dinainte de răsboi şi mulţi artişti reputaţi azi, şi-au făcut debutul pe ospitaliera scenă, din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan, pe sicriul  unor amintiri duioase. A dispărut „Terasa” . S’a dus ultimul cenaclu...”.

Fotografie de la ultimul cenaclu  organizat în anul 1931
 la Terasa Oteteleșanu
Așa a dispărut încă un loc plin de farmec al Bucureștiului de altădată. Cu toate acestea, clădirea care adăpostea Hotelul Frascatti, fostul Oteteleșanu, a supraviețuit și aparține astăzi Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" (Sala Savoy).

Surse:

- Mioara Ioniţă – “ Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu”  -  “Magazin istoric” din octombrie 2003
- Pia Alimăneștianu -  “Prin cetatea lui Bucur – Schițe”
Constantin Bacalbașa – “Bucureștii de altădată”
Revistele “Realitatea ilustrată” din 26 februarie 1931 și “Furnica” din 11 septembrie 1908


Citește mai mult... »

Hanul cu Tei - hanul cu nume frumos ca o doină

Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decădere – a rezistat și dăinuiește încă în centrul Bucureștiului. Hanul cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de către Hagi Gheorghe Polizu și de Ștefan Popovici, ale căror sigilii se pot vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.” și „S.P.”). Hanul avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinpre strada Blănari, iar prăvaliile - 14 pe o parte și 14 pe cealaltă - erau așezate în pivnițele adânci și cu bolți mari care se văd și astăzi.

Hanuri bucurestene
Hanul cu Tei în 1935
Putem afirma azi că Hanul cu Tei a fost construit sub semnul unei zodii norocoase. Marele cutremur din 11 ianuarie 1838 – cutremur care aproape a pus la pământ Hanul lui Manuk – nu l-a afectat deloc. Incendiul din 23 martie 1847 a ocolit Hanul cu Tei. Un moment de cumpănă din istoria Hanului cu Tei a și fost incendiul din 30 ianuarie 1871. Construcția și mărfurile au scăpat însă aproape neatinse “datorită zelului cu care au activat pompierii, sacagii particulari de serviciu în acea noapte și organele de poliție” (George Potra – “Hanurile bucureștene” – ed. 1943)

Hanul cu Tei - poarta dinspre
strada Lipscanilor
În perioada interbelică hanurile erau încă o prezență plină de farmec în lumea bucureșteană. Dar vremea lor de glorie trecuse și unul câte unul își închideau porțile. “Prăvăliile cu ziduri groase, cu uși ferecate care dădeau în curți bine închise și bine apărate, trebuiră să facă loc magazinelor moderne, cu uși la stradă, cu ferestre largi și luminoase, cu vitrine care să atragă clienții. Strada cu lumini vii, cu trotuare și cu vitrine mari gonise lumea din curțile hanurilor, din șirul prăvăliilor cu tot felul de mărfuri și golise aceste curți care sunau a gol și a pustiu.” (George Potra – “Istoricul hanurilor bucureștene” – ed.1985). Cu toate acestea, hanul cu “nume frumos ca o doină” a reușit să își păstreze arhitectura inițială, să supraviețuiască și să renască în epoca noastră. Asta cu toate că reporterul din anul 1935 al “Ilustrațiunii Române” îi prevestea “prăbușirea sub loviturile casmalelor”:

Strada Blanari
Hanul cu Tei în anul 1933
 fațada dinspre strada Blănari
 gangul de intrare
Ce parfum arhaic din Bucureștiul de altădată, cu boieri în caftan de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleștele peste poduri de lemn, ne amintește frumosul nume al Hanului cu tei! Pe locul acesta din inima Capitalei s'a răsfățat pe vremuri un  han cu tei umbroși, ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau până departe, la biserica Zlătari. Dăinuind până în vremurile noastre, Hanul cu tei este un monument desuet al unei capitale, care ia aspect de New-York, în miniatură. Comerțul a cotropit de mult cartierul și astfel Hanul cu tei și-a schimbat menirea, devenind și el un umil supus al zeului Mercur. Hanul cu tei a avut vremurile lui de glorie, cari au ținut până în ultimii zece ani. Se găseau aici în special lucruri de marchitănie și cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de râu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin și mai frumos. Mărfuri de Lipsca, de Paris, de Dresda și de Viena stăteau burduf în rafturile de lemn nevopsite și aurul curgea ca un val furtunos în buzunarele negustorimii instalată aici. Pentru acele vremuri, negustorii din Hanul cu tei erau o elită închisă, unde se intra cu mare greutate. Pentru un magazin cât de mic în curtea hanului se plăteau bani grei, sume ce par astăzi fabuloase, având în vedere halul de uitare în care erau lăsate aceste prăvălii cu dever de milioane.

Hanuri bucurestene
Hanul cu Tei la 1927
 aquaforte de A. Poilevin
Astăzi aspectul Hanului cu tei e neschimbat. Aceeași viață patriarhală de bazar turcesc, aceeași molcomă prietenie domnește între negustorii cari vând mai toți mărfuri identice. Mai la față stau pânzarii, alături postăvarii și marchitanii, amestecați unul ici, unul colea, la întâmplare. Dar de unde aici era un du-te vino permanent, acum e o pace, o liniște care prevestește agonia. Mărfurile stau ca și înainte, expuse pe tarabe de lemn, promițând cumpărătorului toată tentația lor de lumini, de foc și de culori. Dar nimeni nu trece pe-acolo, nimeni nu se apleacă să pipăie calitatea unei țesături, nimeni nu privește desenul măiestrit al unei pânze. Pe scaune, în fața dughenelor insalubre, caro altădată produceau aur curat, negustorii stau și așteaptă, bând cafele (3 lei ceașca mică) și discutând politică. Cel mai bătrân negustor din Hanul cu tei, un moș simpatic și vorbăreț ne spunea oftând :
-  Sunt zile când închid prăvălia fără să fac un ban saftea. Ehei ! Ce vremuri am apucat noi și unde am ajuns! Altădată, seara, mi-era frică să mă duc cu banii acasă, atâta bănet făceam toată ziua în prăvălie... Eram înainte eu și patru băieți pricepuți și nu puteam sta un minut locului, atâta ne hărțuiau clientele. Azi sunt singur și am timp să mă plictisesc, de mi s'a urât și mie!
-  Bine, dar cum explici d-ta decăderea Hanului cu tei ? - am întrebat.
- Cum să explic? Alte vremuri, alți oameni cu alte obiceiuri. Noi nu le mai cunoaștem. Femeile de azi cumpără marfă proastă în magazine frumoase, cu lumini și galantare “cubiste". Noi le dăm marfă aleasă dar avem niște chicinețe de magazine în care nici nu vor să calce... Se schimbă vremurile!

Hanuri bucurestene
La Hanul cu Tei
așteptând clienții care nu mai vin...
Batrânul negustor, decanul Hanului cu tei, ne părăsește. După 48 de ore, în sfârșit, se arată o clientă. E o bătrână sărmană, care vrea să cumpere jumătate de metru de stofă, pentru peticit o haină ce i se pare ei încă bună. Din înfloritorul Han cu tei nu a mai rămas nimic. Multe prăvălii, pentru cari altădată s'ar fi dat bani grei, stau astăzi goale, cu jalnicele bilete de închiriat, atârnând îngălbenite pe ușă. Și curând Hanul cu tei se va prăbuși sub loviturile casmalelor! Povestea lui romantica a durat prea mult… În curând pe locul acesta, cu amintiri și parfum vechi în nume, se va ridica un anost block-haus, la fel cu toate celelalte, răspândite în diferitele colțuri ale orașului. Și suntem siguri că nimeni nu va plânge după Hanul cu tei, măcar pentru numele lui, frumos ca o doină cu haiduci și cu prințese.

Hanuri bucurestene
Dar totuși povestea continuă...
Hanul cu Tei astăzi
Surse:

- Articolul “Bucureștii care dispar – Hanul cu Tei” – semnat Rex. – publicat în numărul din 9 octombrie 1935 al revistei “Ilustrațiunii Române
- George Potra - “Hanurile bucureștene” (ed. 1943) și “Istoricul hanurilor bucureștene” (ed. 1985)



Citește mai mult... »

O meserie dispărută – bragagiul

Un furnicar de negustori mărunţi îşi purtau mărfurile în coşuri purtate pe umeri pe străzile târgurilor româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Dintre ei, cei mai căutaţi şi mai “cu dever” erau bragagiii şi limonagiii. Bragagiii erau în marea lor majoritate negustori turci sau bulgari, având încropite - prin dughene risipite pe la periferia oraşelor - adevărate “laboratoare de cofetărie” în care preparau bragă, halva, halviţă sau nuga. Erau o prezenţă nelipsită prin preajma şcolilor, având cu ei nelipsitele coşuri cu zaharicale şi, bineînţeles, doniţa cu bragă răcită cu un bulgăre de gheaţă. Aceşti comecianţi ambulanţi erau bucuria copiilor care, cu un “gologan de cinci parale”, puteau cumpăra de la ei o cană de bragă sau “un rahat şi o jumătate de bragă”, după cum aveau poftă. Dar...

Meserii disparute
Un bragagiu...

“Rând pe rând dispar figurile caracteristice ale Bucureştilor de altă dată. Apariţia bragagiului constituia — cu ani în urmă — deliciul copiilor. Amintirile de şcolar nu pot şterge imaginaţia sârbului sau albanezului cu tichia de dimie albă pe vârful capului, stând ca o stană în picioare, lângă doniţa nichelată, plină cu bragă şi coşul ochiu de zaharicale. În recreaţii se făcea tot aliş-veriş-ul. Care mamă nu dăruia odraslei cinci sau zece bani, în fiecare dimineaţă? La ora prânzului negustorul se întorcea acasă uşurat de marfă, dar cu buzunarul doldora de bani mărunţi şi lucitori.

Meserii disparute
În timp ce se prepară
 braga...
Vremurile au luat acum altă faţă. Copiii nu mai sunt aceiaşi de acum două decenii, îşi economisesc banii pentru bicicletă sau aeroplan, iar în plină arşiţă preferă băuturii din mei fermentat, limonada cu gust înţepător de acid, pe care o beau pe nerăsuflate, cu ochii strălucitori de plăcere.
Într’un colţ depărtat de suburbie, în plină vecinătate a cazărmilor am întâlnit unul din puţinii bragagii care mai există pe la noi. Stătea pe un scăunaş, spre marginea trotuarului şi privea fix înainte, cufundat în gânduri. I-am cumpărat un ciubuc de zahăr roz, dăltuit parcă la suprafaţă, cu drotul.
Merge treaba?
Deloc. De dimineaţă până acum am vândut două „brăgi”. Nu cumpără nimeni. Azi e Duminecă şi nu ştiu dacă am să mă întorc diseară cu un pol acasă.
- Mâncarea şi dormitul de unde ies atunci?
- Mi le dă jupânul. Mai încearcă şi el vechea meserie.
- E departe bragageria stăpânului d-tale ?
- O palmă de loc - peste drum de fabrica Lessel.
Am pornit înainte, tot înainte, pe Calea Plevnei în sus, pe un drum drept nesfârşit de lung. Impresii de autohtonism mai stăruiau încă pe ici-colo. Un camion vopsit în verde se odihnea lângă un gard. Aproape, în curtea unui regiment, o goarnă începu să sune umplând aerul cu un şir de note prelungi, melancolice. Am dat în sfârşit de mica prăvălioară tupilată spre pământ. Stăpânul văzând că vechiul comerţ nu merge a înjghebat un mic birt "cu preţuri accesibile” chiar celui mai nevoiaş om. Acolo, cu treisprezece lei, ţi se servesc două farfurii încărcate cu mâncare şi pâine din belşug.


Meserii disparute
Un mic fabricant de rahat
- Lazăre, dă-mi o furcă... - strigă răguşit clientul şi furculiţa de cositor sboară prin aer, prinsă cu agilitate de acrobat.
Prin rafturi zăreşti bomboane şi seminţe. Braga o ţine sub tejghea, într’o damigeană de câteva chilograme.
Copiii de prin împrejurimi nu beau bragă?
Le e ruşine... - vorbi cu o umbră de mustrare în priviri.
Familia sârbului Lazăr a venit în ţara noastră acum cincizeci de ani, cu întreaga pojijie.
- Ce bine-i mergea bătrânului!... - vorbi negustorul. A cumpărat loc de casă, a clădit şi avea şi bani strânşi. În fiecare săptămână se făcea foc jos în subsol, la cazan.

Meserii disparute
O tratatie cu rahat... în curtea fabricii
Şi m’a condus într’un fel de pivniţă, arătându-mi instalaţia, explicându-mi în acelaşi timp cum se prepară braga: într’un cazan de alamă de câteva sute de chilograme, prevăzut jos cu un cuptor, se pune apă. Când aceasta se înfierbântă, se toarnă înăuntru făină albă şi mei măcinat. O zi întreagă trebuie să fiarbă, mestecându-se aproape încontinuu cu un „raz” de alamă. După ce s’a răcit se scot douăzeci-treizeci de lopeţi şi se pun într’o copaie adăogându-li-se apă, puţină bragă şi drojdie de bere — în timpul verii — ca fermentaţia să se facă cât de curând. Când suprafaţa acestui amestec se umple cu băşici, se strecoară printr’un capac cu ochiuri mari şi o sită deasă de alamă. La sfârşit negustorul are grijă să-i adaoge şi o mică cantitate de zahăr. Condiţiile nehigienice în care e întreţinută această băutură, după fierbere, a fost principalul motiv care a îndepărtat poporul micilor clienţi. Fel de fel de zvonuri – parte neîntemeiate - mergeau din gură în gură:
La bragageria din colţ a căzut astă noapte un şoarece în butoiul cu bragă...
Băutura de culoarea borşului a produs atunci scârbă şi numai la amintirea ei ţi se întipărea pe chip o grimasă de desgust. Nu va trece mult şi acest produs va fi amintit doar de dicţionarele care nu vor putea omite pitoreştile tipuri ale vânzătorilor, chipuri atât de clare ale copilăriei noastre.

Meserii disparute
Fabricarea halvalei
Persistă însă în vremurile noastre negoţul ambulant al alviţei şi rahatului. Prin funduri de mahala, rezistând încă progresului mecanic, mai găseşti, ici colo, înjghebări primitive pentru fabricarea celor două produse. În strada Dr. Obedenaru No. 23, am descoperit una din aceste fosile. Stăpânul tocmai se aşezase la lucru. Prepara rahat. Într’o râşniţă ciudată începu să macine scrobeală, în timp ce în cazan glucoza amestecată cu zahăr fierbea cu înverşunare. Dădu jos vasul, al cărui conţinut răcit fu amestecat cu făina albă a scrobelii. Turnat în nişte saltare ale unui vechi dulap, după un scurt timp, pasta gelatinoasă presărată cu un strat de amidon, fu tăiată şi aşezată în cutii pentru vânzare. Toată operaţia de mai sus bătrânul o făcu domol, tacticos, cu gândurile aiurea, parcă.
- Nu mai merg treburile... bolborosi el. Ne concurează fabricile, care produc mult şi ieftin. Lucram înainte susan, alviţă, bomboane. Astăzi am rămas numai la rahat. Ni-l cumpără puii de olteni şi negustoraşii de pe la margine.

Meserii disparute
O fabrică de halva
din Bucureştiul interbelic

* * *

Nu departe de locuinţa bătrânului se înalţă, ca o sfidare, un furnal de fabrică. Acolo un şirag de numeroase maşini lucrează susanul pentru prepararea halvalei. Poţi urmări diferitele faze prin care trec seminţele: muierea, curăţirea de coaje, punerea în saramură, spălarea, prăjirea şi măcinarea lui. Bobul mare la început devine mai apoi mic şi fin ca orezul. Zdrobit în nişte pietre, aidoma celor de moară, tahânul curge în valuri încete. Pentru prepararea halvalei, tahânul se amestecă într’un cazan, cu ajutorul unei lopeţi. Lucrul acesta trebuie să se facă manual, deoarece fibrele nu permit o intervenţie mecanică. Vedem dar că dezvoltarea industriei a încheiat o epocă, nimicind parfumul de orientalism. Era şi timpul. Rămâne acum ca anume organe gospodăreşti, conştiente de sănătatea indivizilor şi estetica străzilor să exileze definitiv ultimile rămăşiţe ale comerţului ambulant."


Sursa: articolul “Tipuri şi meserii cari dispar” – semnat Margareta Nicolau – publicat în “Realitatea Ilustrată” numărul din 21 aprilie 1932 – din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca


Citește mai mult... »

Lipscani – strada vanităţilor

Am evitat până acum să aduc vorba pe blog despre Lipscani – poate cea mai celebră stradă din București. De ce? Pentru că spaţiul virtual e plin de informaţii şi de fotografii ale Lipscaniului de altădată şi credeam că un articol în plus nu poate aduce nimic nou în acest amalgam. M-am răzgândit însă atunci când am citit un reportaj publicat în numărul din 24 februarie 1932 al revistei “Ilustraţiunea Română”. Nu este un articol care rescrie istoria bătrânei ulițe sau care povestește despre clădirile și magazinele Lipscaniului. Subiectul principal al reportajului este “societatea aparte” care îşi ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei bătrâne străzi negustoreşti. O societate pestriţă, alcătuită din clienţi de toate categoriile, din negustori şi din vânzătoare, din manechine şi din “vânători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă - care vă va capta atenţia încă de la început. Pentru că ştiu că nu iubiţi introducerile prea lungi, o să vă las acum în compania reporterului "P. B. M.”, care o să vă spună poveştile lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:


Bucurestiul interbelic

“Pe Lipscani, după ce am trecut de “Cafeul Elite”, aud deodată nişte urlete grozave:
- Dar ce’i d-le? - ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S’a mutat vreo grădină zoologică aici?
- Nu, sunt negustorii ambulanţi care îşi strigă marfa.
Înşiruiţi pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspândită dinainte, ţipă din răsputeri:
- Ciorapi - 3 perechi 100 de lei; genţi de damă luate de la faliment. Grăbiţi-vă, să nu pierdeţi chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!
Strânse, presate ca icrele în cutie, sgomotoase, târându-şi alene paşii, cucoane se duc, vin, se opresc în faţa vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu aceiaşi intenţie: să vadă ultimele noutăţi. Trotuarele sunt pline de lume, dar şi în mijlocul străzii, prin şirul lung de maşini şi de trăsuri, la dreapta, la stânga, pretutindeni, cucoanele se strecoară.
Ce hărmălaie!
Ce de încurcături, pe cari agentul de circulaţie, şeful de orchestră al vehiculelor, cu bastonul într’o mână, gesticulând şi vociferând, încearcă să le reglementeze."

CLIENTE ŞI... CLIENTE

"Ceea ce e mai grozav e că, la această lume care se înghionteşte, numai o persoană la zece dintre cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac din alte motive: sunt cumpărătoare platonice şi care, de multe ori sunt mai bine informate decât vânzătoarele magazinelor. Atunci ce fac aceste platonice? Nimic. Şi tocmai aceasta e plăcut şi înduioşător. Ele vin să aleagă marfa pe care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuşi ele intră prin magazine, răscolesc, întreabă, dând vânzătoarelor speranţa unei cumpărături regale. Iată, de pildă, doamna aceasta care  străbate magazinul cu aerul cuiva care ştie precis ce vrea şi unde se duce. Cu toate acestea, se opreşte la toate raioanele. În sfârşit, cheamă o vânzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, îşi schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceiaşi informaţie, repetă de douăzeci de ori „dar nu aveţi alta cu o mică bandă bleu?”.


Bucurestiul interbelic


VÂNZĂTOARELE

"Între o cumpărătură şi alta, la ora când magazinele sunt încă goale, vânzătoarele îşi fac între ele confidenţe:
- Ştii brunul acela slab care m’a urmărit ieri…
Dar uşa se deschide. Vânzătoarele şi premiera se reped la uşă. Intră o doamnă în vârstă, cam grasă, îmbrăcată într’o blană bogată de vison. Se duce imediat la raionul rochiilor. Zăreşte o vânzătoare mai nostimă:
- Nu e aşa, duduie, că rochia asta îmi vine mai bine? Dar e greu să-ţi dai singură seama. Dacă eşti drăguţă, vrei s’o încerci şi d-ta?
Vânzătoarea se execută. În câteva clipe şi-a desfăcut rochia, gata s’o încerce pe cea nouă. Dar, în cămăşuţa’i modestă şi scurtă, clienta o priveşte ca o cunoscătoare, examinează calitatea sânilor, rotunjimea umerilor, bogăţia şoldurilor.
- Ah! da, într’adevăr e foarte frumoasă. O iau. Da ce bine ştii d-ta duduie să porţi o rochie! Îţi place rochia asta? Ţi-o dăruiesc.
Iată pe cele două femei, cumpărătoare şi vânzătoare, camarade, aproape complice.
- Vino să mă vezi, domnişoară. Îmi eşti foarte simpatică. Voi face ceva pentru d-ta... E păcat să te pierzi aici!...


Bucurestiul interbelic


Se va duce? Nu se va duce? Nu pot s’o spun. Nouă din zece se abţin. De altfel, meseria de vânzătoare este una dintre acelea unde întâlneşti mai multe tentaţii. De pretutindeni, ele asaltează femeile. E contactul cu podoabele minunate, cu toaletele seducătoare, pe care vânzătoarea nu le va avea niciodată. Şi mai e apoi clientela cochetă, în faţa căreia totul se închină, mirajul unei vieţi elegante şi uşoare, pilda celor care au părăsit magazinul şi revin cu cliente suverane în aceleași raioane unde au fost vânzătoare supuse.
- Eşti proastă, fetiţo; fă cum am făcut şi eu!
Apoi sunt solicitările bărbaţilor: cei cari le-au remarcat şi vin în fiecare zi, elocvenţi şi presanţi în mutismul lor; acei mai puţin timizi, care le acostează pe stradă, la ieşire, cei cari le şoptesc fel de fel de promisiuni ispititoare. Aşa, am intrat într’un mare magazin de confecţiuni, unde sunt cunoscut, şi întreb pe o vânzătoare:
- Clienţii sunt totdeauna respectuoşi cu dv.?
- Da, răspunse moale Mimi, vânzătoarea.
- Dar craii? Arunc eu întrebarea aşa, într’o doară.
- Oh, mă amuză grozav! Se destăinuieşte Mimi. Îmi aduc flori şi bomboane, pe cari mi le dau în ascuns, să nu vadă şeful... Şi zău, asta nu-mi face decât plăcere.

Bucurestiul interbelic

Glasul fetei devine mai grav.
-  Şi apoi sunt clienţi buni... Şi pe timpul ăsta de criză. Uite, anul trecut, un colonel în retragere simpatic venea să mă vadă în fiecare zi. Venea dimineaţa, când e mai puţină lume şi putea să-mi vorbească. Ei bine! Ce crezi dumneata? A cumpărat o mulţime de lucruri, de care, sincer să-ţi spun, cred că nici nu avea nevoie... Apoi conchise cu duioşie:
- Era drăguţ… Foarte drăguţ...
- Şi după aceia? - hazardez eu întrebarea.
- Ce? Ce vrei să spui?
- În sfârşit, după această simpatie manifestată zilnic prin fel de fel de târguieli?...
- Oh! Dar cine mă iei? Spune ea indignată. Nu cred că-ţi închipui că eu şi bătrânul ăla!... Ha, ha! Ştii că ai haz!
Dar iată că întâmplarea pare s'o dezmintă pe Mimi. Un tânăr de vârstă mijlocie, îmbrăcat „á quatrẻ ẻpingles”, vine şi cere o pereche de mânuşi, întinzând o mână pe care un inel îl arată că a trecut pe la ofiţerul stării civile. E însă foarte simpatic, aşa că vânzătoarea trece cu vederea acest amănunt de mică importanţă.
- Doriţi de piele de Suedia?
- Da, duduie...
“Duduia” se simte obligată să roşească, se fâstâceşte şi răstoarnă cutia cu mânuşi. Tânărul se apleacă s’o ajute şi poate să-i admire astfel o pereche superbă de picioare:
- Lasă gluma, d-le, nu vezi că sunt ocupată?...
Dar tânărul nu se lasă aşa de lesne: figura plăcută a vânzătoarei l-a prins.
-  Duduie, aş ţine mult să vă văd...
- D-le, te rog... Vrei să termini? Dacă te-ar auzi soţia d-tale...
- Soţia mea? Îşi revine clientul. E plecată...
- A, e plecată? Probabil că te plictiseşti!... Pardon, un moment să încerc mânuşa.
Şi ia mâna tânărului, care o strânge pe a ei. I-a şoptit probabil ceva, căci vânzătoarea răspunde roşind:
- Ah, glumiţi d-le… Nu, nu pot; mănânc acasă…
Acest asalt de scrimă, care aduce în munca încordată a vânzătoarei o notă de veselie şi de parfum de aventură, se termină de cele mai multe ori cu o întâlnire."


PE LIPSCANI, CÂND SE ÎNSEREAZĂ

"Ora 7. S’a întunecat. Casele s’au învăluit în pânzele uriaşului păianjeniş al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate. Obloanele magazinelor cad obosite. Vitrinele şi-au pus fardul: luminile, chemările diavolului, ispita femeilor care pornesc spre casă, fiecare cu câte un pacheţel pe deget. În faţa magazinelor de la „Dermata”, puternic luminate, doi şomeri, vagabonzi, cu feţele speriate şi nerase, cu picioarele vârâte în nişte petece de piele cu pretenţii de încălţăminte, privesc cu jind la zecile de perechi de încălţăminte.
- Şi când te gândeşti, spune unul, că sunt unii care-şi cumpără încălţăminte adevărată...


Bucurestiul interbelic


Strada Lipscani s’a însufleţit din nou: sunt vânzătoarele – midinetele noastre – şi vânzătorii, care nu discută decât de cămăşi, ciorapi de mătase, gulere şi noua modă a paltoanelor. La poarta de ieşire a personalului o mică mulţime aşteaptă. Grămadă. Și una câte una, fetele scoboară. De cum au ieşit pe stradă, clipesc din ochi ca ameţite de lumină şi libertate. Un tânăr s’a desprins din umbră şi mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănţuite, poate fericite, după o zi de muncă istovitoare. Întâlneşti, la ora aceasta pe Lipscani, sute de fete, şi nu din cele mai urâte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei Mac Donald, va fi mâine, doamna elegantă şi distinsă din „Packardul” care trece în goană. Câte din vânzătoarele şi manechinele admirate ziua prin magazine, unde s’au învârtit zâmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint şi brocat, trec apoi neştiute şi neobservate de nimeni, în rochiţele lor simple, pe dinaintea atâtor trecători, nepăsători, în faţa acestei frumuseţi. Nu degeaba poetul a cântat:

Drag Lipscani, în vremuri grele,
Te slăvea tot Ţarigradu’
Şi veneau la Bagadele
Doamnele lui Vodă Radu.
Astăzi ai doiniri de harfă,
Iar dealungu-ţi manevrează
Cea mai căutată marfă,
Pe Lipscani, când înserează.”

Surse:

-      Articolul “Lipscani – strada vanităţii” – semnat “P.B.M.” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 24 februarie 1932.
-     Cărţi poştale din colecţia „Bucureştii în imagini” a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor 


Citește mai mult... »