Gospodăriile de azi (imaginate de românii de ieri)

Un articol publicat acum câtva timp pe blog, “Un interviu din 1931 cu un bunic al zilelor noastre”, ne dezvăluia cum își imagina un reporter din anul 1931 că va arata Bucureştiul începutului de secolului XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului și a avioanelor particulare, a televiziunii și a telefoanelor mobile.

 

Un alt articol publicat în revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 8 iunie 1929) ne arată cum își imagina un alt ziarist interbelic că va arăta lumea noastră, a celor de azi: o lume în care toate obligațiile casnice vor fi preluate de o mulțime de mașinării inteligente (dar și o lume din care nu va dispărea încă complet... bacșișul). Vă las pe voi să descoperiți dacă reporterul interbelic s-a înșelat sau nu în previziunile sale:

Gospodăria de mâine

“Se vorbea despre chestiunea servitoarelor. Se vorbește foarte des despre servitoare când doamnele au majoritatea în societate; și deoarece doamnele au întotdeauna majoritate, se vorbește regulat despre servitoare. Tema nu este modernă, dar e de permanentă actualitate.

Domnul Șeptelici a șezut tot timpul liniștit și cu surâsul pe buze. A ascultat tânguielile care, probabil că de la facerea lumii, au rămas mereu aceleași. Pe urmă, foarte mulțumit de sine spuse:

- Noi nu cunoaștem chestiunea servitoarelor, pentru că nu avem servitoare.

- Cum! Nu țineți servitoare? – întrebai curios.

- Nu. Am suprimat complet servitoarele. Crede-mă, oameni străini în gospodărie sunt ceva ieșit din modă. Gospodăria noastră este dernier cri. Ceea ce ar trebui să facă o femeie la toate, adică la nimic, se face la noi pe cale mecanică. Mașina nu e obraznică, nu cere o zi liberă pe săptămână, nu are bărbat și face întotdeauna treabă. Dar, dacă nu-ți vine să crezi, fă-mi plăcerea să vii joi la noi. O să iei ceaiul la noi. Vei vedea ce bomboană este mașina mea.”

***

„Joi la 5 după amiază sun la ușa domnului Șeptelici. În gând mă întrebam: Cine va deschide ușa, domnul Șeptelici, doamna Șeptelici? Sau... Deodată un capac negru se mișcă pe ușă. Pe placa descoperită putui citi:

- Pe cine să anunț? Puneți vă rog cartea D-v. de vizită în tubul de alături.

Un moment rămăsei încremenit. Am priceput însă imediat: Aha! Foarte practic! Probabil o conductă pneumatică pentru a transporta cartea de vizită în interiorul locuinței! Extraordinar! Și pusei cartea de vizită în locul indicat. Câteva secunde mai târziu, o nouă inscripție apăru pe placă:

- Fiți bine venit!

Și usa se deschise, parcă de o mână nevăzută. Urcai scările. La fiecare doi pași erau fixate indicatoare: Dreapta – Stânga - Înainte pe coridor – Ultima ușă pe dreapta – Stop – ați ajuns. Ușa locuinței se deschide automat. Intrai și mă uitai puțin cam mirat împrejur. Nici un om... Mă gândeam dornic la ființa aceea îmbrăcată în negru și cu șorț alb; la astfel de ocazii îți surâde binevoitor și-ți ajută să desbraci paltonul, și... deodată... mă speriai!... O mână de fier se întinse spre mine. Nu știu din care colț apăruse. Mai întâi îmi scoase pălăria din cap, o atârnă pe un cuier, pe urmă apucă mâneca dreaptă a paltonului, imediat după aceea pe cea stângă și mi-l trage de pe mine, în fine paltonul de asemenea pe cuier, sub pălărie, și mâna se retrase încet în ascunzătoarea ei. Groaznic. Dar în același moment doamna și domnul Șeptelici intrară în vestibul și-mi urează bun venit. Mai întâi crezusem că și ei sunt tot mașini. Dar nu, din fericire erau ei în carne și oase, aveau voce omenească și nu se hrăneau cu electricitate. Foarte îmbucurător!

Salonul nu avea nimic neobișnuit, exceptând un mic tablou de distribuție pe biroul gazdei. Era într’adevăr un obiect cam neobișnuit, dar grație dimensiunilor sale nu prea mari, nu strica prea mult estetica.

- Și acum, dragul meu, e timpul să luăm ceaiul! - spuse d-na Șeptelici.

