Două prezențe ne însoțesc aproape întotdeauna în încercarea de a ne imagina locuri din lumea începutului de secol XX: sunetul tânguitor și domol al unui vals care se scurge usor din cutia magică a unei flașnete și imaginea bătrînului vânzător de vise și de promisiuni ascunse într-un mic bilețel urzit doritorilor de bătrânul papagal multicolor. Tocmai de aceea nu o să-i separ pe cei doi vechi și nedespărțiți prieteni nici aici, pe paginile blogului (dar și pentru că, în perioada interbelică, de cele mai multe ori flașnetarul și vânzătorul de bilete de papagal erau una și aceiași persoană). O să vă rog să-i privim împreună prin ochii, uneori mult prea cârcotași, ai unor contemporani de-ai lor, reporteri ai săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:
MUZICANȚII STRĂZII - FLAȘNETARII
Flașnetarul |
„Din stradă se aude
cântată fals melodia unui vals vechi, care a legănat la vremea lui visurile
bunicii. Cântecul monoton se ridică penibil, cu scârțâituri și „ofuri"
până la fereastra noastră. De peste tot au apărut capete. O femeie ciufulită, cu
capotul de casă tras în grabă peste umerii goi, apare la o fereastră deschisă.
O bătrână, care stătea de mult și privea în stradă, schițează un zâmbet
melancolic. Servitoarele, cu tingirile spălate în mână, le șterg chicotind. A
intrat în curte flașnetarul. E un om fără vârstă, cu părul și mustața
negre, dar cu obrazul săpat de cute. În privirile șterse de aburul vremii, se
vede că nu mai e în prima tinerețe. În cutia lui cu muzică, de unde scoate
atâtea note false, strangulate, mai are și proviziile pentru dejun și un papagal
mic, verde, care nu știe să vorbească, dar se zborșește la copiii care nu-i dau
pace. Flașnetarul acesta e o personalitate. Sub conducerea lui se află un
atelier pentru fabricarea sulurilor de cântece cu peste 15 flașnetari, care
pornesc în fiecare dimineață în toate colțurile Bucureștilor, ducând în cutia
lor cu muzică, daruri pentru naivi, pentru fetișcane amorezate, pentru văduve
cu speranțe.
Muzică și bilete de papagal |
Bilețelele frumos
păturite, pe care le scoate papagalul din cutie, sunt toate opera literară a
flașnetarului nostru. Efortul lui nu e prea mare, fiindcă are numai două serii
de texte, care diferă prea puțin. Un text pentru femei în se care spune că vor
lua de bărbat pe un anume Andrei și că vor trăi până la 86 de ani, avînd mulți
copii, mulți bani și multă fericire. Și un text pentru bărbați, în care afirmă
că se vor căsători cu numita Margareta, vor trăi până la 92 de ani, vor avea
mulți copii, mulți bani și multă fericire...
Împărțitorii de
optimism, flașnetarii, parcurg străzile învârtind din manivelă, ochind fetele
sau tinerii sentimentali și „schimbând sulul”: când „valsul dimineții”, când
„hora de la Măgurele". Flașnetarii, conduși de personajul de care
vorbeam mai sus, constituie o breaslă cu totul închisă. Prea puțini știu că nu
e ușor lucru să te faci flașnetar și că, în primul rând, îți trebuie concursul
celorlalți breslași. În cazul când un individ arată prea multă inițiativă, să
fie sigur că nu va mai putea străbate mahalalele învârtind din manivela cutiei
lui cu muzică. Printr'o „mică minune”, sulul cu muzică, oricare ar fi el, va
hârșâi lamentabil între posturile sonore ale flașnetei. O mână dibace a știut
să schimbe peste noapte o rotiță, sau a tras o urmă fină cu acul peste toate
sulurile și... nu mai poate exercita profesiunea de flașnetar.
- Oare
azi ce mi-o ieși ?
Fiecare
bilet mov, bleu sau roz dă noi emoții, ca și cum ieri, alaltăieri sau acum o
săptămână nu ar fi încercat aceiași neliniște
delicioasă. „Planeta" e un adevărat viciu! (...)”
(articolul
„Muzicanții străzii” – semnat „I.” – „Ilustrațiunea
Română” din 9 octombrie 1935 citit din Biblioteca Digitală a Bucureştilor).
BILETE DE PAPAGAL
- Coco, frumos,
un bilet pentru domn, Coco, frumos un bilet pentru copil ! Coco, frumos,
frumos, frumos... Până ce inteligentul Coco scotea, în vârful ciocului
încovoiat ca o secere, cu îndemânarea unui adevărat scamator, biletul
miraculos...
Am privit multă vreme
papagalul în jurul căruia ochii copiilor și ai unui impozant număr de gură
cască iradiau lumini de bucurie...
- Coco, și mie
unul ! spuse o fetiță ca de cinci anișori, cu glasul rugător.
Coco o privi
nedumerit cu ochiul său aproape imobil, negru, mic și lucios, ca o mărgea
de sticlă neagră; își privi apoi stăpânul, fără de care nu făcea o mișcare; și
când acesta îi porunci din gâtlejul răgușit să „servească” mica domnișoară,
papagalul îi scoase un bilet alb, prăfuit... Fetița desfăcu biletul, îl citi cu
atenți; apoi încruntându-și sprâncenele, scoase un țipăt de indignare.
- Mincinosule !
Ăsta-i bilet pentru domn...
Fetița, flașnetarul și papagalul Coco |
Copiii isbucniră
într'un râs sgomotos, prelung, bătând din palme și urlând:
- Coco
mincinosul! Coco mincinosul...
Stăpânul
papagalului - un flașnetar vagabond deprins cu surprizele meseriei – nu’și
pierdu cumpătul... Așteptă să se risipească minuscula furtună pe care o
deslănțuise ceata copiilor înnebunită de veselia unei asemenea întâmplări apoi
se adresă fetiței care rămăsese singură, stupefiată, cu biletul în mână:
- Ai făcut ceva
drăcușorule...
- N'am făcut
nimic...
- De ce nu porți
cercei la ureche ?
- Fiindcă nu mă
lasă tăticul...
- Atunci cu
siguranță că te-ai îmbrăcat vreodată băiețește...
Un vals de demult |
Fetița se înroși până
în vârful unghiilor. Aplecă capul rușinată răspunzând cu gura pe jumătate...
- Da, adevărat. Dar
de unde știe Coco ? M'am îmbrăcat... o singură dată cu pantalonii fratelui
meu...
O nouă furtună de
râsete, țipete, aplauze. Copiii, în culmea fericirei, aclamă pasărea cu pene
verzi, care stă mândră deasupra cutiei cu bilete...
- Bravo Coco!
Bravo, bravo, bravo! Tu ești cel mai mare ghicitor din România...
- Bilete, bilete,
bilete...
Câte minți n'ați
încălzit voi, cu vraja minciunilor voastre, pe care naivii drumului le cumpără
și le savurează; câte fericiri momentane n’ați încropit în sufletele care
cred în minunea ghicitului; câte iluzii n'ați aprins pentru a le
stinge!” Și poate că în vuietul străzii se aude "Balada
flașnetarului":
N'avea nici douăzeci de ani
Când a plecat, fugar, de-acasă,
S'adune glorie şi bani.
Cu plete lungi, mustața rasă,
Şi-n suflet cu ‹‹puțin îmi pasă!››.
Dar visul lui de proletar
Vis a rămas.
În viața-i goală,
Nu s'a-'ntâlnit decât cu-o boala.
— Și d'aia azi e flașnetar.
(“Balada
flașnetarului” – Haralamb G. Lecca
publicată
în reviste “Familia”
numărul din 9/21 noiembrie 1897)
(articolul
„Bilete de papagal” – semnat „T.” – publicat în revista „Ilustrațiunea
Română” - numărul din 15 iunie 1932 - disponibil în Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
frumos era pe vremuri,atat de multe bucurii simple.multumim pentru reamintiri!
RăspundețiȘtergereMăcar amintirile frumoase să nu le pierdem...
ȘtergereOf.. Nu am văzut flașnetari, dar am văzut oameni cu biletele – Planete �� la bâlciurile de la Duminică Mare,s-au mai ținut o vreme și prin anii '90, și da : avea omul ăla papagali și o cutie cu bilețele. În ultima vreme le lipeau niște poze mici, tata a zis că erau luate de la vreun fotograf, care nu reușise să le vândă celor care le comandaseră. Erau amuzante, bineînțeles că erau amăgiri, dar era plăcut să afli că vei trăi vreo sută și doi ani.. Flașnetă nu am văzut decât în poze și în filmele de arhivă. Parcă e o scenă și prin Titanic Vals..
RăspundețiȘtergereFoarte frumos articol.