Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitațile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el doftor” sau doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:


- Lele Ioană!... Lele loană n'auzi? Lele Ioană, fire-ai a dracului, da, unde ești!
- Ce e fa?
Și vocea se stinge gâtuită, ca de o mare primejdie.
- A venit!
Fata se desprinde de uluci și o ia la fugă, stârnind colbul drumului. Unui țânc, ce se scobește în nas, sprijinit de un pom, cu o conștiinciozitate de moșneag ce-și curăță pipa, îi aruncă vestea gâfâit:
- Fugi, mă, la mâne-ta de-i spune că a venit... Fugi n'auzi? Fire-ai...
Un noruleț de praf în direcția opusă mărturisește graba țâncului.
Într'o jumătate de oră, vestea sosirei doftoroaei noi a trecut din gură în gură, din tindă în tindă, asvârlită peste uluci, aruncată în treacăt peste podeț, furișată cu subînțelesuri, ca pe o taină deochiată, în urechea d-lui șef de post, așternută pe hârtie, grabnic, pentru cucoana d-lui primar, telefonată foarte respectuos cucoanei boerului, la curte, gâlgâită'n dorobanți de verde", la o vorbă cu crâșmarul și, în fine, dusă de poștas, în trapul obosit al murgului, în comunele învecinate. Așa fierbe satul, ori de câte ori vine un nou medic comunal, fie pentru că cel vechi a fost mutat, fie că și-a luat un concediu mai lung, fie c'a fost avansat, ori cine știe din ce alte motive. Și satul fierbe și-și trimite peste apă și deasupra muchiilor de dealuri neliniștea curiozității, vreme îndelungată, cu o răbdare fără margini, până când noul venit e judecat bine, cântărit și răstălmăcit de toată suflarea satului, de la boier până la țiganul de pripas, până când a fost văzut și auzit de toți, până când și-a dat toată măsura lui, a arătat ce știe, ce poate și ce vrea, fie el doftor” sau doftoroaie”.”

În așteptarea "doftorului"...
Medicul de familie din mediul rural de astăzi – asemeni celui din perioada interbelică – este alături de primar, de preot, de șeful de post și de profesorii din comună – unul dintre personajele cele mai importante din comunitate. Dar atribuțiile lui sunt multe și greu de dus la capăt: el trebuie să asigure pacienților și întregii comunități întreaga gamă de servicii medicale:

Puțini la număr sunt acei orășeni care cunosc îndatoririle și răspunderile medicului de la țară, autoritatea ce este ținut să desfășoare, prestigiul de care se bucură, faima pe care și-o poate face, stima de care e înconjurat, dragostea ce poate trezi în mii de suflete, și care e caldă și dătătoare de viață, ca lumina și căldura soarelui. Dacă chestiunea medicului rural a luat la noi aspectele unei probleme sociale, aceasta se datorează, în primul rând, acestei ignoranțe și unei idei greșite în ce privește mediul rural. Medicul de la țară se presupune a fi un domn (sau o doamnă), ruginit, nenorocit, îmbătrânit într'o casă pustie, pe care oamenii o ocolesc, utilizând metode arhaice și așteptând zadarnic și lacrimogen un semn de simpatie din partea satului. Figura aceasta de martir de melodramă a fost popularizată de unele romane ieftine, am avut prilejul s'o vedem uneori la cinematograf, ba am auzit-o chiar descrisă, în cursul discuțiilor, la prietenii noștri din București (în cercul unei familii cu o tradiție de cultură!).
Nimic mai greșit. Medicul rural este, înainte de orișice, un funcționar public superior, care trebuie să dea dovadă de energie și pricepere în contactul cu massele. El are grije și răspunde de viața a 10.000 până la 20.000 de locuitori, circumscripția putând avea o rază de 40 până la 80 de km. pătrați. În circumscripția lui, doctorul de la țară este un șef cu depline puteri, un mic conducător, care poate deveni mare, căci nimic nu îi stă în cale, căruia un larg câmp de experiențe îi stă la îndemână, care poate lua orice inițiativă, folositoare firește, care poate avea toate îndrăznelile ce duc la succes și la faimă. În unele împrejurări, grave, în cazul unei epidemii de pildă, medicul rural mai mult decât cel de la oras, incomparabil mai mult, capătă o strălucire formidabilă, cuvântul lui nu mai e nici sfat, nici ordin: e sentință de oracol. Dar și în mod normal el primește dispoziții pe care le transformă în ordine date agenților sanitari, surorilor de ocrotire, moașelor, primarilor, notarilor, jandarmilor și chiar directorilor de școale. Și aceste ordine vor fi puse în aplicare cu strictețe, căci la inspecție se va dovedi cel ce nu le-a aplicat. Și legea nu glumește. Ea îl susține pe medicul rural și îl ajută, oricând găsește opunere sau neînțelegere, de la oricine ar fi.
Dispensarul din Făurești - Vâlcea în 1937
Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori, e adevărat. lar activitatea lui e atât de multi-laterală, încât poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea... ilustrată de exemplu fără excepție cred al tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic (când are !): el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă, în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, întrun loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la o școală dintro comună și o dulceață obligatorie la un fruntaș din altă comună.

