Cartierul Tei de altădată - mahalaua celor 400 de cârciumi

"Societatea românească de altădată - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare ale vitrinele centrului, dar și una a umbrelor, populată de elita politică și culturală, dar și de o clasă de mijloc pitorească, alcătuită din meseriași, muncitori și mici patroni.

 

Unul dintre cele mai vii și mai colorate simboluri ale acestei periferii bucureștene era Mahalaua Tei. Apărută după parcelarea și vânzarea moșiei domnești de către moștenitorii familiei Ghika Vodă, această zonă a devenit rapid o comunitate de sine stătătoare, cunoscută sub denumirile revelatoare de „Mahalaua celor 400 de cârciumi” sau „Patria porumbelului fierbinte”.

---

---

Prin intermediul unor reportaje savuroase din presa interbelică (precum cele publicate în Ilustrațiunea Română sau Realitatea Ilustrată), ne putem face o imagine autentică și spectaculoasă a vieții de zi cu zi, a peisajului și a personajelor din Câmpul Teiului din anii '30." 

 

Teiul: Mahalaua pitorească dintre Bărăgan și lac

Peisajul fizic al Teiului interbelic era o juxtapunere de elemente rurale și urbane, de pitoresc și de degradare. Reporterii vremii, precum "Rex" în Ilustrațiunea Română, descriau mahalaua nu doar ca un centru al „cuțitarilor” și al cârciumilor, ci și ca un loc aflat la limita civilizației, unde Bărăganul își făcea simțită prezența printre case. De la terenurile virane pline de gunoaie, la farmecul aspru al Lacului Tei — „gloria cartierului”— iată cum arăta, concret, una dintre cele mai pitorești și mai contrastante periferii ale Capitalei:

„Renumit în cuțitari, în cârciumi și în „băieți șmecheri“, Teiul e poate cea mai pitorească mahala a Capitalei, care, slavă Domnului, nu duce de loc lipsă de mahalale pitorești! Se întinde în marginea cea mai depărtată a Bucureștiului, acolo unde printre case și ogrăzi Bărăganul înconjurător își face loc cu imense terenuri virane, mânate de lepra gunoaielor și hoiturilor.

Iar la marginea cea mai depărtată a cartierului, într’un parc proaspăt amenajat cu alei de nisip tăiate în gazonul sărac, de-un verde spălăcit de soare, a fost închis lacul Tei, gloria cartierului care – spun locatarii – e vara rece ca gheața și iarna călduț, tocmai cum e mai bine de scăldat. Dar cetățenii de prin partea locului au reputația bine întemeiată că știu să exagereze, așa că nu trebuie luată tocmai-tocmai în serios afirmația lor năstrușnică. Fapt este că - pe vremea când nu exista și parcul din jurul lacului - se făceau la marginea apei, Duminica, chiolhanuri strașnice. Se pescuia peștele pentru saramură direct din imensa căldare a lacului și sticlele cu vin, legate cu sfoară de gât, erau scufundate în lac, la răcitorul automat al iui Dumnezeu.

Odată cu gardul de scânduri și cu aleile pietruite au încetat și chefurile la apă. În schimb s’a deschis pe insula din mijlocul apei un restaurant, unde nu poți sta din pricina țânțarilor... Străzile, cu nume poetice de sfinți, de Popești și Ionești cu Teiul în coadă, sunt toate la fel. Înguste, lungi, prost pavate și cu o veșnică scursoare greu mirositoare la bordura trotuarului.” 

O cârciumă la două case: economia și spiritul mahalalei din Tei

Densitatea uimitoare a cârciumilor era, de fapt, elementul definitoriu al identității Teiului. Mahalaua, cunoscută ca fiind "iute la veselie și mai rapidă încă la scos cuțitele din teacă", sfida normele urbane: aproape jumătate din clădiri erau dedicate comerțului cu băuturi și mâncare. Acest fenomen nu doar reflecta un stil de viață efervescent, ci și o realitate economică în care orice investitor cu capital minim putea improviza un loc de socializare. Meniul era la fel de simplu și de specific locului, dominat de „rachiul urzicat de izmă” și de mititeii fierbinți:

„Pe cea mai neînsemnată stradă, împărțirea locului e destul de ciudată; o casă, o cârciumă, iar o casa și iar o cârciumă cu o regularitate înspăimântătoare. Sunt în cartierul acesta popular, iute la veselie și mai rapid încă la scos cuțitele din teacă, circa 800 de case și 400 de cârciumi. Pentru două familii aproape, există o cârciumă ce-și întinde mesele și inevitabilul grătar, direct în stradă.

Ca să faci o cârciumă în Tei, nu-ți trebuie prea mult capital. O tarabă, câteva mese, sticlăria necesară și un raft de „verde”, de rachiu urzicat de izmă; arar mai găsești vreo doi trei covrigi uscați, un salam de vacă chircit și o bucată galbenă de cașcaval sărat. Consumația principală este însă aici rachiul de izmă și mititeii, care se devorează, cu sau fără pâine, la orice oră din zi sau din noapte.” 

Porumbelul fierbinte: O imagine a sărăciei pitorești

Dacă prezența masivă a cârciumilor definea spiritul de petrecere al Teiului, identitatea culinară a mahalalei era dominată de un aliment simplu, dar omniprezent: "porumbelul fierbinte". Acesta nu era doar o gustare, ci un "aliment de primă necesitate", un simbol al sărăciei ingenioase și al vieții trăite în aer liber. De la negustorii mai numeroși decât cârciumarii, până la imaginea emoționantă a bunicului și nepotului împărțind același știulete, porumbelul oferea o imagine vie a ritmului cotidian. Această realitate se extindea și asupra vieții de familie, marcată de gospodăria în curte, unde gătitul se făcea alături de praful drumului:

“Uitasem încă un „aliment de primă necesitate” în Tei. Aproape că nu vezi om pe stradă sau în curți să nu roadă un “porumbel” fiert, cu sare multă pe el. De la copii până la matroane, toată lumea mănâncă aici porumb, asa cum s’ar bea apa. E o ciudățenie a cartierului, care se află astfel literalmente căptușit cu coceni de porumbel.

Chiar pe strada Mașina de pâine, la intrarea în Tei, un copilaș de vreo patru anișori stă pe o piatră alături de un unchiaș de vreo șaptezeci de ani. Au cumpărat amândoi în bună frăție un porumb și consumă fiecare jumătate din el. Copilul roade cu dinții fragezi de lapte, bătrânul morfolește boabele între gingiile sterpe! E prima imagine a Teiului, pe care o avem de-aici repetat în sute și sute de feluri. Chiar mai numeroși decât crâșmarii, sunt negustorii de porumb fiert și copt, pe care îi întâlnești la fiecare colț de stradă.

Gospodăria ca și întreaga viață familială a cetățenilor din Tei se petrece în curte. Cuptorul de pâine și mașina de gătit sunt instalate în aer liber, de-a valma cu praful și cu muștele de pe drum. Ca în majoritatea mahalalelor bucureștene, țiganii au cotropit încetul cu încetul cartierul.”

Mahalaua TEI – patria “porumbelului fierbinte

Teiul Doamnei: Câmp de bătălie politică și de fraternizare

Pe lângă lăutari și focurile de grătar, mahalaua Teiului era, în fiecare Duminică, scena unei activități sociale și politice complexe, desfășurată mai ales de comunitatea de romi. Așa-numitul "Teiul Doamnei", descris cu ironie drept "un soi de Calea Victoriei" a periferiei, aduna mii de oameni pentru a discuta politica sub conducerea zecilor de "voivozi rivali". Însă entuziasmul organizatoric se transforma rapid în violență pitorească atunci când „Asociația romilor” se confrunta cu „Uniunea romiilor”. Această secțiune oferă o imagine memorabilă a primelor forme de organizare etnică, a luptelor de stradă ignorate de autorități și a reconcilierilor la fel de spectaculoase, de multe ori facilitate de aceleași butoaie cu rachiu verde:

“Duminica, numai pe Teiul Doamnei - un soi de calea Victoriei din partea lacului – întâlnești câteva mii de țigani, adunați în grupuri și grupulețe. Dansează frenetic în sunetul vreunui lăutar, discută politica celor câteva zeci de partide de romi, adunați sub președinția tot atâtor voivozi, rivali de moarte.

Dacă mai dă Domnul să se întâlnească cete din “Asociația romilor” cu cei din... “Uniunea romiilor”, apoi atunci iese petrecere mare. Cuțitele ies ca prin farmec din brâu, capetele lovite troznesc ca bostanii, sângele țigănesc curge din belșug. Cei trei-patru sergenți ai cartierului preferă să nu se amestece. E atâta răcoare în parc!... Micile lupte de stradă se isprăvesc prin fuga celor doua tabere, învinse reciproc sau printr’o înfrățire generală, care duce direct la rafturile de rachiu verde din cârciumi.” 

