Dincolo de Nistru: O vizită (interbelică) la Tiraspol

Regiunea transnistreană a fost și este încă o rană adâncă pe trupul Moldovei. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană nu este altceva decât continuatoarea unei entități create artificial în anul 1924 de autoritățile sovietice: Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Despre viața românilor din Transnistria am mai scris pe blog. Foametea a lovit această regiune în perioada 1925 - 1932 – perioadă în care mii de locuitori au traversat sau au încercat să treacă înot Nistrul – fluviul care îi despărțea de România. Vă voi spune doar că Nistrul devenise cu adevărat “un al doilea Styx” și că 40 de fugari au fost împușcați de grănicerii sovietici doar într-o singură zi (23 februarie 1932), în apropierea satului Olănești, în timp ce încercau „să fugă” peste Nistru. Locuitorii dintre Nistru și Bug au fost primii români care au cunoscut „binefacerile” colectivizării forțate. De asemenea, au fost primii români care au trecut prin chinurile deportării în Siberia.

Voi mai adăuga azi pe blog un articol publicat în presa interbelică care se referă la viața românilor din această regiune. Asta pentru că eu cred că, știind mai multe despre cotidianul lumii de ieri, vom înțelege mai bine ceea ce se întâmplă în vremurile de azi în acele locuri.

---

---

La granița dintre "cele două Moldove"

Trecerea graniței a marcat întâlnirea neașteptată cu primii locuitori de dincolo de ape: 

“- Vasia! Vasia!

- Ce-i Tasia?

- Uite românii!

- Care sunt 

- Cei de lângă “tov" Rudia.

- Dar sunt ca noi - exclamă mica Vasia cu uimire. Seamănă cu “tovii" noștri numai că sunt altfel îmbrăcați...

Acestea au fost primele exclamații, spuse într'o dulce moldovenească de două "comsomoloaice", abia trecute de vârsta copilăriei, care ne-au întâmpinat la trecerea noastră pe pământul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. E semnificativă uimirea naivelor cetățene ale Republicei Moldovenești, care credeau că românii sunt un soi de ființe ciudate, căzute de pe alt tărâm.

 Deși românce ca noi, apa tulbure a Nistrului ne despărțea în două lumi, despre care nu puteau ajunge dintr'o parte în alta, decât zvonuri tendențioase. De fapt, din scurtul nostru popas, pe pământul Sovietelor, am putut vedea că oamenii, aici ca și dincolo, sunt la fel în sărăcia și durerile lor. O primă impresie penibilă: după entuziasmul basarabenilor de la Tighina, tăcerea, lipsa de expansiune a rușilor de la Tiraspol, păreau foarte ciudate. Ni s'a explicat că oamenii de dincolo de Nistru, cu noile lor obiceiuri, nu fac nimănui manifestații de simpatie."

---

---

În gara din Tiraspol

După ce a parcurs cu trenul "câteva câmpii triste, pe care se face foarte puțină agricultură" reporterul interbelic a a juns la Tiraspol:  

"Gara - veche clădire rusească - era împodobită cu imense portrete ale fruntașilor sovietici și un “bun venit'' scris în românește, pe frontispiciul cu ciubucării de piatră. Oamenii care ne așteptau, ne priveau cu curiozitate. În special îmbrăcămintea noastră “civilă" făcea, o deosebită impresie asupra cetățenilor sovietici. La ei, toată lumea poartă șapca specific rusească și un soi de haine, ca uniformele liceenilor noștri, închise la gât. Foarte mulți, în special diverșii demnitari, poartă moletiere. Aproape toți locuitorii Tiraspolului poartă la gulerul tunicii una sau mai multe stele, care arată gradul ce-l ocupă în partid, în miliție sau în celelalte organizații."

Grănicerul român și cel rus
la granița dintre "cele două Moldove" (1935)
Pod peste Nistru - podul care desparte

Pe străzile din Tiraspol

 

Prima impresie a cronicarului este aceea că străzile orașului nu se deosebeau cu nimic de ale oricărui oraș basarabean: 

"Aceleași străzi largi, murdare, aceleași case mici. Numai că de unde dincolo există o viață zgomotoasă de stradă, aici, în republica proletarilor, lumea calcă încet, într'o tăcere mormântală care apasă orașul ca un blestem. Ferestrele sunt închise peste tot, storurile sunt trase.

De după gardurile înalte, se văd capete ciufulite, ochi curioși care ne urmăresc orice mișcare. Arar câte cineva îndrăznește să iasă în stradă să ne privească drept în față. Un bătrân cu o barbă impresionantă de patriarh, ne privește senin, de pe banca din fața casei.

- Bine aţi venit, ne spune el într’o moldovenească dulce, care ne mângâie auzul, după ce am auzit atâtea discursuri într'o limbă barbar scâlciată.

Șeful poliției de graniță de la Tiraspol, un rus din Siberia orientală cu un cap șiret de vulpoi, îl fulgeră pe bietul bătrân cu privirea. Dar moldoveanul, fericit să vadă “domni" de-al lui, nici nu ține seama de privirea amenințătoare a șefului poliției. Ne zâmbește larg în barbă și ne face cu ochiul, ca unor prieteni buni, veniți de departe.

Mai toate fetele și femeile întâlnite în cale, sunt îmbrăcate într'un soi de uniformă din stofe aspre, de-o culoare neprecisă. La gât, poartă aceleași steluțe, indicând din ce categorie fac parte. Poartă ciorapi de lână toarsă și bocanci. Sunt mai toate blonde și cu capul gol. Se remarcă fețele palide, pe cari nu s'a pus nici pudră nici fard. În general, rusoaicele din Tiraspol nu sunt prea frumoase; le lipsește grația specific feminină: sunt parcă doar forță de muncă, putând mânui tot atât de bine lopata ca și pușca.

În Tiraspol nu există nici spectacole, nici alt soi de distracții. În fiecare săptămână trupa de lucrători a “comsomolului" joacă piese de autori revoluționari. Toată lumea vine atunci să-i aplaude pe actorii improvizați. Ziua teatrului e un soi de sărbătoare națională de la care nu lipsește nimeni. De altfel lumea nu vine nici pentru piesă, nici pentru autor și nici pentru actori. Ci pur și simplu, fiindcă la teatru lumea bârfește și, în întuneric, se țes noile idile.

Din cele câteva ore petrecute în orășelul rusesc de graniță am putut constata că viața e extrem de scumpă și banii foarte rari. O cutie obișnuită de țigări, cu un soi de țigarete trei sferturi carton și un sfert tutun, costă 120 de lei, în moneda noastră. Sărăcia e foarte mare și toate articolele de primă necesitate sunt de o calitate inferioară.

La banchetul dat în cinstea delegației românești s'au mâncat însă icre negre, de o calitate superioară, s'a băut șampanie de cea mai fină calitate. Paradisul lumii noi!

Și parcă, trecând Nistrul spre Tighina, cu cât ne depărtam de zâmbetul amabil al oficialității sovietice, ne cuprindea un sentiment ciudat de libertate, de veselie sinceră. Aerul părea mai curat, toate privirile erau sincere, oamenii treceau calmi la treburile lor. Cineva dintre noi a exclamat, oftând ușurat, ca după o grea încercare:

- Tot mai bine aici, decât dincolo! - acesta era gândul intim al tuturor celor care respiraseră câteva ore aerul Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice.”

Dincolo de rândurile cronicii interbelice, ecourile acelor decenii tragice continuă să rezoneze prin dramele ascunse ale acelor timpuri. Mărturii despre zbuciumul de la frontieră pot fi descoperite în detaliu în articolul dedicat dramei de pe fluviu, Nistrul: Un al doilea Styx - Tragedia refugiaților moldoveni din Transnistria. De asemenea, teroarea primelor transformări sociale din regiune este reflectată în analizele despre Mărturii din Transnistria: Drama colectivizării forțate și rezistența la teroarea sovietică, în timp ce capetele de drum ale prigoanei staliniste pot fi urmărite pas cu pas în mărturia despre Călători fără odihnă pe drumul Siberiei: Odiseea de 23 de ani a doi oieri ardeleni.

 

Sursa: articolul “Ce-am văzut la Tiraspol” – semnat “I. R.” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” - numărul din 30 octombrie 1935 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor