Întâmplări




Unul dintre cele mai importante evenimente mondene de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost fără îndoială nunta domnitorului Gheorghe Bibescu cu Maria Văcărescu – Marițica după cum era alintată - nepoata boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, o domniță renumită în epocă pentru frumusețea sa în toată Țara Românească. Povestea de dragoste dintre cei doi a început în anul 1843, în chiar seara zilei în care a avut loc ceremonia ungerii și întronării lui Gheorghe Bibescu. Noul domnitor a fost sedus de frumusețea Marițicăi de cum a văzut-o pentru prima dată. Gheorghe Bibescu și-a făcut intrarea la spectacolul de gală de la teatru, în seara întronării, îmbrăcat cu “o mantie albă, lungă și cu cute, o pelerină de samur și un gugiuman cu penaj.” Frumusețea Mariei Văcărescu strălucea într-una din lojele situate în fața celei domnești. Frumoasa doamnă era “îmbrăcată într-o toaletă strălucită cu sânul și brațele goale” și atrăgea toate privirile sălii. Răpitoarea frumusețe a tinerei domnițe nu putea să nu fie observată de Domn, “care avu ceea ce se numește un coup de foudre”. El a vizitat-o în lojă pe tânăra spătăreasă chiar în acea seară și și-a dezvăluit intențiile spunându-i că “frumusețea ei ar da o strălucire mai mare tronului Țării Românești”.





Nu v-am mai răsfățat de mult timp cu o poveste de dragoste. Poate că a venit timpul: În anul 1909 arhiducele Franz (Francisc) Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, a făcut o vizită familiei regale a României, la Sinaia. Aici a rămas profund impresionat atât de viața austeră impusă curții regale române de către Regele Carol I cât și de frumusețea și inteligența unei tinere ardelence: Melania Ionescu. Melania Ionescu, fata încântătoare a unui notar din comuna Ciuciu, de lângă Hălmagiu, din județul Arad, s-a născut în 18 iulie 1889. A crescut fiindu-i însămânțate în suflet puternice sentimente naționale. Nu doar de fațadă: în iunie 1909, cu câteva zile înainte de vizita arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia la Sinaia, în Arad intelectualii români au organizat o serbare pentru comemorarea a 20 de ani scurși de la moartea marelui Eminescu. În mijlocul acestei serbări, Melania Ionescu, fata “frumoasă, zglobie și plină de grație, tip de româncă răsărită de la poalele Munților Apuseni, se ridică mândră și trupeșă, toată parcă numai suflet și cu un glas suav, cam tremurat, dar cald și mișcător, a declamat simbolica Doină a nemuritorului Eminescu: De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate răzbate/ De-atâta străinătate…”





Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de început ai occidentalizării  societăţi româneşti, care renunța încetul cu încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de balenă  purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie de domnițele vremii. Tonul modei în micile principate române era dat în acei ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și le mai purtau o viață...”






Regele Ferdinand al României legifera prin Decretul Regal nr. 1913 din 26 aprilie 1920: “Comemorarea eroilor căzuți în război se va face, în fiecare an, în ziua Înălțărei Domnului nostru Isus Christos, din luna Mai, când floarea este mai bogată. Această zi se decretează ca sărbătoare națională și va fi serbată în toate comunele țărei printr’un parastas, prin procesiuni și serbări cu caracter național și patriotic după un program stabilit de societatea “Mormintele eroilor căzuți în război” și la care vor lua parte toate instituțiile de stat și particulare” (1). Trei ani mai târziu, luând exemplul autorităților franceze, Guvernul României “a hotărât desgroparea osemintelor „Ostaşului necunoscut" şi înmormântarea lor de veci în capitala ţării, la Bucureşti, în ziua de 4/17 Mai 1923, într'un mausoleu în faţa Muzeului Militar din parcul Carol.”(2) Ca urmare, în primăvara anului 1923 au fost organizate o serie de manifestări emoționante care au marcat ridicarea monumentului care urma “să amintească urmașilor jertfa celor care au înfăptuit Întregirea”: “un mormânt al “Eroului Necunoscut", înaintea căruia să îngenuncheze și orfanul, al cărui părinte și-a dat sufletul prin tranșee neștiute, și mama al cărei fiu nu s'a mai întors și pe care zadarnic l-a adăstat, și femeia al cărei soț a rămas pierdut, fără nume, pe câmpul de luptă”...