Cea mai frumoasă pildă e un raport statistic”, pe care îl avem înaintea noastră și din care ne mulțumim să spicuim. E vorba de circumscripția Zătreni-Vâlcea, cuprinzând șapte comune cu un total de 10.614 locuitori, pe 40 de km. pătrați. Ce citim în acest raport? În primul rând că fiecare comună se inspectează de două ori pe lună, tot așa școalele și examinarea elevilor. Pe anul 1936, medicul acestei circumscripții a făcut 109 inspecțiuni. Numărul școalelor inspectate 29, iar totalul elevilor e de 7140. Și rezultatele acestor inspecții n'au fost satisfăcătoare de multe ori. A consultat 936 bărbați și 1384 de femei. A vaccinat 476 de copii, de la 3 luni la 12 ani și a revaccinat 463. A făcut 551 de injecții intravenoase și alte câteva sute de tot felul. Vreți să știti mersul boalelor? În primul rând vine sifilisul. Urmează pelagra și... (e poate rușinos, dar e bine să se știe...) scabia, apoi tuberculoza și celelalte. Aceasta în general, iar cu privire la femei e suficient să adăugăm că la un total de câteva sute de faceri, se înregistrează 282 de infecții puerperale (notă: o infecție ce apare fie în timpul nașterii, fie postpartum). Ne oprim aici și nu tragem concluzii deocamdată, aici noi nu vrem decât să arătăm activitatea medicului rural. Și în această privință o observație: medicul circumscripției Zătreni, girează prin delegațieși circumscripția Roșiile. Cu alte cuvinte, pe alți 40 de km. poate, grija altor 10.000 de suflete. E mult? Desigur. E prea mult? Poate... Dar - fără literatură - ce muncă frumoasă și ce rodnică!... Să fim bine înțeleși. Rândurile acestea, cărora le dorim să fie un îndemn și poate un apel adresat tinerilor medici, nu au decât un scop: să dovedească deplin, să arate tuturor, cât de interesant, cât de vast, cât de neîntrecut laborator și teren de creație constituie un post de medic rural. E muncă multă!
 
Raport statistic întocmit în anul 1937
de d-na doctor Maria Venescu-Prinescu
Deși poate greu de crezut, cei mari mai dușmani” ai medicului de la țară de azi sunt aceiași ca și în perioada interbelică:

Medicul rural trebuie să fie și este un luptător. La noi, la țară, se cere încă negreșit acest lucru. El duce o luptă continuă, cu încordări adesea, și viclenii de multe ori, dar de un pitoresc și – în nenumărate cazuri - de un comic grotesc, demn de pana unui Holberg. Cel dintâi și cel mai înverșunat dușman al doftorului e însuși pacientul. Țăranul se hotărăște greu să se arate la vizita medicală. Cât e încă pe picioare, bărbat sau femeie, se drege cu o țuică tare. Dacă a început a zace, vecinii vin cu tot bagajul de leacuri moștenite sau auzite de cine știe unde. Abia când e aproape pe ducă se decide să ia drumul dispensarului - de multe ori prea târziu. Și câtă trudă să-i deschizi gura...
- Ce ai fată?
Aici intervine mama, sora, buna, sau vecina, ce o însoțește:
- Păi nu e fată, dom' doftor, că s'a măritat de pe la Sântă Mărie cu Ilie a lui Mreană, de vinde porcii pe Valea Mânecii, și-acu el a plecat la Craiova, să mai facă rost de bani (notă: astăzi urmașii lui Ilie a lui Mreană sunt plecați în Spania sau Italia...)   și ea, sireaca, zace de două luni...
- Vezi? Și de ce n'a venit mai dinainte?
- Păi îi era rușine și ei...
- De doctor nu trebuie să-ți fie rușine...
- Că bine ziceți!... Și eu îi zisei așa, că de! de-aia sunteți d-stră doftori, că doar nu vă dați la muiere...
De cele mai multe ori, medicul renunță la aceste amabile generalități, căci n'are vreme de pierdut.
- Și ce ai dumneata, lele?
- Am un dor...
- Ce fel de dor?
- Un dor la inimă...
Nu vă închipuiți că e vorba de un amor ascuns... Nu. Dorul la inimă înseamnă, în bună traducere, durere de stomac. Tot așa cum un copil care trece prin el, are disenterie de pildă. Există un întreg vocabular medical, de un pitoresc desăvârșit și care diferă după regiuni: unul la șes, altul la deal și altul la munte.

