Vă
invit să ne continuăm împreună călătoria prin locurile pline de farmec ale
României Mari de altădată. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – orașul
pictorilor,
am citit câteva dintre legendele Cavarnei și poveștile insulei
dispărute – Ada Kaleh sau
am aflat despre femeile cu crucea
tatuată în frunte din Cadrilaterul
românesc.
Astăzi
vom face împreună o vizită în Tuzla tătărască a anului 1932, însoțiți fiind de
reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română”. Nu ne va
fi ușor însă să aflăm poveștile acestor locuri. Ali Mustafa, birjarul care ne
duce spre aceste locuri ne atenționează că “vizita la ai lui nu este tocmai
ușoară, pentru că sătenii tătari, deși blajini, sunt cam sălbateci și nu se
amestecă cu orășenii nici măcar în vorbă; că un aparat fotografic într’un sat
uitat în fundul Dobrogei, ar face o adevărată
revoluție și că dacă vreau să iau note și fotografii trebuie să fiu gata de
fugă.”
Ne apropiem totuși, plini de curiozitate, de această veche așezare și
de bordeiele ei pitorești făcute din lut frământat cu paie: “Iată
Tuzla tătărască. În bătaia soarelui, bordeiele par bulgări de aur mat pe
care o mână nevăzută i-a modulat în zeci de forme curioase. Dintr'un cuptoraș
de pâine - mai toate locuințele au asemenea cuptorașe - un pui de tătar
țâșnește ca o lăcustă din iarbă: a sărit drept în brațele unei femei cu
șalvari. Copilul râde satisfăcut. A trecut primejdia “albilor".
Femeia cu șalvari, în ușa bordeiului, contrariată de vizita
noastră destul de bizară și de inexplicabilă, prinse puiul la sân, în timp ce,
din ochii ei de pisică, ne aruncă fulgerul unei priviri de mânie.”
Trecem
în grabă pe lângă “geamia-degetar – cea mai mică geamie din țară”
și ne lăsăm apoi pașii să ne poarte spre
singurul loc în care vom putea afla poate, poveștile locului:
“În
loc de cârciumă, tătarii Tuzlei au, după obiceiul turcilor, o cafenea. O
minusculă și plăcută cafenea într’o căscioară în a cărei tindă la mese odihnesc
ciolanele câtorva bătrâni... În cafeneaua lui Cadâr-Veli, maestrul
filigeanelor, fiecare tătar are dreptul să doarmă pe scaun cât poftește;
aici, ca într’un creier mic de pește, viața pulsează somnolent, în reveriile
unui aer încărcat de visuri și de… pilaf. Nimic din clocotul vieții; o
cafea, două, trei, o duzină de țigări. Tuzla
tătărască și-a lărgit orizontul, dincolo de mare, în lumea visurilor și a
poveștilor orientale. Totuși, în cafeneaua lui Cadâr-Veli, tătar și el din
partea locului, am putut auzi istorioare trăite în acest colțișor tătărăsc
uitat în preajma mării; aici, în minuscula cafenea a satului, Satulă,
Amet și Manu, bătrâni tătari, mi-au povestit întâmplări din viața satului în care românii și
bulgarii nu se amestecă cu nici un chip.
(…)
Satulă și Amet, bătrânii mei pe care-i lăsasem dormind, nu s'au deșteptat încă.
Ali îi trezește cu destulă dibăcie. Este o întreagă artă să-i trezești fără
să se supere. În cele din urmă tătarul cu barba albă se deșteaptă,
deschizând alene un singur ochi cu care mă privea cu neîncredere și cu dispreț…
-
Ei, Satulă, spune-mi ce a fost Nehibé?
Surprins
de un amănunt atât de precis pe care nu-l putea cunoaște un simplu drumeț,
Satulă mă măsură de sus până jos...
-
Atuncea știi…
-
Nu, nu știu povestea. Dar l-am văzut pe Arif plângând…”
Fântâna blestemată a Nehibéi
Satulă
oftă, se propti mai bine pe cotul pe care dormise până atunci și începu:
“- Dacă Alah ar fi fost pe pământ când a murit Nehibé, ar fi plans și el.
Nehibé era cea mai frumoasă fată a satului. Arif umbla zadarnic după comori,
câtă vreme Alah îi dăruise una cum n'a avut vreodată un tătar: o fată cu
părul de mătase neagră, cu ochii care scânteiau ca stelele, cu trupul mlădios
ca trestia. Dar Arif era un păcătos. Lângă fântâna pe care o vezi astăzi,
era o alta de care se slujeau numai tătarii noștri. Sfătuit de necuratul, Arif
începu să umble cu buruieni și farmece, pentru a descoperi o comoară în
peretele fântânii.
Bekir Smsedir - un tătar din Tuzla - 1932 (stânga) La cafeneaua satului bâtrânul Satulă povestește misterul fântânei blestemate (dreapta) |
Sătenii
văzură, cu groază, cum după miezul nopții Arif, însoțit de o babă și de un
cocoșat, vrăjeau apa fântânii din care se ridicau limbi de foc. În sat
se petreceau lucruri misterioase pe care nici cadiul, nici hogea, nici bătrânii
nu și le puteau explica. Până într’o zi, când o nenorocire lovi bordeiul lui
Arif.
Frumoasa
Nehibé merse pentru întâia oară la petrecere, la Tatlageac. Acolo văzu din
întâmplare un marinar creștin care o fermecă cu privirea. Marinarul
dispăru repede, de teama tătarilor care nu permiteau amestecul altora în
petrecerile lor. În inima fetei se aprinse însă un foc nepotolit care îi suci
mințile. Părinții o păzeau destul de bine. Aisé, o bună prietenă, îi mijloci
prin farmece să poată vedea, în fiecare seară cu lună, icoana marinarului în
apa fântânii. Într’adevăr, Nehibé șezând la fântână, vedea în luciul apei
chipul iubitului, căruia îi spunea tot ceea ce inima ei îndurerată putea să-i
vorbească. Câteodată cânta, cum numai dragostea ei neștiutoare și curată putea
să cânte… Oamenii ascultau de departe cântecele minunate, pe care nu le mai
auziseră vreodată; cântece de durere și de dragoste, pe care o putere
misterioasă i le inspira...
Când
dragostea înfierbântă și mai tare nevinovata ei minte, prietenele ei mai mari, Momrié
și Zila, încercară să-i arate primejdia drumului. Dar totul fu în zadar. Nehibé
nu mai trăia decât pentru apa fântânii în care vedea, în fiecare seară,
chipul ispititor al marinarului care-i cucerise inima... Acolo își trăia
traiul, dusă cu gândurile într'o altă lume, până la miez de noapte, când
duhurile rele care aprindeau comoara o alungau. Chinurile ei ar fi ținut până
cine știe când, dacă într’o seară nu s'ar fi întâmplat
nenorocirea care i-a curmat firul vieții.
"La arman" în Tuzla interbelică |
Nehibé
auzea pentru prima oară, din adâncul apei, glasul fermecat al marinarului. O
chema ispititor o voce dulce, tremurătoare, care repeta cuvinte de dragoste...
O putere nebănuită o atrăgea în adâncul fermecat al apei, unde un blestem adusese
chipul ispititor al iubitului ei. Ce s'a întâmplat este lesne de ghicit.
Când Arif sosi după miezul nopții să reia farmecele, găsi în apa fântânei
corpul neînsuflețit al fiicei sale… Am
văzut-o și eu atunci la fântâna blestemată pe Nehibé, cu părul despletit, în
bătaia razelor de lună. N'avea nimic din înfățișarea înecaților; părea că
doarme, cu surâsul încremenit în colțul gurii… În timpul povestirei, Satulă
deschise și al doilea ochi. De sub genele lui mici, roase ca de molii, se
rostogoliră două lacrimi…”
Trista
poveste a frumoasei Nehibé se termină aici. S-a lăsat seara și părăsim
plini de regret Tuzla tătărască. Am mai rămâne poate dacă…
“amintirea unei tătăroaice care, cu câteva ceasuri mai înainte, ne
amenințase cu un cuțit dacă mai trecem pe acolo, nu mi-ar fi adus aminte de
prevăzătoarea recomandație a lui Ali: să fim gata de
fugă".
Citeşte
şi:
Sursa: articolul “Într’un sat de tătari” – semnat de Ion
Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 21 septembrie 1932
Aveți o memorie care mă face geloasa. Atâtea lucruri interesante nicăieri nu am mai întâlnit. Eu, biata de mine, citisem doarZaharia Stancu. Acolo am aflat obiceiuri ale tătarilor. Legenda, relatată de d. voastră, este ceva nou pentru mine. Doar Uruma, mă sensibilizase așa. Iubirea dintre un creștin și un musulman, este un tabu, dar ea există, de fapt, de cele mai multe ori e invers :o creștină iubește un musulman, sau nu. Iubirea e și mai tabu.... Banii, da asta e actual. Iubirea se măsoară în cât are in cont..