În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze. Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii – survola și bombarda Bucureștiul: “Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung. (...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” Acest prim atac nu s-a soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele bisericilor au alarmat populația.





Am citit într-un număr din anul 1936 al revistei “Ilustraţiunea Română” povestea cu adevărat tulburătoare a unui copil român furat de ţigani de undeva de la marginea Constanţei. Un copil pe care destinul l-a purtat prin mai toate ţările Europei dar care şi-a redescoperit la maturitate originea auzind într’o cafenea vorbindu-se româneşte. Dar să nu o să vă dezvălui eu toată povestea. O face mai bine decât mine redactorul  “S.C.” în articolul său “Cariera Mariei Berechet”: “Cu mulţi ani înaintea războiului, pe lângă mahalaua Mangaliei din Constanţa, pe unul din numeroasele locuri virane ce se aflau la marginea oraşului, a poposit o ceată de ţigani lăieţi. Şatra acestor lăieţi era compusă numai din muzicanţi şi cerşetori, veniţi tocmai din îndepărtata stepă a Rusiei, care vagabondau de ani şi ani prin toate ţările  lumii. La Constanţa şatra poposise pentru a mai aduna ceva bani, ca să plece mai departe în lume. Lângă locul und poposise şatra, se afla mica gospodărioară a lui Berechet, un modest negustor de mahala, care avea un mic copil, o fetiţă de şase ani, de o frumusețe excepţională. Tot timpul cât ţiganii au stat la Constanţa, fetiţa Maria Berechet se afla în preajma şatrei, se juca cu dănciucii, era alintată de toate femeile tribului, spre disperarea părinţilor ei, cărora le era teamă să nu fie răpită sau schilodită. Fetiţa însă, cum sunt copiii mahalalelor noastre, nu era deloc supravegheată, aşa că putea fi mereu în tovărăşia noilor ei prieteni arămii.







Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați în procesul Memorandumului se întorc în orașul natal. Sibienii organizează întâmpinarea “osândiților” la gară. Un grup de domnișoare poartă cocarde tricolore. Un gest ce pare mărunt astăzi, nu-i așa? Articolul următor, publicat în „Universul literar” din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era deloc așa: “Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul domnişoarelor române de peste munţi date în judecata tribunalului din Sibiu. Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaţilor în procesul Memorandului şi a întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore şi au făcut demonstraţii politice. Iată numele acelor domnişoare: Jos la dreapta şi la stânga sunt d-şoarele Eugenia şi Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-şoarele Elena Cunţan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunţan; la dreapta e d-şoara Letiţia Roşea. Pe pag. 4—5 dăm un tablou reprezintând scena procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.





Martie 1929 – o lună a Mărțișorului, a omagierii femeii și a... primului concurs "Miss România". Un eveniment media și de marketing al vremii, poate cel mai important după periplul Josephinei Baker în București cu celebra ei trăsurică trasă de un struț. Nu exagerez atunci când spun spun eveniment social, media și de marketing. O să încerc în cele ce urmează să vă dovedesc că afirmația mea e sustinută de fapte. S-a mai scris în ultimul timp despre acest concurs. Autorii articolelor s-au limitat - din păcate - la prezentarea fotografiilor d-rei Magda Demetrescu, prima româncă care a avut cinstea de a fi aleasă "Miss România". Concursul a însemnat însă mult mai mult: mediatizare intensă în presă – luni la rândul relatări despre concursurile de frumusete județene - care au aprins spiritele și au adus organizatorilor... reclame și sponsori - au ținut prima pagină a jurnalelor.

 



Băile publice au dispărut aproape cu desăvârsire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918. Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se  foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort".