Mici meseriaşi de altădată

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din perioada anilor ‘30 o reprezenta comerțul ambulant. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “olteni” îmbrăcați cu cămăși lungi și albe, “moți” cu tot felul de obiecte și de farfurii din tinichea, “bulgari” și “turci” care îți ofereau bragă, înghețată sau alviță. Mai erau “evreii” cu joben negru și cu pantofi de lac, cumpărători de haine vechi și “țiganii” care te îmbiau la tot pasul cu “porumbelul fierbinte” sau cu “floricele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului…

 

Din lumea străzilor bucureștene nu puteau lipsi micii meseriași și zilierii, care își ofereau serviciile în "locurile de adunare" – adevărate burse ale locurilor de muncă - știute de toți bucureștenii. Cele din Piața Mare (Piața Bibescu Vodă) sau din grădina bisericii Sf. Gheorghe erau doar două dintre ele. O lume pestriță și gălăgioasă alcătuita din cizmari, tinichigii, tâmplari, coșari sau spoitorese așteptau aici ofertele de “lucru pentru o zi”.

"Bursa locurilor de muncă"

“O lume pestriță la port și la vorbă, un mozaic de transilvăneni, bucovineni și regățeni înfrățiți în nevoi, în fața vârtejului amețitor al Capitalei care râde și plânge, al Capitalei luminilor orbitoare, al luxului, al risipei, al sărăciei și al mizeriilor de cea mai sfâșietoare speță. De aceea, această lume de oameni nevoiași, are o înfățișare ciudată: fețe triste, ostenite, cu priviri nostalgic rătăcite în zare așteptând ceva care nu mai vine; oameni cu gândul dus departe, în satul din care au dezertat în lupta aprigă a vieței; frunți încrețite pe care doar glumele celor ce au bătătorit orașele cât le mai luminează. Așteaptă cu toții, sub cerul liber, ca într’o imensă sală de așteptare a unei gări în care pasagerii de clasa a treia, cu desagi și bagaje, așteaptă un tren care nu mai vine…” (articolul “În lumea celor mici” – “Ilustrațiunea Română” din 24 octombrie 1929).

“Pe străzile Capitalei noastre, care este în același timp punct de încrucișare a științei occidentale cu moravurile Orientului, desigur că nu poate fi vorba de meserii de artă, pe trotuar. Întâlnim adesea, în amurg și noaptea la lumina palidă a felinarelor de gaz, obiecte de tâmplărie și chiar de sculptură. Măsuțele şi scaunele pentru diferite scopuri - măsuțe de joc de cărți, de șah, de ceai, busturile din ghips cu reflexe de marmură ale lui Napoleon și Mihai Viteazul, fug de lumina zilei, ca iluzia să fie mai completă, iar cumpărătorul să fie mai ispitit a cumpăra “opera de artă”.

În aşteptarea unui "angajator"

Cizmarul însă, care nu are a se teme de nimic, deoarece cu puțină sfoară ceruită, un ac, o sulă, un lighean de apă, unde se moaie curelele de transmisie care vor deveni pingele, corespunde unei necesități urgente, el stă cu “atelierul” - o ladă răsturnată și un scăunel – la colț de stradă sub un copac pe maidan, sau alături de prăvălioara pe rotițe a unui vânzător de fructe și legume. Clienții cizmarului sunt oameni tot atât de nevoiași ca și el: mici slujbași pe la autorități, oameni de serviciu, vânzători de prăvălie al căror timp liber nu depășește răstimpul de la serviciu până acasă. Pe drum, adăstând un sfert sau o jumătate de oră, ei și-au îndreptat tocurile, și-au reparat pingelele, și-au cusut vreo ruptură la ghetele care se înnoiesc o dată la doi ani, de Paști.

Cizmar

Tinichigii se văd mai rar; desi nu lucrează în stradă ci în vreun subsol sau magazie de scânduri vechi, marfa tot pe stradă şi-o vând ca şi geamgii. Un lighian, un făraş, un cazan, o cursă de şoareci, un grătar, sunt obiecte care fac trebuinţă mare şi lipsesc aproape întotdeauna din gospodărie, mai cu seamă când e urgentă nevoie de asemenea lucruri. Iar tinichigiul care se urcă pe acoperiş să puie un petec de tablă pe locul ruginit de unde la zile de ploaie picură'n casă, el poate fi văzut în fiecare dimineaţă trecând drumul spre piaţă, în mâna stână cu toate uneltele: cleştele, ciocanul, cuiele, cositorul, vârâte într’o paporniţă de papură naţională, specifică “operă de artă”. Un călător străin în trecere prin Bucureşti s’ar putea întreba:

- Şi găsesc asemenea meseriaşi de lucru? Ei nu prezintă nici o garanţie…”

 

Coșar

 

Garanţie prea multă nu prezintă desigur, dar au o sănătoasă poftă de mâncare şi o familie de întreţinut. Pe umă nici nu e în interesul ordinei sociale ca obiectele să nu se strice niciodată; cu cât munca e mai “pirpirie” cu atât au şi meseriaşii mai mult de lucru.

Tinichigiu

Fără a fi într’un număr prea mare, coşarii care se poartă într’un costum de mare spectacol, având cu negreala obrazului şi cercurile cu ţepi din jurul braţului înfăţişarea de veniţi din Infern sau de la Opera Mare, au de lucru de două ori pe an: toamna şi primăvara. Iarna şi vara, acolo unde n'au lucrat coşarii, vor fi cu siguranţă chemaţi pompierii, care sunt ceva mai costisitori şi mai siniştri.

Coşari

Sclavia - cine nu ştie – s’a desfiinţat de mult în afară de a femeii de serviciu. Dar de cele mai multe ori omenia stăpânilor de sclave e atât de mare că sclavele nu bagă de seamă situaţia lor reală. Nu există în ţara noastră o legislaţie de ocrotire a salariaţilor casnici; ori de câte ori s'a legiferat vreo dispoziţie în favoarea muncitorilor, s'a adăogat “cu excepţia salariaţilor casnici". 

 

Totuşi numărul servitorilor şi a servitoarelor care descind în fiecare săptămână în gara Capitalei, venind din Basarabia, Bucovina şi mai cu seamă din Ardeal, e atât de ridicat, că alături de oficiile de plasare ale autorităţilor mai lucrează numeroşi plasatori clandestini - şi însăşi strada şi grădina publică, unde cucoanele vin să-şi aleagă slujnicile. Grădina bisericii Sf. Gheorghe a fost multă vreme un “obor” de fete şi de femei de casă, bine cunoscut de toate bucureştencele.

Spoitorese

Mult mai vesele sunt “chivuţele", spoitoarele, care adastă în cârduri oacheşe, cu bidineaua ridicată'n sus, pe umăr, mult de-asupra capului ca un steag şi o firmă. Nu le place munca ne'ntreruptă, plătită lunar şi într'un fel au dreptate, căci nu place nimănui. Se mulţumesc cu puţin, ca să aibe satisfacţia atât de omenească de a munci puţin. Şi aşa se face că “chivuţele" sunt totdeauna vesele iar “climatul" lor sufletesc atât de înrudit cu al cuconiţelor care le angajează. Dar muşterii nu se'nghesuie totdeauna după astfel de disponibile meserii, tocmai pentru că ştiu că le găsesc oricând. În adăstarea lucrului, bărbaţii şi femeile recurg la derivaţii sufleteşti, care nu se deosebesc întru nimic de ale bucureştenilor culţi şi avuţi.

Cucoana verifică
 actele chivuţei

Chivuţele, servitoarele, stau de taifas şi clevetesc întocmai ca doamnele din lumea mare. Cizmarii, tinichigii, tâmplarii, coşarii pun la cale un joc de cărţi, care poate să ţie toată ziua, sau o rişcă – pajura sau capul unei monede aruncate în sus din care se trag uneori bătăi din glumă precum şi alte îndemânări, mai puţin recomandabile: mânuirea clandestină a unei perechi de cărţi ascunse în mânecă şi zvârlirea monedei astfel ca să cadă figura sau capul, după voie şi fără greş. Uneori se alcătuieşte, sub un gard sau la un grilaj, câte o “bibliotecă" orală. Un meseriaş care ştie carte citeşte celorlalţi ciuciţi în jur, ultimele evenimente de la Liga Naţiunilor sau procesul averii dobândite de un fost ministru.”

Tăietorii de lemne

Sursa: articolul “Toate meseriile pe stradă” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 20 noiembrie 1935 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor