6 noiembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Turtucaia: Orașul pictorilor din Cadrilaterul interbelic


În peisajul cultural al României Mari, puține locuri exercitau o fascinație atât de puternică asupra artiștilor precum Turtucaia.
Portul din Turtucaia - carte po;tală interbelică
Portul din Turtucaia  
 
În 1935, cu puțin timp înainte de pierderea Cadrilaterului, micul târg de pescari de la malul Dunării îmbina farmecul oriental și arhitectura balcanică într-o atmosferă plină de nostalgie și energie artistică.  


„Peisagii nipone” pe malul Dunării


Reporterul Alex. F. Mihail, într-un reportaj de colecție publicat în revista „Realitatea Ilustrată” (numărul din 11 decembrie 1935), descria sosirea în port asemeni unei descinderi într-o lume exotică, aproape neverosimilă pentru această parte a Europei:
"Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n'ar prinde, dintr'o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer.”

Turtucaia: Între gloria culturală și trauma militară


Deși pentru mulți români numele orașului trimitea cu gândul la înfrângerea dezastruoasă din august 1916 (soldată cu peste 6.000 de morți și 28.000 de prizonieri), în perioada interbelică, localitatea a reușit să se redefinească datorită pitorescului ei.

Devenită parte a României în 1913, Turtucaia a fost, timp de aproape trei decenii, „casa” multor comunități etnice care trăiau într-un echilibru fragil, dar fascinant. 

Cadâne, șalvari și mori de apă: Ultimul bastion oriental


Dincolo de istoria sângeroasă, viața cotidiană a orașului în perioada interblică păstra un ritm patriarhal. Alex. F. Mihail observa cu un ochi critic, dar curios, contrastul dintre resturile fortificațiilor vechi și viața colorată a mahomedanilor:
„Turtucaia româneasca este singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu șalvari și mahomedani cu fes și turban. În preajma debarcaderului, pe mal, se zărește, în neorânduială, niște fierărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul ei monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică.
- Sunt rămășițele nefolositoare ale unui fort vechi - îmi explică cineva. A scăzut Dunărea și au ieșit la iveală. 
Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apa, mori patriarhale, cari înveselesc priveliștea, întruchipând - prin contrast - belșugul și buna înțelegere dintre oameni.”
Turtucaia: colaj de Fotografii din presa interbelică, 1935
Turtucaia: Cadâne cu șalvari, la potcovit,
tăietori de lemne
Portul local era și el un subiect de analiză pentru reporterul interbelic, care descria astfel vestimentația femeilor musulmane:
„Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreaptă agale spre moschee cu fața acoperită „cu un fel de față de masă trasă peste cap". Acestea sunt cele sărace. Femeile din mica burghezie sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând șalvarii pe dedesubt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu.”

Turtucaia și „modernizarea forțată”


În 1935, orașul trecea printr-o transformare administrativă care îi îngrijora pe artiști. Arhitectura unică, cu pivnițe transformate în prăvălii și etaje cu cerdacuri frânte, era amenințată de dorința autorităților de a „europeniza” forțat localitatea.
„Administrația Ţurtucăii și-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraș banal. Multe case, străzi întregi pitorești, iubite de pictorii noștri, au și fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborâtă la pământ și una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă.”

Politică la o ceașcă de cafea


În timp ce elita bucureșteană poposea la eleganta cafenea „Kîuciuc-Capşa”, reporterul s-a infiltrat în cafenelele turcești autentice pentru a lua pulsul comunității. După ritualul lent al salutului, localnicii dezbăteau problemele arzătoare ale vremii: corupția perceptorilor și exodul către Adrianopol. 
“O cafenea turcească prezintă un caracter special. Clientul vine de obicei tăcut să se așeze turcește pe laviță cu capul aproape de tavan. [...] Interpretul pe care l-am luat cu mine, are tot timpul să-mi traducă ceea ce se vorbește...
- E rău că ne încarcă perceptorul...
- Am auzit că se pot plăti datoriile la stat cu bonuri, cari se cumpără cu 30%... Dar pe noi ne înșală. Afacerea asta a făcut-o un controlor de la percepție... Noi am plătit sumele întregi, iar el a cumpărat și a depus bonuri... A câștigat astfel 700 lei la fiecare mie."
Pe lângă combinațiile financiare care îi revoltaseră pe locuitori, conversația se muta inevitabil spre serviciile publice deficitare, ale căror proiecte de modernizare se loveau de zidul birocrației locale:
"Oftări și o mare pauză. Toți Turcii sorb cafea.
- Da cu lumina electrică ce-i ? - întrebă unul.
- Primăria a clădit uzina electrică cu un milion de lei și acum în loc să o pornească, se ceartă pe mâna cui să o dea... 
După cum se vede turcii sunt mai vioi decât par. Deși pe punctul de a ne părăsi - mulți și-au vândut pământurile și casele - ei tot se mai simt legați de orașul bătrân în care se află mormintele părinților lor; fac politică și ne judecă prin cafenele."

Apelul artiștilor: „Lăsați orașul vechi în pace!”


Turtucaia era, prin excelență, orașul pictorilor. Maestrul Constantin Artacchino, unul dintre cei mai fervenți admiratori ai locului, pleda pentru conservarea acestui patrimoniu unic, propunând o viziune care astăzi amintește de conceptul de turism cultural:
„S’ar putea întemeia aci o frumoasă stație climaterică. Odată cu banalizarea orașului, vor fi goniți toți vizitatorii. În loc să se desființeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colțuri pitorești ale vechiului oraș turcesc. De asemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populații mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

O stradă din Turtucaia - carte poștală
O stradă din Turtucaia

Farmecul pierdut al Cadrilaterului


Reportajul lui Alex. F. Mihail din 1935 reprezintă astăzi un instantaneu prețios al unei realități apuse. Turtucaia interbelică nu a fost doar scena unei înfrângeri dureroase, ci o veritabilă „bijuterie de pe Danubiu” — un mozaic cultural unde pitorescul oriental se împletea cu boema artistică.

Din păcate, apelul pictorilor de a conserva acest patrimoniu unic a rămas fără ecou. În 1940, odată cu cedarea Cadrilaterului, orașul a părăsit harta României Mari, lăsând în urmă doar mărturiile celor care au apucat să vadă „singurul loc din Europa” unde timpul părea să fi stat în loc printre minarete, șalvari și cerdacuri de poveste.

Citește mai multe reportaje interbelice aici:

Sursa: articolul „Orașul pictorilor” – semnat Alex. F. Mihail – publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 11 decembrie 1935.


    email this