De Sfântul Dumitru (26 octombrie): datini, tradiții, obiceiuri, superstiții

Ziua de 26 octombrie, numită în popor și Sâmedru, Sânmedru, Sumedru sau Sfeti Dimitri, este destinată pomenirii și cinstirii Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir și făcătorul de minuni din Tesalonic.
 

Această zi nu este doar o sărbătoare creștină, ci și un hotar fundamental în Calendarul popular românesc, marcând trecerea definitivă de la anotimpul cald la cel rece.

---

---

Sfântul Dimitrie: Patronul creștin și protectorul popular

Conform tradițiilor creștine, Sfântul Dumitru a fost un diacon creștin din veacul al III-lea care a trăit în cetatea grecească Tesalonic și care a fost martirizat cu lancea în timpul prigoanei anticreștine de sub împăratul Dioclețian, în anul 306 e.n. Sâmedrul este "plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa" și este socotit a fi patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice.

În credințele românești, Sâmedrul este socotit a fi patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice. Rolul său mitologic este strâns legat de natură: 

• Cheia Iernii: Ziua de Sâmedru este considerată momentul de început al iernii pastorale, ziua în care codrii se desfrunzesc și plantele de pe câmpuri se usucă. Conform tradiției populare, cheile care deschid porțile naturii către viață sunt ținute de Sfântul Dumitru până la Sfântul Gheorghe (23 aprilie), patronul naturii înverzite. Se spune că "Între Sân'georz și Sâmedru se-ncheie toate orânduirile".
• Povestea ciobanului Sâmedru: Numeroase credințe populare îl prezintă pe Sf. Dumitru ca pe un păzitor de vite sau cioban, arătând legătura sa profundă cu lumea pastorală.

 

 

Numeroase sunt și credințele populare românești care îl au ca erou pe Sf. Dumitru (Sâmedru). Una dintre acestea spunea că: 

“Sf. Dumitru a fost păzitor de vite - umbla după oi ori vaci - cu credință nestrămutată în Dumnezeu, bun și drept cu toată lumea și fără pic de păcat. O singură dată, din întâmplare, a omorât o pasere, pentru care lucru singur s’a pedepsit, umblând desculț trei ani de zile.” 

Conform altei povestiri populare: 

“Sfântul Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într’un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, neștiind că în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. Seara, când se închina lui Dumnezeu, sărea de trei ori peste o cioată și zicea:

- Acestea sunt ale tale, Doamne!.

După aceasta sărea și a patra oară și adăuga:

- Asta e a mea!. 

Și după ce-și făcea rugăciunea, pleca după turmă.” 

Moșii de Sâmedru: Pomenirea strămoșilor

 

Ceremoniile populare dedicate sărbătorii de Sâmedru începeau cu ritualul aducerii de ofrande pentru morți în ziua de Sâmbătă de dinaintea zilei de Sf. Dumitru. Această zi era numită Moșii de Sâmedru, Moșii de toamnă sau Moșii cei mari.

 

Bucatele care se dădeau de pomană “de sufletul morților” erau cel mai adesea grâul fiert cu unt sau cu untură, cu lapte sau cu brânză, precum și colacii sau scrobul cu făină de grâu. Oferirea acestor pomeni era însoțită uneori de “meniri ritualice”, făcute pentru câștigarea bunăvoinței strămoșilor și invocarea ajutorului acestora în obținerea de recolte bogate în anul care urma:

“Voi moși, strămoși

Să-mi fiți tot voioși,

Să-mi dați spor prin casă,

Cu mult pe masă,

Cu mult ajutor

În câmpul cu flori.”

 

Focul lui Sâmedru: Ritualul cosmic al trecerii înspre iarnă

 

Noaptea care preceda ziua de pomenire (25 octombrie) era considerată un moment deosebit de important al Calendarului Popular. Focul lui Sâmedru marca simbolic momentul din an începând cu care "soarele se pregătea să intre în iarnă".

 

Adunați în jurul focului sacru, femeile împărțeau pomeni de sufletul morților iar bărbații aruncau tăciuni aprinși peste ogoare pentru ca anul ce urma să fie unul îmbelșugat. De cele mai multe ori ceremoniile erau însoțite de jocuri și de cântec: „Hora lui Sâmedru”. 

 

Etnologul Tudor Pamfile descria în studiul său publicat în anul 1914 – “Sărbătorile la români – Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – desfășurarea ceremoniilor din noaptea “Focului lui Sumedru”, așa cum se mai păstrau încă la începutul secolului trecut:

Focul lui Sumedru

“Vreo șapte-opt flăcăi, frați ori rude de-ale lor, duc pe sus un brad mare ‹‹cât o turlă de biserică››, pe care, cu mare greutate o pun într’o groapă făcută în pământ, curățind-o pe-o parte de crăci, cât un stat de om. Aici pun întâi strujele, apoi așchii subțiri și țăndări de lăturoi, ca să facă ceva jăratec, iar deasupra și printre ramuri grămădesc din răsputeri cetina adusă. Și când clopotele de vecernie pornesc să sune, se aude:

- Hei, gata?

Un copil aruncă o lumânărică aprinsă în strujele uscate. Puțin fum și îndată limbi de foc aleargă în toate părțile căutând pradă de rumegat. Vârful plăpând al bradului se sucește o dată, ca șarpele prins de cap, aruncă potop de ghimpi roșii și-și pleacă’n jos căpușorul răpus.

- Hai la focul lui Sumedru!

Bradul se mistuie mereu. În acest timp se’ndreaptă spre foc babe, neveste de toată mâna cu șiruri întregi de covrigi, cu câte o traistă de nuci, ori de mere, cu felii de pâine caldă, mai cu colăcei anume făcuți și spoiți pe deasupra cu miere, în scurt, cu tot felul de mirodenii de-ale pământului. Și pe când femeile împart, pe când copii cer, în mijlocul acestui sgomot asurzitor, din când în când se aude strigătul:

- Hai la focul lui Sumedru!

Bradul se mistuie mereu, dar poporul de ‹‹țoi gălăcioși›› nu-i dă pace în nici un chip. Când și când aruncă peste el din celtina de alături și-l chinuiește așa, până târziu în noapte. Vin alte femei cu bunătăți de împărțit, valurile de strigăte se aud din nou, iar când noaptea se lasă cu totul, băieții pornesc la cărat apă spre a stinge focul, căci din pricina vântului ar putea aduce primejdii. După ce și aceasta s’a sfârșit, fiecare pleacă spre casa lui, cu traista plină de pâine și poame.” 

Sfârșitul anului pastoral și soroacele

Ziua de Sfântul Dumitru are o importanță majoră și ca ziua soroacelor și a învoielilor.

• Tunsul Oilor și Socoteala: La această dată, ciobanii care coborâseră oile de la munte își încheiau socotelile cu proprietarii de oi. Se făcea ultimul tuns al anului, iar tinerii ciobani puteau să își negocieze un nou contract sau să se angajeze la altă stână (de unde și legătura cu schimbarea slujbelor).
• Schimbarea Chiriașilor: De Sf. Dumitru (sau de Sf. Gheorghe) se încheiau și se reînnoiau contractele de muncă și de închiriere a pământurilor sau locuințelor. România de altădată era cuprinsă de o adevărată efervescență, deoarece chiriașii își schimbau proprietarii și locuințele, mutând carele cu bunuri pe străzi. 

  

  Chiriașii se mută de Sf. Dumitru

Superstiții: Prevestiri și interdicții


Numeroase sunt și superstițiile românilor din ziua de Sf. Dumitru, majoritatea legate de vreme și de protecția gospodăriei:



• Vremea și iarna:

• Dacă în noaptea de Sf. Dumitru cerul era senin, se credea că "iarna va fi bună".
• Dacă „cerul va fi acoperit de nori, dacă ar ploua sau ar ninge”, atunci iarna va fi aspră.

• Vitele și lupii (Oltenia): Se credea că vitele celor care "vor păzi cu sfințenie" ziua de Sf. Dumitru vor fi ferite de "stricăciunile lupilor".
• Prezicerea iernii (Muscel): Ciobanii își așterneau dulama în mijlocul oilor: dacă prima oaie care se așeza pe ea era neagră, iarna era blândă; dacă era albă, urma o iarnă "strașnică" și geroasă.
• Interdicții de muncă (Moldova și Bucovina):
• În Moldova: "de Sf. Dumitru nu se piaptănă, că-i primejdios de lupi".
• În Bucovina: era ultima zi în care se mai putea semăna usturoi; cine punea după această dată avea "pagubă în gospodărie". 
 
Citește și: S-au furat moaștele Sf. Dimitrie!
 

 Sursa: 

• Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români – Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” - 1914

---