Un juvaier brâncovenesc ascuns în inima Bucureștiului
Fără doar și poate, unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din București este Biserica Stavropoleos. Sufocată azi între construcțiile monumentale care o înconjoară, reușește totuși să supraviețuiască și să impresioneze, fiind considerată un juvaier arhitectural.
 |
| Biserica Stavropoleus - fără cupola cu care a fost înzestrată la începutul secolului XX |
Scurt istoric: De la han la lăcaș de cult
Puțini dintre bucureștenii care trec zilnic prin spatele Poștei Centrale știu că, înghesuită între construcțiile moderne, se află această mică biserică cu o istorie bogată.
- Ctitorirea (1724): Biserica a fost construită în anul 1724 în stilul specific brâncovenesc, prin stăruința arhiereului Ioanichie Stavropoleos. Numele bisericii, care înseamnă "Orașul Crucii", se trage de la acest călugăr erudit.
- Averea mănăstirii: Ioanichie Stavropoleos, care venise ca negustor bogat și îmbrăcase rasa călugărească la bătrânețe, a înzestrat biserica cu numeroase proprietăți pentru a-i asigura veniturile (un han și treisprezece prăvălii pe străzile Lipscani, Stavropoleos și Germană). Piatra sa de mormânt cu litere chirilice se află și astăzi în curtea bisericii.
- Blestemul: Pe lângă danii, el a lăsat cu limbă de moarte și cu blestem ca urmașii săi să îngrijească de lăcaș și să îi facă o clopotniță cu clopote multe și frumoase.
Astăzi, biserica este văduvită de "toate acareturile”, dar rezistă așa cum au clădit-o înaintașii noștri.
Intervenția arhitetului Ion Mincu
La începutul secolului XX, biserica a trecut printr-un amplu proces de renovare condus de marele arhitect Ion Mincu.
Inițial, bisericuța nu avea o turlă (sau cupolă) așa cum arată o gravură de la mijlocul secolului al XIX-lea. Mincu a fost cel care a înzestrat construcția cu o turlă (cupolă) și a renovat interiorul, împodobit cu frescele realizate de cei mai talentați zugravi bisericești.
„Puțini dintre bucureștenii ce trec de sute de ori pe zi prin spatele Poștei Centrale, vor fi știind că îngrămădită între palatele monumentale ale unor institute de credit, se află unul din cele mai prețioase juvaieruri artistice ale Capitalei noastre. Biserica Stavropoleos, vizitată mai mult de străinii veniți de peste hotare, care cunosc din cărți și “baedekere" adevărata însemnătate artistică a acestui monument istoric, este foarte puțin cunoscută de locuitorii autohtoni. Împodobit cu frescele ale celor mai talentați zugravi bisericești, interiorul acestei biserici a fost renovat de marele arhitect Ion Mincu iar de atunci nu s'a mai făcut nimic pentru reparare, din lipsă de fonduri. Comorile de artă, argintăriile și cărțile au fost duse la diverse muzee, și chiar în vechea casă a bisericii s'a alcătuit un muzeu și un atelier de sculptură."
 |
| Mănăstirea Stavropoleos în vechea ei înfățișare |
"Și iarăși puțini bucureșteni își vor fi aducând aminte că biserica aceasta avea aproape în stradă o clopotniță cu patru clopote. Unul mare și ceva mai nou, iar trei mici, cu sunet de argint, cari s'au pus din dania boierului Stavrake Clococenu, cum iscălește el pe acte în anul de grație 1812, adică în anul când Basarabia a trecut în robia rusească. Ienachie Stavropoleos, călugărul după numele căruia se trage numele bisericii e, după câte se pare, strămoșul boierului Clococeanu. Acesta a lăsat cu limbă de moarte dispoziția așezării celor trei clopote mici, de aramă, care au dăinuit multă vreme. Acum, după dărâmarea clopotniței însă, nu se mai știe de soarta lor."
 |
| Biserica Stavropoleos azi |
"Stavropoleos, a cărui piatră de mormânt cu litere chirilice se află astăzi în curtea bisericii ce-i poartă numele, venise la noi în țară de mulți ani, ajungând negustor bogat. Când a simțit că i se apropie sfârșitul a îmbrăcat rasa călugărească și a purces la clădirea acestei biserici, pentru care a adus pe cei mai buni meșteri zidari din țară și din străinătate."
Legenda clopotelor blestemate
Să ne întoarcem însă la partea cea mai dramatică a istoriei bisericii, așa cum a fost povestită cu har în paginile revistei "Ilustrațiunea Română" din anul 1935:
"Legenda aceasta romantică am auzit-o într’o seară din postul Sf. Paști, când vegheam alături de economul Ilarion al mănăstirei Neamț, răposat de mult întru Domnul. Era o seară limpede de April, cu stele multe pe un cer neted de nori. Și povestea molcomă a starețului Ilarion, care se retrăsese din vâltoarea lumei pentru o pricină de dragoste, mi-a rămas ascunsă, într’un colț al inimei cu tot decorul acela maiestos al nopții de April, al munților și al luminițelor din mănăstirea întunecată. De Paștile anului 1935 vizitând monumentul de artă de la Stavropoleos, mi s'a deșteptat amintirea de demult a legendei economului Ilarion."
Tragedia boierului Clococeanu
Se pare că Ienachie Stavropoleos ar fi fost strămoșul boierului Stavrake Clococeanu (așa cum semna pe acte în 1812), unul dintre moștenitori. Acesta, uitând de blestemul călugărului, s-a pus pe trai bun cu banii moșteniți, negliind biserica.
Tragedia nu a întârziat să apară:
"Din averea lăsată moștenire a lăsat cu blestem, ca nepoții săi să îngrijească de biserică, și să’i facă o clopotniță cu clopote multe și frumoase. Boierul Clococeanu, unul dintre moștenitori, uitând de blestemul călugărilor, s'a pus pe trai bun cu banii moșteniți. Dar într'o bună zi, fiica lui cea mai mare, Ileana, s'a aruncat în heleșteul de la via Târca, dinspre Dudești-Cioplea și s'a înecat. Pasă-mi-te iubea Mira fără nădejde pe o beizadea, căreia nu-i păsa de ochii ei frumoși."
Lacrimile din aramă
Speriat de acest tragic avertisment de dincolo de mormânt, boierul Clococeanu s-a cumințit. Din marea lui avere, a comandat la un vestit clopotar trei clopote mici de aramă. Gestul său de pocăință a fost unul de o jale profundă:"Speriat de acest tragic avertisment de dincolo de mormânt, boierul Clococeanu s'a cumințit și din marea lui avere a comandat la un vestit clopotar trei clopote mici de aramă iar când a fost gata de turnat, nefericitul boier a lăsat în metalul topit să curgă lacrimi din ochii lui îndurerați, ca să sune bine a jale clopotele blestemului.Când au sunat prima oară clopotele Clococeanului, s'au adunat oameni din șapte mahalale să le audă căci sunau mai jalnic decât doina cea mai jalnică. Sunetul era curat ca lacrima Clococeanului și adânc, cum e adâncul în care a pierit frumoasa Ileana, cea nefericită."
 |
| Biserica Stavropoleos - în dreapta se poate vedea vechea clopotniță cu cele "trei clopote de aramă" |
Prețul vicleșugului
Boierul Clococeanu donase clopotele în 1812, an ce coincide cu trecerea Basarabiei în "robia rusească", adăugând o notă de tristețe și premoniție istorică poveștii. Totuși, legenda nu se încheie fericit. Chiar dacă și-a îndeplinit parțial datoria, blestemul a rămas:
„Legenda spune însă că clopotele acestea au adus nenoroc celor ce le-au făcut și neamul lor a decăzut până a pierit aproape de tot.”
Soarta clopotelor
Mănăstirea Stavropoleos a avut, aproape în stradă, o clopotniță cu patru clopote (unul mare, mai nou, și cele trei mici, de argint/aramă, ale lui Clococeanu). Astăzi, după dărâmarea vechii clopotnițe (vizibilă într-o gravură veche), nu se mai știe de soarta lor. Comorile de artă, argintăriile și cărțile au fost duse la diverse muzee, iar în vechea casă a bisericii s'a alcătuit un muzeu și un atelier de sculptură.
Data viitoare când treceți prin spatele Poștei Centrale, opriți-vă pentru o clipă să admirați acest monument. Stavropoleos nu este doar o biserică, ci o capsulă a timpului care ne reamintește că, sub forfota Bucureștiului modern, se ascund mereu povești despre credință, blesteme și lacrimi turnate în metal.
Sursa:
- articolul “Biserica Stavropoleos - Legenda clopotelor” – semnat “I.” – publicat în numărul special de Paști 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română” - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Citește și articolele:
- Poveștile mănăstirii Zamfira (Scurt istoric al mănăstirii jupâneselor Zamfira și Smaranda; Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Zamfira)
- Agapia cea tăinuită de lume (Poveşti şi blesteme pe drumul ce duce spre mănăstire)
- La umbra ceasloavelor (O călătorie în timp la Mănăstirea Agapia, 1938)
- Povești la gura sobei (De vorbă cu părintele Maxim, starețul schitului lui Tărîșă în anul 1937)
Postări
Cu toată frumusețea lor, cu toate istoriile lor, multe din locurile și lucrurile pe care le admirăm și azi și le vom admira probabil și mâine au în ”sufletul lor” ascunse povești de dragoste. Pentru oameni, pentru Dumnezeu… dar multă iubire! Fără de care nimic nu se poate clădi!… La mai multe povești… că le iubim!
RăspundețiȘtergereIar povestile de dragoste ascunse in spatele locurilor sau a lucrurilor sunt acel ceva care le da farmec. Daca pierdem povestile pierdem si o parte din farmec, nu-i asa?
RăspundețiȘtergereCu siguranta le vom pierde in ritmul acesta tumultuos al vremurilor ce par a ignora trecutul atat de frumos si plin de farmec.
ȘtergerePacat ca "istoria" aceasta va sterge tot ceea ce a fost candva minunat!
In aceasta biserica a fost botezata nepoata mea Daria. La Multi Ani ! Odorica
RăspundețiȘtergereMulti ani buni si ei, si tie, si noua :) !!!
RăspundețiȘtergereSi în Viena exista o biserica cu o legenda asemanatoare - Mariahilfer Kirche (Biserica Maria care ajuta)
RăspundețiȘtergereÎn urma cu peste 350 de ani, pe acest loc îndepartat de oras, se afla un cimitir cu o mica capela din lemn. În 1668 a fost înlocuita cu o biserica din piatra care a fost incendiata de catre turci în 1683. Reconstruita de catre printul Paul Esterhazy în 1688, ea a devenit un deosebit de important si iubit loc de pelerinaj în cinstea Fecioarei Maria. (...)
În turnul stang se afla „Schustermichel-Glocke” (clopotul cizmarului Michel), greu de 4445 kg. datand din 1720. Numele este datorat unei vechi legende legate de aceasta biserica.
Povestea spune ca prin jurul anului 1700 un cizmar numit Michel tinea chiar langa biserica un mic birt. Afacerea îi mergea de minune, practic nu mai prididea sa-si serveasca musterii care, din zori si pana-n noapte veneau sa bea si sa manance în birtul sau, asezat chiar pe drumul de trecere al negutatorilor.
Se spune ca Dumnezeu sau diavolul, încearca virtutile sau slabiciunile oamenilor.
Asa se face ca într-o noapte a venit la Michel un necunoscut, care i-a încredintat spre pastrare o caseta cu bani, spunandu-i s-o tina timp de un an de zile, pana la întoarcerea lui din calatorie. În caz ca nu va mai veni, dupa un an sa predea caseta bisericii.
Un an de zile, Michel s-a ferit sa deschida caseta, dar, fiindca necunoscutul nu a mai revenit, ispita a fost prea mare.
Si cum ocazia face pe hot, cand a vazut ce comoara i s-a dat în pastrare, Michel si-a uitat si cinstea si legamantul, si-a însusit tot continutul, nemai dand bisericii nici un ban.
Prea mult însa nu a putut sa se bucure de hotia sa, caci foarte curand s-a înbolnavit si a murit, dar, pe patul de moarte chemand preotul, si-a marturisit pacatul si a restituit bisericii bani furati, cerand ca din ei sa se faca un clopot care sa poarte numele lui, astfel încat oamenii sa-si aminteasca povestea si sa stie ca necinstea – mai devreme sau mai tarziu – este întotdeauna pedepsita.
Din cartea Viena – Drumuri, popasuri, povesti de Julia Maria Cristea
Blestemul clopotelor sau clopotele care mântuiesc. Frumoasă povestea, Multumesc mult ca ne-ai împărtășit-o d-nă Julia Maria Cristea. Le recomand tuturor cititorilor mei în cautare de povești frumoase să îți citească cărțile.
RăspundețiȘtergereAceiasi recomandare o am si eu. Merita sa va faceti timp pentru lectura acestora!
ȘtergereAm o istorie care vorbeste despre bani insusiti necinstit si ghinionul care l-au adus.
RăspundețiȘtergerePe malul Dunarii intr-o localitate, a murit un om f bogat si "econom" ca sa nu spunem zgarcit, care avea o suma mare de bani ascunsi in curtea lui. A murit de atac cerebral fara sa mai poata vorbi.
Dupa deces copii lui s-au luat la cearta pe mostenire si fiindca banii nu ii gaseau s-au apucat sa vanda ce mai ramasese din gospodaria omului. Apoi au impartit banii intre ei si s-au risipit in lume.
Cel care a cumparat gospodaria a gasit se pare banii caci repede si-a putut face casa de caramida, apoi si-a cumparat motocicleta (un souperlux la acea vreme) dar nu s-a putut bucura orea mult de acest lucru caci el a murit de cancer, sotia s-a imblonavit si cam in 5 ani s-au risipit si cei ramasi care incotro. Se pare ca banii fusesera ascunsi cu un blestem de catre batran si fiindca omul si i-a insusit in mod necinstit, nu prea a avut parte de ei. Este o intamplare adevarata.