Mărturii din Transnistria

Primii români care au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice  şi realitate este o diferenţă uriaşă. Şi s-au opus, atât cât au putut. Dar au fost supuşi unui regim de teroare, mulţi dintre ei fiind deportaţi în ţinuturile îngheţate ale Rusiei sovietice  (vezi articolul “Nistrul – al doilea Styx”) sau au fost exterminaţi în propria lor ţară. Cu toate acestea au luptat – şi lupta lor nu trebuie uitată. Mişcările de revoltă cele mai aprige au fost cele de la Coşniţa, Pârâta, Movileni, Pogrebi şi Doroţkaia. Revolte înăbuşite în sânge de armata “ţării tuturor libertăţilor” – Rusia sovietică. Povestea lor avea să se reproducă peste câteva decenii la scara întregii Românii. O mărturie a modului în care s-a făcut colectivizarea în Transnistria o găsim în relatarea din anul 1932 a unui refugiat moldovean: 



UN REFUGIAT POVESTEŞTE... 

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot aşa de mici, şi eu pot să vă spui aceasta, - povesteşte refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari oraşe cu palate şi fabrici. Viaţa însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului şi de preşedinţii sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o aşa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu ştim de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraş. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câţiva tineri de-ai noştri. El ne-a spus cam aşa:

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul
“Că până acum am fost sclavi şi că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la şcoli, şi să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiţi aicea în sate, ca animalele, dormiţi în case de pământ muced, ieşiţi în zori cu plugul la arat şi vă înhămaţi la el câteodată, alături de vită. Mâncaţi mămăligă de porumb încins şi nu ştiţi ce va să zică demnitatea de om. Aşa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiţi. Noi vă vom face oameni, aducându-vă maşini agricole, trimiţându-vă aici ingineri şi technicieni; veţi munci mult mai puţin ca înainte şi veţi produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări şi înflăcărează tineretul cu poveşti de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viaţa ne învăţase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omeneşti, am aşteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. Aşa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute şi mii de sate din Rusia. Aceste brigade impart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului şi să primească acest nou fel de muncă.Mulţi săteni năbănuind ce şarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate aşa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc.

Refugiaţi transnistreni - 1932
"Faceţi acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărţit în două: bătrânii de o parte şi tineretul de alta. Noi, bătrânii, ştiam că aşezările omeneşti se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulţi ani, încetul cu încetul. Ştiam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. Unii din noi îşi spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile şi înşelătoria cu declaraţia că nu ne sileşte nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalţi. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beţie a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.Pe atunci, nu ştiam toate acestea, şi am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne sileşte să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulţi tineri şi chiar unii gospodari, unii amăgiţi de făgăduinţi, alţii de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se inscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în maşini, care pe caii lor şi au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv şi de cei cari nu trecuseră.

DEPORTAŢII


S’a scurs după aceasta un timp, şi aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subţiori, cu revolvere la brâu şi au înşirat pe o masă, listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemaţi de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. După ce i-a strâns pe toţi într’un loc, în piaţă, unul din comisia de control ne-a spus: "Aţi contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Aşadar, voi aţi mărturisit singuri că voiţi să sabotaţi opera de colectivizare, care este însuşi sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteţi comunişti şi aţi declarat aceasta făţiş! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice şi a comunismului şi de aceea veţi fi pedepsiţi!" Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă ştiam că o ameninţare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur şi simplu condamnaţi la moarte, după cum e obiceiul. Ne aşteptam să fim înşiraţi la zid şi să fim împuşcaţi. Ochii noştri se ţintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii şi la armele soldaţilor cari-i însoţiau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deşi ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv şi vechiul fel de muncă, totuşi, preşedintele comisiei ne anunţă: "S’a hotărât să fiţi amendaţi!"

Lucheria Bairan
refugiat rănit de gloanţele
 grănicerilor sovietici
în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în ţara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai uşoară decât moartea. Dar dincolo la ruşi nu este aşa şi am să vă arăt îndată de ce: Comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului şi adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toţi locuitorii unui sat, abia dacă se găseşte unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-şi toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poţi plăti amenda, aceasta îţi este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, şi aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalţi sunt puşi imediat să formeze coloane, şi sunt trimişi sub bună pază departe, fără să ştie nici ei unde. Din propria mea viaţă ştiu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în nişte insule din Oceanul Îngheţat de Nord.

Casă de piatră din Speia,  pe Nistru
În urma deportaţilor, în sat, rămâne una din aceste situaţiuni: sau deportatul nu avea familie şi atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă şi copii, aceştia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie îşi face apariţia în sat, şi toţi sătenii tremură de groază, la ivirea acestor soli ai nenorocirei şi foametei. Femeia deportatului este şi ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soţul ei e deportat, că deci e şi ea contra colectivului. Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare şi e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulşi de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimişi la leagănele collective (crches) pentru a fi crescuţi în ideile comuniste sub cuvânt că părinţii lor „culaci”, sau anti-colectivişti, nu le-ar fi putut face o educaţie comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau îşi iau lumea în cap şi hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca nişte haite de lupi, sălbăticindu- se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt şi ei amendaţi, deportaţi sau băgaţi la ocnă. Aşa s’au împărţit şi s’au stins multe familii de "culaci". Mii şi mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat.