*

Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspăt astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers frumos (La noi, în Oltenia, bocitul este de o deosebită însemnătate. O fată e remarcatăde flăcăi dacă cu ocazia unei morți în neam, sau prin vecini, bocește cu viers frumos. De multe ori lecuitoarea face și acest oficiu și atunci consolările de rigoare, către cei îndoliați, sunt spontane: Taci fă, nu mai plânge... Ai o fală, nu vezi? Ai o fală!).



Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițeptei. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).”

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: Locuri de petrecere și ape minerale

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase “pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. “Bunicul Bucureștilor”, descoperit de d. Al. Donescu, primarul general al Capitalei, sfătosul Moş Toma,din prelungirea Griviţei, s'a dovedit și el, la cei 109 ani ai lui, o comoară de amintiri. Nu mai puţin interesante sunt poveștile spuse reporterului "Realității Ilustrate" de Nae Rădulescu – un alt moșneag din cetatea lui Bucur - despre distracțiile bucureștenilor de altădată:

“Un alt moşneag bucureştean, nu prea bătrân, Nae Rădulescu - cu care am stat de vorbă – se mândreşte că are părul tot negru. Moşul acesta - un sfătos bun de glume - mi-a povestit despre petrecerile din grădina “Eliade", de la Moşi, apoi despre grădina “Bordeiu", de la Floreasca, despre grădina “Diaferu", unde se ridică acum cetatea universitară, despre “Livada cu duzi", de la Abator şi despre alte grădini vestite, pe unde se făceau odinioară zaiafeturi. De asemeni, mi-a vorbit de felul, cum se scălda lumea în Dâmboviţa, prin dosul Hanului Manuk (Hotel Dacia de azi), pe locul unde acum sunt un şir de prăvălii şi hala Ghica-Vodă. Atât pe acolo, cât şi prin alte puncte ale Dâmboviţei, prin mijlocul oraşului, precum şi ale Colentinei, populaţia de ambele sexe se răcorea de-a valma, în râu, mai ales în zilele de mare arşiţă ale lunii lui Cuptor, cum sunt şi acum pe la noi.


Moş Nae, de copil, era băiat în prăvălia cârciumarului Neagu Dumitrescu, de la poarta Hanului Manuk. De altfel, chiar în curtea hanului - ne spune Moş Nae - erau diferite prăvălii. Se mai văd şi azi, în incinta Hotelului Dacia, uşile cu zăbrele vechi şi zidite (mult mai târziu) ale acestor dugheni bătrâneşti.
- Drac de copil, mă furişam pe un gang şi o uşă dosnică, chipurile să aduc apă din gârlă - povesteşte Moş Nae - dar eu priviam cum se scaldă lumea în dosul hanului Manuk. Pe atunci nu existau ştranduri, ţinu să amintească interlocutorul nostru.
Povestirile lui Moş Nae sunt susţinute de desenurile în culori ale pictorului Preziosi, care s'a rătăcit prin Bucureşti în primii ani ai domniei lui Vodă-Carol, aşa că trebuie să-l credem şi pe moş Nae în cele ce istoriseşte.
 
Preziosi - Dâmbovița la București - 1868

Iată una din amintirile sale:
- Mai ales era renumită grădină de la “apele minerale'' - ne spune Moş Nae – căci lumea putea acolo să se scalde, să bea apă minerală şi să se plimbe prin crâng. N’a rămas, până în zilele noastre, ca amintire, decât numele străzii “Apele minerale“, pe la podul “Lemaitre”.
- Dar de ce-i zicea locului “Apele minerale”? - am întrebat.
- Apoi era acolo un isvor cu apă ruginie, căruia îi ieşise faima că e bună de leac. Păcat că isvorul a fost astupat, când s’a făcut podul de piatră... Pe atunci erau acolo pomi mulţi, verdeaţă, viţă sălbatecă, tufişuri... dacă intrai nu te mai vedeai. Îndeosebi femeile care doreau să aibă copii veniau să bea “apa mineral”... Cum beau, mai ales dacă făceau şi o preumblare prin crâng, rămâneau pe dată “borţoase"...
- Bine Moş Nae - am obiectat - cum se face că Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", nu mi-a pomenit nimic despre minunea cu apele minerale de la Lemaitre?
- Apoi dumnealui era bătrân pe vremea aia şi nu se ţinea de fleacuri de astea…”

APROPOS DE BĂTRÂNEŢE

“- Ehei, pe vremea noastră nu începea bătrâneţea de la 70 de ani ca azi – îmi spune unul dintre interlocutorii mei. Când ajungeai la 40 de ani, erai bunic şi-ţi sărutau mâna tinerii de 20 de ani. Ce-i drept, bătrâni tot se mai zăresc şi azi, dar cucoane bătrâne... mai rar... afară doar de baba mea! - sfârşi moşul cu un surâs mucalit. Altă viaţă, alţi oameni şi alte obiceiuri! Au trecut timpurile când îmbătrâneau femeile...”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: De vorbă cu Moș Toma (109 ani)

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. Astăzi vom povesti cu Moș Toma, cel mai în vârstă locuitor al Bucureștiului interbelic, despre negustorii bucureșteni de altă dată:


„Pe Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", l-am găsit stând la masă, în grădină, la umbra unui pom, împreună cu cele două fete ale sale: coana Ana Tomescu, în vârstă de 72 ani şi coana Ecaterina Florian, în etate de 57 ani. Moş Toma mănâncă şi el de toate, fără nici o fereală.

Moș Toma - "Bunicul Bucureștilor"
- Am muncit până la vârsta de 105 ani – ne spune. Azi am 109. La adânci bătrâneţe am fost mic negustor şi-mi câştigam pâinea vânzand lămâi şi altele în piaţa Banu Manta. Dacă vrei să ştii, ţi-aş povesti câte ceva despre vechii negustori bucureşteni. Înainte de toate erau cinstiţi! Se’ntreceau, care de care, să dea marfă cât mai curată, mai trainică şi mai bună. Cavafii, cojocarii, işlicarii, postăvarii, lumânărarii şi alţi meşteşugari n’aveau căutare dacă nu lucrau marfă cinstită. Iar brutarii erau bătuţi cu nuiele, la spate, în piaţă (piaţă se numea tot târgul) în văzul tuturor, când erau prinşi cu lipsă la cântar.

Prăvălii de altădată
În anul 1847, în ziua de Paşte, a fost cel din urmă mare foc din Bucureşti, când au ars multe prăvălii, case de ale marilor negustori, o parte din hanul Sf. Gheorghe-Nou cu hrube boltite, pline cu mărfuri şi chiar mai multe biserici, în cari unii îşi adăpostiseră avuţia de furia prăpădului. Deşi negustorii bucureşteni erau cunoscuţi ca cinstiţi şi aveau mare credit în străinătate, la Lipsca şi în alte părţi, de pe unde ne soseau mărfuri, totuşi vestea focului celui mare, cari pârjolise târgul, a adus îngrijorare în rândurile fabricanţilor de peste graniţă. Ei au trimis pe dată împuterniciţi de-ai lor, spre a cădea la învoială cu negustorii păgubiţi de pe malul Dâmboviţii, oferind scăderi însemnate celor care ar voi să plătească imediat toată datoria. Târguiala asta supără grozav pe negustorii bucureşteni, atât pe toptangii (notă: negustori care vindeau cu toptanul, angrosiști), cât şi pe cei cari vindeau cu paralâcul (notă: negustori care vindeau cu amănuntul). După o consfătuire ce s’a ţinut la Carvasaraua domnească din strada Colţii (un fel de antreposit-vamal), s’a hotărât ca toţi negustorii din Bucureşti să plătească pe deplin şi îndată după foc, fără nici o amânare, toate datoriile ce aveau în străinătate, spre uimirea fabricanţilor europeni, care veniseră anume să se învoiască cu scăzământul. Am văzut o dată pe un mofluz (negustor care nu-şi plătise datoriile) închis la hătmănie, cu butuc la picioare, pe când la prăvălia lui era erotocrisie (un fel de sindic al falimentului)… Iar pe un simigiu l-am văzut ţintuit cu cuie, chiar la uşa prăvăliei lui...
- Vre-un osândit la moarte ai apucat, moş Toma?
- De o aşa privelişte mi-a fost totdeauna groază. Dar am auzit că pe ucigaşi şi pe hoţi îi băga în fiare sau îi spânzura pe locul unde se fac acum Moşii…”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: Din amintirile lui Moș Iancu

Festivalul “Luna Bucurestilor” – organizat în perioada 1935 – 1940 cu scopul de a promova oportunitățile pe care le oferea în acea perioadă Bucureștiul și pentru a crea premise pentru dezvoltarea comertului, industriei, culturii și turismului – a fost considerat cel mai important eveniment anual din Capitală. “Luna Bucureștilor” a fost de asemenea și o perioadă destinată pentru “afirmarea unui obicei vechi românesc: cinstirea bătrânilor”. La manifestările organizate cu acest prilej erau invitați și cinstiți cei mai bătrâni locuitori din acea vreme ai urbei de pe Dâmbovița. Reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” Alex F. Mihail nu putea să nu profite de acest prilej pentru a descoase pe câțiva dintre “bunicii Bucureștiului”. Vom afla pentru început, de la Moș Iancu, din strada Sinagogii, câteva dintre amintirile sale din vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă, dar și câteva sfaturi prețioase pentru a ajunge la adânci bătrânețe”:


NUNTA DE DIAMANT

În str. Sinagogii am dat peste soţii care se pregăteau să-şi serbeze nunta de diamant, fiind pe pragul celui de-al optulea deceniu al căsătoriei lor. E vorba de lancu şi Sarah Altersohn, cu cea mai lungă căsnicie din Bucureşti, care însă nu s'au prezentat la concurs. Bătrânii s'au căsătorit în primul an după sosirea lui Carol-Vodă la Bucureşti.


Când am păşit în idilica lor locuinţă, din fundul curţii, mama-mare, în ale cărei trăsături regulate se mai pot citi urmele frumuseţii de odinioară, bandaja cu grije la mână pe moş lancu.
- S’a lovit la un deget! - îmi explică infirmiera improvizată.
Imediat după asta alergă sprintenă la bucătărie - era ora prânzului - ţinând să-şi servească ea personal la masă tovarăşul de viaţă.
- Să nu crezi tot ce-ţi va spune lancu... - aruncă o vorbă, în treacăt.
- Cum, eu sunt mincinos!? Te-am înşelat vre-o dată? - ripostă oarecum ofensat soţul.
- Apoi să judece domnu... Acu’ 70 de ani, când ne-am logodit, mi-ai dăruit broşa asta şi lănţişorul, pe cari le mai port şi azi la gât. ‹‹E aur curat, tot atât de veritabil ca şi părul tău bălai!›› - mi-ai spus atunci, făcând pe grozavul. Şi când colo ‹‹aurul›› tău s’a albit. Era numai argint poleit…
- Dar şi părul tău de aur - răspunse moşul zâmbind - s’a argintat şi el…
În urma acestei riposte glumeţe, reprezentanta sexului guraliv se declară învinsă, lăsându-ne să să stăm de vorbă.”


DIN AMINTIRILE LUI MOŞ IANCU

„Moş lancu a apucat şi pe Mihai Vodă Sturdza, pe care evreii din Nordul Moldovei îl numeau ‹‹Roş-Împărat››, pentru că avea părul bronzat. El este acela care-a întemeiat orăşelul Mihăileni, de la vechea frontieră spre Bucovina, colonizându-l mai ales cu evrei. A mai văzut alaiul lui Cuza Vodă, trecând pe ulițele noroiase ale Bacăului, într'o caleaşcă condusă de surugii călări pe opt cai înaintaşi. Domnitorul, în călătoria ce făcea prin Moldova, urma să fie găzduit în casele boerului Docan. Surugiii, după obiceiul lor, goneau ca vântul. Când ai cotit peste podeţul din faţa curţilor boeruiui băcăoan, roţile de dinainte au luat tot podeţul, prea şubred, iar caleașca a rămas în șanț. Speriați că s'a întâmplat o nenorocire, s'au repezit toţi slujitorii din ogradă şi chiar boerii, care așteptau în ceardac. În cele din urmă l-au ridicat pe umeri pe Vodă şi astfel l-au dus pe sus, până în casă. Un doboșar - de altfel singurul care era în tot Bacăul, spune Moş lancu - fusese pus de boerul Docan să stea la poartă și să bată toba când o sosi Domnitorul. Cuza-Vodă, făcând mult haz de această întâmplare și de primirea neașteptată, dădu un semn cu mâna doboșarului, ca să înceteze. Dar nu-i putu potoli zelul. Plin de entuziasm, doboșarul nu observă ordinul Domnitorului, continuând să bată mereu cu mare larmă, până ce Vodă intră în casă. Așa se călătorea pe acea vreme, așa erau uliţele oraşelor de provincie şi chiar ale celor două Capitale... - ne spune Moș lancu.”



CUM SE AJUNGE LA ADÂNCI BĂTRÂNEȚE?

„Moş lancu povestește multe. Vom spicui poate, altă dată, din amintirile sale. Deocamdată relevăm că bătrânii din Str. Sinagogii nu s'au despărţit nici o zi, în cursul lungii lor căsnicii; se culcă devreme, se scoală de dimineață. Asta-i regula vieții lor. N'au pierdut nici o noapte în petreceri fără de rost, afară de câteva seri cu prilejul unor evenimente în familie: căsătorii, etc. N'au ținut niciodată și nu ţin nici azi vre-un fel de dietă. Mănâncă de toate: carne şi legume... Nu și-au făcut nici când vre-o analiză medicală.

- Dar şi părul tău de aur...
- Nu e bine ca omul să știe când e bolnav! - îmi spune cu filosofie moş lancu. Eu şi cu baba mea spunem mereu că suntem sănătoși... Și poate de aceea și suntem! Când începi să te vaiți și să te cocoloșești, nu e bine... Am auzit că este un doctor mare la Paris, care vindecă pe bolnavi, punându-i să spuie că sunt sănătoși... Cred că dacă dimpotrivă ar sili pe un om sănătos să zică, în fiecare zi: ‹‹Eu sunt bolnav! Eu sunt bolnav!›› și dacă l-ar mai îndopa cu doctorii, omul s’ar îmbolnăvi la sigur .
- Deci ce sfaturi dai d-ta tinerilor, ca să ajungă sănătoși până la adânci bătrâneți? - am întrebat pe Moş lancu.
- Trebuie să muncești, să nu fii leneş, să nu-ți frămânți sufletul invidiind pe alții, să nu pierzi nopțile, să fii cumpătat în toate și mai presus de toate să-ți spui, în fiecare zi, ca o rugăciune: ‹‹eu sunt pe deplin sănătos, nu mă doare nimic!››.”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată
Citește mai mult... »

Povestea primelor românce aviator-militar

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară în aviația militară română femei-pilot. Revista “Ilustrațiunea Română” – în numărul din 25 ianuarie 1939 – consemna evenimentul: “Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredintându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.”
 
De la stânga la dreapta:
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia
După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta Bucureşti–Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiţii de ceaţă deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin. Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România şi, la 25 iunie 1940, a luat fiinţă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas. Să continuăm însă cu relatarea manevrelor regale din anul 1938 din revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey
Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soţul arestat în 1947, ea şi cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puţinelor bunuri pe care le mai deţineau şi din ceea ce primeau de la prieteni şi de la Crucea Roşie. Au reuşit să plece din ţară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roşii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

Irina Burnaia
Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu
Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai ramas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duţescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.

Marioara Drăgescu
Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo
Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

- articolul “Românce – aviatoare militare” – publicat în numărul din 25 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română


Citește mai mult... »

Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”


“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.”(1) Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convigerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.”(2) Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Martiriul

Istoria martiriului familiei lui Constantin Brâncoveanu este una foarte bine cunoscută: bănuit că s-ar fi aliat în secret cu alte țări creștine și că uneltea împotriva turcilor, dar și pentru că sultanul vroia să pună mâna pe marile averi ale acestui domn, pe care îl numeau “Altin-Bey" (“Prințul  de aur”), Constantin Brâncoveanu a fost arestat în anul 1714, cu o zi înainte de Buna Vestire. A fost dus la Țarigrad (Constantinopol) și închis în închisoarea Edicule (“Cele șapte turnuri”).

Ziua de 15 August 1714, o duminică, a fost hotărâtă pentru omorârea nefericitului Brâncoveanu și a copiilor săi. Încărcați de lanțuri și păziți de slujitori turci, ei au fost duși înaintea sultanului Ahmet al III-lea, care aștepta într'un foișor împodobit lângă mare. În jurul său erau toți miniștrii puterilor europene aflați la Țarigrad, și căpeteniile turcești. În apropiere sta călăul, cu iataganul scos din teacă. Din porunca sultanului, imbrohorul cel mare întreabă pe Brâncoveanu să răspundă unde și-a ascuns averile și dacă se leapădă de legea creștină și trece în legea turcească. Numai așa puternicul padișah îl va lăsa cu zile; altfel îl va ucide și pe el și pe copiii lui. În acest timp, Doamna Maria, soția lui Brâncoveanu, și fetele, plângeau de ți se rupea inima. Brâncoveanu răspunse atunci sultanului:
- Împărate, altă avere decât aceea ce mi-ai luat-o nu mai am; cât pentru legea creștinească, de ea nu mă leapăd; în această lege m'am născut și am trăit, în această lege vreau să mor eu și feciorii mei. D-zeu să răsplătească fiecăruia după faptele lui!

Familia lui Constantin Brâncoveanu
(Mănăstirea Hurez)
După aceea sultanul îl mustră pe Brâncoveanu pentru necredința lui față de Poartă, și dete poruncă să înceapă uciderea. Osândiții la moarte îngenunchiară și făcură o scurtă rugăciune. Un cronicar al vremii spune că atunci când călăul s'a apropiat de ei, cu iataganul în mână, Brâncoveanu crezând că pe dânsul îl va tăia mai întâi, zise fiilor săi cu glas tremurător:
- Fiii mei, iată, toate averile și orice am avut am pierdut, să nu ne pierdem încai sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei! Și nu băgați seama de moarte, priviți la Hristos mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi, și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați nici nu vă clătiți din credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta. Feții mei, încă o dată vă zic: stați cu curagiu! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puțin să ne mântuim sufletul și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!
Dar hainul de împărat poruncise ca întâi să fie uciși copiii, ca astfel chinul părintelui lor să fie si mai grozav. Pieriră unul câte unul: Enake Văcărescu, cumnat și credincios boier al lui Brâncoveanu, și cei patru copii ai Domnului: Constantin, Ștefan, Radu și Mateiu, acesta din urmă în vârstă numai de 16 ani. Când a fost să taie pe Mateiu, bietul copil, înspăimântat, rugă pe sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Dar nefericitul său tată îi dete curaj să înfrunte moartea și-i zise:
- Mateiaș, Mateiaș! Mai bine de o mie de ori mori în legea ta creștină decât să te faci păgân turc!
Copilul, încurajat de aceste inimoase cuvinte, strigă gealatului:
-  Vreau sa mor creștin. Lovește!
Omorâtorii trecuseră prin toate chinurile pe sărmanul nostru domn Brâncoveanu: chinuri pentru mărturisirea de averi închipuite; chinuri pentru lepădarea de legea creștină; chinuri ca părinte și om. Îi venise și lui rândul acum să scape prin moarte de această viață amară și să le arunce în obraz chinuitorilor săi tot disprețul său. Brâncoveanu își roti ochii în jurul său și văzând aproape pe soția cu fetele și cu un nepoțel, începu să strige de mânie:
- Aceasta e soarta tuturor acelora care au nenorocirea de a se naște ca să slujească unui tiran!
Martiriul Brâncovenilor - Constantin Lecca
Înălțându-și ochii rugător spre cer, de unde vine mila și îndurarea, el își puse liniștit capul pe tăietor. Și călăul sbură dintr'o lovitură acel îmbătrânit cap, care vreme de 25 de ani strecurase prin toate furtunile mult încercata noastră țară. O priveliște mai tristă dar și o pildă mai vie de tărie și de curaj în fața morții ca uciderea lui Brâncoveanu nu cred să mai fie, oricât de bogată este în crime și în fapte de tărie istoria omenirii. Brâncoveanu și fiii săi ar fi putut să scape cu viață, dacă ei s'ar fi turcit, așa cum le cerea cu stăruință sultanul; dar ei au păstrat până la sfârșit sufletul neîntinat de legea turcească și au murit ca niște adevărați martiri ai credinței strămoșești. Capetele celor uciși au fost purtate în sulițe prin oraș și apoi au stat trei zile la poarta cea mare a seraiului; iar trupurile fără viață au fost aruncate în mare, din porunca marelui vizir Ali-bașa.”(1)


Povestea osemintelor Sf. Martir Constantin Vodă Brâncoveanu

Trupurile morților au fost pescuite de niște pescari greci și îngropate la mănăstirea Calhi (notă: Mănăstiriea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki), nu departe de Țarigrad. Doamna Maria cu nepotul său, cu nora și cu ginerii au scăpat cu viață, plătind vizirului 50 mii taleri, împrumutati cu camătă prin prieteni credincioși casei lor, și au stat în surghiun în Asia Mică trei ani, și de abia după moartea veninosului Ali-bașa s'au întors în patrie. În 1720, Doamna Maria a adus în țară și osemintele soțului ei, în biserica Sf. Gheorghe Nou; deasupra mormântului său este o candelă, pe care cuvintele săpate în metal prețios amintesc piosului creștin că acolo jos, sub lespedea de piatră împodobită cu flori, zace trupul aceluia care a fost odată
Brâncoveanu Constantin,
Boer vechi și Domn creștin,
a cărui viață bogată în fapte bune a stins-o răutatea de fiară a oamenilor.”(1)
 
Candela Mariei Brâncoveanu
Într-adevăr, era cunoscută existența în biserica Sf. Gheorghe Nou din București a unei lespezi de marmură albă, împodobite cu un chenar format din ghirlande de flori și pe care erau săpate o reprezentare alegorică înfăţişând moartea având coasa în mâna dreaptă și un fir de crin cu trei flori în mână stângă, pe care este săpată stema Ţării Românesti. Lespedea nu avea însă nici un însemn care să dovedească că sub ea ar fi fost înmormântate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Descoperirea din anul 1914 a unei candele din argint filigranat pe care este inscripționat cu litere chirilce textul: ”această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)” a constituit o primă dovadă că în mormântul din biserica Sf. Gheorghe Nou au fost depuse osemintele domnitorului. Expertiza osteologică făcută în decembrie 1932 de către prof. dr. Mina Minovici şi de prof. dr. Francisc Rainer - au atestat faptul că sub lespedea de marmură fără pisanie se află osemintele voevodului Constantin Brâncoveanu.(4)

Reînhumarea osemintelor

În 21 mai 1934, conform unei hotărâri a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost organizată în București o ceremonie impresionantă cu ocazia reînhumării osemintelor voevodului martir Constantin Brâncoveanu. Fastul evenimentului a fost consemnat - în cuvinte și în imagini - într-un articol publicat de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 30 mai 1934): “Națiunea, recunoscătoare, a ținut să reînhumeze rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu, după cum se cuvenea. Rămășițele fostului domnitor au fost transportate la Patriarhie, unde s'a oficiat un serviciu religios la care au luat parte M. S. Regele Carol al II-lea, Marele Voevod Mihai, principele Nicolae și întreg guvernul. Biserica era reprezentată prin Î. P. S. Patriarh Miron Cristea, înconjurat de episcopi, arhierei, protopopi, precum și de toți preoții, călugării și călugărițele din București și delegați din întreaga țară. După oficierea serviciului religios, Patriarhul Miron Cristea a evidențiat într’o impresionantă cuvântare, marele sacrificiu făcut de Constantin Brâncoveanu pentru creștinism. Pe tot cuprinsul cortegiului se găseau piedestale pe care se aflau talgere în care ardea tămâie, ce înmiresma drumul pe care trecea cortegiul cu rămășițele martirului creștinătății. Și astfel, după mai bine de trei sute douăzeci de ani, poporul român a cinstit cu recunoștință memoria unuia dintre cei mai nobili domnitori, care de s’ar fi lepădat de credința strămoșească, nu ar fi avut de suportat chinurile de nedescris, ce i-au fost hărăzite lui.”


În încheierea discursului rostit cu ocazia ceremoniei Î. P. S. Patriarhul Miron Cristea spunea: “Ne închinăm deci și ne vom închina vecinic în fața osemintelor lui, ce acum stau în fața noastră. Și vom urma în veci îndemnul sufletului său, care în aceste clipe zburând deasupra noastră, ne conjură pe toți, tineri și bătrâni, bărbați și femei, boieri și țărani și toate generațiile următoare, zicându-le: Să știți c’a murit creștin Brâncoveanu Constantin. Deci creștinească și românească să rămână această țară, pentru care s’au adus atâtea jertfe, în frunte cu un rege bun român, bun creștin și fiu al Bisericii sale, acum și pururea și în veci vecilor Amin! (3)



Câteva luni mai târziu, în ședinţa Sfântului Sinod din data de 30 noiembrie 1934  prezidată de Patriarhul Miron Cristea, a fost lansată ideea canonizării domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest act de canonizare avea să fie finalizat în anul 1992. Candela originală a Mariei Brâncoveanu, care s-a aflat 45 de ani în custodia Muzeului Național de Istorie a României, a fost reașezată deasupra mormântului fără nume al lui Constantin Brâncoveanu în 9 august 2016.


Surse:

(1) articolul “Uciderea lui Vodä Brâncoveanu” – semnat Gr. Teodossiu – revista “Albina” – numărul din 17-24 August 1914
(2) articolul “Reînhumarea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu” – revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 30 mai 1934
(3) articolul “Solemnitățile comemorării lui Constantin Brâncoveanu” - ziarul “Adevărul” – numărul din 22 mai 1934
(4) articolul “Mormântul cu moaştele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu” – semnat de Preot Paroh Dr. Emil Nedelea Cărămizaru


Citește mai mult... »