Am parcurs împreună
cu reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” drumul
care ascunde povești și blesteme ce duce spre “Mânăstirea Agapia cea tăinuită
de lume”. Am ajuns atunci până la porțile mănăstirii – așa cum era ea în anul 1938 - și ne pregăteam să pătrundem în
sfântul lăcaș de reculegere și rugăciune, în mănăstirea care a păstrat un
important tezaur de artă bisericească și o străveche tradiție monahală de
înaltă și pilduitoare spiritualitate:
Agapia în 1938
“Satul
cu căsuțele curate și primitoare - unele adăposturi de maici care n'au mai avut
chilii în curtea mânăstirei - ne vestește că suntem în preajma sfântului lăcaș.
Așa cum sunt înghesuite, mai ales spre capătul dinspre mânăstire, dovedește
începutul unei nou așezări care tinde spre ridicarea unui târgușor, în
nepotrivire poate cu gândurile acelora care întemeind mânăstirea, au conceput-o și-au dorit-o cât mai ferită de lume. Așa cum se prezintă astăzi, satul
pare o gardă voinică de case, căscioare și chilii, care străjuiește poarta
mânăstirei. Unele sunt case de oraș, destul de impunătoare, altele chiar cu
oarecari pretenții arhitectonice. În general, satul este simpatic, curat, gata
să primească și să adăpostească vilegiaturiștii care-și aleg drept loc de
odihnă aceste frumoase meleaguri (…).
Oprim
în fața mânăstirei. O arcadă tăiată în zidul extrem de gros, scundă și largă,
lasă să se vadă curtea largă a mânăstirei, împrejmuită, jur-împrejur, de
chilii. În curte, spre poartă, biserica zugrăvită de Nicolae Grigorescu, pe
care inspirația și geniul acestui mare pictor au făcut-o celebră. (…) Făcurăm un
scurt popas în curtea mânăstirei, căreia chiliile cu albul lor imaculat îi
împrumută un aer solemn, majestuos. Chiliile
sunt destul de mari și de înalte. Deasupra lor se înalță saloanele stăreției,
atelierele, arhondăria, muzeul și un paraclis destul de frumos și de
interesant. Un ceardac larg, circular, leagă pe toate laturile aceste încăperi.
Arcade și stâlpi de lemn împodobesc ceardacul care dă o înfățișare atât de
plăcută întregii construcții. Așa cum se înalță, în bătaia soarelui de
dimineață, mânăstirea cu ceardacul odihnitor, pare o mare și veche casă
boierească, voioasă și primitoare. Nimic din tristețea zidurilor de mânăstire.”
În anul 1938, Mănăstirea Agapia era condusă de Maica Stareță Fevronia Lupu – o femeie energică și distinsă:
“Am găsit-o la stăreție, lucrând de zor cu cele două prețioase colaboratoare: Eugenia Dumbrăvățeanu econoama mânăstirei și maica Haritina Scobai, casiera. Nu este tocmai un lucru ușor să conduci și să gospodărești o mânăstire care adăpostește atâtea suflete și care pe deasupra este cercetată de atâția vizitatori ispitiți să cunoască comorile de artă pe care le adăpostește acest impunător loc de reculegere și de rugăciune. Cu tot ceasul nepotrivit, maica stareță m'a primit cu toată binevoința și mi-a dat o sumă de lămuriri asupra Agapiei de astăzi, cu organizarea și năzuințele ei. Ne-a povestit, între altele, despre strădania de a folosi timpul liber a măicuțelor în atelierele din ce în ce mai bine înzestrate și mai corect îndreptate spre adevărata lor menire.
- De altfel, maică stareță, viața monahală nu exclude munca. Din contra, istoria mânăstirilor noastre stă martoră că în afară de oțelirea credinței noastre strămoșești, se lucra… și încă mult.
- Veți vizita și atelierele noastre. Și vă veți convinge că, în măsura puterilor noastre, lucrăm…
- Nu vorbesc de Agapia. Dv. Vă puteți felicita. Ba chiar ceva mai mult. Puteți, fără putință de tăgadă să spuneți că ați realizat lucruri de necrezut. Am văzut la Înalt Prea Sfântul Mitropolit, odăjdiile ce i-au fost brodate în atelierele dv. Am rămas cu totul surprins de măiestria mâinilor care au realizat o adevărată operă de artă.
- Este desigur contribuția binecuvântată a profesorului Ștefănescu care a înființat secția de broderie bisericească și care cu o
dragoste și un devotament cu nimic răsplătite, conduce cu destoinicul său
ucenic Ieromonahul Gherasie Hulubaru
noul nostru atelier. De altfel, după câte ne-a povestit profesorul, faima atelierului
a trecut chiar hotarele noastre. Astfel, în cuvântarea de la prânz, dl. Ștefănescu ne-a anunțat vestea care ne-a bucurat pe toți, că Primul Cardinal al Parisului și-a comandat
odăjdiile în fir de aur și argint, la atelierul nostru.
- Mare cinste,
desigur. Parisul are destui maeștri și dacă a recurs la atelierul de la Agapia,
înseamnă că l-a prețuit (…).
- Sunt vechi
chiliile?
- Destul de
vechi. Prăpădul focului le-a mistuit în
1821. Apoi în 1903. Au fost reconstruite acum treizeci și trei de ani și
completate acum zece ani prin stăruința și în bună parte, cu cheltuiala stareței de pe atunci, Maica Epraxia Macri. Față de
numărul maicilor și surorilor sunt prea puține. De aceea multe maici și-au
construit chilii lângă mânăstire, în sat. Dar satul, astăzi stațiune climatică nu poate fi prielnic vieții monahale. Amestecul
laic - oricât ar respecta această viață, este o piedică în desvoltarea acestei vieți. Și poate una supărătoare…
Maicile
rămaseră pe gânduri… După câteva clipe de tăcere, maica care mă însoțea a intervenit:
- Poate că
tocmai din acest motiv îndreptățit maicile de la Agapia să se gândească la
refacerea unei mânăstiri, ceva mai sus, la Agapia Veche. Adică sub peștera unde s'a chinuit și a murit Sfânta Teodora…”
Povești la umbra ceasloavelor
“În
biserica împodobită cu atâtea comori de artă pe care ni le-a dăruit în
inegalabila inspirație marele Grigorescu, maicile au sfârșit rugăciunea.
Iată-le sfioase, strecurându-se ca umbrele nopții, din colțurile întunecoase în
care și-au isprăvit mângâietoarea rugă cotidiană. Una singură a rămas cu ochii
pironiți în ceaslovul pe care-l luminează o dumnezeiască rază de soare. În
contrastul jocului de lumină, fața măicuței adâncită în ceaslov, galbenă și
istovită, pare o sculptură bizară într'un pergament… Un cap de mucenică cu
ochii adânciți în orbite, superb în măreția atmosferei a cărei taină drumețul
cu greu o poate deslega… Un cap care a încremenit deasupra ceaslovului, în
extazul clipelor de reculegere, de mângâiere și de înălțare sufletească. Vorbim
în șoaptă ca să nu tulburăm cu nimic frumusețea acestei priveliști:
-
Păcat, măicuță, că această comoară bisericească este atât de puțin cunoscută.
-
Este destul de mult cercetată. Dar mai sunt desigur milioane de români și de
credincioși care nu-i cunosc nici măcar existența…
-
Ar trebui, poate, popularizată opera lui Grigorescu, pe care o adăpostește
această biserică.
-
Profesorul Ștefănescu a încercat multe reproduceri artistice, pe care apoi ni
le-a dăruit pentru a fi vândute în folosul mânăstirei. Desigur, alții vor putea
desăvârși începutul, adâncind datele istorice și artistice de aici.
-
Pe cât îmi amintesc biserica datează din vremea lui Vasile Lupu.
-
Nu aceasta. Este drept că pe acest loc a existat o biserică ridicată de
hatmanul Gavrilă, fratele lui Vasile Lupu și de soția sa Liliana, care doarme
somnul drepților sub lespedea de colo… Dar din această biserică n'a mai rămas
nici urmă. Cea ridicată în urmă, după câte se spune, aduce pe de departe cu cea
veche. Înainte
de 1858 biserica avea două cupole. I s'a luat atunci una adăugându-i-se
pridvorul pe care-l vedeți, proscomidia și diaconicul, care ies din planul
bisericii. Arcadele, pilaștrii, pereții exteriori, decorațiile și tot ce vedeți
acum este opera gustului meșterilor de pe atunci.
-
Adică, din ce epocă?
-
Cam acum aproape o sută de ani…
-
Deci, nu tocmai atât de îndepărtată.
Măicuța care trăiește
de multă vreme în această sfântă și frumoasă mânăstire, îmi povesti apoi, cu
destulă amărăciune, cum în 1917 o bună parte din aceste obiecte religioase
de mare preț au luat drumul Moscovei, pentru a nu se mai întoarce. Așa s'a
întâmplat cu epitaful de catifea albastră ce data din timpul lui Ștefan cel
Mare, potirul și crucile din secolul al 16-lea și câte altele…
- Și astăzi
mânăstirea nu mai posedă nimic din toate acestea…
- Au mai rămas unele,
păstrate cu grijă în muzeul nostru de lângă arhondărie. Icoane din secolele 16 și 17, unele de o rară frumusețe, potire, cărți de rugăciune și unele amintiri
de la marii ctitori… Astfel se poate vedea, în una din vitrinele în care un om
de muncă și de merit, adânc înțelegător al comorilor de artă bisericească, a
adunat cu grijă atâtea odoare scumpe – mânecuțele de catifea purtate de Ștefan cel Mare…
În timpul convorbirei,
o altă maică veni să ne întrebe dacă dorim să vizităm paraclisul și biserica
cea veche.
- Vom vizita,
desigur. Deocamdată ne-ar fi plăcut să cunoaștem din părerile ce aveți despre
opera lui Grigorescu de aici.
Măicuța, care desigur
nu se aștepta la o asemenea întrebare, plecă ochii încurcată. În cele din urmă
răspunse cu mare sfiiciune și modestie.
- Alții, poate
mai pricepuți decât noi și-ar putea spune cuvântul. Pe noi comoara “meșterului
Nicu" ne impresionează profund și ne transportă, ori de câte ori o vedem,
în lumea aceea sublimă în care trăim cu mintea, cu gândul, cu sufletul, în
ceasurile de veghe și de rugăciune. De multe ori chipurile pe care le-a
zugrăvit din inspirație divină marele Grigorescu le revăd, multă vreme după ce
plec din biserică, în chilia mea… Iată de pildă, chipul “Maicei Domnului cu
Isus în brațe tronând în nouri", colo la fereastra de la fereastra de la
miazăzi. O imagine dumnezeiască pe care o port de o viață întreagă în suflet și
pe care o am înaintea ochilor pretutindeni, oriunde aș fi. Revăd
capodopera lui Grigorescu, măreață, impresionantă, așa cum am mai văzut-o cu
ani în urmă. O compoziție de chipuri divine, de trupuri sculpturale, de nori
muiați în albastrul cerului, în care capetele de îngeri îți evocă nesfârșitul,
dumnezeirea… Dar “Intrarea
în Ierusalem"? Mântuitorul, bătrânul din primul plan, ca și femeia care
îngenunchiază, sunt realizări de mare maestru, pe care o inspirație fericită
le-a plasat într'un peisaj plin de aer, lumină, viață, căldură, sărbătoare - un
peisaj care amintește ceva din peisajul de vară din Munții Neamțului.
- Desigur, în afară de talent și inspirație,
Grigorescu știa să-și aleagă și modelele.
- Grigorescu,
răspunde măicuța, pleca întotdeauna de la citirea cărților sfinte și de la
fericita alegere a modelelor vii. În icoana Sfinților Arhangheli pe care o
vedeți colo, în tâmplă, Grigorescu s'a slujit de chipurile celor doua fete,
dintr'o familie de boieri, care petreceau pe atunci în Sfânta Mânăstire. Maica
Domnului din pictura cea mare este chipul unei frumoase și cuvioase femei din
satul Agapia iar copilul din brațe, un copilaș adăpostit și crescut în
mânăstire. Pentru chipul Mântuitorului l-a luat de model pe unul din diaconii
Agapiei de pe atunci. Chiar și Sfântul Gheorghe pe care-l puteți admira și dv.
aici, pe ușa altarului, și despre care se spune că ar fi o inspirație după
statuia lui Donatello din Florența, nu este în realitate decât un minunat
portret pentru care i-a pozat profesorul Țoni, de la Universitatea din
Iași.
- Totuși -
întrerupsei eu - cu tot “naturalismul" care se desprinde din aceste
“modele vii", Grigorescu a știut să strecoare ceva imponderabil,
misterios, care împrumută tuturora o idealizare, ceva supraomenesc, care-i
înalță opera pe culmi neatinse încă de alți pictori români. Rămâne totuși un
mare semn de întrebare pentru mine: de unde și-a putut forma tehnica marilor
maeștri, factura aceia care îl ridică, fără îndoială, la înălțimea clasicilor
apuseni, când Grigorescu nu văzuse, la epoca în care a realizat această operă,
nici măcar un muzeu străin?
- Se spune că, pe
vremea începuturilor, adică pe când avea 8-10 ani, văzuse în casa pictorului
ceh Cladek, în trecere pe la noi, multe tablouri originale, tablouri celebre,
pe care ucenicul de pe atunci le-a cercetat cu grijă.
- Greu de presupus o
asemenea tălmăcire. Cine a cercetat opera de aici, ca și picturile lui
Grigorescu de la mânăstirea Zamfira, nu va putea admite că acest amănunt din
copilărie ar putea lămuri tehnica adoptată de maestru în pictura bisericească.
Dacă desenul ar putea fi lămurit după gravurile care l-au inspirat și care se
mai găsesc încă și astăzi la Agapia și la Neamț, coloritul și factura în nici
un caz n'a avut de unde le învăța. Mai curând un produs al creației sale
căreia o taină divină i-a împrumutat mijloace nebănuite.
- În orice caz
- interveni cea de-a doua maică - nu trebuie să uităm că de mic copil, “Nicu" dobândise cunoștințe tehnice de la rudele sale zugravi, ceea ce i-a
permis ca la 8 ani să picteze iconițe și
să le vândă la târg. Apoi un unchi al său a fost pictor de biserici, care a
pictat multe sfinte lăcașuri în Oltenia și Muntenia. Când a venit la Agapia, el
trăise în toată frumusețea ei spirituală, viața de mânăstire. Trăise câtva timp
pe lângă marele său prieten arhidiaconul Gheorghian - Mitropolitul Primat de
mai târziu. El își crease o lume a lui, luminată de frumusețile vieței
religioase, care i-a permis mai târziu să trăiască intens opera bisericească pe
care o realiza. Artistul - ori care ar
fi el - dacă nu-și trăiește opera până în cele mai mici și mai nebănuite
ascunzișuri sufletești - nu poate realiza o operă trainică. De aceea opera
lui Grigorescu, mare, luminoasă, supraviețuiește de-a lungul vremurilor și pe deasupra
oamenilor, nepieritoare.
Convorbirea
alunecă apoi asupra celorlalte realizări ale marelui pictor, care stau mărturie
în această sfântă biserică, și pe care rând pe rând, le-am cercetat… Într'un
târziu, părăsirăm biserica. Cu comorile ei de artă.
Pe aceiași temă
citește și:
Sursa:
articolul “La umbra ceasloavelor” –
semnat Ion Tic – publicat în
numerele din 4 și 11 mai 1938 ale
revistei “Ilustrațiunea română” –
disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Foarte interesantă mi se pare remarca „ Amestecul laic este o piedică în desvoltarea acestei vieţi. Şi poate una supăratoare…” Se pare că această dorință de separare a celor două lumi nu este de ieri, de azi ....
RăspundețiȘtergereSincer si mie mi se pare ca turismul care se practica in manastiri este o piedica in dezvoltarea vietii spirituale. Dar nu se poate una fara alta. Din pacate!
RăspundețiȘtergereSunt lăcașuri sfinte de reculegere și linistire sufleteasca, locuri cu incarcatura istorica, spirituala si cu traditii stravechi!
RăspundețiȘtergereAtat!
Tot ce apare legat de bani si prosperitare particulara nu ar trebui sa fie in jurul acestor locuri!
De acord cu tine. Din pacate turismul alunga linistea si reculegerea...
RăspundețiȘtergeresuperb articol.adevarat si cind am fost eu la agapia in 76,de-a lungul drumului catre manastire erau casutele maicilor cu cerdacuri pline de flori,iar la manastire in chilii erau cazati turistii
RăspundețiȘtergereLa fel de frumoase locurile si azi. Fermecatoare manastirea si muscatele din ferestrele chiliilor. Dar parca.. prea mult comerdcial!?
ȘtergereFrumos articol! Mai ales că, după părerea mea, omul care l-a scris s-a folosit de date reale, de un interviu luat cuiva care a cunoscut pe omul Grigorescu. Foarte bine scris.. Înțeleg că a fost publicat, așa ca un serial. Se cheamă că merita să ai un abonament la ziar, sau revistă, după caz. Frumoase și fotografiile. Mulțumesc in numele tuturor cititorilor care vor uita să îți mulțumească pentru comorile altor vremuri care le scoți la lumină pentru noi cei care nu știm unde să căutăm.
RăspundețiȘtergereSi chiar nu se mai poate cauta acum. Biblioteca Digitala a Bucurestilor nu mai functioneaza. Tipic romanesc...
ȘtergereAm recitit de parcă ar fi fost prima dată! Poate aceste articole își păstrează prospețimea și rămân atractive și la a doua lectură!
RăspundețiȘtergere