Povestea vieții lui Emil Gârleanu (de vorbă cu d-na Marilena Gârleanu)

Emil Gârleanu s-a născut la Iași, în 5 ianuarie 1878. Tatăl lui a fost locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, iar mama, Pulheria, născută Antipa, era de origine greacă. Viitorul scriitor și-a început studiile la Școala primară nr. 2 din Iași (din Sărărie); mai apoi, după absolvirea primelor 3 clase de liceu, a intrat în calitate de militar la Școala militară din Iași, unde a terminat liceul. După aceea a plecat la București și a urmat cursurile Școalei militare de infanterie din Dealul Spirei, până în anul 1900, când a fost înaintat la gradul de sublocotenent activ. Doi ani mai târziu, Emil Gârleanu a cunoscut-o pe Marilena Voinescu, viitoarea lui soție.

Povestea vieții scriitorului, începând din acest moment, a fost evocată de d-na Marilena Gârleanu într-un interviu acordat revistei “Universul Literar”, publicat în numărul din 19 noiembrie 1938 (la 25 de ani după moartea scriitorului):

“(…) Văduva lui Emilgar, Emilgarina cum o semnează scriitorul pe o carte poștală trimisă socrului său, păstrează în suflet chipul frumos al ilustrului său soț și în sertare manuscrise multe, fotografii, scrisori, articole scrise de el și despre el, pe care le scoate cu mâini pioase, să mi le arate. E tristă. Tristețea ei începe din clipa când boala nemiloasă i-a răpit pe cel ce i-a fost drag, pe când dânsa nu avea decât treizeci de ani, și alte necazuri au venit s'o cuibărească adânc în străfundul ochilor blânzi care privesc parcă mai mult în adâncul amintirii decât înaintea lor. Glasul cald rostește rar cuvinte de aducere aminte și chipul scriitorului atât de timpuriu plecat dintre noi se desprinde din ce în ce mai conturat, din ce în ce mai viu”.

„NE-AM CUNOSCUT LA IARMAROC"

"Întreb pe doamna Gârleanu cum a făcut cunoștință cu viitorul ei soț. Un început de zâmbet îi luminează fața.

- L-am cunoscut la iarmaroc. Prin 1902, când a venit Emil la Bârlad, eu eram la mănăstire la Văratec. Gârleanu, în vremea aceea sublocotenent, începuse să scrie la revistele și ziarele din Iași („Arhiva", „Evenimentul").

Lucrul era socotit ca o abatere de la îndatoririle și principiile militare și memoriul tânărului locotenent se resimțea de pe urma activității sale extra militare. Emil ceruse - și i se acordase – punerea în disponibilitate. A stat astfel civil până când un unchi al său, Georges Macri, pe atunci ofițer activ, a intervenit să fie readus în armată. Intervenția reușise și Gârleanu îmbrăcase din nou uniforma.

 

Întorcându-mă de la Văratec, m'am dus, ca orice bârlădean care se respectă, la iarmaroc, unde toate prietenele s'au adunat în juru-mi. Lipsisem mult și venirea mea însemna o schimbare de decor. Profesoara Cornelia Mihai îmi arătă pe Gârleanu, care mă fixa cu insistență:

- De când ai venit te privește.

Puțin după aceea, Gârleanu a plecat la manevre și la un moment dat venise zvonul c'a murit. ÎI boceam toți: „tânăr, frumos, talentat, păcat de el!" N'a trecut mult și l-am întâlnit în oraș, viu, nevătămat. Iar cu ochii la mine. Mai târziu mi-a explicat că semănăm cu o soră a lui și de aceea nu mă mai slăbea din ochi.

 

Prima „vedere" a fost la o cofetărie unde mi l-au prezentat doi buni amici ai lui, Mitică Nanu (poetul) și Giurescu. A venit la noi în casă și a treia oară mi-a cerut mâna. Nu i-am dat răspunsul curând, pentru că îl știam legat de altă femeie. Am stat apoi logodiți vreo doi ani. Ca să se poată căsători – eu neavând zestrea reglementară - a demisionat din armată. Odată căsătoriți am plecat la București, unde el a ocupat postul de secretar de redacție la „Neamul Românesc", plătit cu 120 de lei pe lună.

 

Întrerup o clipă pe d-na Gârleanu și o întreb despre familia dumneaei, despre copilărie. Îmi răspunde cu modestie că nu interesează viața ei ci a lui Emil. Insist și îmi spune, scurt, că tatăl era din familia Voinescu (vechi boieri moldoveni adaug eu în gând), iar mama din familia contelui Casimir Czinski de Porail. Bunica era și mai nobilă... Ceslinska de Younocha... Se întrerupe brusc.

- Destul despre mine; să-ți spun ceva despre copilăria și tinerețea lui Emil.”

(notă: Emil Gârleanu și Marilena Voinescu s-au căsătorit în 12 februarie 1906, iar câțiva ani mai târziu au adus pe lume pe singura lor fiică, Rodica)

EMIL GÂRLEANU ÎN COPILĂRIE

„- S'a născut la Iași, în str. Carol, în noaptea de 4 spre 5 Ianuarie, 1878. În primii ani a fost înconjurat numai de femei: bunica, mama și două mătuși. Poate acestui fapt - reflectez eu - se datorește scrisul lui duios, delicatețea lui sufletească.

- Încă de mic ședea ceasuri întregi cu ochii în tavan și visa. Celor din jur li se părea atât de ciudată această înclinare spre meditație încât chiar mama lui i-a împărtășit odată soțului temerea ei:

- Tare mă tem că Titică al nostru să nu fie idiot.

Asta pentru că Titică, în loc să se joace ca alți copii, visa.

- Clasele primare și trei clase de liceu le-a făcut la Iași. Apoi a intrat în școala militară a fiilor de ofițeri. Din această perioadă, Gârleanu își aducea aminte cu drag de profesorul lui de Română, Pompei, căruia spunea că-i datorează foarte mult. De la profesorul Pompei îi rămăseseră și două caiete de culegeri din folklor dintre care unul pare să fie în stăpânirea d-lui Kirileanu.

- Și eu, adaugă d-na Gârleanu, datoresc mult profesorului Pompei.”

(notă: părinții scriitorului s-au despărțit, lăsând copilul în grijă unei mătuși din Iași, care i-a cultivat înclinarea spre duioșie și frumos; mama lui Emil Gârleanu, recăsătorită cu colonelul Ghirulescu, a murit în anul 1896, bolnavă fiind de tuberculoză)

MILITARUL EMIL GÂRLEANU

“- La Iași, în școala militară, a fost prieten cu Al. Vojen, Emil Nicolau și Muzicescu. Fiind printre primii, l-au trimis, din oficiu, la Școala de artilerie, geniu și marină. Și după un an de școală a făcut trei luni de specializare, la marină. Rămânând însă la Matematici a trecut la Școala de infanterie din Dealu Spirei. Aici a avut colegi pe Gh. Brăescu și Virgil Economu (nebunii clasei) ale căror năzbâtii erau de pomină. La chefuri cu băieții, Gârleanu era nelipsit. Nu bea însă decât lapte sau mânca portocale. De aceea colegii îi ziceau Papă'lapte. 

 

Prin 1900 a ieșit ofițer. Vojen și el își făcuseră mantale elegante, lungi, căptușite cu mătase dar... puțin, puțin nereglementare, pentru că se purtau mantăile scurte. Leonida Iarca, militar convins și sever, era șeful comenduirii, pare-mi-se. I-a invitat deci la biroul lui. Și-au desbrăcat mantăile în anticameră și – cu inima cât un purice - au intrat în biroul lui Iarca. Acesta scria fără să le adreseze un cuvânt. Tăcerea lui nu prevestea nimica bun. Așteptau să se deslănțuie furtuna, dar șeful rămânea imperturbabil. La un moment dat intră un soldat.

- Să trăiți domnule general, am onoarea să vă raportez că am executat ordinul.

- Puteți pleca, li se adresă generalul.

Se uitau întrebători unul la altul. Să știi ca'nnebunit generalul, gândeau ei. Abia când să-și îmbrace mantăile au înțeles de ce era generalul atât de calm: știa că de acum încolo tinerii și chipeșii ofițeri intraseră în respectul regulamentului. Soldatul le ajustase de jur împrejur mantăile care le veneau acum abia până la genunchi.

 

În 1900 - 1901 Gârleanu era înscris în anul I al Facultății de litere din Iași, cu nr. matr. 75. Mai târziu, la regimentul 12 infanterie din Bârlad, colonelul îl aprecia pentru talentele sale și îl punea să picteze deseori.

Îmi exprimai părerea de rău că n'a rămas de la el decât minunatul autoportret, și acela după o lungă odysee ajuns în mâinile soției.”

(notă: fire de artist, Emil Gârleanu nu s-a putut adapta rigorilor vieții de militar decât 6 ani; și-a dat demisia și s'a căsătorit; când a demisionat din armată era locotenent în Regimentul 12 Infanterie din Bârlad; ca ofițer la Bârlad, a publicat revista “Făt-Frumos”)

Certificatul de admisibilitate la Școala militară
a fiilor de militari din Iași (stânga)
Emil Gârleanu - ofițer (dreapta)

EMIL GÂRLEANU - Secretar de redacție la „Neamul Românesc" și „Convorbiri Critice"

„- Căsătoria noastră, reia firul d-na Gârleanu, a fost oficiată de Toderiţă Iamandi, pe atunci primar și deputat de Bârlad, care a intervenit pe lângă Take Ionescu să-i dea o slujbă lui Emil. Zadarnic însă, căci Emil a refuzat postul și în locul lui a intrat, dacă nu mă înșel, Becescu-Silvan. La „Neamul Românesc" (1906) lucra mult. Eu îi ajutam să facă expediția. Scriam amândoi adresele pe benzi. Prin August, P. Suciu - teolog absolut, cum îi plăcea să-și zică, pentru că era absolvent al Facultății de teologie - i-a ținut locul un timp. Când a văzut cât e de lucru i-a spus lui Emil:

- No că nici mitropolit nu mai viu în Țara Românească.

D. Iorga - cu puterea lui fantastică de muncă - impunea colaboratorilor săi un ritm de activitate la care puțini puteau rezista. Profesorul dicta în același timp în nemțește d-nei Iorga, în englezește lui Stahl și lui Emil în românește și nici unul din ei nu putea scrie atât de repede cât dicta d. Iorga.

 

În 1906, de Crăciun, Emil a trecut la revista „Convorbiri Critice" a d-lui Mihail Dragomirescu, unde era plătit cu 150 de lei pe lună și 75 lei pentru fiecare nuvelă. Cu el au venit la "Convorbiri" Nanu, Mândru, Moldovanu, Dragoslav. Dragomirescu a fost un adevărat părinte pentru el ca și pentru mulți din scriitorii tineri. În primele zile ale șederii noastre la București am avut o mare mulțumire. La deschiderea cursului lui Titu Maiorescu ne-am dus amândoi. Maiorescu citi întâi o nuvelă a lui Sadoveanu spre a atrage atenția studenților asupra unei frumoase descrieri. Pe masă un alt volum aștepta pe maestru. Când termină cu Sadoveanu, Maiorescu se adresă studenților:

- Azi am să vă vorbesc despre un scriitor care e la primul volum, un scriitor care știe să redea minunat stările sufletești. Și citi din „Suflet de femeie" a lui Emil. Apoi arătând volumul spre studenți: Vi-l recomand. Să citiți “Bătrânii" de Emil Gârleanu.”

(notă: La Iași, Emil Gârleanu a colaborat la ziarul ”Evenimentul” și la „Arhiva” profesorului Xenopol. A mai colaborat la „Convorbiri literare”, „Convorbiri critice” (era chiar secretarul de redacție), la „Flacăra”, apoi la „Tribuna” din Ardeal și la „Luceafărul” etc. Emil Gârleanu a înființat „Societatea Scriitorilor Români", al cărei prim președinte a fost. Primul său volum, „Bătrânii”, a fost publicat în anul 1905; au urmat volumele “Cea dintâi durere” (1907), “Odată!” (1907), “Într-o zi de mai” (1908), “1877. Schițe din război” (1908), “Punga” (1909), “Trei vedenii” (1910), “Amintiri și schițe” (1910). Postum, “sub îngrijirea devotatei sale soții, d-na Gârleanu”, au fost publicate volumele „Visul lui Pillat” (1915), “O lacrimă pe-o geană” (1915), “Povești din țară” (1916), “Culegătorul de rouă” (1919).)

CUM LUCRA EMIL GÂRLEANU

„Când vrea să scrie se culca pe pat cu ochii în tavan. Apoi, deodată, sărea din pat și se apuca de scris. Cel mai mic zgomot îl supăra. Ciudat e însă că zgomotele mari îl lăsau indiferent. Putea lucra bine în hărmălaia de la „Terasă". La „Terasă" avea prietenii lui care abia așteptau să vină ca să mănânce și să bea. Gârleanu cheltuia cu ei ultimul ban. O dată chiar chelnerul de la Terasă n’a mai vrut să dea de mâncare pensionarilor lui și când s'a supărat, i-a explicat:

- Bine d-le, oameni mai voinici ca d-ta și să le dai de mâncare.

De multe ori nu aveam bani de coșniță din cauza acestei dărnicii a lui.

- Toți foștii lui prieteni, întrerup eu, își amintesc de bunătatea-i proverbială. Și apoi nu era în stare să refuze. Din această cauză nici nu se putea ține de cuvânt. Întotdeauna, ceea ce i-a atras din partea prietenilor porecla de “cavalerul E/2”, formulă care însemna că nu trebuie să crezi decât jumătate din cele spuse de el.”

Emil Gârleanu alături de câțiva colegi
din Societatea Scriitorilor Români

DIRECTOR AL TEATRULUI NAȚIONAL DIN CRAIOVA

„La 11 Iunie 1911 o adresă a Ministerului Instrucției și Cultelor (Dir. înv. superior seria B. No. 40.246), făcea cunoscut lui Gârleanu că a fost numit director al Teatrului Național din Craiova, în locul d’lui Isidor Chețeanu, demisionat. Fostul director își înaintase demisia din cauza geloziei nevestei sale. Așa încât, după un an de ședere la direcție a lui Gârleanu, Chețeanu a venit la noul director și l-a rugat să-i prezinte soția, ca să vadă și el minunea: o soție de director de teatru care nu suferă de gelozie.

 

La Craiova, prima stagiune făcută sub direcția lui a însemnat o revoluție a teatrului din cetatea Banilor. El a introdus decorurile adecvate piesei. Până atunci Ofelia murea într'un salon Louis XV. Tot aici a scos revista „Proza", din care au apărut numai trei numere. Mai apoi s'a apucat să reorganizeze revista „Ramuri", la care colabora ades.”

(Notă: “În ultimii ani ai sbuciumatei lui vieți Emil Gârleanu, a fost timp de aproape 4 ani directorul general al Teatrului Național din Craiova, pe care l'a reorganizat, scoțându-l din apatia și dezordinea în care căzuse de ani întregi. A muncit mult, s'a expus mult, până când boala lui de rinichi s'a agravat și-a fost nevoie de o intervenție chirurgicală urgentă. Pe atunci se afla în căutarea sănătății la Câmpulung în Muscel. A murit la 2 iulie 1914, din cauza operației ce i s'a făcut la rinichi. Cât timp a stat la Craiova, Gârleanu a reorganizat și revista “Ramuri”, dare apărea sub îngrijirea sa.” – cf. Notelor biografice publicate în „Universul Literar” – numărul din 8 iulie 1928)

Emil Gârleanu alături de Mihail Sadoveanu și N. Dună
în anul 1900 (stânga)
Emil Gârleanu - luându-și rămas bun de la soția
și de la fiica sa, înainte de plecarea în război (dreapta)

ANII RĂZBOIULUI ȘI ULTIMII ANI

“Când a sunat mobilizarea, s'a prezentat primul și a cerut să fie trimes pe front. Eu care-l știam cu sănătatea zdruncinată am intervenit, fără știrea lui, ca să fie ținut la biroul presei. Am reușit, dar lucrul acesta nu-i era pe plac. I se părea că el, fostul militar, își trădează țara stând în București, în vreme ce camarazii lui trecuseră granița să se bată în Bulgaria. A cerut să fie trimis cel puțin ca ofițer de legătură și n'a reușit.

 

Curând s'a încheiat pacea. A căzut la pat, greu bolnav, dar a plecat peste puțin la Craiova pentru că se deschidea stagiunea. (Era prin Septembrie 1913). Avea doar câteva ceasuri bune pe zi și acelea le petrecea la teatru. Nu voia să se îngrijească și nici să se opereze. Făcuse puroi la rinichi și cu mare greutate l-am putut hotărî să se lase operat de doctorul Herăscu, o somitate medicală. Operația s'a făcut la 16 Aprilie 1914. La câtva timp am plecat cu el la Câmpulung să se mai întremeze. În acest timp, un oarecare gazetăraș Olteanu umbla să-i ocupe locul de director la Teatrul din Craiova. A încercat zadarnic la Duca și la Morțun. La acesta din urmă a intervenit chiar Romanescu, fost primar, deputat etc. Dar Morțun i-a răspuns:

- N'o să scot un scriitor de mâna întâia ca să pun un gazetar de mâna șasea.

Olteanu a recurs atunci la alte mijloace. A determinat pe un coleg să publice un articol într'un mare cotidian despre „neregulile de la Teatrul Național din Craiova". Articolul i-a căzut în mână lui Gârleanu care se zbătea între viață și moarte. De astă dată încercarea lui Olteanu nimerise în plin. Ultima dovadă a lichelismului omenesc, ce venea să pună vârf unei serii întregi de înfrângeri și suferinți, a zdrobit sufletul care singur mai rămăsese viu. Și trupul s'a năruit lipsit de sprijinul sufletului.

În drum spre Mănăstirea Neamț (1912)
(pe capră H. Lecca, în fund: Emil Gârleanu)

Au venit îndată la Câmpulung d. Costică Nanu, Rebreanu cu nevasta, etc. M'au impresionat îndeosebi florile aduse de Rebreanu, care a făcut atunci mare sacrificiu cumpărându-le. La gară, coșciugul l-au dus ofițerii - fusese doar ostaș. Un grup de 250 învățători ardeleni, care se aflau la Câmpulung, au ținut să poarte ei în tren trupul scriitorului. I-au cântat prohodul, și Giurescu, prietenul nedespărțit, le-a împărțit exemplare din revista „Proza", bucăți din sufletul lui. Apoi fiecare a smuls câte o floare din coroanele ce-l însoțeau pe calea din urmă.

 

La înmormântare au venit toți prietenii. Dl. profesor Iorga a fost atât de îndurerat încât n'a putut sta. A plecat cu ochii scăldați în lacrimi. Și astfel se încheie ultima pagină din viața omului blând și entuziast, a povestitorului duios care ne-a înfiorat sufletul cu schițele lui din alte lumi și din alte vremi. S'a dus alături de „Bătrânii" lui, boer cu sufletul, ca ei, bun și iertător ca ei, fără posibilități de adaptare la o viață prea grăbită, ca și ei.

Marilena Gârleanu - văzută de Iosif Iser (stânga)
Emil Gârleanu în anul 1910 (dreapta)

Tovarășa lui de boemă, de aspirații, suferinți și satisfacții a evocat înainte-mi chipul soțului iubit. Iar eu m'am silit să transmit cititorilor comoara amintirilor așa cum am primit-o.”

Citește și:

De vorbă cu doamna Elena Coșbuc

(bucuriile și dramele din viața poetului)

 

Surse:

– articolul “De vorbă cu doamna Marilena Gârleanu” – semnat de Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 19 noiembrie 1938 al revistei “Universul Literar”

- articolul “Emil Gârleanu - note bio-biografice” - publicat în numărul din 8 iulie 1928 al revistei “Universul Literar”

– articolul “Societatea Scriitorilor Români” – semnat de Victor Ion Popa - publicat în numărul din octombrie 1934 al revistei lunare ilustrată de cultură “Boabe de grâu”

Citește și:

Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți

(de vorbă cu doamna Anna Macedonski)