VIAŢA „COLECTIVULUI”


Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toţi cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv, au fost îndepărtaţi sau ucişi, încep să sosească inginerii şi maşinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele maşini, numite tractoare, dihănii de oţel, nemaivăzute, pluguri automate şi tot felul de maşini agricole, cu motoare, însoţite de echipe de ingineri şi de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtaşii colectivului. Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înţelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate, şi oamenii erau mai mult leneşi decât harnici, acum toată lumea munceşte de dimineaţă până seara, şi la început e multă voie bună şi chiar veselie — dar aceasta nu durează mult. Când a venit culesul recoltei, şi-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparţinea ogorul muncit, dar şi rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strange recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane şi s’au expediat undeva unde nici sătenii nu ştiau. După aceasta, a venit şeful cooperaţiei în sat, şi a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câţi au muncit în sat şi, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, preşedintele cooperaţiei ţine un discurs şi spune sătenilor că şi armata roşie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări şi ţări ideea comunismului”, şi atunci sătenii încuviinţează ca zece la sută să fie pentru armata roşie, aşa că la urmă, câştigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărţit la fiecare sătean, e o batjocură.

Refugiaţi.. la ora mesei

În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare şi tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci şi găinile, ouăle, untul, laptele şi toate produsele săteşti se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul şi notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la oraşe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mancat o dată carne de pasăre deşi în gospodăria mea creşteam găini. Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Ştiam că vreo trei inşi din sat reuşiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creşteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, şi am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare şi n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii îşi iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriţi de grănicerii sovietici şi decimaţi...”.

Nistrul - al doilea Styx
(la Slobozia, jud. Tiraspol)
Surse:

 - articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în numărul din 7 aprilie 1932 al “Realităţii Ilustrate
- monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942




7 comentarii :

  1. ASA ESTE,domnule,DAR VREAU SA MAI PARTICIP SI CU ALTII!AVEM NEVOIE DE MARTURII PERSONALE!Stiu ce a fost in anii 48-50-etcJavra de si tov GGD !
    Detailati!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu cat vom gasi mai multe marturii cu atat mai bine pentru memoria noastra colectiva.

    RăspundețiȘtergere
  3. Colectivizarea fortata a fost o perioda foarte dura. Cei care au suferit nu trebuie uitati cu atât mai mult cu cât prin lucrul lor (75% s’a încărcat pentru export) au permis îndustrializarea tarii care la rândul sau a permis Uniunii Sovietice sa reziste in timpul razboiului din 1941-1945.

    Scopul principal al colectivizarii în anii 30 era industrializarea tarii si nu atât elevarea nivelului material de trai al taranilor. Deacea se facea cu graba si deseori fara respect spre cei care refuzau colectivizarea.

    Colectivizarea condusa fara graba, stimulând intrarea benvola în colectiv, si împlicând lucratorii in repartizarea beneficiilor de munca va permite elevarea nivelului de trai ai lucratorilor agricoli.



    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aici nu e vorba de graba. E vorba de executii si de deportari in lagare de munca. In Transnistria au fost se asemenea și cateva "rascoale" inecate in sange. Industrializarea URSS nu se facea pentru a rezista intr-un razboiu despre care nu se stia ca avea sa urmeze - chiar semnarea Pactului Ribbentrop - Molotov din 1939 insemna pentru Stalin o garantie ca Hitler nu va ataca URSS. Parerea mea e ca dezvoltarea si industrializarea unei tari nu poate in nici un fel justifica crimele in masa. Daca ar fi asa nu ar fi de condamnat nici Hitler pentru ca a ucis milioane de oameni pentru a incerca sa faca o Germanie mare si puternica.
      Daca prin "colectivizare" intelegi o asociere libera intre proprietarii de pamanturi, as putea sa fiu de acord cu tine. Istoria imi spune insa ca intr-o asociere de acest tip intotdeauna cineva devine la un moment dat unic proprietar.

      Ștergere
    2. Cred ca Dumneavoastra doriti sa aduceti in atentie ce se numeste cooperativa agricola ,,civilizata,, functionala si de succes in autentica democratie si cu o populatie cu spirit comunitar.
      Domnul Maricel Chisca, aduce in atentie o sinistra caricatura, a interactiuni de buna calitate in spatiul rural, care a existat si este functionala.

      Ștergere
    3. Cornel - sa stii ca cooperative agricole civilizate, functionale si de succes au fost foarte putine. Cel putin nu in Baraganul in care taranii cooperatori luau paine pe ratie in anii '80. Sa nu uitam nici zicala: "C.A.P. e gazda mare - cine fura, ala are."

      Ștergere
  4. Mie personal si multor altora lii frica...exemplu:in scara noastra sànt 15 apartamente din care doar 3 traiesc moldoveni..ceilalti rusi gagau,i,ucraineni..ce mai ramne din neamul meu???

    RăspundețiȘtergere