Deși
am putea fi tentați să credem să credem că deportările românilor în Siberia au
fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice
începând cu anii celui de Al Doilea Război Mondial, adevărul istoric ne spune
altceva. Cu două decenii mai înainte zeci de mii de români din Transnistria au
avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate. Începând chiar din primii ani de după instalarea puterii sovietice, cei care s-au opus
au fost deportați în îndepărtata și înfrigurata Siberie. Chiar și în timpul
regimului țarist, în timpul Primului Război Mondial, mii de români au fost puși
fără voie pe drumul pribegiei către îndepărtatele tărâmuri înghețate.
Vă
voi spune în continuare povestea lui Ilie Veștemean din Cacova și a lui Andrei
Moga din Sibiel, doi ciobani ardeleni a căror aventură tragică
a început în cele dintâi zile ale Primului Război Mondial:
“Cei doi săteni au plecat în primăvara anului 1914 cu oile lor în Rusia. În comunele lor nu se aflau pășuni și conform unei vechi tradiții a oierilor din ținuturile Sibiului s'au îndreptat spre ținuturile mănoase, cu iarbă grasă, ale Caucazului. Acolo nu se aflau nici “boactărul" ungur, nici “cătanele împăratului" și își puteau vedea liniștiți de meserie. De cum au trecut însă granița Rusiei cu cele o mie de oi, a izbucnit războiul. În dreptul Varșoviei, cei doi oieri români au fost înconjurați de o trupă de cazaci și duși la stăpânire. Aici un ofițer bărbos, cu mustățile până la epoleții încărcați de aur, a spus scurt:
“Cei doi săteni au plecat în primăvara anului 1914 cu oile lor în Rusia. În comunele lor nu se aflau pășuni și conform unei vechi tradiții a oierilor din ținuturile Sibiului s'au îndreptat spre ținuturile mănoase, cu iarbă grasă, ale Caucazului. Acolo nu se aflau nici “boactărul" ungur, nici “cătanele împăratului" și își puteau vedea liniștiți de meserie. De cum au trecut însă granița Rusiei cu cele o mie de oi, a izbucnit războiul. În dreptul Varșoviei, cei doi oieri români au fost înconjurați de o trupă de cazaci și duși la stăpânire. Aici un ofițer bărbos, cu mustățile până la epoleții încărcați de aur, a spus scurt:
-
Spioni! Siberia!
Fără
altă judecată, bieții oieri români s'au pomenit pentru trei luni închiși în
cazematele înspăimântătoarei fortărețe a Varșoviei, așteptând să se formeze convoiul
pentru Siberia.
-
Ce fac oile noastre? – întrebau mereu cei doi bieți martiri.
Spuneau
cătanele că le păstrează până se gată bătaia. În realitate oile fuseseră vândute
cu preț bun de cei care îi arestaseră serviciului de aprovizionare al armatei.
Și cu speranța că oile se află în pază bună, cei doi români au făcut
tragicul drum spre Siberia pe jos, mânați din urmă de loviturile cazacilor.
Ar fi prea lung să povestim aici nenumăratele suferințe ale celor doi oieri pe
acest drum care a durat mai mult de opt luni de zile prin ținuturile înghețate
ale nordului. E suficient să spunem că din 1800 de condamnați au ajuns în
lagărul Varoslawska numai 450 de oameni, restul căzând pe drum din pricina
frigului, oboselii, bătăilor și foamei. Aici, la Varoslawska, Veștemean și
Moga au găsit mai bine de 500 de români, în majoritatea lor oieri, stabiliți de
mai multă vreme în Rusia și care din pricina războiului au suferit aceiași
soartă ca și eroii noștri. Toți se aflau internați în lagărul de la Varoslawska
pentru aceiași vină, imaginară: spionaj. În fruntea lor se afla părintele
Valeriu Coltor din Făget, pe care evenimentele îl surprinseseră la un frate al
său din Odesa. Cum s'a declarat războiul a și fost arestat și trimis în Siberia
ca spion.
Ilie Veștemean |
Timp
de trei ani românii din lagărul de la Varoslawska au suferit cele mai cumplite
privațiuni. Atunci când toate speranțele păreau pierdute, a ajuns până acolo vestea
că în întreaga Rusie a început revoluția. Apoi știrile s'au succedat cu o
rapiditate de nemaivăzut. S-a încheiat armistițiul cu nemții, “tătucul”
nu mai era și soldații se
socoteau mai mari decât ofițerii. Într'o bună dimineață, lagărul a rămas fără
santinele, fără corp de gardă. Soldații plecaseră, care încotro, lăsând
prizonierii de capul lor, să se descurce cum or putea mai bine. Abia atunci sau
ivit razele speranței. Fiecare a încercat
să se gândească la ziua fericită când se va vedea acasă, în sătucul de la
poalele munților. Sub comanda preotului Coltor, cei 500 de români din lagăr au
format o trupă bine înarmată, cu armele lăsate de rușii dispăruți, și au
pornit spre casă urmând mereu drumul indicat de “Calea robilor", tot așa
cum se orientau în urmă cu 500 de ani strămoșii lor luați robi de tătari. Știau
că îi așteaptă primejdii mari, dar cu orice preț trebuiau să scape din infernul
Siberiei.
Andrei Moga |
Au
călătorit astfel timp de două luni prin pădurile nesfârșite, până ce au ajuns în
apropierea orașului Irkutzk. Acesta era centrul rezistenței trupelor albe și
bună parte dintre români sau alăturat acestor trupe ce combăteau bandele bolșevice.
Alții, cu părintele Coltor, au plecat mai departe spre casă. Printre ei se
aflau Veștemean și Moga, care-și lăsaseră acasă nevestele tinere cu copii și
ardeau de dorul lor. Dar numai după trei zile au întâlnit trupele roșii. O
scurtă bătălie, în cursul căreia Moga a fost rănit grav și părintele Coltor a
murit. Ceata românilor a fost capturată. De astă dată în mâna trupelor roșii,
au fost îndreptați spre regiunile cele mai de nord ale Siberiei, în insulele
Albert, unde se găsesc minele de plumb. Una din insule, cu numele de Soratim,
cuprindea lagărul românilor. La început se aflau aici aproximativ 5.000 de
români, foști prizonieri de război, dar peste câțiva ani au început să sosească
lungi convoaie compuse din bieți români ai “Republicei Moldovenești"
de peste Nistru, care erau ridicați peste noapte, încărcați în furgoane și
transportați în îndepărtata Siberie.
Astăzi
se află în insula Soratim din regiunea semi-polară, la 78 de grade latitudine, o
colonie de 15.000 de români care s'au organizat și trăiesc cum pot, în înfiorătorul
deșert de gheață, asteptând prilejul unei evadări. Acest prilej l-au găsit
Veștemean și Moga când o balenieră a ancorat rătăcită în micul golf al insulei.
Cei doi oieri găsiseră mult aur într’o mină părăsită,
cu ajutorul acestui aur au convins echipajul suedez și ascunși în cala corabiei
sub pieile de focă au izbutit să evadeze din insulă. Asta se întâmpla în anul 1933.
De atunci, timp de patru ani, au cutreierat lumea, căutând să ajungă acasă. Au străbătut, ascunși în burdufe, pe cămile, marele deșert al Mongoliei. Au trecut prin platoul Tibetului și au coborât în India, pe coasta Himalayei, cel mai înalt munte din lume. Toate aventurile prin care au trecut cei doi români ar putea umple paginile unui volum, cu o acțiune din cele mai senzaționale. Destul să spunem că grație consulului României din Calcuta, un englez bogat și milos, au fost repatriați.
-
Și acum încotro?
Fețele
celor doi se întunecă. Apoi Veștemean ne răspunde cu glas trist:
-
Am fost bogați altădată. Acum
suntem săraci și singuri.
Moga
oftează și el și apoi spune:
-
Da! Oile ne-au pierit, aurul l-am cheltuit. În
sat nu se mai află nimeni de-al nostru. Nevasta lui Veștemean a murit. Pe-a mea
am găsit-o măritată, cu copii mari de la altul. Plecăm mai departe! Unde?
Dumnezeu știe! Asta a fost pesemne voia Lui, să rămânem călători fără
odihnă. După ce ne-au mulțumit frumos, cei doi “călători fără
odihnă" s'au ridicat și au plecat. După câteva minute siluetele lor bizare
s'au pierdut în mulțimea pestriță adunată la târgul de vineri.”
Sursa: articolul “Suferințele unor români în Siberia” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 31 august 1938
Excepțional articolul!Mulțumim!
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru aprecierea articolului. Te mai aștept pe blog, Daniel!
ȘtergereAsta era viața : neiertătoare.. Cu toate ca nu greșiseși cu nimic, cu toate că ai avut încredere și speranță, viața face ce vrea. Nu știu de ce destinul unora este crud..
RăspundețiȘtergereSfinţi români
RăspundețiȘtergereAdevărat. Te mai aștept pe blog, Elena-Iuliana!
Ștergere