- Dar Doamnă, replicai eu, ar trebui să vă duceți mai întâi în bucătărie și...

- În bucătărie? - zâmbi dânsa - nu! La noi nu este nevoie de așa ceva. Facem totul pe cale mecanică. Te rog, Ionel, fă contact.

Domnul Șeptelici trase două pârghii și se așeză din nou. După vreo două minute, o măsuță de ceai apăru de la sine și se opri tocmai în fața noastră. D-l Șeptelici puse pârghiile la loc. Totul a mers cât se poate de exact. Extraordinar! Bineînțeles că ceaiul a fost turnat mecanic în cești. Pentru zahăr era o mașinuță foarte simpatică. Apăsai o dată - ieșea o bucată, de două ori - două bucăți, de trel ori - trei bucăți. Și așa mai departe. Totul mergea ca pe roate.

Stânga: O probă de menaj electric
Dreapta: Ceaiul

După ceai, gospodina dernier cri, îmi arătă și celelalte mecanisme ale gospodăriei ei. Bineînțeles, nu lipsea aspiratorul ce praf, automatul pentru aerisit, mașina pentru spălat vase, centrifuga pentru încălzit, aspiratoare pentru curățat ghetele și taxametrul pentru lustruit parchetele. Într’adevăr, în această casă nu trebuia să pui mâna pe nimic.

- Poate că vrei să vezi acuma și copilul nostru? - mă întrebă gazda după ce terminarăm vizitarea locuinței.

Intrarăm în camera copilului. Acesta ședea în leagăn și arăta ca și cum ar fi avut de tată un curent de inducție și de mamă o baterie galvanică.

- Ei, dragul meu Volt - i se adresă papa Șeptelici mângâindu-l.

Pe urmă, întorcându-se spre mine, îmi explică:

- Pe băiat îl cheamă Volt. Nu găsești că e un nume adorabil?

Copilul probabil că era obișnuit să fie mângâiat pe cale electrică, deoarece mângâierile tatălui nu avură alt efect, decât de a deslănțui o furtună de urlete din partea micului Volt. Tatăl însă nu se intimidă, ci se îndreptă spre un tablou pe care se aflau diferite întrerupătoare. Apăsarea unui buton avu ca efect mișcarea automata a leagănului. Era într’adevăr mișcător să privești cu câtă dragoste se ocupa întreg mecanismul de acest mititel locuitor al globului. Dar, cum cu toate aceste mijloace copilul nu vroia să se astâmpere, mama Șeptelici spuse:

- Mi se pare că ceva nu e în ordine. Cred că ar trebui uscat.

Papa, fără să spună un cuvânt, puse în funcțiune electroforul și într’un minut micul Volt și-a găsit liniștea.

Stânga: Tânărul Volt
Dreapta: Inevitabilul bacșiș

Eu însă, începui să mă simt incomod în această casă dernier cri. Căpătai deodată un dor nespus de o servitoare care sparge farfurii, de un chelner care se împiedică de covor, de un rândaș care miroase a rachiu... Preciziunea acestui menaj îmi producea frică. Domnul și doamna Șeptelici m'au condus până la ușă și mă întrebară cu mândrie:

- Și acum, spune-mi dacă nu poți ieși la căpătâi și fără servitoare?

- Ba da, se poate, dar nu ești nevoit! - și plecai.

La ușă însă, o a doua mână mi se întinse și pe o tăbliță apărură cuvintele:

- Trăiți!

Nu înțelesei, însă gazda îmi explică:

- Un mic bacșiș, dacă te lasă inima...

Am pus doi poli în mâna întinsă, după care o nouă inscripție luminoasă apăru:

- Mulțumesc!.

La despărțire, n'am putut să mă stăpânesc și am întrebat pentru cine este de fapt bacșișul.

- Pentru inginerul de exploatare – răspunse prompt d-na Șeptelici. Aparatul acesta complicat trebuie supravegheat de un specialist. Îți spun sincer, un om îngrozitor! Și dacă mai vii o dată pe la noi, îți voi povesti lucruri despre el... lucruri care o să te îngrozească!

Am plecat și n'am mai revenit. Știam bine: D-na Șeptelici nu discută chestiunea servitoarelor; în schimb are multe de spus în privința inginerului de exploatare...”

Sursa: articolul “Gospodăria de mâine” – semnat “Gomez” – publicat în numărul din 8 iunie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată”