Aici Radio Bucureşti (pagini din istoria radioului din România)

Debutul radiofoniei în România

Ca mai toate proiectele inovatoare, drumul parcurs de la ideea de a fi înființat în un post de radio în România și până la punerea acestuia în funcțiune a fost unul sinuos și dificil. Proiectul a debutat în anul 1908, atunci când Serviciul Maritim Român a instalat la Constanța un prim post de radiotelegrafie. În anul următor, marina militară a instalat încă trei posturi (la Călărași, Giurgiu și Cernavodă). În 1921 a fost instalată o rețea de posturi radiotelegrafice care acoperea întreg teritoriul țării. Patru ani mai târziu, la inițiativa fizicianului Dragomir Hurmuzescu, a fost constituit în cadrul Institutului Electrotehnic, Asociația Prietenii Radiofoniei. Unul dintre membrii acestei asociații, ing. Emil Petrașcu, cel care a proiectat și a construit primului post de emisie românesc, rezuma într-un articol publicat în revista “Boabe de grâu” (numărul din iunie 1930) povestea debutului radiofoniei în România:

 

Pagini din istoria radioului din România

„Broadcastingul, adică radiodifuziunea, își are la noi în țară originile cele mai modeste. Plecat de la un mic post de emisie, a evoluat treptat până la marele post actual de 12 kwi (notă: articolul citat a fost publicat în iunie 1930). Întâiul post de emisie a luat naștere după congresul radiofoniștilor români din 13 Iunie 1926. (...) Interesul deșteptat a fost mare. Un telefon cu fir lega sediul Asociației de diferiți amatori din oraș, permițând să se controleze calitatea emisiilor, după raportul amatorilor. S'a căutat atunci să se transmită muzică instrumentală (vioară) sau cu un gramofon enorm. 

Primele încercări dădură un rezultat lamentabil. Microfonul cu cărbune, în vechea sa construcție, se dovedea o dată mai mult a fi un instrument mediocru și instabil, pentru că nu permitea transmisia energiilor mai însemnate. (...) Asociația s'a gândit atunci la un microfon electromagnetic. Un haut-parleur în serie cu un amplificator de voce dădu de prima dată rezultate cu mult superioare celor de la început. Sistemul de modulație fu și el schimbat, întrebuințându-se sistemul zis de modulație prin derivația curentului de grilă, mult mai fidel. Muzica începu să se transmită binișor, dar acum vorba lăsa de dorit.

Treptat, schimbând haut-parleurul și întrebuințând un amplificator push-pull ca amplificator microfonic, se ajunse să se înlăture toate cauzele de distorsiune a sunetelor, astfel că prin luna lui August se putu transmite corect un recital de pian dat de pianistul Const. Ionescu. Concertul fu auzit până la Giurgiu în haut-parleur. De asemenea fură transmise apoi concerte de vioară și pianină, sau mandolină și ghitară. Putința în antenă rămânea mică și lungimea de undă relativ mare (480 m.).”

Clădirea postului de emisie de la Băneasa (stânga)
Sala aparatelor (dreapta)

„Se stabili apoi o legătură prin fir cu Ateneul Român, ceea ce permise difuzarea diferitelor concerte ce aveau loc. Concertele Filarmonicei, ale soliștilor ca violonistul Teodorescu, basul Niculescu-Basu etc. fură transmise aproape regulat. Tot aici începură primele transmisii prin doză electro-magnetică. Astfel se transmise timp de 9 zile consecutiv cele 9 simfonii ale lui Beethoven, etc. De atunci datează primele frecături cu diverșii impresari de concerte care se credeau amenințați în rețetele lor dacă concertele patronate de ei s'ar fi difuzat.

Postul de unde scurte în funcțiune, supravegheat de
Emil Petrașcu - inginerul care l-a proiectat și construit

 

Societatea Marconi Wireless

(...) În Octomvrie 1928 luă ființă Societatea de Radiodifuziune, care începu să funcționeze efectiv în primăvara anului 1929. Primul post de difuziune își făcuse datoria și, ca Maurul din legendă, era timpul să se ducă. În primăvara anului 1929 acest post își încetă emisiile.

După încetarea de a funcționa a postului Institutului Electro-Tehnic Universitar, funcționă în mod provizoriu un post Marconi de 400 de Wați elementari pe care societatea Marconi l-a împrumutat societății de radiodifuziune românească până la sosirea postului celui mare de 12 kw. (...) În Octomvrie 1929 începură și primele emisii cu postul cel mare de 12 kw. al societății de difuziune din România. Acest post este actualmente instalat în clădirea situată la 10 km. de Șoseaua București-Ploiești și este printre ultimele realizări în domeniul radio-difuziunii ale societății Marconi Wireless. Această societate însărcină cu montarea lui doi ingineri englezi, din serviciu ei: F. Olliver și J. Hake: restul personalului erau români. Planurile clădirii cum și instalația acesteia fură executate de către societatea de difuziune.” (1)

 

Aici Radio-București

Dacă prima parte a articolului a părut pare poate prea “tehnică”, vă propun, în compensare, să pășim acum în studioul postului de radio de pe strada General Berthelot și să îl vedem așa cum era el în anul 1931. Ca de obicei, un reporter interbelic - de această dată Sandu B. Florea - ne va fi însoțitor și ghid:

“Care din cetitorii noștri, chiar fără a fi radioamatori, n’a auzit această formulă? Spusă câteodată de o voce cristalină de femeie, altă dată de o voce care pare a fi tranziția dintre bariton și bas, această formulă nu e altceva decât cartea de vizită a postului nostru. Toată lumea știe și vorbește astăzi despre radiofonie. Unul se duce acasă ca să asculte radio. Altul, că nu poate dormi, fiindcă vecinul are un aparat de radio; al treilea că nu poate recepționa bine fiindcă are ca vecin un doctor care are instalate o serie de aparate electrice. Cuvintele „difuzare”, „radio” „transmisiune”, „paraziți” și mai ales „clandestini” sunt acum la modă.

Dat fiind însă că acest capitol vast al cunoștințelor omenești nu e de dată prea nouă, foarte puțini cunosc „bucătăria” unei transmisiuni. E drept că e o zicală veche: „dacă vrei să mănânci cu poftă, să nu intri ia bucătărie și nici să nu ai curiozitatea să întrebi cum a fost preparată mâncarea”. Se vede că din această pricină, toate ziarele și revistele n’au voit până acum să desvăluie publicului cititor felul cum se face o transmisiune de radio și de unde pornește. Reportagiul nostru va satisface curiozitatea publicului deoarece îl vom conduce prin citadela radiofoniei românești.”

"Spikerița postului", la microfon (stânga)
Triplul patefon care "umple golurile"

Studioul din strada General Berthelot

„Strada General Berthelot. Sunăm la o poartă masivă, severă... Dar... pardon... Am greșit. E un internat de călugărițe și am rămas cam jenat când am văzut că în loc de microfoane, apar înaintea ochilor noștri, fecioarele Domnului. Ne cerem scuze și intrăm alături.

O clădire impozantă, împodobită cu două coarne, unite prin fire subțiri. E antena... Intrăm printr’o poartă mare de fier și apoi printr’un portal de stil vechi; urcăm câteva trepte și iată-ne în hall-ul societății de radiodifuziune. Patru uși așezate simetric, două câte două, de-o parte și de alta a hall-ului. În față, o scară care ne conduce sus la creierul instituției, birourile direcțiunei. Prima ușă din stânga dă în camera cu cele mai multe funcțiuni. Reședința funcționarului cu tot atât de numeroase însărcinări. Aici lucrează casierul, secretarul concursurilor și examenelor, contrabasistul orchestrei radio, etc. etc., concentrați în una și aceeași persoană.

În această cameră vin să se înscrie și să aștepte examenul pretinșii artiști cu și mai pretinsele calități radiogenice. Aici personalul permanent și componenții obișnuiți ai programului vin și discută - a se citi „bârfesc”. Tot aici se achită toate sumele necesare programului și celorlalte ingrediente și în sfârșit, aici e și o parte din arhivă. Această cameră, fără a fi luxos mobilată, fără a fi o galerie de pictură și fără a poseda alte calități excepționale, e totuși foarte atrăgătoare. Explicația e simplă: în ea e casierul și caseta.

A doua ușă din stânga e camera în care se combină programele. În consecință, camera cea mai agitată. Se vede că din aceste considerente tapetul și ușile sunt aranjate astfel încât să amortizeze sgomotele. Programele sunt făcute pe o durată mai mare, care variază după timpul disponibil pe care-l au membrii componenți ai comisiunei însărcinate cu crearea lui. În orice caz, variază între trei până la șase săptămâni și asta nu de alta, ci din ambiția de a stabili și noi un record, poate mondial. Între timp, chiar în ultimul moment, i se fac revizuiri. Astfel, ca printr’o sinistră farsă, conferențiarul se transformă în primadonă, pianistul cântă din fluier și tenorul vorbește despre „teoria longevității”. Dar românul e iertător din fire și radiofonia, în serile de ciudate metamorfoze, se bucură de marele avantaj că transmite programul de la distanță. Apropierea nu i-ar fi poate nici plăcută și nici prielnică.

Să trecem mai departe. Prima ușă din dreapta e studioul. E cum s’ar zice cuptorul în care se coace pâinea și apoi stațiunea de emisiune Otopeni face oficiul de gheretă, prin undele-vehicule, care transportă „fabricatele” la domiciliu. Camera e spațioasă și tapetată cu draperii groase de catifea, de culoarea lăcustelor (sunt doar la modă!). Lângă peretele opus intrării e microfonul. Ce este microfonul? Sau cine este? Un domn înalt sau scund, după cum impune capriciul audiției. Are un cap enorm, în comparație cu corpul. E un fel de copil rahitic, fără ochi, gură și nas, ci doar cu urechi. (Se spune că inventatorii - părinții lui - ar vrea să-i dăruiască și ochi). E mizantrop și foarte indiscret. Și din această cauză comite multe pozne.

"O discuție asupra programului"

Să revenim acum la camera numită de noi centrul nervos. E plină cu aparatele de tot felul, cu formele și mărimile cele mai variate. Camera aceasta are ceva asemănător cu o hidră. Zeci de fire, fișe diferite se întind de la un aparat la celălalt, încolăcindu-se, și în sfârșit cablul care duce la postul Otopeni, pune tuturor capac. Tot aici e și patefonul, adică triplul patefon. Acesta e aparatul care completează vidurile programului, spre necazul artiștilor și conferențiarilor. În afară de “muzică ușoară”  cu ajutorul acestui aparat se transmit și opere. 

Chestiunea e foarte enervantă pentru maestrul electrician și iată de ce: Sunt două serii de plăci care se utilizează într’o transmisiune și asta pentru ca schimbarea să fie cât mai rapidă. Primele două talgere ale triplului patefon electric au aceeași mișcare de rotație. Plăcile sunt așezate pe talgere și sărmanul Vasilache, aplecat deasupra lor, ca și când ar urmări cine știe ce combinație chimică, pândește momentul când se termină prima placă pentru a pune în funcțiune al doilea talger. Fără acest sistem și fără atențiunea încordată a maestrului electrician, pauzele dintre diferitele scene ale operei s’ar succeda prea des și s’ar întâmpla chiar ca în mijlocul unei declarații de dragoste pasionată, făcută de tenor primadonei, să fie întrerupt în momentele cele mai fericite...”

Cum se face o transmisie?

„Cu jumătate de oră înainte de a începe emisiunea, șeful electrician caută să anunțe  și mai ales s’o convingă pe duduia sau domnul crainic să-și ia postul în primire. Deschide curentul, învârte nu știu câți condensatori la aparate și cu cinci minute înainte de a începe emisiunea, dă drumul instrumentului de tortură, care pornește să țăcane exasperant. 

Postul din strada General Berthelot pe care vi-l descriu e în legătură cu postul de la Otopeni printr’un cablu subteran de treisprezece kilometri lungime. Microfonul, după cum am spus, indiscret, prinde sunetul și șoptește cablului ce a auzit. Cablul, din condescendență pentru microfon, duce șoapta mai departe până la stațiunea de amplificare. Aici, sărmana șoaptă e trecută prin zeci de aparate, modulată, amplificată și apoi, amețită încă, e ridicată deodată pe antenă și asvârlită cu ajutorul unei scântei în spațiu. 

Undelor electrice li se fac milă de ea, fără să-și dea seama că-i fac un rău, și o iau în brațe. Dar n’apucă bine să călătorească puțin, că undițele amatorilor o prind și o coboară în aparatele cu un număr diferit de urechi electrice pentru a o servi auditorilor. Pescuitul acestor șoapte purtate de unde e permis numai cu o autorizație specială, are însă avantajul că n’are epoci când e prohibit. Ca la toate lucrurile însă care sunt permise numai cu autorizații, au apărut imediat contrabandiștii, care în limbajul poștalo-radiofonic se numesc clandestini.

Orchestra Moțoi, fotografiată prin microfon,
în timpul unui concert transmis "live" (stânga)
Vasilache, șeful electrician, "modulează" transmisia
privind în studio prin "ochiul de ciclop" (dreapta)

Să continuăm însă cu descrierea unei transmisiuni. Așadar, aparatul-metronom țăcăne. Când ceasul potrivit după serviciul meteorologic arată orele patru, crainica sau crainicul îl strangulează și începe:

- Atențiune! Aici Radio București...

Orchestra cutare va executa... După ce a făcut cunoscut amatorilor cu cine au de-a face și cine îi va distra, părăsește mulțumită cabina și orchestra din studio stă pregătită cu ochii ațintiți la tabloul lui Damocles, care le indică succesiv:

- Atențiune!

- Tăcere!

- Începeți!

Dar sărmanii oameni nu-s lăsați în pace nici în timpul cât cântă. Și atunci ei sunt obligați să se uite cu coada ochiului la teribilul tablou, care din când în când le indică:

- Mai tare, Mai încet etc.

 

Bineînțeles că vara executanții stau în cămăși, părăsind smokingurile impecabile în care-i cred îmbrăcați amatorii. Interesant e când se difuzează o piesă, o revistă sau o operă din studio. Artiștii și artistele, cocoțați pe scaune, mese sau chiar pe pian, cu rolurile în mână, rostesc replicile, făcând gesturi largi, ca și când ar fi pe scenă. Regizorul privește prin ochiul de ciclop fixat în perete și când se produce vreun lapsus, se apucă cu mâinile de păr și face semne disperate. Șeful electrician îl întreabă calm ce vrea și apoi cu un simplu buton, prin tablou, le aruncă insulta regizorului, transformată într’un ordin decent.

Dar microfonul, după cum am spus, și-a luat obiceiul de la un timp să hoinărească. Atunci lucrul devine mai interesant. Împreună cu alte rude apropiate, tot de neam electric, Vasilache, șeful electrician îl ia, purtându-l cu o gingășie de mamă, și-l transportă cu mașina „la fața locului”. Aici se mai stabilesc și două fire telefonice, fie directe, cu societatea de radiodifuziune, fie prin intermediul poștei. Bineînțeles că voiajurile microfonului depind de aceste fire și în consecință de onorata poștă. 

 

Odată instalat, microfonul stă la pândă și transmite tot ce aude. Tipul e foarte mândru și nu se pleacă nici în fața capetelor încoronate, nici în fața miniștrilor. Dumnezeu l-a pedepsit însă recent și i-a stricat petrecerea, pornind asupra lui potop de ploaie, la Băneasa, la meetingul de aviație. Amărât, s’a înapoiat acasă, a mai recepționat puțină vreme cele petrecute în studio, apoi plictisit, s’a rugat de domnul crainic să-l lase în pace, căci a prins guturai. Crainicul, băiat bun, i-a satisfăcut dorința și cu un glas de stentor, a rostit din cabina-i minunată:

- Emisiunea s’a terminat.” (2)

Surse:

(1) articolul “Posturile de emisie radiofonică românești” – semnat dr. ing. E. Petrașcu – publicat în revista “Boabe de grâu” - numărul din iunie 1930
(2) articolul “Aici Radio-București” - semnat Sandu B. Florea – publicat în revista “Realitatea ilustrată”- numărul din 25 iunie 1931