Optimism versus pesimism (de ieri și de azi)

Suntem în luna noiembrie a anului 1936: În luna martie Germania – condusă cu mână de fier de Adolf Hitler - tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de câțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator - generalul Francisco Franco - declanșase Războiul Civil din Spania. Câteva luni mai târziu - în 10 februaria 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura dictatura regală în România (dictatură urmată succesiv de alte alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comunist). În 12 martie 1938 Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea cel de Al Doilea Război Mondial.

Ținând cont de acest context trebuie citit articolul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante - dar foarte serioase în esență - dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. Astăzi – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom fi tentați poate să dăm dreptate “Pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceiași concluzie ca și reporterul interbelic: “Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amândoi!”:

P E S I M I S T U L	O P T I M I S T U L
- Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt dintre războaie?... Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrânii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul!... Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de câte ori trânteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfârşitul lumii?... Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...	- Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atât de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spui că e nepractic să ne amărâm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într'o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste câţiva ani vei muri?... Şi în fond războaiele nici nu sunt atât de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s'a înzecit, s'a însutit, s'a înmiit. Şi dacă într'adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decât toate celelalte războaie de până acum - ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili - căci numai nişte imbecili s'ar putea distruge atât de radical, nici nu merită o soartă mai bună!... Şi până atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere...
- Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de svonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n'ai nimic de spus?... Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sângerat românii pe câmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o “personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate?... Eu când mă gândesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii?... Ce ne vom face noi, intelectualii, când fiecare expresie a noastră va fi controlată, dintr'un singur punct de vedere?... Şi în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?...	- Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rând nu s'a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România?... La noi sunt atâţia amatori de dictatură încât singurul fel de a-i mulţumi pe toţi e tot... mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rândul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator - nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de când s'a ivit pe lume: El a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura “puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi în sfârşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: Am compromis noi democraţia, de ce n'am compromite şi corporatismul?... Noi mai bine să râdem şi să ne vedem de treabă...
- Ba uneori mă'ntorc şi-mi spun:  Măcar de s'ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n'au făcut nici o ispravă. S'au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlâcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi in stare să ne facă de râs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?...	- Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit, mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mâini nevăzute, tot e bun la ceva - că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sunt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bâlbăie, ori de câte ori vor să gândească individual?... Aşa se întâmplă cu toţi copiii: trebuie să se târască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De când avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Suntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească - şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...
- Nu pricep ce fel de om eşti... Când o suceşti, când o'nvârteşti, numai să rămăi cu voia bună!... Pe ce lume te afli dumneata?... Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ce-ai să zici?... Când ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să râzi?... Poftim de râde, dacă-ţi mai dă mâna!... La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai râzi?...	- Nu mai râd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sunt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Până când ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pâini doi poli, pentru un chilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămânea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei - şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi: Sper, cu toată energia!
- Dacă am fi mai intimi aş spune c'ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, când speranţele dumitale se vor realiza?... Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia-ţi ajunge să împaci cheituelile de acum?... Cum ai să plăteşti doi poli o pâine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar chilogramul?... Iar dacă or scădea şi salariile - cum se aude - eu cred că nu mai rămâne decât să ne spânzurăm... Atâta îţi mai spun; în ziua când or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.	- Nici n'am înnebunit şi nici nu cred să mă spânzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii - e o lege absolută de fier - dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tâmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi - fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine - de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N'am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora - nu e destul?... Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început : Hai mai bine să luăm câte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...

Lumea de azi nu arată cu mult mai bine: Întreg mapamondul a fost în lockdown în cea mai mare parte a anului 2020. În acest timp, începând din Afganistan și Caucaz, trecând prinn nordul Africii și până în Himalaya, mai multe conflicte, unele dintre ele înghețate de decenii, au erupt violent. Partidele de extremă dreapta câștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și suntem pla un pas poate de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din tările arabe - străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sângeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem optimiști. Poate mult prea optimiști!?