Prin mahalaua din Tei - 1935

Șmecherii din Teiul de altădată

Niciun tablou al periferiei bucureștene nu ar fi complet fără personajele sale cele mai emblematice: „tinerii șmecheri”. Aceștia erau adevărații reprezentanți ai Teiului, oameni care, deși fără o meserie onorabilă, reușeau să întrețină o imagine de dandy: haine „ajustate pe trup”, cravate roșii de mătase și batiste parfumate cu „odicolon”. Sub această aparență studiată se ascundea însă pericolul real. Reportajele interbelice avertizau cititorii asupra acestor figuri elegante care, alături de parfum, purtau în permanență și instrumentele „meseriei” – șperaclul și cuțitașul cu lamă fină. Mahalaua Teiului era, așadar, un cartier „vesel” dar nesigur, unde o simplă întrebare despre oră putea avea consecințe neplăcute:

“Adevărații reprezentanți ai Teiului sunt însă „tinerii șmecheri” – băieți fără meserie sau cu una prea puțin onorabilă - care totuși izbutesc să aibe totdeauna haine ajustate pe trup și cravate roșii de mătase. Sub calmul și eleganța lor aparentă, aceștia sunt însă cei mai periculoși. Alături de batista parfumată cu „odicolon” se află totdeauna și șperaclul care deschide orice ușă și cuțitașul cu lamă fină...

Cartierul vesel, specific bucureștean, Teiul, nu e însă prea recomandabil pentru plimbările solitare, seara. S’ar putea întâmpla ca un tânăr cu haine de culoarea tandră a oului de rață, să te întrebe cât e ceasul!... Și desigur că nu veți pleca cu o prea bună impresie asupra veselului cartier al Teilor.” 

Târgul de la Sfânta Treime: Capitala comerțului volant

Pe lângă viața de mahala și petrecerile zgomotoase, Teiul găzduia un centru economic de o amploare uimitoare: Târgul volant de la Sfânta Treime. Descris ca fiind o raritate „nicăieri în România și chiar nicăieri în Europa”, acest eveniment comercial transforma cartierul periferic într-o bursă unde se vindeau mărfuri de milioane de lei în doar câteva ore.

Accesibil cu Mașina No. 13, târgul oferea o experiență brutal de autentică, o sinteză a sărăciei și a vitalității pieței: mărfurile se întindeau „pe jos”, pastrama era expusă prafului și muștelor, iar spațiul era strict împărțit între negustorii țigani din față și cei mai înstăriți din spate. Iată cum arăta acest spectacol de cumpărare și vânzare...

“În afară de halele zidite, mai sunt multe târguri volante, adică unde marfa este expusă numai câteva ore. Asemenea târguri sunt în diferite părți ale orașului. Dacă iei mașina No. 13 poți ajunge la Sf. Treime-Tei, unde cred că și cel mai blazat cetățean ar fi surprins de noutatea lucrului. E acolo un târg cum cred că nu mai există nicăieri în România și chiar nicăieri în Europa: în câteva ore se vând mărfuri în valoare de milioane de lei. Partea caracteristică este că tot târgul se desfășoară pe jos, afară de partea centrală unde este o hală a primăriei. Totuși, chiar la aceasta hală, pastrama și alte cărnuri proaspete și conservate se scot afară, pe mese, sau se atârnă în cuiere, în bătaia prafului și sunt expuse roiurilor de muște și de alte gângănii sburătoare. Târgul din fața halei până pe trotuarele școalei primare și a bisericii Sf. Treime este destinat țiganilor; cel din dos negustorilor mai înstăriți, care ici colo mai ridică câte o tarabă sau vreun cuier cu haine."

Mahalaua Sf. Treime-Tei în anul 1933

"Ce nu se poate cumpăra aici? Un costum de haine pentru 200-300 de lei, ghete, sfeșnice de aramă, colivii de păsări... Toate au un preț derizoriu. Mărfurile se întind pe o distanță de vreun kilometru, până pe gardul școalei, unde se văd fel de fel de cămăși, țesături, covorașe, etc. Iar lângă gardul bisericii se dezbracă mușterii de hainele vechi, îmbrăcând pe cele noi. Peste gard, în curtea bisericii, se aruncă încălțămintea veche și celelalte sdrențe. La ușa școalei citesc un anunț mare: “Misterele Camerei galbene". Într'o sală specială rulează un film pentru mușteriii târgului și pentru cine-ar dori să mai vie. Pe trotuarul bolovănos al școalei se văd câțiva șarlatani cu rulete și diverse alte jocuri de noroc, cu care este înșelată lumea precum și copiii care trec pe acolo...”

Așa arăta, așadar, Teiul de altădată, așa cum a fost surprins de reporterii vremii: un microcosmos complex, plin de pitoresc, de pericol și de vitalitate. Prin aceste mărturii din presa interbelică, Mahalaua celor 400 de cârciumi și a porumbelului fierbinte nu este doar o amintire istorică, ci o oglindă autentică a contrastelor Bucureștiului de ieri.

Citește și articolul: Prin târgul din Vitan de altădată

Surse:

• articolul "Tei - Mahalaua cu 400 de cârciumi" - semnat "Rex" - publicat în revista "Ilustrațiunea Română" - numărul din 11 septembrie 1935
• articolul “O raită pe la periferie” – semnat Alex F. Mihail - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 26 octombrie 1933

---

---