De ieri și de azi: Confesiunile unui lustragiu pitic

Recomandări:

Confesiunile unui lustragiu pitic

Cândva o prezență cotidiană pe străzile Bucureștiului, lustragiii – sau văcsuitorii de ghete cum li se mai spunea - își așteptau mușteriii în mai toate intersecțiile importante, înarmați cu scaune pentru clienți și cu nelipsita lădiță în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii și cârpe. Unul dintre acești anonimi ai străzii era Vasile – un micuț în vârstă de numai 6 ani – un copil care imediat după răsăritul soarelui își lua lădița și cutia de conserve care-i servea drept scaun și pornea grăbit spre centrul Capitalei. Povestea acestuia (publicată în numărul din 22 septembrie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”) o puteți citi aici: Povestea ilustrată a unui lustragiu interbelic

 

Povestea lui Gheorghe Voicu

 
Vă propun astăzi povestea unui alt lustragiu interbelic. Este vorba despre Gheorghe Voicu, fratele celebrului lustruitor pitic din fața Universității

“Una din cele mai populare figuri ale Bucureștiului este, fără îndoială, lustragiul pitic din fața Universității. Proiectat pe peretele înalt dinspre statuia Brătianu, văcsuitorul cu picioarele curbate și mersul ca de rață, vrea parcă să arate și mai flagrant contrastul dintre majestuoasa înfățișare a Universității și statura sa, ce de abia se ridică de la pământ cu câțiva zeci de centimetri. Dar nu despre el va fi vorba aici, ci despre un frate al său. Mic și el, lustragiu și el, simpatic la superlativ și maestru în obținerea lustrului. Nu știu dacă lui frati-său ‹‹Universitarul›› i-a convenit sau nu să-și aducă în Capitală un concurent în toate direcțiile: și la statură și la arta văcsuitului. Cert este că într'o zi, în b-dul Carol, peste drum de Universitate și, oarecum, „vis-a-vis" de Ministerul de Domenii, s'a instalat un lustragiu care seamănă leit cu vechea cunoștință a bucureștenilor. Dar care nu era ea. Noul oaspete și negustor este Gheorghe Voicu, plecat din provincie să cucerească Capitala cu arta lui de-a ‹‹face să sclipească ca lacul până și o piele nenorocită de vițel››. 

- Cum de te-ai decis să vii la București? Nu te-a speriat orașul cu atâta lume grăbită și cu atâtea mașini ce-ți amenință viața la fiece moment? 
- Nu! - face sigur de sine interlocutorul meu. La provincie nu mai mergea, a fost o vreme când și acolo se putea câștiga, dar cum toți fug la București, din zi în zi eu îmi vedeam numărul clienților micșorat. Și-atunci mi-am zis să fac și eu la fel ca ei și să viu să-mi încerc norocul în Capitală. Oi fi eu mic - mi-am zis - dar n'am să mă pierd, căci nici frati-miu nu s'a pierdut. 
- Și crezi c'ai nimerit-o? 
- Până în prezent, mulțumesc lui Dumnezeu. Îmi dă concursul toată lumea. Zău, nu știu de ce, dar clienții nu mă ocolesc. Nu-i vorbă că și eu îi mulțumesc, ca nimeni altul. Îmi merg mâinile ca la o mașină. Și cu toate astea de abia mă ajung - îmi spune trist lustragiul, în timp ce de sub periile conduse de el apare ca o oglindă, strălucirea lustrului. 
- Domnule, grea e viața în București! La Oltenița, unde am stat în ultimii paisprezece ani, mă ajungeam, eu cu familia, doar cu douăzeci de lei pe zi. Aici nici o sută nu îmi e destul. Și-apoi chiria, aia mă omoară! Patru sute de lei pe lună, o magherniță la mahala. Păi, să vezi dumneata ce-am închiriat eu la Oltenița cu șaptezeci de lei lunar. 
- Cum - îl întrerup - ai acolo casa dumitale, pe care ai închiriat-o? 
- Sigur! Sunt proprietar de câțiva ani. Cu greu, din muncă trudnică, din zori până'n noapte, am izbutit să-mi ridic o căsuță cu trei odăi la Oltenița. M'am zbătut s’o fac pentru fii-mea, Sofica, ca s'o aibe de zestre. Ei bine, casa mea din Oltenița, înainte de a veni în București, am închiriat-o cu șaptezeci de lei pe lună. Trei camere, nu una. Singură, și în centru, nu ca aici unde stau eu, după Parcul Rahova, şi pe care-o plătesc cu patru sute. 
- Ai pomenit de fiica dumitale. Ea cum arată? 
- E și ea mică ca și mine, deși țineam foarte mult să semene nevesti-mi, care e înaltă și bine făcută. Dar e vrednică fetița, bună, și așa sper să o pot mărita când i-o veni vremea, mai ales că i-a pus taică-su - spune el cu mândrie - ceva deoparte... Dacă o izbuti să'nvețe și vreo meserie o să fie și mai bine. Dar nu cunosc încă prea bine lumea de pe aici, ca s'o rog să o recomande la vreun atelier de croitorie sau la vreo fabrică. Dar când m'oi face și eu cunoscut în București, ca frati-miu, de la Universitate, sunt sigur c'o să găsesc o inimă miloasă să-mi ajute să învețe și ea o meserie.”



"LA MINE SERVICIUL E ANTISEPTIC"


“Deși Voicu şi-a terminat lucrul și pantofii mei strălucesc la soare, mai rămân până la venirea unui nou client. Am timp să observ că, după ce a isprăvit lustrul, văcsuitorul a tras o dușcă de apă, apoi și-a spălat mâinile și și le-a șters cu prosopul. 
- La mine serviciul e antiseptic - ca la frizerie - mă lămurește el, vorbind foarte serios. Microbii sunt ai naibii, de la mână, odată ți se urcă în gât sau în ochi și atâta e de ajuns să cazi la pat. De aceea eu am un principiu: mă spăl pe mâini după fiecare pereche de pantofi sau ghete lustruite, ca să dau jos microbii.” 

Lustragiul pitic din P-ța Brătianu
aplicând "măsurile antiseptice" după fiecare client

AMINTIRI DIN VREMEA RĂZBOIULUI 


“După această operație Voicu - care se arată a fi și fire sensibilă de poet – își udă florile, pe care le puteți observa într'una din fotografii și apoi ar vrea să'nceapă să citească jurnalele. Le are pe toate: 
- Ca să nu se plictisească clienții - îmi explică el. 
- Ei, ce zici, o să avem război?
- Nu ştiu - răspunde lustragiul. Dar tare n'aș vrea, că l-am mai făcut odată și știu ce'nseamnă. La recrutare am fost eu mic, într'adevăr, optzeci și unu de centimetri, așa că nu m'a luat pe front, dar în timpul războiului am pansat mii de răniți la spitalul din Iași. Când îmi aduc aminte cum veneau soldații acolo, mi se rupe inima și mă apucă fiorii. Să ne ferească Dumnezeu! 
Curios să știu cum își duce viața, în afara profesiunii, mai pun câteva întrebări, profitând de faptul că n'a apărut încă un alt client: 
- Ai fost vreodată la cinematograf ? 
- Tare-mi place să văd stafiile alea cum încep să meargă și să vorbească de cum se face întuneric în sală. Dar n'am fost decât de două ori până acum: o dată la un film cu „banda veselă", la care m'a trimis un domn de zicea că unu de-acolo seamănă cu mine - și a doua oară la un film cu Tarzan. M’aș mai duce, zău, dar nu-mi dă mâna. Și-apoi nu prea am haine bune, pentru cinematograf. Când oi ajunge să-mi fac un costum - de zece ani port aceiași pantaloni - pun la bătaie un pol și mă cinstesc și eu și fiică-mea c'un film.” 

CE SPUNE ȘTIINȚA DESPRE PITICI 


“Înainte de a încheia aceste rânduri, țin să mai spun câteva cuvinte despre acești - rămași necrescuți - oameni - așa cum îi vede știința medicală și istoria. În medicină nu există cuvântul „pitic", ci oamenii de felul celui de care m'am ocupat aici sunt cuprinși în tipul numit: nanism. Sunt mai multe feluri de nanism: unii oameni din această grupă rămân și pitici, dar sunt și întârziați din punct de vedere psihic, alții dau semne de senilitate, iar alții sunt numai pitici, având toate celelalte facultăți normal dezvoltate. Din această grupă (nanism fără infantilism) desigur că face parte și Gh. Voicu, lustragiul, și fratele său „Universitarul“, care au o viață psihică și o inteligență normală, dar care au rămas pitici, din cauza sclerozării cartilagiilor ce n'au mai permis creșterea. (...)” 


Sursa: articolul “Curiozitățile Capitalei” - semnat Liviu Floda – publicat în  revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 15 august 1939 - disponibil online în Colecția B.C.U. "Lucian Blaga" Cluj Napoca

 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu