Ultimii muscali: O breaslă uitată din România de altădată

Vă invit să aflați istoria fascinantă a birjarilor muscali (sau scopiți), o prezență exotică, pitorească și distinctivă în peisajul urban românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

 

 
În marile orașe precum București și Iași, muscalii erau sinonimi cu luxul, viteza și caii superbi, aduși din stepele rusești. Ei reprezentau taxiul de elită al epocii, fiind căutați de boieri și de cei înstăriți.

 

Continuarea

De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

Scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938, consemna:

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.”

Mira și Ionica - fetele scriitorului (stânga)
Gib Mihăescu (centru)
D-na Elena Gib Mihăescu (dreapta)

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat:

• piesa de teatru: Pavilionul cu umbre (1928)
• nuvelele: Grandiflora (1928), Vedenia (1929), Visul (1935)
• romanele: Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934), Donna Alba (1935)

Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

---

---

Pentru că “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n'a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu. 

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei și-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc și înălțimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor și a reușit să le înfățișeze în cărțile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi și multe nopți a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărților cerului, cu nesecată râvnă.”

---

---

GIB MIHĂESCU ÎN AMINTIRI

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndurerați ai soției lui, în glasul ei reținut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeți prea timpurii. Și l-am revăzut iarăși la apariția neașteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ținut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soția și sora au evocat înainte-mi figura lui Gib și eu am notat tot ce mi-au spus. 

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni și mulți, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măiestrie. L-au cunoscut și au știut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent și a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacție. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aș putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.”

FAMILIA SCRIITORULUI GIB MIHĂESCU

„Din copilăria lui Gib Mihăescu, sora lui își amintește o mulțime de lucruri. Le-a spus рагe-se şi d-lui Crevedia care a publicat un articol în Gândirea (Februarie 1936) „Viața lui Gib Mihăescu", vioi și interesant ca tot ce iese de sub pana acestui duhliu și arțăgos scriitor. Nevrând să parafrazez pe d. Crevedia, reproduc mai la vale un fragment asupra copilăriei lui Gib, din articolul cu pricina: 

Frontispiciul articolului dedicat de N. Crevedia
vieții lui Gib Mihăescu, publicat în numărul
din februarie 1938 al revistei "Gândirea"

„Gib I. Mihăescu s'a născut la Drăgășani, în anul 1894, Aprilie 23. O zi sfântă de primăvară, de aceea a primit numele de Gheorghe. Era al treilea copil. Sora lui mai mare, văduva unui ofițer superior, trăiește și, după moartea mamei, dânsa l-a învăluit într'o iubire mai presus de orice frăție. 

Tatăl, Ioan Mihăescu, era avocat în Drăgășani. Avocat-apărător din aceia de modă veche, cu diplomă de la Târgoviște. Foarte inteligent, fire deschisă și întreprinzătoare. Isbutise să facă oarecare stare și adunase multă stimă printre ruralii săi concetățeni, ale căror interese le apăra cu onestitate. Bunicul lui Ion Mihăescu, originar din Gorj, a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu. Se numea Preda Stegaru, căci purtase, probabil, steagul Revoluției. Gib iscălea multe dintre articolele sale cu pseudonimul Gh. Stegaru, ca un omagiu adus memoriei pandurului. 

Dar copiii avocatului, precum vom vedea, n'au semănat acestei ascendențe de cremene. Ei au primit, toți, sângele subtil al mamei - soția lui Ion Mihăescu - fiica unei boeroaice care se retrăsese la Mănăstirea Dintr'unlemn şi se făcuse călugăriță. Pe fată, însă - o fată din flori, pare-se - n'o reținuse între zidurile sfinte, ci o dăduse într'un pension la București. De aici, copila venea și-și petrecea vacanțele la mănăstire. 

Dar, odată, venind să-și petreacă libertatea Paștilor lângă mama, în diligența care trecea prin Drăgășani, frumoasa domnișoară cunoscu pe chipeșul avocat oltean, pe Ion Mihăescu. După două săptămâni, erau cununați și eleva care n'avea decât 15 ani, nu se mai întoarse la școală... Atmosfera de umbre și evlavii a Dintr'unlemnului influențase mult sufletul fin al doamnei Mihăescu care și-a crescut copiii în leagănul adânc al credinței și al unei desăvârșite cucernicii. Mama lui Gib era o fire aristocrată, blândă și foarte romantică. Citea romane și cărți de istorie, mai ales dintre cele care povesteau viața regilor și a tuturor Curților domnitoare. Două-trei ore pe zi, citea Sfânta Scriptură.” 

GIB MIHĂESCU - COPILĂRIA

„Copil, Gib a crescut la via părintească Groșarea, din satul Călina, de lângă Drăgășani. Bătrânii satului îi povesteau aici despre trecutul în care zăceau ascunse comori bogate, turcești. În visurile copilăriei lui Gib, vor fi jucat, desigur, multe focuri de aur și în nuvelele de mai târziu ale fostului băiat de la vie, vom întâlni, des, obsesia acestor vâlvătăi, în descripția cărora Gib Mihăescu se dovedea un maestru. Era un copil pirpiriu, dar tare drăgăstos. Și de mic îl atrăgea suavul blestem al scrisului. Așa, de pildă, lua hârtii, le împăturea, le cosea și desena pe fiecare pagină tot felul de chipuri. Pleca apoi prin târg, prin centru pe la cafenea și striga cât îl ținea gura: „A apărut „Veselia". Cumpărați „Veselia". 5 parale bucata...” și își desfăcea cele trei-patru exemplare din „Veselia" alcătuită de el și, când îi mai cerea cineva câte un număr, el răspundea satisfăcut:

- De unde să-ți mai dau? Că s'a prescris! - adică s'a isprăvit...
- Dar cine ești tu, mă! - îl întreba câte cineva.
- Eu sunt Giab, ziaristul! - răspundea el, mândru.

Giab era un ungur - Gabor îl chema probabil - care vindea ziare prin târg. De aici i-a rămas numele de Gib. Drăgășanii, familia, toți intimii lui îi spuneau: Gibe.” 

GIB MIHĂESCU - ANII DE ȘCOALĂ

„Urmase clasele primare la Drăgășani. Prin 1902, este înscris în clasa I-a a Liceului Carol din Craiova. În clasa II-a, însă, e mutat la liceul din Slatina. Stă aici în gazdă la sora lui mai mare, căsătorită cu un ofițer. Și la Slatina desena Gibe. Făcea pe deal, în pământ... planurile războiului ruso-japonez. Odată era foarte abătut:

- Ce ai, mă? - îl întreabă sora.
- Te rog să-mi faci rost de-o căpățână de miel mort.
- ???
- Vreau să fac telegrafie fără fir.

Anul următor, avocatul Ion Mihăescu își trimise copiii la liceul din Râmnicul-Vâlcea. Dar Gibe o încurcă aici cu clasa III-a, cu toate că la Craiova și la Slatina fusese premiant. Și iată în ce împrejurare. El și încă alți vreo șase elevi au spart dulapul cu dulcețuri al gazdei și au mâncat-o toată. Elevii au fost reclamați la școală și eliminați, iar părinții au fost trași în judecată de zgripțuroaica bătrână care s'a înscris la despăgubiri cu suma de 80 de lei. Pentru Gibe, eliminarea era încă un motiv de mândrie. Repetă clasa la Craiova. Se distingea la partea literară. Nache, vestitul profesor de Română, care a fost și dascălul unor Nicolae Titulescu, Dr. C. Angelescu și al multor personalități oltene – îl lua'n brațe, în clasă, și-l săruta. La obiectele științifice și mai ales la Matematică, elevul Mihăescu I. Gheorghe era slab.

După absolvirea gimnaziului, se înscrie în cursul superior, secția clasică. Tatăl era foarte mândru:

- Gibe al meu este al patrulea din clasă - se lăuda dânsul.

Până într'o bună zi, când află că la secția clasică nu urmează decât patru elevi. Mihăescu I. Gheorghe era, deci, ultimul...”

GIB MIHĂESCU - CĂSĂTORIA

„Doamna Elena Gib Mihăescu (născută Stănescu) e drăgășeneancă. Pe Gib l-a cunoscut încă de pe când erau amândoi copii. Povestește, tristă, despre vremea când Gib se înapoiase de la Chișinău, după moartea tatălui: 

- Tatăl lui, înainte de a muri și-a exprimat dorința ca el să aibă grijă de cei trei frați mai mici (fuseseră 12 copii). A venit la Drăgășani. Ne-am revăzut. Căsătoria s'a celebrat la 29 Nov. 1925. Bătrânul Ion Mihăescu a fost și el avocat. Gib era hotărât să facă avocatură serioasă, dar nu-l pasiona și de aceea o lăsa pe planul al doilea. La Drăgășani avocații se sculau cu noaptea'n cap ca să poată asculta pe clienți. El se trezea târziu sau chiar de se scula mai devreme scria, în vârful patului, până la ora 8, când pleca la judecătorie. Înfrângerile îl îndurerau peste măsură. Un proces pierdut îl făcea să aibă remușcări, nu pentru mândria lui de avocat șifonată de pierderea unui proces ci pentru clienții lui, mai întotdeauna săraci.

Mai pe urmă a deschis un birou de avocatură, împreună cu doi prieteni: avocații Răuţ și Bogardo. Lucrurile mergeau bine pentru că tovarășii erau pricepuți în meserie, muncitori, cinstiți. Când a fost să împartă banii s'a minunat că partea lui e cu mult mai mare decât se aștepta, ba chiar a cerut celorlalți să mai socotească o dată fiindcă i s'a părut că i-au dat mai mult decât trebuia.

Lipsit de orice distracție, Gib găsea refugiu sufletesc în lectură, în scris și astronomie. Reluându-și o veche preocupare din liceu, își cumpără o lunetă astronomică de la Paris și primea fel de fel de reviste și cărți cu ultimele invenții și descoperiri în domeniul acesta. De atunci cotrobăia printre stele căutând minunile firmamentului. A scris în vremea aceea: „La Grandiflora”, „Vedenia”, „Pavilionul cu umbre” și „Brațul Andromedei”. Pentru „Pavilionul cu umbre” a primit - după cum știi - Premiul I al Asociației criticilor dramatici pe anul 1928. Își împărțea timpul între literatură și astronomie. 

Doamna Gib Mihăescu îmi arată apoi o însemnare a lui în care vorbește despre un „Procedeu pentru asocierea și întărirea puterilor optice a două sau mai multe lunete prin proiectarea imaginilor obiectivelor respective într'un plan focal comun". Cine știe ce valoare practică va fi avut această invenție pe care el n'a trăit s'o vadă realizată. 

- La Drăgășani am stat cinci ani. Ani lungi, plini de necazuri. Cinci morți în familie, lipsuri materiale, viață monotonă de orășel provincial. În 1929, d. profesor Nichifor Crainic îi trimise o telegramă prin care îl chema să vie imediat la București. Grație domniei sale Gib fusese numit șef de secție la Direcția Presei. Ne-am mutat îndată la București. Mai apoi a fost avansat referent și a stat în serviciul Direcției Presei până la moarte.

La București lucra mult. Își impunea un anumit număr de ore pentru scris și respecta cu sfințenie această regulă. Când se așternea pe lucru, zeci de pagini ieșeau înnegrite de sub tocul lui. Scria ușor, ore întregi, fără să facă pauză. Revenea de multe ori și renunța repede la paginile care i se păreau nedemne de el. Făcea și gazetărie. Întâi la „Curentul", apoi la „Calendarul" unde era redactor. Modest și chiar timid, nu avea temperament de gazetar. Nu-i plăcea viața de cafenea și nici atmosfera de intrigă și bârfeală.

Retras, lucra neobosit. Au apărut rând pe rând: „Brațul Andromedei" (1929); „Femeia de ciocolată" (1933); „Rusoaica" (1933); „Zilele și nopțile unui student întârziat" (1934); „Donna Alba". În ultimul an al vieții semnase un contract cu o editură din Brad („Pantheon") pentru un roman, din care n'a apucat să scrie decât 84 de pagini. Mai avea gata două piese de teatru: „Sfârșitul", care se află în cartoanele Teatrului Național și o comedie, „Confrații", actualmente în posesia d-lui Sică Alexandrescu.

Când scria îi plăcea să fie liniștit. Uneori copiii veneau lângă el. Îi mângâia și le spunea blând: Du-te ticule că eu am de scris.

Avea mulți prieteni. La Drăgășani pe avocații Emil Răuţ și Bogardo și farmaciștii Gogu Stoian și Nanei iar la București pe d-nii Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Șeicaru, d-na Apriliana Medianu etc. Nu întârzia cu prietenii în oraș, și rareori îmi cerea voie să iasă seara împreună cu unul sau mai mulți din camarazii lui.” 

GIB MIHĂESCU - SFÂRȘITUL NĂPRAZNIC

„- Viața se scurgea liniștită, egală, cu necazuri și bucurii. În 1935, cu câteva luni înainte de a muri, îl încercau dureri de șale. Întors de la mare și poate răcit, Gib se simțea din ce în ce mai rău. La sanatoriul „Martin Luther" din Sibiu, cu regim și îngrijire, părea că-i merge mai bine. Puține zile mai târziu boala își accelera opera distrugătoare. I se măcinau rinichii. Uremie. În cele din urmă doctorii pierduseră orice speranță. De la sanatoriul Diaconeselor l-au trecut la Spitalul gardienilor publici. Aici s'au stins ultimele pâlpâiri de viață. Două nopți de chinuri îngrozitoare. Numai apa mai alina o clipă buzele arse, crăpate, vinete. Ochii blânzi, ieșiți din orbite, priveau fără să cunoască. Vorbea fără șir. Cerea să i se reprezinte o piesă pe care n'a scris-o și șuiera crâmpeie de operă. D-l Crevedia, venit la căpătâiul lui, a alergat mult în ultimele clipe. Era singurul bărbat alături de cele două femei zdrobite de durere: soția și sora. Nici un doctor, nici un om de ajutor. Agonia a fost lungă și înfiorătoare. Respira greu, din ce în ce mai rar, până când un ultim oftat a îngăduit odihna la ora trei fără douăzeci dinspre ziuă.

Mormântul scriitorului Gib Mihăescu

De la Biserica Albă unde a stat două zile, sicriul a fost transportat la gară și apoi la Drăgășani. În 22 Octombrie, într'o Marți, pe când drăgășenenii culegeau viile, Gib făcea pe brațele prietenilor ultimul drum, de-a lungul urbei natale. Două copile culcau căpșorul în poala mamei, care de aici înainte avea să le fie singurul sprijin în viață.”

---

Citește și: Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți

---

Sursa: articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu” – semnat Radu A. Sterescu -  publicat în revista “Universul Literar” - numărul din 17 decembrie 1938

Continuarea

Nicolae Vaschide: Povestea tragică a unui tânăr savant genial

“Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie și o surpriză dureroasă. Se știe cum acest tânăr savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungând director de laborator de psihologie patologică al Școalei de Haute-Études (azilul de Villejuif) (notă: Nicolae Vaschide a fost Director adjunct al Laboratorului de psihologie patologică de la Ecole des Hautes-Etudes din Villejuif) prin munca sa proprie. Disparițiunea sa în vârstă de 33 ani lasă un gol în lumea savantă. Pentru România pierderea e mare – dar mulți din cei din țară nu știu nimic, nici de savanții sau scriitorii săi – nici de artiștii care duc numele țărei în zări depărtate – prin gloria lor. La înmormântarea lui Vaschide s’a putut vedea cât știa străinătatea să aducă ultimele omagii unui om de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă din Paris, a venit la Capela Română – apoi la cimitirul Montparnasse - să conducă la ultimul locaș pe tânărul savant (...).” (1) 

Nicolae Vaschide și scrierile sale

Acest fragment dintr-un articol publicat de ziarul Adevērul în numărul din 8 octombrie 1907 este cel care mi-a stârnit curiozitatea și m-a motivat să încerc să recompun, măcar în parte, biografia acestui savant român genial.

Nicolae Vaschide (n. 1874 – d. 1907) a fost un important psiholog și psihiatru român, un cercetător care a adus o contribuție prețioasă în domeniul psihologiei experimentale. Este de menționat că lucrările și studiile sale sunt tipărite și azi, la mai bine de un secol de la prima lor publicare.

---

---

Nicolae Vaschide - anii de școală

Nicolae Vaschide s-a născut la Buzău, în iarna anului 1874: 

„6 Decembrie 1874 (notă: dată cf. calendarului iulian; biografiile savantului menționează data nașterii conform calendarului gregorian: 19 decembrie 1874). Ziua Sfântului Nicolae. Orășelul Buzău era vătuit într’un strat proaspăt de zăpadă. Pe str. Carol, la No. 32, într’o casă modestă, un copil apărea la lumina vieții.

Lunile și anii se scurg în mers domol, fără schimbări deosebite, în timp ce băiețelul se înalță, trece prin clasele primare și de acolo intră în gimnaziul local. Chipul îi era dăruit cu o marcă a frumuseții cum rar întâlnești, iar flacăra inteligenței izvora clocotitoare ca lava unui vulcan, care are puterea să se reverse cât ochiul poate cuprinde zările. 

Directorul, om cult și devotat învățământului, nu întârzie ași da seama de calitățile excepționale ale tânărului Nicolae Vaschide. Îl supraveghează și îi dirijează de aproape studiile, trimițându-l ca bursier la liceul Sfântul Sava, apoi la Facultatea de litere. Cunoștința cu filosofii i-au deschis cel mai minunat drum. Descartes, Kant, Nietzsche, Schopenhauer, Leibnitz l-au atras pe dată.” (2) 

După absolvirea Școlii medii din Buzău, Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la liceul din orașul natal și la Colegiul Sfântul Sava din București. Bunul său prieten, scriitorul și publicistul Radu D. Rosetti rememora acei ani:

“Pe Nicolae Vaschide l’am ales dintre toți, acum optsprezece ani, dintre colegii de la internatul Sf. Sava. Ne-a legănat copilăria împreună crăcile bătrânului salcâm din curtea internatului, în care ne suiam în splendidele zori de mai, chipurile să preparăm examenele, dar în realitate să cetim pe Lucrețiu, clasicul nostru favorit; împreună am admirat, în amurg, de pe acoperișul aceluiași internat, pe când ceilalți colegi jucau rișca prin grădină, melancolicele apusuri din cetatea lui Bucur, când cupolele vechilor biserici par aprinse în bătaia soarelui; împreună am petrecut în urmă multe vacanțe la Buzău, lângă tușica de o sută de ani, care de istorisea, râzând de frica noastră copilărească, cum a mâncat ea la Constantinopol plăcintă cu carne de om...” (3) 

---

---

Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la Universitatea din București: 

“Întâiul și la facultate, a trecut licența în litere Magna cum laudae. De pe scările Universității s’a scoborât și cu o tovarășe de viață la braț: d-șoara Victorița Zamfirescu, fiica profesorului universitar din Iași, vecina lui de bancă la cursul de filosofie al d-lui Titu Maiorescu.” (3) 

Nicolae Vaschide și soția sa Victoria

Nicolae Vaschide - evenimentul care i-a schimbat destinul

Anul 1894 a adus în viața viitorului savant un eveniment care urma să îi schimbe destinul:

”Take Ionescu, pe atunci ministru al instrucției publice, aduce la universitate pe un profesor francez, Alfred Binet, director al laboratorului de psichologie experimentală al Școalei de Înalte Studii de la Sorbona. Nicolae Vaschide, entuziasmat de lecțiile profesorului, făcea dări de seamă prin ziare și devine astfel în curând amicul acestuia. Binet îl povățuiește să vină la Paris pentru a-și termina studiile, oferindu-i în același timp un loc în laboratorul său.” (2) 

Același eveniment este menționat și de Radu D. Rosetti: 

“Tocmai venise în țară celebrul psiholog Binet, adus la noi de dl. Take Ionescu, pe atunci ministrul școalei, să predea câteva lecțiuni la facultate. După două-trei convorbiri cu Vaschide, savantul a fost cucerit de inteligența tânărului licențiat, și iată-l pe acesta decis să plece la Paris, să-și ia doctoratul. Bursa Hillel, pentru un sârguitor ca el, era indicată. Revăd seara din ajunul plecării. Aud și acum nobila lui aspirațiune: Aici e ușor să fii întâiul... Acolo să vezi ce pot eu, Ali!...” (notă: cei doi prieteni se adresau unul altuia numindu-se “Ali” – “probabil fiindcă așa îl chema pe bragagiul furnizor al liceului” – preciza Radu D. Rossetti) (3)

Nicolae Vaschide - cariera pariziană

Cariera pariziană a savantului român Nicolae Vaschide a fost una cu adevărat remarcabilă:

„Vaschide scrie o lungă serie de lucrări, în colaborare cu Binet, obținând diploma Școalei de Înalte Studii (secția științifică) și urmând în același timp și cursurile Facultăți de Medicină, cu lucrări practice la Salpétriere și Bicêtre. Creându-se un laborator de psichologie în azilul Villejuif, tânărul medic este numit șef al lucrărilor. Atașat la Sorbona în calitate de conferențiar, ocupă acest post post până în ajun de fi numit profesor titular la Universitatea Franței, adică până la moartea sa. Compatriotul nostru nu împlinise nici treizeci de ani când își crease un nume mare în lumea științifică. Peste 150 de comunicări au fost făcute de el Academiei de științe și medicină. Dar opera lui consistă nu numai din articole de revistă și experiențe de laborator; el inventa aparate pentru care orașul Paris i-a decernat un premiu. 

Nicolae Vaschide - Scrieri de ieri

Publica, singur sau în colaborare cu diferiți savanți, lucrări de mare importanță: Les hallucinations télépathiques; l'Essai sur la psychologie des monstres humains: La psychologie du rêve; Le reve prophétique dans Yantiquité. Toate aceste studii conțin idei noi, originale, intrând astăzi în domeniul clasic. În 1903, Nicolae Vaschide a pus la punct, după șase ani de lucru, publicarea unei mari lucrări asupra mecanismului “Logicei morbide". El fusese condus la acest studiu în urma numeroaselor cercetări experimentale asupra Viselor. “Le sommeil et les reves" este una din cele mai interesante cărți din acest domeniu. El trece în revista concepțiile savanților, neomițând teoria freudiană.” (2)

---

Citește și: Institutul Cantacuzino – de ieri și de azi

---

“După câțiva ani de colaborare cu Binet – la laboratorul colegiului francez – studiile lui Nicolae Vaschide încep să fie publicate în cele mai importante reviste de psihologie ale epocii. Ceea ce domină în cercetările lui Vaschide e un spirit solid și o metodă experimentală proprie. Debarasat de toate prejudecățile metafizice ale psihologilor de școală veche, lucrările sale poartă marca acelui biologism științific care e baza filosofiei moderne – cum o spune d. Felix le Dantec. (...) O cunoștință nouă îl ajută mult în întărirea convingerilor sale – această cunoștință este a d-lui Toulouse (notă: Édouard Toulouse), medic la spitalul Villejuif și un psihiatru de mare valoare, dublat de un psiholog de elită. N. Vaschide părăsește Institutul de psihologie a d-lui Binet și devine tovarăș de muncă a d-lui Toulouse. În acel azil N. Vaschide publică o serie de studii foarte interesante între care cele care au devenit populare, pot spune, sunt studiile sale asupra Visurilor, asupra Delirului, asupra Monstruozităților, acestea din urmă formau un început de psihologie morbidă.” (5) 

Nicolae Vaschide - republicări de azi

Radu D. Roseti preciza referindu-se la cariera savantului român: 

“A speriat Parisul, dacă se poate zice astfel. Profesorii au rămas înmărmuriți de erudiția omului acestuia; revistele științifice mondiale s’au întrecut să-i ceară articolele de psihologie; un miliardar american i-a propus să înființeze la New York o catedră specială pentru dânsul, iar Binet, faimosul Binet, s’a simțit onorat să publice cărți sub iscălitura Vaschide et Binet. (...) Profesorii de la Sorbona îi citează în conferințe lucrările, societățile științifice îl deleagă să le reprezinte în congresele din străinătate, decorat cu Bene-Merenti și Palmele Academice (în așteptarea Legiunei de onoare) s’ar părea că și-a atins apogeul.”

Cu toate acestea, Nicolae Vaschide plănuia să se întoarcă în țară. Radu R. Rosetti menționează: 

“După ani de despărțire, ne-am văzut toamna trecută la Paris. Ali al meu era maitre Vaschide, căruia savanții îi făceau anticameră. Băiatul modestului arendaș din Buzău cucerise Parisul. (…) Seara ne-am făcut planuri, căci cu toate că cercul lui de activitate ar fi fost prea îngust la noi, ținta lui era să se întoarcă tot în țară, unde-l aștepta o catedră universitară. Toată discuția rămăsese la crearea unui laborator în care să poată să experimenteze.” (3) 

Planul de a se reîntoarce în țară a rămas – din păcate - neîmplinit. Nicolae Vaschide a murit în 17 octombrie 1907, la Paris, răpus de pneumonie. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse. 

Trei decenii mai târziu, articolul “Comemorarea în Franța a unui savant român: Nicolae Vaschide”, publicat în numărul din 26 august 1936 al ziarului “Adevērul” consemna:

“Vaschide a murit în puterea vârstei, la 33 de ani. Era abia la începutul ascensiunii sale științifice. Nu-și pusese în lumină decât o parte din vastele lui mijloace de investigație și cercetare în domeniul psihofiziologiei. Și totuși, opera lui este dintre cele mai valoroase: a publicat nu mai puțin de 14 cuprinzătoare volume, fie singur, fie în colaborare cu Binet și Toulouse, al căror conținut n'au încetat o clipă să părăsească linia noutății. Dar în afară de aceste cărți cu faimă universală, mai sunt răspândite prin reviste și ziare zeci și zeci de articole și studii, fără a socoti “comunicările” făcute Academiilor de medicină și științe, comunicări care ele singure pot furniza material important pentru 4 volume…” (4)

---

Citește și: Chiriachița Atanasiu-Bénisti - un medic al celebrei clinici Salpêtrière

---

Continuarea

Primele femei aviator din armata română: Escadrila Albă și curajul de a zbura

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară femei aviator în aviația militară română. 

 

Revista “Ilustrațiunea Română” consemna prezența femeilor aviator în armata română în numărul din 25 ianuarie 1939: 

“Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.” 

---

---

Înființarea celebrei "Escadrile Albe"

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta București – Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin.  

De la stânga la dreapta: Constantin Cantacuzino, 
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

 

Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România și, în 25 iunie 1940, a luat ființă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas.

---

---

 

Să continuăm însă cu relatarea de la manevrele regale din anul 1938, publicată de revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey

Marina Știrbey

“Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soțul arestat în 1947, ea și cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puținelor bunuri pe care le mai dețineau și din ceea ce primeau de la prieteni și de la Crucea Roșie. Au reușit să plece din țară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roșii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

 

Irina Burnaia

 

Irina Burnaia

“Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începând din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu

 

Virginia Duțescu

“Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înnăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai rămas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duțescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.  

 

Marioara Drăgescu 

Marioara Drăgescu

“Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

 

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo

 

Nadia Russo

“Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

• articolul “Românce - aviatoare militare” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 25 ianuarie 1939
• Wikipedia – Enciclopedia liberă

Continuarea

Alexandru Macedonski: Povestea tristă a unei vieți

Viața și opera lui Alexandru Macedonski (1855-1920), unul dintre cei mai importanți poeți simboliști și promotor al modernității în literatura română, a fost marcată de un destin tragic. Geniul său vizionar s-a ciocnit adesea de prejudecățile și ostilitatea contemporanilor, culminând cu un incident care l-a izolat complet: o epigramă nefericită la adresa lui Mihai Eminescu.

 

---

---

Epigrama care a schimbat destinul poetului: Izolarea și decăderea

 

Un singur gest, o satiră scrisă într-un moment nepotrivit, a avut consecințe ireversibile asupra carierei și vieții lui Macedonski, condamnându-l la o "moarte civilă" prematură. O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului:  

„Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât nebun”.  

Impactul publicării acestei epigrame a fost devastator, declanșând o campanie de boicot și oprobriu public, așa cum consemnează poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu: 

“Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”.

 

Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.

---

---

Mărturia Annei Macedonski: Anii de sărăcie asumată 

La aproape două decenii de la moartea poetului, soția sa, Anna Macedonski (născută Anna Rallet-Slătineanu), dezvăluia, într-un interviu publicat în "Universul Literar" (numărul din 10 decembrie 1938), dimensiunea suferinței și a devotamentului familiei în fața mizeriei.  

“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și trist. 

 
Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski. 

 
Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge."

Mărturia reporterului interbelic evidențiază un contrast dureros între admirația postumă (bastonul de „mareșal al poeziei”) și realitatea crudă a vieții de văduvă Anei Macedonski:  

"'Fericită țara în care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului Macedonski!”

Alexandru Macedonski: Viața de familist și de funcționar

 

În prima parte a interviului, Anna Macedonski rememora detalii personale despre începuturile relației lor și dificultățile financiare constante care i-au însoțit de-a lungul vieții, oferind o imagine a poetului dincolo de aura sa publică: 

„- L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia și Ştefan Vellescu și ai mei unchiul meu Câmpineanu și un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu și Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris". 

 
Doamna Macedonski, păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e și domnia sa de față. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puținii devotați ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P . Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc . 

 
Întreb pe doamna Macedonski dacă își amintește ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei și tinereții sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmația că Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realității. El s'ar fi născut în București, în casa din str. Romană colț cu Dorobanți, unde a locuit multă vreme și abia după naștere părinții l-au luat la o moșie a lor de lângă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat funcționar la Casa Bisericii." 

 

De asemenea, soția poetului clarifica o confuzie legată de locul nașterii, indicând Bucureștiul, nu Craiova. În ciuda originii sale din clasa boierească, Macedonski a fost nevoit să ocupe diverse funcții publice, pe care adesea le pierdea: a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice și funcționar la Casa Bisericii. 

"- În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toți muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion." 

Fiul poetului, Pavel Macedonski, completează tabloul sărăciei, descriind scene de o tristețe profundă: 

"- L-am văzut adesea pe tata plângându-și sărăcia. Era ger și noi n'aveam nici un băț să ne'ncălzim. Ardeam mobilele și cărțile. În timp ce avioanele dușmane sburau deasupra Bucureștilor, tata scria la „Moartea lui Dante".
 

Mă cuprinse tristețea auzind pe fiul unui mare poet - el însuși în continuă luptă cu sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puțin după moarte i s'ar putea asigura liniștea familiei. S'au luat numeroase inițiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriți câțiva scriitori și gazetari. S'ar cuveni să-și aducă aminte cineva și de tovarășele de viață ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...” 

Alexandru Macedonski: Spiritul boem și mecenatul literar

 

În ciuda propriilor lipsuri, Macedonski și-a păstrat generozitatea și spiritul de mecenat, susținând necondiționat tinerii scriitori, o trăsătură subliniată de soția sa. 

"- Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toți tinerii scriitori cu sfatul și cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit și unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski."  

Perioada "Literatorului" (revista sa emblematică) este descrisă ca o efervescență culturală, Macedonski prezidând ședințele literare într-o atmosferă de respect și admirație, atrăgând nume mari precum Arghezi (pe atunci elev de liceu, care scria sub pseudonimul Theo), Ion Pillat și chiar Caragiale. 

"La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soțul meu colabora pe atunci la „Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele și el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reușit să se identifice cu felul lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat și el originalul cortegiu. După cum știi, a ținut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruță și cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i țină tovărășie pe ultimul drum, cocoțat în căruță.

Prin 1880 Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariția. La înapoiere, soțul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prințesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică și Cincinat Pavelescu. La şedințele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria și el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea și Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci trăsuri în șir. Acasă ne înapoiam după miezul nopții. La ședințele literare Alexandru ședea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) și prezida. Pe același tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.

Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de Mai". A fost o adevărată apoteoză.

Copiii, trăiți în această atmosferă, începuseră și ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens și el a publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toți copiii poetului Macedonski au moștenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor și a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria și el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele și romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine și reviste provinciale.”    

Alexandru Macedonski: Tragedia sfârșitului

 

Articolul revine la subiectul traumei, insistând asupra faptului că Macedonski nu a fost vinovat de intenția publicării epigramei, ci a fost "victima unei inspirații nefericite a unui colaborator": 

„Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspirație nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor și chiar a generațiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, dușman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau așa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimțit știindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare și atâta tot."  

Poetul, măcinat de boală și lipsuri, s-a stins din viață în 1920, în urma arterio-sclerozei și uremiei. Ultimul său moment a fost marcat de simbolism și fragilitate: 

"De pe urma ei însă, a avut de suferit până și memoria lui. Îndurerat și sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferințe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopți la căpătâiul lui, când ceilalți doctori nu mai credeau că va scăpa cu viață. Privațiunile și supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.

 
- Era în Noiembrie 1920, șoptește doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză și uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanți 17, colț cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simțea rău și-și dădea seama că se apropie sfârșitul. Tocmai atunci s'a aprins un coș la odaia lui.

 
- O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe brațe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care știa că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat și a'nchis ochii.

 

Multe mi-a spus doamna Macedonski și multe aș fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”

Alexandru Macedonski: Reabilitarea și moștenirea literară

Povestea lui Alexandru Macedonski, așa cum a fost dezvăluită de soția sa, Anna, este o cronică amară a geniului neînțeles și a prețului plătit pentru o reputație distrusă. Deși a fost izolat, sărăcit și marginalizat, poetul a continuat să creeze (precum eseul „Moartea lui Dante” în timpul războiului și al frigului) și să-și sprijine confrații.

Articolul semnat de Radu A. Sterescu din 1938 servește ca un apel târziu la dreptate, subliniind că: „publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.” Viața lui Macedonski, de la mecenat la mizerie, de la tronul „Literatorului” la patul de moarte luminat de un foc de coș, rămâne o lecție despre fragilitatea gloriei și despre nevoia constantă de reevaluare a marilor personalități ale culturii române. 

Povești din culisele literaturii române

Pentru a pătrunde și mai adânc în culisele vieților și dramelor marilor scriitori români, citiți și celelalte articole bazate pe mărturiile celor apropiați:

• De vorbă cu doamna Elena Coșbuc: Bucurii și drame din viața lui George Coșbuc
• Povestea vieții lui Emil Gârleanu: De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu
• Cum a murit Ion Luca Caragiale (mărturia Cellei Delavrancea) 
• Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enășescu

Sursa: 

• articolul „De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar” - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale B.C.U. Cluj 

Continuarea