Orientalism și pitoresc pe străzile Capitalei
O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului trecut o reprezenta efervescența comercianților ambulanți.
Așa cum descria George Potra în volumul “Din Bucureștii de altă dată", în întregul secol al XIX-lea și până după Primul Război Mondial, orașul-capitală menținea o "amprentă de orientalism, de arhaic și de pitoresc" prin cei care practicau negoțul stradal.
Negustorașii își strigau marfa cu glas tare, "cu înflorituri și diminutive", din zorii zilei până seara târziu. Practic, nu exista nicio ramură alimentară care să nu-și aibă locul în acest negoț viu:
"De la fructele și legumele cele mai variate, preparatele de simigerie și bombonerie, ciorbă de burtă, iaurt, lapte bătut sau covăsit, “cășuleanul”, urda, brânza de vaci, până la găini, pește, mielul gras etc., etc., toți se luau la întrecere, pe ulițele mahalalelor și de multe ori chiar până pe străzile centrale ale Capitalei.”
Galeria de portrete a comercianților ambulanți
Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “oltenii” îmbrăcați cu cămăși lungi și albe, cu cobilițele lor purtate pe umeri care te îmbiau să cumperi zarzavaturi, fructe, pește, flori, iaurt sau… găini, “moții” cu tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, “bulgarii” și “turcii” cu tichie sau cu fes alb sau roșu “cu ciucure” care îți ofereau bragă, înghețată, alviță sau alte zaharicale. Mai erau “evreii” cu joben negru și pantofi de lac, cumpărători de haine vechi, țărăncile venite din vecinătatea Bucureștiului să vândă lapte covăsit, “țiganii” cu îmbrăcămintea viu colorată cu “porumbelul fierbinte” sau “floricelele de porumb”.
Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului…
Iată cum descria George Potra, în volumul “Din Bucureștii de altă dată", negoțul
stradal bucureștean:
“În Bucureștii de altă dată, în întregul secol al XIX-lea și până după primul război mondial, cu aproximativ încă un deceniu, orașul-capitală printre multe trepte urcate pe plan urbanistic și edilitar, avea și o amprentă de orientalism, de arhaic și de pitoresc în același timp, prin cei care practicau comerțul ambulant. Negustorașii își strigau marfa cu glas tare, cu înflorituri și diminutive, din zorii zilei până seara târziu, bineînțeles ținând cont de specificul mărfii pe care o vindeau. Nu exista practic nici o ramură alimentară care să nu-și aibă locul ei în acest negoț. ”
Arta ambulantă: Pe urmele pictorilor, fotografilor și muzicanților
Printre acești neguțători ambulanți se amestecau și "comercianții de artă": pictorii anonimi, fotografii, vânzătorii de statuete și muzicanții. Chipurile și poveștile câtorva dintre ei au fost surprinse și imortalizate în articolul “Arta ambulantă”, semnat "D. Luca", publicat în revista "Ilustrațiunea Română" în noiembrie 1931:
Pictorul: Când vocația triumfă asupra viselor prozaice
Pe gardul fostei berării "Carpați" puteai vedea un număr remarcabil de pânze, care-ți săreau în ochi prin culorile lor stridente și stângace:
“Iau în mână o pictură, o apuc pe rând de toate muchiile, ca să stabilesc ce vrea să reprezinte. Mă înduioșează privirea artistului și cu toate că sunt departe de a mărturisi adevărul, îi spun:
- Nu e rău, reprezintă... (?)- Țiganii în cort, la lumina lunii; vedeți, de aceea am pus atât albastru.- Unde ai învățat să pictezi?
Ochii pictorului se luminează. O rază de bucurie pentru eventualul câștig sau pentru interesul pe care-l aduc artei lui?
- Am învățat de când eram mic, la un pictor de firme. Mama îmi trăgea câte o sfântă de bătaie când mă prindea cotrobăind printre culorile și pensulele vecinului. Ei, săraca, ce știa ea? Vroia să mă facă funcționar…
Artistul are un zâmbet plin de satisfacție pentru triumful vocațiunii lui asupra visurilor prozaice ale mamei. Și se felicită, desigur, de câte ori se găsește un cumpărător pentru aceste parodii ale picturii, de a fi ales calea artei pentru a-și câștiga pâinea zilnică.”
Vânzătorul de statuete: Mândria gipsului "italian"
În fața Palatului de Justiție stătea un italian, cu statuetele de gips înșirate pe parapetul podului:
“Într’un alt colț al Bucureștiului, mă ciocnesc de o altă manifestare artistică menită să pervertească bunul gust al populației. În fața Palatului de Justiție stă de strajă un italian, lângă niște statuete de gips, înșirate pe parapetul podului, ca niște pescăruși în odihnă. Mă opresc și le privesc, cum se străduiesc, să reprezinte, care mai de care scene mai duioase și mai gingașe. Unele sunt copii după opere celebre. Altele imitații mediocre ale unor clasice subiecte banalizate.
- Doriți o sculptură italiană artistică? - mă întreabă negustorul de artă.
Văzând că nu-i răspund, insistă:
- Vi-l dau ieftin, am nevoie de parale.
- Dar de ce ai așa nevoie mare de parale?
- Vreau să-mi adun bani și să plec în Italia. Cu sculptura se câștigă foarte greu!
- Dacă câștigi puțin, de ce nu te apuci de o altă meserie?
- Nu-mi place. Și tatăl meu, tot sculptor a fost, venit din Italia...
Și italianul îmi înșiră o lungă poveste, în care apar un maestru al daltei napolitan, o italiancă cu ochi negri arzători, o sclipire de pumnal și teama de “vendetta" sudului pătimaș, care l-au adus pe tatăl lui, pe atunci încă ucenic în artă, pe meleagurile noastre. Tatăl sculpta prost și turna în gips. Băiatul n'a învățat decât meșteșugul gipsului, dar pune mândrie și dragoste în arta pe care o numește cu multă mândrie: sculptură "italiană".”
 |
| Vânzătorul de statuete |
Fotograful: Pasiunea sentimentală pentru portrete
În Cișmigiu, fotograful își expunea "galeria portretelor" ca o reclamă elocventă și o colecție de "capo d'opere":
“Nu pot trece prin Cișmigiu fără să nu mă opresc să mă delectez la galeria portretelor expuse desigur și ca reclamă elocventă, dar mai ales în credința că fiecare din ele este câte o capo d'operă. Cum toți pereții aparatului sunt acoperiți de fotografii, meșterul fotograf a recurs la un sistem de etaje pentru a-și îmbogăți colecția. Și când vă gândiți că fiecare din aceste portrete închide în el nu numai meșteșug și veleități artistice, dar și patina poeziei și câte un crâmpei de viață sentimentală! Când fotograful se adresează cu putere hipnotică: “Zâmbiți, vă rog…", între el și jupâneasa care se “împozează" se stabilește un curent atractiv. Fiecare din modelele fotografului înseamnă o mică pasiune artistico-sentimentală. Omagiul pe care-l aduce el acestor modele e un loc foarte invidiat de mulțime în galeria celor expuși.”
 |
| Zâmbiți, vă rog... |
Muzicantul: Sunete de flașnetă și bilete de papagal
Ieșind din Cișmigiu, se putea întâlni un biet moșneag care împingea cu anevoință o mică orgă pe patru roți:
 |
| Eu n'am nici mamă, nici tată... |
“Ieșind din Cișmigiu, întâlnesc un biet moșneag, care împinge înaintea lui, cu anevoință, o mică orgă pe patru roți. O melodie veche, veche, își dă osteneala să-și mai facă drum printre tuburile răsuflate ale instrumentului. Mă opresc să privesc papagalul alb, al treilea tovarăș al moșneagului. Acest bătrân a adunat într'o curioasă tovărășie o pasăre năzdrăvană, un instrument de artă și misterul prezicerii viitorului.
- Să vă scoată o planetă? - mă întreabă moșul foarte timid? - și insist asupra puterii magice a papagalului lui.
- Vă spune tot adevărul, cum o să vă fie norocul, câți copii o să aveți și câți bani o să câștigați.
- Iau o planetă, moșule, dar spune-mi ce cântec e ăsta pe care-l tot duci cu dumneata? Nu te-ai plictisit tot auzindu-l?
- Știi dumneata ce artistă frumoasă îl cânta la teatru pe când eram eu tânăr? Așa spunea:Eu n'am nici mamă, nici tată
Din piatră sunt eu născută?
Nu am pe nimeni în lume
Pe Domnul doar și sfântul Lui nume.
Și mi-a cântat cu glasul lui ruginit melodia orgii, care pentru el e veșnic nouă și frumoasă, și care închide desigur în sunetele și în vorbele ei amintiri prețioase ale moșneagului. S'a îndepărtat de mine... Printre sunetele claxoanelor și ale clopotelor tramvaielor electrice mai zăbovește câte o notă duioasă sau țipătoare a orgei, stingându-se în depărtare.”
Alte povești din Bucureștiul de altădată
Dacă v-a captivat lumea pitorească a străzilor interbelice, vă invităm să pătrundeți și mai adânc în poveștile celor care au dat viață Capitalei. Descoperiți și alte meserii și personaje fascinante, urmând link-urile de mai jos:
- Răcoritoarele de altădată: Aflați totul despre dulceața și secretele meseriei în articolul Bragagii și limonagii de altădată.
- Știrile pe stradă: Explorați fascinanta lume a vânzătorilor de ziare din Bucureștiul interbelic.
- Parfumul orașului: Cunoașteți Povești din lumea florăreselor de altădată.
- Munca de zi cu zi: Citiți despre Micii meseriași de altădată care își duceau traiul pe străzi.
Postări
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu