Despre credință, păcate și blesteme la Mănăstirea Cernica

La numai 12 kilometri de București, amplasat pe două dintre insulele lacului Cernica, poate fi vizitat și astăzi unul dintre cele mai frumoase complexuri monanale din România. Frumusețea locurilor i-a îndemnat probabil pe ctitorii mănăstirii să aleagă acest loc. Sau poate că motivul adevărat a fost cel bănuit de un țăran înțelept descusut cu iscusință în anul 1929 de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română”:

“- Nu știu, boierilor, cine a zidit mănăstirea și cine i-a ales locul. Știu însă că i-a găsit loc bun la porțile Capitalei, pentru că păcatele orașului sunt multe și grele. Creștinul care fuge măcar pentru câteva ceasuri din Gheena Bucurestilor, găsește fără să vrea, în liniștea mănăstirei, odihnă, reculegere, mângâiere și aducerea aminte de Cel care ne stăpânește. La oraș, stricăciune multă, taică. Cu cât se înmulțesc becurile de electricitate, se înmulțesc și păcatele. Ardeam lumânări de seu și pe vremea aceea era mai bine. Creștinul știa cel puțin să facă cruce, cum a învățat din strămoși. Astăzi tineretul învață carte, dar nu se închină și nu mai crede în Dumnezeu. Părinții împart păcatele cu copiii și nu știu dacă Dumnezeu nu-și va arăta mânia.”

"Chipul" Mănăstirii Cernica
 în revista Albina (1900)
Povestea locului de închinăciune începe undeva pe la începutul secolului al XVII-lea și ne este deslușită în articolul “Mânăstirea Cernica”, semnat “G.”, publicat în numărul din 29 octombrie1900 al “Revistei Enciclopedice Populare – Albina”: “În județul Ilfov, în apropiere de București, se află mânăstirea de călugări Cernica. Fiindcă această mânăstire pe lângă mânăstirea Căldurășani e cea mai populată din părțile de dincoace de Milcov, dau aici câteva notițe asupra ei și îi pun în același timp și chipul. Cernica a fost întemeiată în anul 1608 de către marele vornic Cernica Știrbei, dându-i hramul Sf. Nicolae. Aceasta se dovedește din următorul hrisov: ‹‹Am cumpérat satul Floresci dupe Colentina, de la Dodelcu și Stroe, feciorii lui Radu Căptan și am zidit o mânăstire la leat 1608, cu hramul Sf. Nicolae, făcătorul de minuni de la Mira Lichiei, în capul moșiei Melicea de mai sus arătată, într'un ostrov lânga Floresci din mijloc, ce se vecinește cu Șerban Vodă și o am înzestrat cu tot avutul meu ca să fie de hrană părinților ce vor petrece într'ânsa cu viața de obște fără să fie supusa cuiva, iar la din potrivă, de se va scula cineva din neamul meu, să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ce să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viață de obște spre pomenirea mea, a soției mele și a  neamului meu în veacul de acum și cel ce va să fie.››

Se zice că această mânăstire ar fi fost populată mai bine de 100 de ani, însă din cauza unei ciume ar fi rămas pustie până pe la 1781, când venind din Sf. Munte un călugăr anume Grigorie, cu doi ucenici, s'a stabilit aici și încetul cu încetul au populat din nou mânăstirea. Grigorie (notă: Sfântul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț, ”a fost rânduit de Dumnezeu, ca staret al mânăstirii” în anul 1781) era un bărbat foarte evlavios și ducea o viață adevărat călugărească împreună cu toți frații grupați în jurul său, încât se dusese vestea despre ei până în ținuturi depărtate ale țării. O dată au venit la ei să-i vadă și cucoana Goleasca și cucoana Dudeasca din neamul cel vestit al Dudescului și Golescului și s'au interesat și de starea lor materială. Mult bine au făcut mânăstirii și domnitorul Mavrojeni și Alexandru Moruzi. Amintesc că pe lângă biserica cu hramul Sf. Nicolae se mai află aici și o frumoasă biserică cu hramul Sf. Gheorghe. Aceste biserici se află despărțite una de alta printr'un eleșteu, peste care e așezat un pod.”

După o perioadă în care fost dinnou părăsită, din pricina unei alte epidemii de ciumă, Mănăstirea Cernica a fost restaurată de către Sfantul Calinic (1787-1868), stareț al mănăstirii în perioada 1818-1850. Pe mormântul acestuia sunt scrise slovele:

Vie vază câți în lume
Aur glorie doresc
Sau plăceri și tron, renume,
Cum se sting se nimicesc,
Cârje mitră arhierească,
Or ce în lume am dorit
Vanitate omenească
Toate aici s’au contopit.
Vreun act de caritate
Sau credință în Dumnezeu
Sper că în eternitate
Va însoți sufletul meu.”


