Dem I. Dobrescu: Drumul de la giubeaua orientală la Micul Paris

Deși scandalurile de corupție în care erau implicate autoritățile locale erau mereu prezente pe prima pagină a jurnalelor interbelice, s-a întâmplat uneori ca orașele noastre să fie conduse în România de ieri și de primari vizionari. Un astfel de “conducător de urbe” a fost Dem I. Dobrescu – primar al Capitalei între anii 1924 și 1934.

 

 

Dem I. Dobrescu (nume complet Demetru Ion Dobrescu) a fost primarul care a reușit să preschimbe într-un timp record fața Bucureștiului și să transforme insalubra capitală a României în ceea ce românii numeau cu mândrie “Micul Paris”. Veți vedea însă - la finalul articolului - că nici măcar un astfel de primar nu a reușit să învingă “sistemul” și că “meritocrația” nu a fost nici atunci – la fel cum nu este nici astăzi - o caracteristică a societății noastre.

 

URBANISMUL CERE O METODA LOGICĂ

Dem I. Dobrescu, descendent al unei familii de intelectuali ardeleni, decan al Baroului București și președinte al Uniunii avocaților, a fost ales primar al Capitalei în urma alegerilor locale din anul 1929. Convins fiind că sistematizarea unui oraș nu se poate face în lipsa unui plan care să îi asigure o dezvoltare unitară, Dem I. Dobrescu a constituit o comisie de specialiști împreună cu care a elaborat un plan coerent de sistematizare al Capitalei. Dem I. Dobrescu avea convingerea că:

 

“Urbanismul este arta de a da orașelor frumosul și utilul necesar vieței moderne. Urbanistul este artistul care vede frumosul și utilul unui oraș prin temperamentul său. De aceea fiecare urbanist concepe orașul său deosebit de al celorlalți urbaniști. Urbanismul presupune o metodă de realizare, pentru că nu este destul să ai o concepție urbanistă; trebuie să ai și un plan ordonat de realizare a ei. Metoda clară ajută realizările urbaniste pentru că transformările unui oraș merg mult mai repede și mai bine atunci când transformarea se face după o metodă logică. Atunci o transformare deșteaptă altă transformare, întocmai după cum în geometrie o teoremă naște altă teoremă.”

  

Dem I. Dobrescu în anul 1933
ținând un discurs de Ziua Apei la Snagov

DE LA GIUBEAUA ORIENTALĂ LA BUCUREȘTIUL MODERN

Plecând de la convingerea că “orașul este casa comună a locuitorilor lui ți trebuie să faci astfel încât această casă comună să ajungă la cât mai mult frumos și la cât mai mult util, care să desfăteze și să îndestuleze pe cetățenii trudiți de munca vremurilor noastre grele”, Dem I Dobrescu și-a asumat încă din primele luni ale “primariatului” său acțiuni ferme care au dus în scurt timp la multe “crâcneli” ale bucureștenilor: a interzis comerțul stradal (atunci au dispărut celebrii “olteni” de pe străzile Capitalei), a salubrizat Bucureștiul ridicând din oraș câteva mii de vagoane de gunoaie, a interzis scăldatul în Dâmbovița (pe atunci cea mai importantă sursă de apă potabilă pentru locuitorii Bucureștiului).

Imagine din timpul reamenajării  Pieței Cercului Militar

Reacțiile nu au întârziat să apară. Dem I. Dobrescu a fost numit în primii lui ani de mandat “dictatorul”, “primarul târnăcop”, “tătarul de la primărie” sau “nebunul de la municipiu”. A reușit însă ca numai în câțiva ani să preschimbe aceste porecle în renume. Aceiași precupeți care la începutul mandatului adresau primarului petiții scrise în care protestau „că ce este cu atâta curățenie” și în care se mândreau că ei „au trecut veacuri întregi de murdărie și au trăit mai bine decât în curățenie” îi cereau câțiva ani mai târziu aceluiași edil: “- Mergeți înainte, Domnule Primar, pentru că omul nu se poate să vadă binele decât cu sila. Dacă mai țineți câtva timp, franțuji ne faceți, Domnule Primar!”

În anul 1934, Dem I. Dobrescu declara într-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată”: “A trebuit să declarăm răsboi crâncen aspectului balcanic al orașului nostru, să combatem obiceiurile orientale ale locuitorilor săi, să combatem murdăria și meschinăria. Am căutat să dăm un aspect mai impozant străzilor și piețelor; am scăpat de murdărie; am eliberat strada și trotuarul de barăcile de saci și rogojini; am scăpat orașul de bragă, de limonadă și de grătare. În București mai sunt colțuri urâte, dar am scăpat de colțurile oribile.

 

Am început pavarea întregii Capitale cu asfalt la centru și cu piatră la periferie, care va ridica enorm aspectul ei civilizat. Am început asanarea lacurilor, care va scăpa pe locuitori de friguri și de oftică și ne va da apă pentru spălarea canalelor. Este nevoie de a se organiza un târg de vite la Abator, iar transportul cărnii să se facă în camioane automobile higienice speciale. Deocamdată am scăpat de hodoroagele murdare care cărau seara bălegar și dimineața carnea pe care o mâncam.

 

Am dărâmat colțurile urâte. Am proiectat două parcuri noi; am luat de la Stat Grădina Botanică, care urmează să fie transformată în parc orășenesc. Orașul București și-a desbrăcat giubeaua sa orientală și el constată cu mare satisfacție că îi șade mai bine în haina elegantă a Occidentului. Am căutat să facem din București un centru de atracțiune pentru vecinii noștri. Am căutat să fac legături de prietenie cu toate capitalele dimprejur. Am ajuns la schimburi de copii pe timpul vacanței cu țările balcanice și cu excelente rezultate. Statul și orașul trebuie să atragă pe studenții balcanici prin înlesniri de viață. Numai cultura unui popor poate să dea cuceriri adânci și trainice.”

  

PRIMARUL „RĂU DE SUFLET” ȘI “DICTATURA LEGALITĂȚII”

Dem I. Dobrescu știa că “marea problemă în urbanizarea unui oraș este urbanizarea oamenilor”. De aceea, pentru a rămâne într-o permanentă legătură cu bucureștenii, a constituit comitete cetățenești care aveau rolul de a supraveghea modul de aplicare a normelor impuse de primărie în domenii de mare interes pentru cetățeni: siguranța publică, sănătatea, comerțul. Aceste comitete puteau controla chiar și greutatea și calitatea pâinii vândute de brutari. În urma aplicării acestor măsuri bucureștenii ajunseseră să ceară comercianților o “dobrească” dacă voiau să cumpere o pâine corect cântărită sau o “dobrească de vin” atunci când solicitau un pahar de vin care să nu fie “îndoit cu apă”. La finalul mandatului „nebunul de la Municipiu” își amintea:

 

“A contribuit ca să-mi formeze reputația mea de dictator și rigida mea legalitate. Sub primariatul meu n’a fost nici o abatere fără sancțiuni: sancțiunea cădea automat și mecanic, pe prieten ca și pe adversar. N’a avut trecere excepțională la mine absolut nimeni. Nici un fel de intervenție lăturalnică n’a fost cu ecou. Nu s’a întâmplat nici o revenire asupra vreunei hotărâri luate. N’am dat nici o rezoluție  unui prieten ca frate pe care să nu o dau și unui dușman de moarte. Nu poate spune nimeni că s’a bucurat de favoarea mea. Cu modul acesta în cei cinci ani de primariat ai mei, n’a fost altă violență decât violența legii și altă dictatură decât dictatura legalității. Dar am realizat mai mult cu entuziasmul decât cu dictatura mea legalitară. Nu poate fi realizator decât omul care vede viața în formă de icoane și care se închină cu evlavie la icoanele sale. Totdeauna numai ce iese din inimă, merge la inimă. În al doilea an de primariat, unii oameni de la mahala îmi sărutau mâna, ca la popă, pentru că îi scoteam din noroi și pentru că vorbeam cu ei ca om și nu ca primar.”

Hotelul Frascati
înainte și după "aliniere"
și modernizare

Același primar “dezvăluia” în anul 1934 cititorilor “Realității Ilustrate” câteva dintre mijloacele - mai puțin ortodoxe dar eficace - folosite pentru a reuși să “urbanizeze oamenii”:

 

“Eu am făcut economie de durere omenească pentru că nu am luat decât forma aparentă a răutății. Când am găsit abateri grave generalizate, îmi căutam o victimă căreia îi aplicam pedepse grave. Cu modul acesta o făceam să țipe tare, pentru ca să sperie ea pe ceilalți. Anunțam la gazete condamnări fictive și numeroase amenzi sălbatice. Cu modul acesta terorizam pe vinovați cu pedepse imaginare. De asemenea dam ordonanțe că voi sparge butoaiele găsite pe trotuar și că marfa va fi vărsată. Am spart un singur butoi, pe care l-am plătit, dar am rugat pe gazetari să mă atace ca și cum aș fi nenorocit o sută de negustori.

 

S’au și dat diferite nume la ziare, dar fictive și fără adrese. Am amenințat că voi închide apa și lumina cetățenilor care nu-și vor curăța zăpada de pe trotuar. Nu am închis la nimeni nimic dar am rugat pe jurnaliști să mă atace, că aș fi închis și nenorocit zeci de contravenienți cu magazine, cu bodegi, cu prăvălii, etc. Și pe cât a fost posibil, am ajuns la rezultate practice mulțumitoare. Pentru ca să ajungă la marea disciplină cetățenească, pusă de mine în anarhia generală cu aceste mijloace, orice alt primar ar fi trebuit să aibă la îndemână pedeapsa închisorii.”

  

CONSTRUIREA “MICULUI PARIS”

Realizările lui Dem I. Dobrescu în cei cinci ani în care a fost primar al capitalei pot fi considerate ca fiind cu adevărat unele spectaculoase. Între 1929 și 1933 au fost lărgite, aliniate și modernizate Calea Victoriei, Calea Griviței, Calea Rahovei, Calea Văcărești, Calea Dudești, strada Colonel Ghica, Șoseaua Colentina, Șoseaua Pantelimon etc. Au fost reamenajate Piața Universității și Piața Cercului Militar. A fost amenajat în forma pe care o cunoaștem azi Dealul Patriarhiei – lucrările fiind finalizate “în doar 50 de zile și de nopți”. Trebuie să remarcăm faptul că pe pavajul care a fost pus în timpul acestor lucrări pe drumul care conduce către Patriarhie putem să călcăm și astăzi, deși au trecut aproape nouă decenii de atunci. În perioada acestui mandat au fost executate poate cele mai ample lucrări de pavare a străzilor – atât a arterelor centrale cât și a străzilor periferice – din istoria Bucureștiului. Au fost extinse rețelele de iluminat electric, de apă și de canalizare. Au început tot atunci lucrările de asanare și de reamenajare a lacurilor și a bălților bucureștene.

Pavaj montat în anul 1929 de pe drumul ce duce spre Patriarhie
- pavaj care mai rezistă și astăzi

Au fost construite în timpul mandatului lui Dem I Dobrescu marile ștranduri populare ale Bucureștiului (vezi și articolul ”Ștrandul Kiseleff – cel mai mare bazin din Europa în anul 1929”). Au fost reamenajate Parcul și Lacul Snagov – lucrări finalizate în anul 1933 – care au devenit repede locurile cele mai căutate de bucureșteni pentru a-și petrece timpul liber (vezi și articolul ”Farmecul Snagovului de altă dată”).

 

Nici aspectele sociale nu au fost neglijate. În anii de criză economică au fost înființate ceainării și adăposturi gratuite pentru oamenii fără casă și au fost înființate cantine pentru cei săraci. Primarul a dispus identificarea cazurilor severe de sărăcie iar familiile sărace au primit ajutor de la primărie. Revista "Ilustrațiunea Română" saluta finalizarea construcțiilor din primul cartier de case pentru muncitori, funcționari și intelectuali în primul la de mandat al lui Dem I. Dobrescu:

"O adevărată minune s'a petrecut la una din periferiile noastre prin ridicarea rapidă a unui cartier model de locuințe ieftine pentru muncitori, mici funcționari și intelectuali, grație frumoasei inițiative luate de d-l Primar Dem. Dobrescu. Într’adevăr de ce se consideră ca o minune și-un eveniment important, ridicarea a 50 de case modeste la capătul Căii 13 Septembrie, când acest lucru ar fi putut trece neobservat? Răspunsul consistă în faptul că autoritățile chemate a se îngriji cu acest soi de lucrări au ieșit din tradiționala indolență și-au pornit cu temei la lucru." ("Ilustrațiunea Română" din 7 decembrie 1929).

Grup de case sociale pentru intelectuali
din noul cartier construit în anul 1929

Toate aceste lucrări au fost finalizate doar în 5 ani deși lui Dem I. Dobrescu i-au fost puse numeroase bețe în roate atunci când voia să facă exproprieri sau să demoleze construcțiile care împiedicau realizarea proiectelor de modernizare. Multe antipatii i-au adus și solicitările de a fi interzise defrișările în pădurile mari care înconjurau capitala – păduri despre care credea că trebuie să intre urgent în patrimoniul primăriei. Atunci când oficialitățile îi puneau piedici, Dem I. Dobrescu apela la sprijinul cetățenilor:

  

CETĂȚENII DONEAZĂ PRIMĂRIEI

“Mi s’au dat de către cetăţeni de bună voie zeci de mii de metri pătraţi de teren gratuit. Numai din ambiţiunea de a se civiliza pe o stradă civilizată, am văzut bătrâni săraci cari şi-au tăiat singuri casele ca să se pună la aliniere. În acelaşi mod, am putut să realizez într’un an, pe toate căile de penetraţie, atât cât alţii n’ar fi aliniat nici în 20 de ani. O femeie săracă din calea Văcăreşti, care îmi oferise gratuit 200 de metri pătraţi, îmi spunea privindu-mă drept în ochi:

- Domnule Primar, taie în carne vie şi fă frumos.

Un primar care n’ar fi crezut în minunile inimii omeneşti, n’ar fi realizat nici un sfert, cu sărăcia generală şi cu formalismul legal.”

Parcul si plaja Snagov  în anul 1933
după finalizarea lucrărilor de reamenajare

Dem I. Dobrescu povestea în anul 1934: “Ca să ilustrez sistemele mele de lucru, voi termina cu două anecdote adevărate. Pe o stradă din sectorul de galben, o singură bătrână săracă nu voia nici în ruptul capului să dea teren gratuit ca să pot să aliniez. M’am dus eu la faţa locului şi s’a legat între noi următorul dialog, scos din observaţia că bătrâna conserva urmele adevăratei frumuseţi:

- Bine bătrâno, nu-mi dai d-ta puţin teren ca să-ţi fac aici o stradă frumoasă, frumoasă cum ai fost d-ta în tinereţe?...

- Ehei, maică, cu adevărat că am fost frumoasă – spuse bătrâna luminându-i-se faţa de amintiri — se uitau tinerii la mine ca la o poză.

În urma acestui dialog prietenesc, bătrâna mi-a dat terenul.

A doua anecdotă. După cel de al doilea an de primariat, cu dictatura mea legalitară şi aparentă, reuşisem să mă fac temut de cetăţeni. Lumea îmi spunea „tătarul de la primărie”, „primarul Kemal Paşa” şi „nebunul de la Municipiu” . Dar, cu toate aceste porecle, totuşi eram respectat şi aveam autoritate. În acest timp se prezentă la mine un partizan foarte supărat, care îmi spuse că s’a injurat şi că era gata să se bată cu un anumit adversar:

- Dar de ce? - îl intrebai eu.

- Nu pot să vă spun domnule Primar, că mi-e ruşine.

- Dar când te rog eu...

- Domnule Primar, spunea că... sunteţi nebun.

- Bine nenorocitule – îi răspunsei eu - eu lupt de doi ani ca să-mi fac reputaţie de nebun şi tu vrei să mi-o strici?”.

  

NICI O MINUNE NU ȚINE

Popularitatea “primarului târnăcop” a crescut atât de mult printre bucureșteni încât oponenții săi politici au apelat la toate mijloacele de care dispuneau pentru a obține înlăturarea lui de la primărie. Una dintre primele măsuri luate de I. G. Duca după venirea liberalilor la putere în anul 1933 a fost suspendarea din funcție a lui Dem I. Dobrescu (13 noiembrie 1933). 

 

Dem I. Dobrescu - văzut de Victor Ion Popa

 

Spre surprinderea tuturor, această suspendare a declanșat importante proteste în stradă ale bucureștenilor care cereau repunerea în funcție a celui numit în primii lui ani de mandat “nebunul de la Municipiu”. Pe moment, Dem I Dobrescu a fost repus în funcție în 26 noiembrie 1933 – dar a fost eliminat definitiv de la primăria Bucureștiului câteva luni mai târziu (18 ianuarie 1934).

Surse:

- articolul “Cum vor fi Bucureștii în viitor” – semnat Dem I. Dobrescu - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 19 februarie 1934

- articolul “Dem I. Dobrescu primarul Micului Paris” – semnat Voicu Hetel