Poveștile mănăstirii Zamfira: Lăcașul pictat de genialul Nicolae Grigorescu la 17 Ani

Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Zamfira

Dacă urmezi Valea Teleajenului pe drumul care duce de la Ploiești către Vălenii de Munte, merită să te abați pentru o jumătate de oră pentru a vizita și a descoperi Mănăstirea Zamfira din județul Prahova. Aici, în mijlocul secolului al XIX-lea, la doar 17 ani, marele pictor Nicolae Grigorescu a realizat opera sa de tinerețe, o pictură monumentală ce avea să-i lanseze faima.

 

Descoperă în continuare povestea celor două biserici, legenda locului și detaliile fascinante despre contractul și munca "tânărului zugrav".

---

---

Ctitorii: Biserica veche a jupâneselor Zamfira și Smaranda

 

Istoria acestei mănăstiri de maici începe cu biserica veche, menită inițial unui sat de clăcași, prin osteneala a două femei remarcabile:  

“Pisania ne spune că această biserică cu hramul Sfintei Troițe s’a început cu osteneala și cheltuiala jupânesei Zamfira, soția lui Manuil Apostoli, în zilele lui Nicolae Vodă Mavrocordat. Dar murind Zamfira, s’a ostenit noru-sa Smaranda, fiica răposatului Ioan Bălăceanu - și ea văduvă cu un cocon anume Manoil - și a sfârșit-o în anul 1743, luna lui Iulie în 28 de zile”. (1)

Din păcate biserica, devenită mănăstire de maici pe la jumătatea secolului al XIX-lea, “a fost clădită pe loc umed și nepotrivit și cu timpul se strică cu totul, ceea ce făcu pe Mitropolitul Nifon să zidească în 1855 o alta”. 

Legenda stolului de porumbei: Alegerea locului pentru clădirea bisericii noi

 

O frumoasă legendă despre modul în care a fost ales locul în care urma să fie clădită “Biserica cea nouă” a mănăstirii era dezvăluită în anul 1937 reporterului interbelic Ion Tic de către “maica Nectaria, căreia i se spune pe drept cuvânt și maica Voie-bună pentru voia-bună pe care o arată tuturor credincioșilor”:

Măicuțe sub cireșul inflorit
Mănăstirea Zamfira - 1937

“- Dar, pare-mi-se, de zidirea bisericii Mitropolitului Nifon se leagă și o legendă… Legenda unui stol de porumbei. Se spune că, jupâneasa Zamfira, întristată de paragina în care căzuse bisericuța ei, s'a arătat în vis unui bătrân călugăr. Călugărul, care a povestit visul mitropolitului, a fost însărcinat cu alegerea locului și cu zidirea bisericei. Noaptea următoare, Zamfira s'a arătat din nou în vis, spunând călugărului:

Du-te la mănăstirea mea dragă. Un stol de porumbei albi îți va arăta locul unde să reclădești biserica. A doua zi, ajungând pe înserate la mănăstire, călugărul văzu cu uimire un stol de porumbei albi așezați pe locul unde se găsește astăzi biserica. Monahul merse la locul ales de ctitoare și înfipse o cruce de lemn, loc pe care se ridică mai târziu, biserica Mitropolitului Nifon.” (2) 

Noua biserică este construită în perioada 1855 – 1877 sub “prin osârdia lui Eftimie, stareț la Ghighiu. Mitropolitul Nifon ridică biserică nouă, lângă cea veche, între anii 1855-1857. Îi puse două hramuri, Înălțarea și Sfântul Nifon. O intitulă oficial ‹‹Schitul Nifon›› şi lăsă biserica veche a Zamfirii ca biserică de cimitir a satului și a călugărițelor. Biserica lui Nifon este zidită, în stilul de încăpătoare hală ce se obișnuia prin 1850”. (1) 

Picturile de la Zamfira: Capodoperele de tinerețe a lui Nicolae Grigorescu

 

Mitropolitul Nifon a însărcinat cu zugrăvirea noii biserici a mănăstirii “pe tânărul Nicu Grigorescu, a cărui faimă de zugrav bun și cinstit ajunsese până la Domn”.  Pictorul Nicolae Grigorescu avea în anul 1856 doar 17 ani: 

“Marele Nicolae Grigorescu a înfăptuit adevărate minuni de artă bisericească, într'o vreme în care nici vârsta - era doar un copilandru - nici pregătirea - nu plecase încă în străinătate - nu îndreptățeau o realizare de asemenea dimensiuni. Din vremea aceea (1866) se păstrează o scrisoare în care Grigorescu “tânărul zugrav, își plânge sărăcia, și-și spune dorul lui arzător de a merge la școala de pictură de la Roma".

Contractul pe care l-a încheiat Nicu Grigorescu la 16 iulie 1856 cu Eftimie, starețul schitului Ghighiu, prevede în amănunt toate icoanele și zugrăvelile, precum și obligațiunile tânărului pictor:

 

“Mă îndatorez ca lucrul de mai sus a-l lucra a la frescă, silindu-mă din cât voi putea a face lucru bun și sigur, precum și de a-l isprăvi în soroc de trei luni de zile, iar iconeria tâmplii în patru luni de la săvârșirea bisericii. Pentru care m'am învoit cu galbeni cinci sute”.

A făcut, precum poate vedea orice drumeț care se abate pe la această mănăstire, nu numai “un lucru frumos și sigur”, ci o operă de artă nepieritoare, care ar putea sluji multor pictori bisericești de model. Îndeosebi tâmpla bisericii păstrează icoanele lui de o factură minunată, de un colorit impresionant, de o expresivitate fără asemănare. Icoana lui Crist, ca și icoanele celor doi arhangheli ce-l străjuiesc, sunt lucrări care depășesc multe din operele lui Grigorescu din vremea maturității.” (1)

Nicolae Grigorescu tânăr - 1856

Amintirile maicii Marina: Ochii negri ai lui Nicu Grigorescu 

 

Maica Marina, un martor din anii în care Nicolae Grigorescu zugrăvea mănăstirea, își amintea:  

"Eram copilă, adusă la mânăstire și mi-au rămas în minte și acum ochii negri ai lui Nicu Grigorescu. Nu te puteai uita mult la ei. Și era bun la inimă. Seara, după ce înceta lucrul, ne învăța - eram mai multe copile - surori - să citim cu literele noi. Fratele lui cânta din flaut.”

Se pare că primul admirator al icoanelor a fost chiar creatorul acestora. Maica Nectaria Antonescu se destăinuia în anul 1937 reporterului Ion Tic: 

“- De mică copilă, Maica Marina care m’a crescut îmi vorbea adesea de “tânărul zugrav” adus de părintele Eftimie, starețul schitului Ghighiu. Spunea că “tânărul Nicu” – marele Grigorescu de mai târziu – înainte de uimi pe alții cu ceea ce realizase, aici, la Zamfira, rămase uimit el însuși... Ședea ore întregi privind chipurile fără asemănare ale sfinților pe care i-a realizat cu o profunzime, o frumusețe și o interpretare unică în istoria artei noastre bisericești. Când l-a pictat pe Sfântul Nicolae, a ținut “post negru” și multă vreme, sub impresia acestei icoane a trăit o mistică adâncă...” (2)

Cetind din cărțile sfinte (în dreapta maica Nectaria)

Mare majoritate dintre picturile lui Nicolae Grigorescu au fost acoperite de lucrările unui alt pictor bisericesc, la începutul secolului al XX-lea: 

“Căci în anul 1904, fostul mitropolit Ghenadie – din dorința de a fi socotit ctitor nou - a pus pe Toma Vintilescu să înnoiască - adică să strice pictura lui Grigorescu. Au scăpat icoanele Împărătești cu semnătura lu ‹‹NICU››”. (1)  

Din fericire, în timpul lucrărilor de restaurare care au fost făcute în perioada 1986-1989, pictorul Ion Chiriac a înlăturat toate picturile ulterioare prin decupare și a scos la suprafață pictura originală a lui Nicolae Grigorescu. 

 

Între iubirea pământească și viața monahală: Povestea surorii Elena

Tot maica Nectaria a dezvăluit reporterului Ion Tic și o altă poveste – poate banală - dar atât de plină de substanță. O poveste despre cele două lumi, care se aseamănă dar care se deosebesc atât de mult: "lumea noastră" și “lumea lor” – a măicuțelor:  

Biserica nouă a mănăstirii Zamfira în anul 1933

“- Cum vă spuneam, chiar atunci când cineva părăsește viața monahală, păstrează în suflet ceva din frumusețea și poate măreția vieții noastre închinate Domnului și numai Domnului Vă voi povesti o altă întâmplare petrecută aici la Zamfira: Într’o zi, sunt mulți ani de atunci, o maică aduse o copiliță frumoasă, ca un strop de soare. Un suflet stingher pe lume. Fiica unui ocnaș. Fetița crescu în mănăstire fără să știe ce se petrecuse cu tatăl sau cu mama sa, care murise împrejurări ciudate. Maicile ascunseseră eu grijă trecutul întunecat al părinților, pentru ca biata copilă să nu sufere la umbra amintirei. Așa crescu fiica ocnașului la noi. Se numea sora Elena, cea mai bună, mai blândă și mai frumoasă dintre surori. Când se făcu mai mare, un tânăr și bogat petrolist se îndrăgosti de frumoasa Elena. Maica Zenovia, cea care o crescuse,  consfinți s'o logodească cu acel tânăr către care sora manifesta o dragoste ascunsă. La logodnă participară câteva maici care o cunoșteau din anii copilăriei. În timpul logodnei, sora Elena veni în mijlocul maicilor, declarând că refuză să se mai logodească. Plângând, ea spuse maicilor s'o ducă înapoi la Mănăstire.

 

Sora Elena trăii câtva timp sbuciumul neînchipuit de mare între pornirea inimii și chemarea sfântului lăcaș. Greu să poată înțelege cineva frământarea unui biet suflet între cele două lumi. În cele din urmă sora Elena se hotărî să se logodească. Se logodi, se căsători, dar ani de-a rândul ea își păstră obiceiul rugăciunilor. Se înveșmânta în negru și își petrecea timpul între biserică și mănăstire. Soțul, înțelegător al sufletului care a mai păstrat în adâncuri frumusețea vieții de mănăstire, i-a respectat această pornire. Sunt mulți ani de atunci. Dar n'a trecut toamnă sau iarnă fără ca sora Elena să nu vină în mijlocul nostru și să nu ajute fiecărei maici în parte cu bani pentru lemne sau pentru merinde. Vine regulat, simțind cea mai mare mulțumire sufletească în mijlocul nostru, al maicilor.” (1)

Mănăstirea Zamfira rămâne un loc de o valoare inestimabilă, nu doar pentru spiritualitatea sa profundă, ci mai ales ca mărturie vie a geniului artistic românesc. Aici, unde legenda porumbeilor a indicat locul sfânt, tânărul Nicolae Grigorescu, la doar 17 ani, și-a început ascensiunea, lăsând în urmă o operă care, deși încercată de timp și neglijență, a fost salvată pentru a ne reaminti de uimitoarea sa viziune. O vizită la Zamfira este, așadar, un pelerinaj pe urmele istoriei, ale credinței și ale artei.

Tu ai vizitat acest lăcaș? Care dintre poveștile mănăstirii Zamfira te-a impresionat cel mai mult? Spune-ne în comentarii!

 

Invitație la lectură 

Dacă v-au cucerit secretele și legendele de la Zamfira, vă invităm să continuați călătoria pe drumurile spirituale și istorice ale României! Descoperiți și alte povești fascinante despre lăcașuri de cult celebre, unde credința se împletește cu istoria și misterul: Citiți Povești şi blesteme pe drumul ce duce spre “Agapia cea tăinuită de lume”, articolul despre faimoasa Biserica Stavropoleos şi blestemul clopotelor, sau retrageți-vă pentru câteva Povești la gura sobei: “Schitul lui Tărâță”. Nu uitați nici de legendarele relatări Despre credință, păcate și blesteme la Mănăstirea Cernica.

 

Surse și bibliografie istorică:

 

(1) Articolul “Mânăstirea Zamfira” – semnat Preot Nic. M. Popescu – publicat în revista “Boabe de grâu” – numărul din luna februarie 1933
(2) Articolul “Zamfira – mânăstirea zugravului Nicu” – semnat Ion Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 5 mai 1937
(3) Articolul “Într’o zi la Zamfira” – semnat Ion Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 28 aprilie 1937

---

---