Biserica Stavropleos şi blestemul clopotelor

Fără doar şi poate, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Bucureşti este Biserica Stavropoleos. Sufocată azi între construcţiile monumentale care o înconjoară, reuşeşte totuşi să supravieţuiască şi să impresioneze. Construită în anul 1724 în stilul brâncovenesc prin stăruinţa arhiereului Ioanichie Stavropoleos, biserica a fost înzestrată de acesta şi cu numeroase proprietăţi care urmau să îi asigure veniturile. Printre acestea, un han şi treiprezece "prăvălii”, cele mai multe dintre ele cu etaj”, situate pe străzile Stavropoleos, Lipscani şi pe strada Germană. Iniţial bisericuţa nu avea o cupolă, așa cum se poate vedea într-o gravură de la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost înzestrată cu o turlă în timpul lucrărilor de renovare conduse de arhitectul Ion Mincu la începutul secolului XX.

Biserica Stavropoleus - fără cupola cu care
 a fost înzestrată la începutul secolului XX

Văduvită azi de "toate acareturile” biserica rezistă încă aşa cum au clădit-o înaintaşii noştri. Puţină lume mai ştie însă frumoasa legendă a clopotelor bisericii Stavropleos. Eu am găsit-o povestită cu har în paginile revistei „Ilustraţiunea Române” şi – aşa cum v-am obişnuit – v-o spun şi vouă: Puţini dintre bucureştenii ce trec de sute de ori pe zi prin spatele Poştei Centrale, vor fi ştiind că îngrămădită între palatele monumentale ale unor institute de credit, se află unul din cele mai preţioase juvaeruri artistice ale Capitalei noastre. Biserica Stavropoleos, vizitată mai mult de străinii veniţi de peste hotare, care cunosc din cărţi şi “baedekere" adevărata însemnătate artistică a acestui  monument istoric, este foarte puţin cunoscută de locuitorii autohtoni. Împodobit cu frescele ale celor mai talentaţi zugravi bisericeşti, interiorul acestei biserici a fost renovat de marele arhitect Ion Mincu iar de atunci nu s'a mai făcut nimic pentru reparare, din lipsă de fonduri. Comorile de artă, argintăriile şi cărţile au fost duse la diverse muzee, şi chiar în vechea casă a bisericii s'a alcătuit un muzeu şi un atelier de sculptură.

Mănăstirea Stavropoleos în vechea ei înfățișare

Şi iarăşi puţini bucureşteni  îşi vor fi aducând aminte că biserica aceasta avea aproape în stradă o clopotniţă cu patru clopote. Unul mare şi ceva mai nou, iar trei mici, cu sunet de argint, cari s'au pus din dania boierului Stavrake Clococenu, cum iscăleşte el pe acte în anul de graţie 1812, adică în anul când Basarabia a trecut în robia rusească. Ienachie Stavropoleos, călugărul după numele căruia se trage numele bisericii e, după câte se pare, strămoşul boierului Clococeanu. Acesta a lăsat cu limbă de moarte dispoziţia așezării celor trei clopote mici, de aramă, care au dăinuit multă vreme. Acum, după dărâmarea clopotniţei însă, nu se mai ştie de soarta lor.


Biserica Stavropoleos azi

Stavropoleos, a cărui piatră de mormânt cu litere chirilice se află astăzi în curtea bisericii ce-i poartă numele, venise la noi în ţară de mulţi ani, ajungând negustor bogat. Când a simţit că i se apropie sfârşitul a îmbrăcat rasa călugărească, şi a purces la clădirea acestei biserici, pentru care a adus pe cei mai buni meşteri zidari din ţară şi din străinătate. 

Din averea lăsată moştenire a lăsat cu blestem, ca nepoţii săi să îngrijească de biserică, şi să’i facă o clopotniţă cu clopote multe frumoase. Boierul Clococeanu, unul dintre moştenitori, uitând de blestemul călugărilor, s'a pus pe trai bun cu banii moşteniţi. Dar într'o bună zi, fiica lui cea mai mare, Ileana, s'a aruncat în helesteul de la via Târca, dinspre Dudeşti-Cioplea şi s'a înecat. Pasă-mi-te iubea Mira fără nădejde pe o beizadea, căreia nu-i păsa de ochii ei frumoşi. Speriat de acest tragic avertisment de dincolo de mormânt, boierul Clococeanu s'a cuminţit şi din marea lui avere a comandat la un vestit clopotar trei clopote mici de aramă iar când a fost gata de turnat, nefericitul boier a lăsat în metalul topit să curgă lacrimi din ochii lui îndureraţi, ca să sune bine a jale clopotele blestemului.

Biserica Stavropleos - în dreapta se poate vedea
vechea clopotniţă cu cele "trei clopote de aramă"

Când au sunat prima oară clopotele Clococeanului, s'au adunat oameni din şapte mahalale să le audă căci sunau mai jalnic decât doina cea mai jalnică. Sunetul era curat ca lacrima Clococeanului şi adânc, cum e adâncul în care a pierit frumoasa Ileana, cea nefericită. Legenda spune însă că clopotele acestea au adus nenoroc celor ce le-au făcut şi neamul lor a decăzut până a pierit aproape de tot.

Legenda aceasta romantică am auzit-o într’o seară din postul Sf. Paşti, când vegheam alături de economul Ilarion al mânăstirei Neamţ, răposat de mult întru Domnul. Era o seară limpede de April, cu stele multe pe un cer neted de nori. Şi povestea molcomă a stareţului Ilarion, care se retrăsese din vâltoarea lumei pentru o pricină de dragoste, mi-a rămas ascunsă, într’un colţ al inimei cu tot decorul acela maiestos al nopţii de April, al munţilor şi al luminiţelor din mânastirea întunecată. De Paştile anului 1935 vizitând monumentul de artă de la Stavropoleos, mi s'a deşteptat amintirea de demult a legendei economului Ilarion.” 



Sursa: articolul “Biserica Stavropoleos -  Legenda clopotelor” – semnat “I.” – publicat în numărul special de Paşti 1935 al revistei Ilustraţiunea Română”  - citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


9 comentarii :

  1. Cu toată frumusețea lor, cu toate istoriile lor, multe din locurile și lucrurile pe care le admirăm și azi și le vom admira probabil și mâine au în ”sufletul lor” ascunse povești de dragoste. Pentru oameni, pentru Dumnezeu… dar multă iubire! Fără de care nimic nu se poate clădi!… La mai multe povești… că le iubim!

    RăspundețiȘtergere
  2. Iar povestile de dragoste ascunse in spatele locurilor sau a lucrurilor sunt acel ceva care le da farmec. Daca pierdem povestile pierdem si o parte din farmec, nu-i asa?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu siguranta le vom pierde in ritmul acesta tumultuos al vremurilor ce par a ignora trecutul atat de frumos si plin de farmec.
      Pacat ca "istoria" aceasta va sterge tot ceea ce a fost candva minunat!

      Ștergere
  3. In aceasta biserica a fost botezata nepoata mea Daria. La Multi Ani ! Odorica

    RăspundețiȘtergere
  4. Multi ani buni si ei, si tie, si noua :) !!!

    RăspundețiȘtergere
  5. Si în Viena exista o biserica cu o legenda asemanatoare - Mariahilfer Kirche (Biserica Maria care ajuta)
    În urma cu peste 350 de ani, pe acest loc îndepartat de oras, se afla un cimitir cu o mica capela din lemn. În 1668 a fost înlocuita cu o biserica din piatra care a fost incendiata de catre turci în 1683. Reconstruita de catre printul Paul Esterhazy în 1688, ea a devenit un deosebit de important si iubit loc de pelerinaj în cinstea Fecioarei Maria. (...)
    În turnul stang se afla „Schustermichel-Glocke” (clopotul cizmarului Michel), greu de 4445 kg. datand din 1720. Numele este datorat unei vechi legende legate de aceasta biserica.

    Povestea spune ca prin jurul anului 1700 un cizmar numit Michel tinea chiar langa biserica un mic birt. Afacerea îi mergea de minune, practic nu mai prididea sa-si serveasca musterii care, din zori si pana-n noapte veneau sa bea si sa manance în birtul sau, asezat chiar pe drumul de trecere al negutatorilor.
    Se spune ca Dumnezeu sau diavolul, încearca virtutile sau slabiciunile oamenilor.
    Asa se face ca într-o noapte a venit la Michel un necunoscut, care i-a încredintat spre pastrare o caseta cu bani, spunandu-i s-o tina timp de un an de zile, pana la întoarcerea lui din calatorie. În caz ca nu va mai veni, dupa un an sa predea caseta bisericii.
    Un an de zile, Michel s-a ferit sa deschida caseta, dar, fiindca necunoscutul nu a mai revenit, ispita a fost prea mare.
    Si cum ocazia face pe hot, cand a vazut ce comoara i s-a dat în pastrare, Michel si-a uitat si cinstea si legamantul, si-a însusit tot continutul, nemai dand bisericii nici un ban.
    Prea mult însa nu a putut sa se bucure de hotia sa, caci foarte curand s-a înbolnavit si a murit, dar, pe patul de moarte chemand preotul, si-a marturisit pacatul si a restituit bisericii bani furati, cerand ca din ei sa se faca un clopot care sa poarte numele lui, astfel încat oamenii sa-si aminteasca povestea si sa stie ca necinstea – mai devreme sau mai tarziu – este întotdeauna pedepsita.
    Din cartea Viena – Drumuri, popasuri, povesti de Julia Maria Cristea

    RăspundețiȘtergere
  6. Blestemul clopotelor sau clopotele care mântuiesc. Frumoasă povestea, Multumesc mult ca ne-ai împărtășit-o d-nă Julia Maria Cristea. Le recomand tuturor cititorilor mei în cautare de povești frumoase să îți citească cărțile.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aceiasi recomandare o am si eu. Merita sa va faceti timp pentru lectura acestora!

      Ștergere
  7. Am o istorie care vorbeste despre bani insusiti necinstit si ghinionul care l-au adus.
    Pe malul Dunarii intr-o localitate, a murit un om f bogat si "econom" ca sa nu spunem zgarcit, care avea o suma mare de bani ascunsi in curtea lui. A murit de atac cerebral fara sa mai poata vorbi.
    Dupa deces copii lui s-au luat la cearta pe mostenire si fiindca banii nu ii gaseau s-au apucat sa vanda ce mai ramasese din gospodaria omului. Apoi au impartit banii intre ei si s-au risipit in lume.
    Cel care a cumparat gospodaria a gasit se pare banii caci repede si-a putut face casa de caramida, apoi si-a cumparat motocicleta (un souperlux la acea vreme) dar nu s-a putut bucura orea mult de acest lucru caci el a murit de cancer, sotia s-a imblonavit si cam in 5 ani s-au risipit si cei ramasi care incotro. Se pare ca banii fusesera ascunsi cu un blestem de catre batran si fiindca omul si i-a insusit in mod necinstit, nu prea a avut parte de ei. Este o intamplare adevarata.

    RăspundețiȘtergere