Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările

La moartea Reginei Maria

Au trecut opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. După moartea Regelui Ferdinad (1927) și venirea la putere a Regelui Carol al II-lea (1930), Regina Maria a fost îndepărtată de acesta din urmă din viața politică și obligată să se autoexileze la reședințele sale din Balcic și din Bran. În primăvara anului 1938 Regina Maria s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic. Deși s-a tratat la câteva dintre cele mai importante sanatorii europene, la începutul lunii iulie, simțindu-și sfârșitul aproape, Regina Maria a cerut să fie adusă în România. A doua zi după revenirea la Pelișor, locul în care a locuit mult timp alături de Regele Ferdinand - în 18 iulie 1938 la ora 5:38 – Regina Maria a murit.


La moartea Reginei Maria sufletul îndoliat al neamului românesc e mângâiat nu numai de această certitudine a veciniciei vieţii, ci şi de certitudinea că de acum nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă de Regina Maria. Prin aşezarea Ei în cripta legendarei biserici de la Curtea de Argeş, Regina Maria s'a cununat cu pământul Țării şi cu sufletul neamului românesc. Regina Maria n'a murit, ci a trecut în istorie. Desbrăcată de orice vremelnicie, de acolo va veghea asupra destinelor acestei Țări. Înălţimea Ei morală va ţinea veșnic trează conştiinţa noastră naţională; pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebuie să-şi slujească Țara şi neamul. De prea multă vrednicie a dat dovadă Regina Maria, încât să poată fi cinstită altfel decât prin atitudini de nobleţe şi generositate. În patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice.” (“Viața Ilustrată” – nr. iulie-august 1938)

Regina Maria pe catafalc în Castelul Peleș
Dorința Reginei Maria a fost a fost să fie înmormântată la Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Regele Ferdinad. În primele zile sicriul cu corpul neînsufleți al Reginei Maria, îmbrăcat conform dorinței ei într-o rochie albă, a fost așezat în Holul de onoare al Castelului Peleș. Au venit aici că să îi aducă un ultim omagiu numeroși membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt politicieni, miniştri. Deosebit de numeroși au fost și oamenii simplii care s-au perindat prin fața catafalcului.

Lângă catafalc: Regele Carol al II-lea,
Principesa Elisabeta, Marele Voevod Mihai
și Arhiducesa Ileana (cu fața plecată în mâini)
Penița emoționată a ziaristului interbelic încerca să surprindă durerea românilor: “Aripa necruțătoare a morții reci a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s'a îmbrăcat în zăbranic violet așa cum a voit Dânsa și cu suflete cernite toți supușii Săi, căci toți au iubit-o, au venit să aștearnă flori roșii pe cea de pe urmă cale a Ei. Moartea e crudă și nu face osebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi nu puteam concepe că Regina noastră să se cufunde și Ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea pe oameni, pe toți fii țării acesteia, fără osebire. De aceea azi, la mormântul Ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții I-am ridicat altare în sufletele noastre unde memoria Ei va fi vecinică.” (“Realitatea Ilustra” – 28 iulie 1938)
Mulțimea celor care au adus un ultim omagiu
Reginei Maria la Castelul Peleș
În 21 iulie 1938 sicriul cu corpul Reginei a fost dus în gara din Sinaia pe un afet de tun și de aici cu trenul până la București. A fost expus pentru trei zile în sala mare a tronului din Palatul regal. Mulțimi emoționate de oameni care au iubit-o și au admirat-o sau perindat prin fața catafalcului. Duminică 24 iulie 1938, după o slujbă religioasă care a avut loc în sala tronului, sicriul a fost purtat pe bulevardele capitalei pline de oameni îndurerați , pe un afet de tun, până la gara Mogoșoaia. Contemporanii spuneau că Bucureștiul se îmbrăcase în violet – culoarea favorită a Reginei Maria. După o ultimă călătorie cu trenul și după oficierea slujbei de înmormântare în fața mănăstirii din Curtea de Argeș, sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei Maria a fost coborât în criptă lângă cel al Regelui Ferdinand, așa cum i-a fost dorința.

Plecarea cortegiului de la Castelul Peleș
Multe lacrimi a mai vărsat și poporul nostru! Dar niciodată n-a vărsat atât de multe, atât de amare, cum a vărsat la moartea celei mai mari, mai bune, mai blânde și mai înțelepte dintre Regine, Regina Maria a tuturor românilor. Pentru că istoria noastră nu cunoaște o altă Regină care să se fi contopit mai mult cu durerile, cu bucuriile și cu năzuințele unui popor cu virtuți legendare, care să fi scris pagini mai strălucite și mai glorioase decât acelea pe care le-a scris în timpul războiului pentru întregirea Neamului.

Cortegiul care a însoțit carul funebru
A plâns poporul și va mai plânge multă vreme, pentru că a pierdut nu numai o Regină care cu multe din virtuțile Ei a contribuit la înfăptuirea visului nostru milenar, România Mare de astăzi,  dar deopotrivă un Suflet mare, căruia Dumnezeu îi hărăzise din belșug toate calitățile și toate darurile. Nu este desigur nici locul, nici timpul să arătăm noi ceea ce a fost pentru noi românii Regina Maria. Cu ochii încă plini de lacrimi și cu nemărginită durere încă în suflet n'am putea contura nici pe departe personalitatea acestei ființe scumpe, providențiale, care a trecut definitiv în istoria glorioasă a Neamului. Anii vor fixa în perspectiva timpului și a istoriei nepărtinitoare ceea ce a fost și va rămâne de-a pururi Regina Maria, marea, iubita și neuitata noastră Regină a tuturor românilor. Vom pomeni numai de un singur moment din viața Ei plină de pilde și de fapte:

În drum spre Palatul regal
Era în timpul războiului cel mare. Când demoralizarea din Moldova flutura tuturor perspectiva Rusiei haotice, când și cele mai liniștite minți întrevedeau nevoia evacuării trupelor, singură brava noastră Regină a concretizat formula salvatoare, care mai târziu avea să schimbe însăși destinul României: rămânem și rezistăm. Voința și curajul Reginei-soldat care a trăit cu riscul vieței Ei, clipă de clipă, toate fazele războiului, au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni. Aceiași îmbărbătare o adresa pământului cotropit de dușmani:

În timpul ceremoniei religioase oficiate în gara Cotroceni
N'avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea. N'a greșit, pentru că vorbele Ei, vorbe providențiale, sau împlinit întocmai. Am rămas, am rezistat și am biruit. Biruința noastră a fost și biruința Ei, care suferise poate mai mult decât noi toți laolată, biruința Ei de Regină bravă și clarvăzătoare.