RăspundețiȘtergereAveți o memorie care mă face geloasa. Atâtea lucruri interesante nicăieri nu am mai întâlnit. Eu, biata de mine, citisem doarZaharia Stancu. Acolo am aflat obiceiuri ale tătarilor. Legenda, relatată de d. voastră, este ceva nou pentru mine. Doar Uruma, mă sensibilizase așa. Iubirea dintre un creștin și un musulman, este un tabu, dar ea există, de fapt, de cele mai multe ori e invers :o creștină iubește un musulman, sau nu. Iubirea e și mai tabu.... Banii, da asta e actual. Iubirea se măsoară în cât are in cont..
RăspundețiȘtergereMa maguleste aprecierea despre memoria mea. As vrea eu sa fie... matusalemica, dar povestile de pe blog le-am descoperit prin presa interbelica. Cat despre masurarea iubirii cu ajutorul extrasului de cont, sa stii ca si acum un secol era cam tot asa. :)
RăspundețiȘtergereEste surprinzătoare această LEGENDĂ cu fostele tradiţii practicate de fetele dornice de măritiş în noaptea de Sf. Andrei, Respectiv cufundarea în găleată a lumânării de Paşte şi rostirea incantaţiei:
RăspundețiȘtergere„Sfinte Andrei,
Scoate-i chipul în faţa apei,
Ca în vis să-l visez,
C-aievea să-l văz!”
Că legenda este locală sau nu, cine poate ştii?
S-a descoperit în ultima vreme că poveştile, legendele, sunt mai vechi decât... BIBLIA. Ele circulă oral şi sunt preluate sub forme asemănătoare de diferite popoare.
O parte dintre ele au fost culese, prelucrate de către scriitori ca Fraţii Grimm, Hans Christian Andersen şi apărute în volume le sunt atribuite, dar în realitate ele aparţin folclorului colectiv, de aceea este surprinzătoare asemănarea.
Dragostea interzisă dintre o turcoaică musulmană şi un român, şi sfârşitul ei tragic a fost subiectul unui şlagăr compus de Ion Vasilescu – respectiv Ada Kaleh
Sau poate ca - de ce nu - povestea are ceva adevarat la origine. Si s-a transmis, nuantata si romantata de catre sateni !?
ȘtergereFântânile ca simbol general la sate erau de obicei în ,,locuri rele,, unde nu prea se întâmpla ceva pozitiv. Tot pe acest principiu şi troițele se puneau ,,în crucea drumului,, ca să curețe energetic locul. De fapt evident că fântâna mai mult duce în ,,jos,, decât î ,,sus,, Se cam asociază cu tenebre nu cu luminos......
ȘtergereMulțumim pentru completări, Liviu. Te mai aștept pe blog!
ȘtergereLa sate era - şi din păcate mai este, un obicei împământenit ca oamenii când au trecut prin momente cruciale, pe care nu le-au putut depăşi, egal femei sau bărbaţi, să se sinucidă aruncându-se în fântână. Fântânile erau considerate adevarate locuri sacre şi nu trebuiau spurcate de un animal sau un sinucigaş. Apa nu mai putea fi băută deoarece era considerată spurcată. Evident, o dragoste neîmplinită are o aură magică, care se transformă în legendă nemuritoare. Ofelia a preferat râul. Iar Hamlet a concluzionat tipic masculin: „O, slăbiciune, numele tău e femeie!” Poveşti...
RăspundețiȘtergereParafrazand: „O, slăbiciune, numele tău e Nehibé!” Shakespearian, nu-i asa?
RăspundețiȘtergerePare de necrezut că o astfel de poveste este adevărată, dar sunt cazuri când oamenii se-ndrăgostesc atât de mult, încât poveştile lor dăinuie pentru întodeauna, datorită celorlalţi semeni ai lor, care duc povestea mai departe, în timp. Şi iubirile lor împărtăşite sau neîmpărtăşite devin legende. Am citit cu mare drag şi interes.
RăspundețiȘtergereUneori poveștile de dragoste se termină tragic. Și într-adevăr, rămân doar legendele...
Ștergere