Ultimul drum pe Valea Prahovei
De acest fapt și-a amintit desigur generația noastră, a războiului, în aceste zile de plâns și jale, când în mintea fiecăruia mai trăia încă imaginea scumpă, mare și senină a Aceleia care a fost Regina Maria, a tuturor românilor. De acest fapt și-au amintit cei 800.000 de eroi care au făurit România de astăzi și care în ceruri au făcut front de onoare, să-și primească la loc de cinste, Regina iubită. De faptul acesta și-au amintit și răniții pe care augustele Ei mâini i-au îngrijit și mângâiat în spitale și care între viață și moarte priveau la o singură icoană: Regina Maria-  “mama răniților". Aproape de sufletul poporului Ei pe care l'a iubit și pe care l’a înțeles până în cele mai nebănuite adâncuri, Regina Maria a închegat deopotrivă o mare operă socială care va supraviețui vieții omenești trecătoare. Cu dragostea ei nemărginită pentru cei mulți și mici și cu deplina ei întelegere a atâtor mari probleme sociale, Ea a întemeiat numeroase așezăminte care vor rămâne să împartă posterității frânturi din inima Ei bună și generoasă. În fața mormântului de abia închis, românii nu-i pot arăta recunoștința decât într'un singur fel: să-i proslăvească memoria urmându-I cu sfințenie îndemnurile.” (“Ilustrațiunea Română” – 27 iulie 1938)

Ultima trecere pe sub Arcul de triumf
“Nici doliul, care a cuprins parcă şi natura, nici plânsul unei ţări întregi şi nici cuvântul nostru - mai cu seamă el - nu pot arăta câtă durere ascundem în suflete la moartea Reginei. Ne-a fost prea dragă ca să putem închega în slovă ceea ce simţim şi prea e mare golul pe care-l lasă în inimile româneşti. De la un capăt la altul ţara îmbracă zăbranic negru. Plâng copiii aplecaţi pe „Crinul vieţii", plâng femeile cărora le-a fost soră şi plâng aceia care, pe front, au simţit alinare când mâna Reginei le-a cercetat rănile, ca o mână de mamă. Cu chipul Ei în minte au murit eroii de ieri luptând pentru fiece petec de pământ românesc şi chipul Ei ne va fi îndemn şi călăuză pentru biruinţele de mâine ale braţului şi duhului nostru.

Bucureștenii își iau rămas bun
A fost frumoasă Regina, ca nici o altă femeie, pentru că frumos îi era sufletul. Ea, cea mai aleasă întrupare a omeniei, înţelegând suferinţa, a fost exemplul viu al abnegaţiei şi al sacrificiului pentru ţara şi neamul Său. A avut de înfruntat greutăţi pe care numai suflete de o tărie excepţională le pot învinge. Şi Regina Maria le-a învins. În timpurile grele şi dureroase ale războiului mondial Ea a fost pretutindeni pildă şi nobila-I purtare a contribuit în cea mai mare măsură la biruinţa care a încununat sbuciumul românesc. Toţi acei ce au scăpat din marele măcel îşi amintesc cu respect şi duioşie de hotărârea cu care Regina a ştiut să înfrângă asprimea soartei.

În gara de la Curtea de Argeș
Senină şi blândă mamă a tuturor, Ea a umblat fără frică de moarte ori suferinţi printre paturile bolnavilor, printre brancardele răniţilor, de-a lungul tranşeelor umede şi triste, bravând urgia şi surâzând spectrului înfiorător al morţii. Îmbărbătat, fiecare a putut susţine mai uşor grozava luptă de care era legată soarta neamului. Privirea Ei duioasă a picurat în suflete speranţă iar imaginea Ei a stăruit printre luptători, îmbărbătându-i la faptele care au însemnat în cartea neamului românesc cea mai frumoasă pagină de istorie naţională. Regina Maria ne-a dăruit tot ce a avut mai bun. Şi Dumnezeu a vrut să o răsplătească dându-I tăria să le înfrunte pe toate spre a vedea înfăptuită biruinţa finală.

Ultimul drum
Ceea ce nu s'a întâmplat atunci, când moartea pândea pretutindeni, ceea ce nu trebuia să se întâmple atunci, este astăzi prilej de durere a unui neam întreg. Când a simţit că sfârşitul I se apropie Marea Regină a cerut să fie adusă în ţară ca să moară pe pământul ce I-a fost drag, între oamenii care au iubit-O şi nu o vor putea uita niciodată.”(“Universul Literar” – 23 iulie 1938)

Regina Maria a României
Nu pot să închei decât cu un fragment din testamentul Reginei Maria. Și să sper că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei Maria să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită cu prisosință: Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”





Citește mai mult... »

Ultimii muscali

O scenă comună la începutul secolului XX: Un domn îşi pune pălăria înaltă şi iese grăbit din casă. Imediat un birjar dă bice cailor şi vine aproape. Domnul îl intreabă:
- Eşti slobod?
- Slobod ! Unde să vă duc?
- Până la Cişmeaua Roşie. Cât face?
- Şase franci.
- Să mergem!
Domnul îşi ocupă locul în trăsura luxoasă, elegantă, trasă de doi cai negri aduşi din “ţara de dincolo de Nistru”, cu cozi lungi şi coame bogate. Muscalul fluieră scurt şi trăsura pleacă în goană să-şi ducă la destinaţie muşteriul…

Scopiti
Muscal bucureştean  de la începutul secolulul XX

Muscalii - sau scopiţii cum li se mai spunea – erau o prezenţă comună în marile oraşe româneşti de la începutul secolului XX. Boierii şi cei înstăriţi îşi permiteau luxul să aibă o trăsură - sau un cupeu - şi un echipaj propriu format de cele mai multe ori din muscali. Oamenii de rând foloseau birjele – echivalentul taxi-urilor de azi. Iată ce ne spune despre muscali George Potra în monografia: „Din Bucureştii de ieri”: “Spre sfârşitul secolului al XIX-lea o nouă categorie de birjari a pătruns în Bucureşti, deţinând cele mai frumoase şi mai luxoase trăsuri. Aceştia erau muscalii sau scopiţii, cum le mai spunea poporul, fiindcă, după primul lor copil, se supuneau de bună voie unei operaţii chirurgicale ca să nu mai aibă alţi copii în viitor. (...) Birjarii muscali, mai toţi erau nişte uriaşi, mătăhăloşi, cu mers greoi şi faţa încreţită. Trăsurile lor erau elegante şi aveau caii aduşi din stepa rusească, negri sau vineţi rotaţi, cu cozi lungi şi coame bogate, fâlfâind în vânt când goneau, de parcă mâncau nori.”

Trasura la Sosea
Trăsura muscalului în faţa "Birtului" de la Şosea 1900
Au început mai apoi să apară tramvaiele cu cai, cu care puteai face, plătind doar 50 de bani,  “o plimbare încăntatoare , din Calea Moşilor şi până la capul Podului Mogoşoaia, trecând pe la Sf. Gheorghe, Biserica Enei, str. Academiei, Teatrul Naţional, străzile Ştirbei Vodă, Luterană, Fântâna Roşie şi Târguşor, până la bariera Mogoşoaiei”. Mai târziu tramvaiul electric şi automobilul au început să-şi cucerească locul pe care îl ocupă  şi astăzi în peisajul cotidian. Dar progresul acesta însemna şi dispariţia pe nesimţite a unei bresle pitoreşti din târgurile româneşti de altădată: a breslei muscalilor. Tocmai de aceea un articol din anul 1936 cu titlul „Ultimii muscali” mi-a atras atenţia: “Cine n'a auzit de vestiţii “scapeţi" de la Iaşi, care pe vremuri făceau faima birjarilor bătrânei capitale a Moldovei, prin eleganţa îmbrăcămintei şi frumuseţea cailor trăsurilor lor ? Nu faci o suită de paşi pe str. Păcurari, fără să întâlneşti câte un specimen din această sectă a eunucilor din timpul nostru: tipuri de spâni, doar cu câteva fire de păr în loc de barbă, cu vocea piţigăiată şi cu faţa brăzdată de cute adânci, zbârcită ca o smochină, sau, cum le spun locuitorii de prin partea locului: “mutre de babe turceşti”.
Acum vreo sută şi ceva de ani au început să sosească primii scopiţi prigoniţi de stăpânirea rusească, ce nu îngăduia pe teritoriul ei acest obicei barbar al castrării. La Iaşi au fost bine primiţi, căci pe acele vremuri era ambiţia oricărui boier moldovean să aibă pe capra trăsurii, sau la grajd, câte un “muscal", care se pricepea de minune la îngrijitul cailor. Încetul cu încetul, boerimea nemaiavând nevoie de ei, s'au stabilit pe str. Păcurari, cea mai mare parte cumpărându-şi trăsuri proprii şi punându-le pe piaţă. Foarte mulţi sunt chiar proprietari de imobile, toate construite în acelaşi stil: casele sunt joase şi cu ziduri exagerat de groase, iar curtea străjuită de un gard înalt şi poarta solidă, ce caută parcă să pună stavilă curiozităţii celor de afară.

Scopiti
Muscal ieşean - 1936
Mai trăiesc şi astăzi în amintirea tuturor faimoşii birjari Vaşca, Andruşca sau Mişa Irofiev, care ieşeau pe capră, îmbrăcaţi într'un fel de mantale lungi din catifea albastră sau vişinie şi încinşi cu centuri bătute cu ţinte de argint, iar hamurile de pe cal erau încarcate de paftale şi de catarame de argint, ce sclipeau în bătaia soarelui de-ţi luau ochii. Şi astăzi cea mai mare parte din ei sunt tot birjari, căci au o dragoste neţărmurită pentru cai, însă nu mai sunt ce-au fost odată, fiind cu toţii bătrâni, deoarece de la  război încoace nu le mai vin de peste Nistru adepţi noi. Şi astfel, încetul cu încetul, această sectă, înfiinţată pe vremuri de generalul rus Selivonov, se stinge, văzând cu  ochii. Trăiesc foarte retraşi, formând o comunitate condusă de un bătrân şef  (radnoi - în limba lor), care judecă orice diferend ivit între ei; iar hotărârea lui e respectată cu sfinţenie de împricinaţi.Foarte evlavioşi, Duminica sau sărbătoarea, îmbrăcaţi în haine curate, pornesc laolaltă la biserică, nerămânând acasă nici cei bătrâni de tot cari abia îşi târăsc  povara anilor.

Moş Alexa - duşmanul tutunului
Urăsc cu înverşunare tutunul, ar fi cel mai mare sacrilegiu pentru ei să pună o ţigară în gură. Nici celui mai bun prieten nu i-ar permite să le păşească pragul cu ţigară aprinsă. Am oferit în glumă o ţigară lui “moş Alexa", un bătrân muscal, care trăieşte din vânzarea seminţelor de dovleac şi floarea soarelui (“negustor en-detail" cum îi place lui să se prezinte).
- Să fumez eu ? - zbiară el la mine, cu ochii ieşiţi din orbite, stancojiu de indignare. - - Şi de ce nu ? - îl întreb eu.
- Ptiu ! Da ce sunt eu ? Păgân ?
Şi printre ginglile fără dinţi stucheşte continuând să bolborosească fel de fel de injurii la adresa celor ce fumează “buruiana afurisită". Apoi, înciudat, se duce câţiva paşi mai departe, îşi ia pe baba Dochiţa, soţia lui, care se îndeletniceşte tot cu acelaşi comerţ şi intră în curte izbind poarta.
Dintr'o curte de alături se aude duduit de motor şi o maşină de piaţă (notă: aşa erau numite atunci taxi-urile de azi) iese în stradă condusă de Colea, scapetul care numai de câteva săptămâni şi-a vândut caii şi trăsura.
- Cum te împaci acum cu 60 de cai?
- Ce să fac coane? Mă civilizez şi eu. Au murit timpurile noastre şi ale sărmanelor gloabe. Acum trăim în epoca sutelor de cai putere!
Şi, politicos, îmi deschise portiera, invitându-mă să mă urc pentru “a-i face safteaua".

Sursa: articolul “Ultimii muscali” – semnat C.L. Iaşi – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 2 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Un bucureştean – rege al Ţării de foc

România în Ţara focului

“Într’adevăr la extremitatea sudică a Americii Meridionale, despărţită de continentul American prin strâmtoarea lui Magellan, se află o insulă puţin explorată încă, numită Tierra del Fuego (…). În această insulă depărtată, găsim denumiri geografice, care vor surprinde negreşit pe oricare Român, precum ne-a surprins şi pe noi la prima vedere; astfel citim pe charta acestei ţări: un şir de munţi care poartă un nume scump tuturor Românilor: Sierra Carmen Sylva, mai găsim un râu denumit Rio Carmen Sylva, altul Rio Ureche, altul Rio Rosetti, negreşit în memoria marelui agitator, mai găsim în fine Punta (Capul) Sinaia şi altele. Este într’adevăr surprinzător să găsim asemenea denumiri Româneşti la extremitatea antarctică a lumei cunoscute.”

                   Terra del Fuego                         
Exploratorul român Julius Popper
Explicaţia o găsim în acelaşi articol – “România în Patagonia” - semnat George I. Lahovary şi publicat în numărul din 23 mai 1887 al ziarului “Epoca”: "Astfel în toamna anului trecut d. inginer Jules Popper a întreprins, sub auspiciile guvernulul Argentin, o expediţie de explorare în «Ţara de foc». Tânărul şi  cutezătorul explorator a studiat în curs de mai multe luni această întinsă regiune înca necunoscută atât din punctul de vedere fisic cât şi economic şi la 5 Martie 1877, a expus într'o conferinţă ţinută la Institutul Geografic Argentin din Buenos-Ayres, înaintea unei numeroase adunări, rezultatele obţinute în cutezătoarea şi reuşita sa expediţiune.” (“Epoca” – 23 mai 1887)

Sierra Carmen Sylva pe o hartă de azi

Julius Popper

O scurtă biografie a exploratorului român Iulius Popper este prezentată Societăţii Geografice Române de  dl. V. Al. Ureche la şedinţa consiliului acestei societăţi din 6/18 iunie 1887: “După aceasta, d. V. Al. Ureche cere cuvântul spre a da oarecare amănunte asupra exploratorului Julius Popper şi a ultimei sale expediţiuni în « Tierra del Fuogo »: D. Julius Popper este născut în 1857 în Bucureşti unde şi’a făcut în parte educaţiunea; el este fiul lui N.K. Popper, profesor la o şcoală israelită din Bucureşti şi librar-antiquar din str. Văcăreștilor. Tânărul Julius Popper, animat de spiritul aventuros al călătoriilor depărtate, a plecat din Constatinopole şi a visitat pe rând Japonia, India, China etc. La 1881 s'a întors în România, când a fost presintat de d.Ureche, atunci Ministru al Instrucţiunei Publice, Majestăţilor Lor Regelui şi Reginei la Sinaia. Peste puţin d-l. Popper plecă la Suez, călătorii în Siberia, trecu de acolo în America de Nord, la Nouvelle Orléans, unde a executat nişte importante lucrări technice, merge la Havana şi ridică planul acestui oraş (1884), trecu peste puţin în Brasilia, în Republica Argentina şi în PatagoniaÎntreprinse pe contul unei Societăţi din Buenos Ayres o expediţie la sudul Republicei Argentina la  strâmtoarea lui Magellan şi în fine în toamna anului trecut (1886) întreprinse sub auspicile guvernului argentin o nouă expediţie de explorare , de astă data în Ţara de foc.”  (“Epoca” – 28 iunie 1887)

Terra del Fuego

Exploratorul român Julius Popper nu şi-a întrerupt niciodată legăturile cu ţara natală şi cu mediul academic românesc. Mai mult: “D. Popper a trimis Societăţei Geografice Române un album, cuprinzând o colecţie de fotografii din Tierra del Fuego. Un detaliu interesant: acest album este legat în una piele de focă marină, care focă servise exploratorilor por algun tiempo de aleimentacion; mai departe d. Popper arată că placa cu titlu de pe album este făcuta cu aurul găsit en la playa compendida entre la Punta Sinaia y el Rio Carmen Sylva.” (“Epoca” – 23 iunie 1888)

Un bucureştean – rege al Ţării de foc

Știind că că v-am trezit interesul, o să vă spun întreaga poveste a marelui explorator şi aventurier român Julius Popper. Bineînțeles, am cerut ajutorul unui reporter din perioada interbelică al revistei „Realitatea Ilustrată” (15 mai 1930) - ascuns din păcate sub pseudonimul ATOS

Terra del Fuego
Julius Popper în "Realitatea Ilustrată"
“ŢARA DE FOC ! Nu e nicidecum o ţară fierbinte, cum s'ar putea crede, ci a fost numită astfel pentru că descoperitorii ei văzuseră de pe corabie focurile băştinaşilor. Ca extremitate de miazăzi a Americei de Sud, făcând parte din zona antarctică, ea se numără între cele mai sălbatice, mai ursuze şi mai reci ţări ale pământului. Platourile sale sunt locuite de câteva sute de patagoni, pe jumătate goi, bieţi nomazi care mai vânează şi azi cu arcul şi săgeata o specie de lamă numită guanako şi pescuiesc cu undiţe preistorice peştele din apele încărcate cu sloiuri de ghiaţă. Şi ţara asta a avut un rege? Un despot care nu se sinchisea câtuşi de puţin de guvernul argentinian şi totuşi  “domnea" ? Şi omul acesta, să fi fost un român, un bucureştean? Sună fantastic, de necrezut, sună ca o farsă, dar totuşi e un strict adevăr istoric. Şi acest bărbat nu e vreo personalitate legendară a trecutului, nu e vreun contimporan al conchistadorilor Cortez ori Pizaro de prin 1500, ci un om al zilelor noastre, un supus al regelui Carol I al României si un admirator al versurilor Carmen Sylvei.

Terra del Fuego
Harta ţinutului explorat de Julius Popper
Un efect de explozie a produs în 1885 ştirea, străbătută din Ţara-de-foc spre Buenos-Aires, că se găsise acolo aur! Aur! O Californie nouă ispitea pe cutezători.Un om care avusese până atunci o carieră burgheză, era inginer, evreu-român. Julius Popper venit de curând din Bucureşti, adună numai decât o trupă de vreo 50 de oameni şi porni spre sud cu expediţia lui. Monsegnorul de Agostini, în cunoscuta lui scriere asupra Tării de foc, îi numeşte pe tovarăşii lui Popper “fugari si criminali de cel mai rău soi", ceea ce ar reedita în plin modernism, tabloul romantic al expediţiilor conchistadorice. Oricum, oamenii lui Popper erau bine echipaţi, bine înarmaţi şi sub isteaţa şi îndrăsneaţa conducere a inginerului Popper, pătrunseră repede în Ţara-de-foc, prin strâmtoarea Magellan. Iscodesc întâi coasta şi găsesc aur în cantităţi aproape de necrezut. Metalul galben zăcea spălat de unduirea valurilor, la vedere, în bolovani şi boabe, prin toată stâncăria ţărmului. Popper întemeie colonia El Paramo, şi prin instalaţia de curăţire ce o înjghebă acolo, obţinu cantităţii nemaipomenite de aur. Aşa ceva nu putea rămânea secret. Vestea noului Eldorado pătrunse până la Punta Arenas, capitala Ţării-de-foc.

O mulţime de aventurieri porniră spre El Paramo şi poposiră în apropierea “reşedinţei" lui Popper. Atunci inginerul puse să se lege pe cai o mulţime de momâi de paie, îmbrăcate în tunici de uniformă, merse în persoană la noii sosiţi, le ceru aurul găsit şi le porunci cu gest regal, să părăsească numaidecât ţinutul. Se împotriviră. Îl ameninţară. Atunci apăru din depărtare “cavaleria" lui Popper şi noii căutători de aur, cuprinşi de panică, fug rupând pământul, spre a nu mai reveni niciodată. În anul 1888 acest Napoleon se transformă în explorator: Popper întreprinse câteva mari călătorii de explorare în interiorul aproape necunoscut al ţinutului. Iar găsi zăcăminte enorme de aur. În Insula Lennox şi Isla Nuova, 14 austrieci din trupa lui Popper, recoltară în 27 de zile, 115 kg. aur. Altă ceată a lui, găsi într’o  singură zi 14 kg.

Terra del Fuego
Monedă "bătută" de
Julis Popper
După întoarcerea sa, pe Popper îl apucă grandomania cezariană, tocmai ca pe Cortez, Pizaro, etc., înainte cu 400 ani: puse să bată monedă din propriul lui aur, pe o faţă având o lamă, pe verso o piele-roşie, introduse mărci proprii pentru corespondenţa cu El Paramo, creeă o justiţie şi o miliţie. Tot pe atunci, începu să procedeze fără milă, contra pieilor roşii Aino, pe cari îi impuşca cu sutele. După câte spune monsegnorul Agostine, Popper s'ar fi fotografiat chiar, lângă un indian ucis.

Toate acestea şi marea lui dorinţă de a strânge prăzi îi atraseră duşmănia guvernatorului din Punta Arenas. Într'o întrunire de protestare, ţinută în ziua de 9 August 1888, Popper, care nu avea nici un drept formal asupra ţării asupra căreia domnea, fu proscris şi se organizară împotriva lui expediţii de pedepsire. Dar “tiranul" sta nepăsător la El Paramo, întrucât de măsuri răsboinice în stil mare, nici gând nu putea fi, în clima ucigătoare, a Ţării-de-foc. Se pare că la urma-urmei, guvernul argentinian, vrând nevrând a trebuit să recunoască pe Popper şi să se împace cu el, căci în anul 1891, îl găsim în Buenos-Aires, unde Societatea Geografică ţinu în onoarea lui o şedinţă solemnă. El ţinu o cuvântare, pe care societatea o tipări, împreună cu un portret al lui Popper şi o hartă, rezultat al explorărilor lui în Ţara-de-Foc.

O prietenă a blogului în Ţara de la capătul lumii
Această hartă e extrem de interesantă pentru noi: în afară de faptul că pe Rio Grande, îl însemnează cu Rio Popper, iar un port cu numele de Puerto-Popper, exploratorul - după relatarea ziarelor de pe atunci, botezase munţi şi râuri de acolo cu nume ce le onora din patria mama: Carmen Sylva, Brătianu, Kogălniceanu, etc. Pe alăturatul fragment, reprodus din harta lui, se citeşte clar sfârşitul cuvântului “(Carme)n Sylva", celelalte nume româneşti sunt fie nedescifrabile, fie aşezate în altă regiune, decât cea încăpută în clişeul fragmentar. Din această expunere a lui Popper, tipărită în broşură, care în prima parte cuprinde serioase şi rodnice studii de erudiţie, iar în a doua respingerea documentată a învinuirilor ce i se aduseseră, rezultă că la El Paramo el personal, a căpătat 600 kg-aur, din care 175 kg. a trimis pentru baterea monedelor la Buenos-Aires, 90 kg. firmei Wehrhahn din Punta Arenas (casă hamburgheză); restul a fost împrăştiat. Pe însoţitorii lui îi caracterizează “supuşii energici" şi pomeneşte că din cei 540 de lucrători ai lui, în timpul de la 1888 la 1891 numai doi au murit de boală; adaogă însă că morţile prin accidente, nu le socoteste.

După sărbătorirea lui de către societatea geografică şi acea editare oficială a raportului lui, urma lui Popper se pierde. Îşi va fi trăit restul zilelor la Buenos Aires? Se va fi reîntors în ţara lui natală, în România? Va mai fi plecat odată în Ţara-de-Foc şi va fi murit acolo? Mister! Atâta ştim că are rude foarte apropiate în Bucureşti, părinţi sau fraţi, care vor fi ştiind mai mult despre el. Ba ziarele au publicat acum câţiva ani ştirea, că s'ar fi găsit mormântul lui, în Ţara de Foc. Oricum ar fi, el e un descoperitor, un exemplar de măreaţă energie umană produs de solul nostru şi poate ultimul mare aventurier, în mijlocul unei lumi treze şi rânduite.” (articolul “Un bucureştean, rege al Ţării de foc” – semnat Atos - „Realitatea Ilustrată” din 15 mai 1930 – răsfoită din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor)

Un "explorator" român de azi  în ţinuturile  explorate
în anul  1885 de Julius Popper
În încheiere, ca să elucidăm şi misterul cu care se încheie articolul din “Realitatea ilustrată” vă voi mai spune că Julius Popper a fost găsit mort în 6 iunie 1893 în casa sa din Buenos Aires. Avea doar 36 de ani. Oficial cauza decesului a fost un stop cardiac, dar legendele spun că moarte exploratorului ar fi fost urmarea unei sinucideri sau a unui asasinat comandat de mafia aurului. Interesantă este şi o ştire din anul 1947 privind asasinarea în Bucureşti a surorii lui Julius Popper. Ucigaşii sperau să găsească aur...

Notă: Mulţumesc d-nei Julia Maria Cristea – o bună prietenă a blogului, autoarea unor cărţi de călătorie fermecătoare – care mi-a trimis câteva fotografii făcute în “ţara de la capătul lumii” – fotografii pe care le-am înserat cu multă plăcere în articol.



Citește mai mult... »

Războiul de la 1877 văzut prin ochii unui copil

Ostaşi români, voi ştiţi ce mult a suferit patria noastra timp de 200 de ani, în care vi se răpiră mijloacele de a apăra bărbăteşte drepturile ei. Astăzi aveţi această ocazie de a arăta din nou vitejia voastră. Europa întreagă stă cu ochii aţintiţi asupra voastră. Nainte dar cu inima românească şi lumea să ne judece după fapte. Faceţi să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, acolo unde strămoşii noştrii au fost secole întregi apărători ai legii şi libertăţii.” Astfel îşi mobiliza Domnitorul Carol I oştirea sosită în faţa fortificaţiilor de la Plevna, la 20 august 1877. Iar armata româno-rusă a cucerit pas cu pas redutele Griviţa 1 şi Griviţa 2. Au urmat predarea comandantului turc Osman Paşa şi victoriile din luptele de la Vidin şi Smârdan. La sfârşitul războiului România era recunoscută ca fiind un stat independent. Tocmai de aceea, mărturiile contemporanilor acestui război sunt importante. Iar amintirile unui copil din aceea perioadă au farmecul lor. Ele au fost consemnate de reporterul Alex F. Mihail în articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari” publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

Carol I
Toţi pentru unul
unul pentru toţi
“Nici nu ţi-ar veni a crede, că sunt numai şaizeci de ani, de când eram sub jug turcesc. Dacă n'ar mai trăi oamenii din acea vreme care să ne povestească din cele văzute, ni s'ar părea că toate sunt nişte născociri. Când treci pe la porţile IOV-ului (notă: Casa invalizilor, orfanilor şi veteranilor de război), nu se poate să nu dai de vreun veteran sfătos cu care să poţi sta de vorbă. Eu am întâlnit astfel pe Moş Vasile, înaintat sergent chiar în faţa redutei Griviţei. Cu favoritele albe, bătute de vânt şi pieptul plin de decoraţii, atârnate pe mantaua cazonă, povestea:

Razboiul de la 1877
Moş Vasile şi alţi doi veterani ai războiului de la 1877
povestind în anul 1937  despre căderea Griviţei
‹‹Am cucerit noi reduta Griviţa, la 30 August 1877. Dar în dosul ei a răsărit alta... Nu se mai isprăviau şi turcii stăteau la pândă în adăposturi bine pregătite şi cum ridicam capul din şanţ, trăgeau... Numai noaptea ne mai furişam prin vreun lan de porumb; uneori toată hrana pentru o întreagă zi era un porumb necopt...››

Amintirile lui Moş Vasile au răscolit şi pe ale mele. Aveam pe atunci 3 ani şi jumătate; totuşi mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri: Tatăl meu avea o farmacie în orasul Mihăileni din jud. Dorohoi, într'o casă având la faţadă stâlpi rotunzi de zid şi o terasă de piatră. În faţa farmaciei noastre s'au oprit grănicerii din Mihăileni, înainte de lua drumul, pe jos, spre Dunăre, căci tren nu era. Mi-i aduc aminte pe soldaţii voioşi, bine îmbrăcaţi, cu vârful poalelor mantalei ridicate până la brâu, cu baionete foarte lungi, aşezate la arma şi unii cu felinare, care se clătinau în colo şi'ncoace la gura puştii. Compania a făcut front în stradă, iar ofiţerii strânşi pe terasa farmaciei, au ciocnit cu toţii câte un păhărel de licheur, preparat de tata. Iar lumea din oraş, strânsă în jurul ostaşilor le ura să se'ntoarcă sănătoşi. Mulţi orăşeni şi mai ales orăşence i-au petrecut până departe, pe drumul spre laşi...

Fosta farmacie din Mihăileni - 
astăzi Unitate de Asistenţă Medico-sociala
probabil casa copilăriei reporterului Alex F. Mihail
(vezi şi primul comentariu la articol)
Chiar în aceiaşi zi, coana Emilia Bucşenescu, văduva lui Aga Bucşenescu a adunat în casa ei, de peste drum, o droaie de copii - printre care eram şi eu – şi ne-a pus să facem scamă. Fiecăruia i s'a dat câte-un petec alb de olandă din care ne învăţa să scoatem firele, pe care le puneam apoi grămada. Pregătim ajutoare pentru “răniţii din răsboiu" ne-a explicat coana Emilia. În capul meu se petrecea ceva straniu. Cuvintele “răniţi", “răsboiu", “învingători", se învârteau, producându-mi un sentiment de nelinişte. Greutatea şi răspunderea prin care trecea ţara şi fiecare dintre locuitori, erau lucruri, pe cari nu le puteau cuprinde o minte de copil. Deocamdată, falanga noastra mică făcea scamă cu un sentiment de inconştienţă, plăcere şi mândrie, văzând importanţa la care ne ridicasem. Cu acest prilej, cântam cât ne ţinea gura:

“Arme, arme,
Arme ne mai daţi!"

Era un cântec nou, răspândit de îndată ce armata noastră a început să treacă Dunărea. lar în timpul asediului de la Plevna, toată lumea fredona:

“Griviţo, Griviţo fa!
Eu colanul ţi-oi lua
Şi'napoi nu ţi-l-oi da!"

Îmi mai aduc aminte cum tata, care reprezenta Crucea Roşie, a adunat din oraş îmbrăcăminte caldă pentru soldaţi, căci se aştepta un răsboi lung, o iarnă grea. Totuşi, după căderea Griviţei, se svonise că turcii se vor da bătuţi şi răsboiul se va sfârşi repede. La sosirea acestei veşti bune, s'a făcut mare “luminaţie" la Mihăileni. Toată lumea şi-a pregătit de cu zi bulgări mici de pământ umezit, în care fuseseră înfipte lumânărele. Bulgării servind de sfeşnice, au fost aşezaţi pe la ferestre, câte 5-6 sau mai puţini, după puterea gospodarului. Pe strada care urca la deal, între grădina publică şi biserică, s'au dat foc la nişte butoaie cu păcură, ale căror flăcări se ridicau până la cer, iar tată-meu, în faţa farmaciei, pregătise un foc bengal şi cu artificii cu totul nou, spectacol care nu mai fusese văzut până atunci la Mihăileni. Mai ales, rachetele, cari ţâsneau în sus, uimiră şi entusiasmară pe toată lumea. S'a strigat “Ura !”, “Trăiască armata română!", “Trăiască Domnitorul Carol!" şi s'a cântat cu mult avânt : “Am un leu şi vreau să-l beau!", cântec pe care mulţi l-au tradus în fapt. Pe acea vreme nu fusese compus încă imnul prin care este slăvit  Suveranul Ţării. Unii au cântat: ”Deşteaptă-te Române!".

Razboiul de la 1877
Domnitorul Carol I întinzând mâna lui Osman Paşa
 după căderea Plevnei
Totuşi, răsboiul nu s'a terminat cu toate că fusese cucerită Griviţa. Se prevedea acum din nou un lung şi greu răsboi, proorocire care din fericire, nu s'a adeverit. Mi-aduc aminte că în preajma Sfâtului Niculae a venit tata acasă într’un suflet, strigând pe stradă:

“A sosit o telegramă că s'a predat Osman Paşa!"

Ştirea aceasta care însemna pecetluirea independenţei Tării, şi chemarea Românilor la o viaţă nouă, a determinat sărăcirea multor speculanţi. Aceştia se îmbogăţiseră în timpul răsboiului şi din lăcomie de câştig îşi  puseseră toată averea la bătaie, spre a trimite cât mai multe provizii peste Dunăre. Pentru dânşii pacea venise prea repede. Predarea neaşteptată a lui Osman Paşa le-a fost fatală, ei fiind angajaţi în fel de fel de transporturi de merinde, ce se făceau cu carele cu boi, şi care erau înămolite pe drumurile noroioase ale Bulgariei. Îmi aduc aminte de unul care venea mereu pe la noi, pe acasă, tânguindu-se că nu ştie nimic de soarta carelor sale.

Vizita la IOV mi-a reîmprospătat toate aceste amintiri, aşa ca m'am pomenit nu prea atent la vorbele lui Moş Vasile, care-şi termina povestirea astfel:

‹‹Şi aşa cum îţi spuneam, de multe ori n'am avut ce mânca, dar de lăsat tot nu ne-am lăsat...››

Sursa: articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari” -  semnat Alex F. Mihail - publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată” -  citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Muzică de flașnetă și bilete de papagal

Două prezențe ne însoțesc aproape întotdeauna în încercarea de a ne imagina locuri din lumea începutului de secol XX: sunetul tânguitor și domol al unui vals care se scurge usor din cutia magică a unei flașnete și imaginea bătrînului vânzător de vise și de promisiuni ascunse într-un mic bilețel urzit doritorilor de bătrânul papagal multicolor. Tocmai de aceea nu o să-i separ pe cei doi vechi și nedespărțiți prieteni nici aici, pe paginile blogului (dar și pentru că, în perioada interbelică, de cele mai multe ori flașnetarul și vânzătorul de bilete de papagal erau una și aceiași persoană). O să vă rog să-i privim împreună prin ochii, uneori mult prea cârcotași, ai unor contemporani de-ai lor, reporteri ai săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:

Muzicanții străzii

Flașnetarul...
„Din stradă se aude cântată fals melodia unui vals vechi, care a legănat la vremea lui visurile bunicii. Cântecul monoton se ridică penibil, cu scârțâituri și „ofuri" până la fereastra noastră. De peste tot au apărut capete. O femeie ciufulită, cu capotul de casă tras în grabă peste umerii goi, apare la o fereastră deschisă. O bătrână, care stătea de mult și privea în stradă, schițează un zâmbet melancolic. Servitoarele, cu tingirile spălate în mână, le șterg chicotind. A intrat în curte flașnetarul. E un om fără vârstă, cu părul și mustața negre, dar cu obrazul săpat de cute. În privirile șterse de aburul vremii, se vede că nu mai e în prima tinerețe. În cutia lui cu muzică, de unde scoate atâtea note false, strangulate, mai are și proviziile pentru dejun și un papagal mic, verde, care nu știe să vorbească, dar se zborșește la copiii care nu-i dau pace. Flașnetarul acesta e o personalitate. Sub conducerea lui se află un atelier pentru fabricarea sulurilor de cântece cu peste 15 flașnetari, care pornesc în fiecare dimineață în toate colțurile Bucureștilor, ducând în cutia lor cu muzică, daruri pentru naivi, pentru fetișcane amorezate, pentru văduve cu speranțe.

Muzica la flasneta
Muzică și...
 bilete de papagal
Bilețelele frumos păturite, pe care le scoate papagalul din cutie, sunt toate opera literară a flașnetarului nostru. Efortul lui nu e prea mare, fiindcă are numai două serii de texte, care diferă prea puțin. Un text pentru femei în se care spune că vor lua de bărbat pe un anume Andrei și că vor trăi până la 86 de ani, avînd mulți copii, mulți bani și multă fericire. Și un text pentru bărbați, în care afirmă că se vor căsători cu numita Margareta, vor trăi până la 92 de ani, vor avea mulți copii, mulți bani și multă fericire...
Împărțitorii de optimism, flașnetarii, parcurg străzile învârtind din manivelă, ochind fetele sau tinerii sentimentali și „schimbând sulul”: când „valsul dimineții”, când „hora de la Măgurele". Flașnetarii, conduși de personajul de care vorbeam mai sus, constituie o breaslă cu totul închisă. Prea puțini știu că nu e ușor lucru să te faci flașnetar și că, în primul rând, îți trebuie concursul celorlalți breslași. În cazul când un individ arată prea multă inițiativă, să fie sigur că nu va mai putea străbate mahalalele învârtind din manivela cutiei lui cu muzică. Printr'o „mică minune”, sulul cu muzică, oricare ar fi el, va hârșâi lamentabil între posturile sonore ale flașnetei. O mână dibace a știut să schimbe peste noapte o rotiță, sau a tras o urmă fină cu acul peste toate sulurile și... nu mai poate exercita profesiunea de flașnetar.
Flașnetarul
Strâns uniți într’un clan al lor, unde nimeni nu poate pătrunde, flașnetarii își poartă plictiseala pe străzile unde o clientelă nerăbdătoare îi așteaptă cu palpitații.
- Oare azi ce mi-o ieși ?
Fiecare bilet mov, bleu sau roz dă noi emoții, ca și cum ieri, alaltăieri sau acum o săptămână nu ar fi încercat aceiași neliniște delicioasă.  „Planeta" e un adevărat viciu!(...)” (articolul „Muzicanții străzii” – semnat „I.” – „Ilustrațiunea Română” din 9 octombrie 1935 citit din Biblioteca Digitală a Bucureştilor).


Bilete de papagal


Planeta de dama
Cutia cu... planete
„Priveam mai zilele trecute la un colț de stradă, meșteșugul unui biet papagal, care scotea bilete. Pasărea cu pene multicolore asculta vocea stăpânului -  o voce aspră care răbufnea din când în când, scurt și răgușit: 
- Coco, frumos, un bilet pentru domn, Coco, frumos un bilet pentru copil ! Coco, frumos, frumos, frumos... Până ce inteligentul Coco scotea, în vârful ciocului încovoiat ca o secere, cu îndemânarea unui adevărat scamator, biletul miraculos... 
Am privit multă vreme papagalul în jurul căruia ochii copiilor și ai unui impozant număr de gură cască iradiau lumini de bucurie...
- Coco, și mie unul ! spuse o fetiță ca de cinci anișori, cu glasul rugător.
Coco o privi nedumerit cu ochiul său aproape imobil, negru, mic și  lucios, ca o mărgea de sticlă neagră; își privi apoi stăpânul, fără de care nu făcea o mișcare; și când acesta îi porunci din gâtlejul răgușit să „servească” mica domnișoară, papagalul îi scoase un bilet alb, prăfuit... Fetița desfăcu biletul, îl citi cu atenți; apoi încruntându-și sprâncenele, scoase un țipăt de indignare.
- Mincinosule ! Ăsta-i bilet pentru domn...

Papagalul Coco
Fetița,  flașnetarul și...
papagalul Coco
Copiii isbucniră într'un râs sgomotos, prelung, bătând din palme și urlând:
- Coco mincinosul! Coco mincinosul...
Stăpânul papagalului - un flașnetar vagabond deprins cu surprizele meseriei – nu’și pierdu cumpătul... Așteptă să se risipească minuscula furtună pe care o deslănțuise ceata copiilor înebunită de veselia unei asemenea întâmplări apoi se adresă fetiței care rămăsese singură, stupefiată, cu biletul în mână:
- Ai făcut ceva drăcușorule...
- N'am făcut nimic...
- De ce nu porți cercei la ureche ?
- Fiindcă nu mă lasă tăticul...
- Atunci cu siguranță că te-ai îmbrăcat vreodată băiețește...

Un vals de demult...
Fetița se înroși până în vârful unghiilor. Aplecă capul rușinată răspunzând cu gura pe jumătate...
- Da, adevărat. Dar de unde știe Coco ? M'am îmbrăcat... o singură dată cu pantalonii fratelui meu...
O nouă furtună de râsete, țipete, aplauze. Copiii, în culmea fericirei, aclamă pasărea cu pene verzi, care stă mândră deasupra cutiei cu bilete...
- Bravo Coco! Bravo, bravo, bravo! Tu ești cel mai mare ghicitor din România...
- Bilete, bilete, bilete...
Câte minți n'ați încălzit voi, cu vraja minciunilor voastre, pe care naivii drumului le cumpără și le savurează; câte fericiri momentane n’ați  încropit în sufletele care cred în minunea ghicitului; câte iluzii n'ați aprins pentru a le stinge!” Și poate că în vuietul străzii se aude "Balada flașnetarului":

N'avea nici douăzeci de ani
Când a plecat, fugar, de-acasă,
S'adune glorie şi bani.
Cu plete lungi, mustaţa rasă,
Şi-n suflet cu ‹‹puţin îmi pasă!››.
Dar visul lui de proletar
Vis a rămas.
În viaţa-i goală,
Nu s'a-'ntâlnit decât cu-o boala.
— Şi d'aia azi e flaşnetar.

(“Balada flaşnetarului” – Haralamb G. Lecca
publicată în “Familia” din 9/21 noiembrie 1897)

(articolul „Bilete de papagal” – semnat „T.” – „Ilustrațiunea Română” din 15 iunie 1932 citit în Biblioteca Digitală a Bucureştilor)


Citește mai mult... »