Între posturi, rugăciuni și muncă la Mănăstirea Cernica

În acest loc “de reculegere și de închinăciune, pare că anume zidit pentru bucureștenii prinși în vâltoarea frământărilor și patimilor marilor orașe”, loc aflat “la câțiva pași de sgomotul și de praful Capitalei”, ajungea în anul 1929 reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”:

În drum spre Cernica
(1929)
Ne întâmpină, cu dragoste creștinească, starețul mănăstirei, cuviosul Zosima Pârvulescu și cu Arhimandritul Păunescu, doi slujitori care cinstesc viața monahală nu numai cum rânduiesc lucrurile pentru o bună gospodărie, dar cum înteleg să împreune ceea ce-i place lui Dumnezeu – credința și munca. Sunt buni, blânzi, primitori, cum sunt de regulă călugării, dar deopotrivă harnici și cu acel spirit de inițiativă care nu lasă bunurile în voia soartei, la capriciul întâmplărilor și la mila lui Dumnezeu. Refacerea vechilor așezăminte, reparațiunile și amenajările necesare oricărei mănăstiri în curs de execuție, viața de rugăciune unită cu viața de muncă dovedesc, de cum te găsești în mijlocul mănăstirei, că starețul și cei care-l ajută sunt pentru noua concepție a vieței monahale. Starețul, nedumerit de însoțitorul meu fotograful nostru, mă întrebă asupra scopului vizitei mele.

Mănăstirea Cernica
vedere generală din anul 1929
- Să scriu câte ceva despre mănăstirea Cernica, care deși este la doi pași de Capitală, este prea puțin cunoscută de concetățenii mei, care nu pășesc dincolo de bariera orașului. Ai văzut, Cuvioșia ta, vreodată un cocoș în fața unei linii de cretă? Fă experiența, pentru că văd că ai păsări frumoase. la un cocoș și trage o dungă groasă cu o bucată de cretă. Cocoșul va privi îndelung dunga, când cu un ochi când cu celălalt. Concluzia va fi că cocoșul nu va pășii peste linie chiar dacă ar fi să-l omori. Așa se petrec lucrurile și cu concetățenii mei bucureșteni. Ajung la bariera Capitalei, pe jos, în trăsuri sau automobile, înmagazinează kilograme de praf și de aer plin de ulei prăjit în motoarele de automobile și când să treacă bariera, să respire în libertate, se întorc la culcușuriie lor. De aceea Capitala noastră se deosebește de celelalte Capitale din restul lumii, unde lumea, Duminica și sărbătoarea părăsește înghesuiala orașului cu cățel și cu purcel. Ba sunt orașe care în zilele de sărbătoare îți fac impresia că sunt cu desăvârșire pustii.

“Mȁnnerkloster Cernica”
- A început și la noi lumea să împrumute acest bun obicei. Noi vedem după numărul drept credincioșilor care vin pe la mânăstire. Vizitatorii se înmulțesc și noi îi primim cu dragă inimă, pentru că lăcașurile de rugăciune și de odihnă sunt ale tuturor celor ce cred în Dumnezeul nostru.
Convorbirea alunecă repede asupra vieței monahale și m'am bucurat că noua concepție care tinde să renască viața de muncă rodnică de altădată își face loc printre conducătorii mănăstirilor. Cu învoirea starețului vizitez mănăstirea și stau de vorbă cu bătrânii călugări. Pretutindeni linște, ordine, curățenie. În simplitatea vieței monahale, misticismul de cea mai pură esență îmbracă, impresionant, întregul decor al mănăstirei. Ochiul ostenit al drumețului găsește odihnă și mulțumire, voie bună și liniștea mângăietoare care se strecoară tainic în suflet. Un călugăr bătrân, cu părul alb și cu fața arsă de soare, mă privește blând, ca pe un copil iscoditor care ar vrea să vadă și să știe totul într’o singură clipă.

Viața se scurge între
posturi, rugăciuni și muncă...
- Ce ai vrea să știi, fiule?
- Câte ceva din viața pe care noi, muritorii și păcătoșii de rând, o invidiem.
- La mânăstirea noastră viața se scurge între posturi, rugăciuni și muncă de toată ziua. Iată, privește la poarta mânăstirei cei doi frați care se întorc de la munca câmpului. Facem, cum putem, plugărie, creștem oi, vite și Dumnezeu ne învrednicește să agonisim pentru toți. Îngrijim mai mult de suflete decât de trupuri; dar muncim pentru că nu ne place trândăvia.
Bătrânul se opri, pentru că un alt călugăr cu fața aspră și brăzdată de nesfârșite cute, îl întrebă despre un altul care plecase la oraș, de cu noapte, pentru cumpărături și care nu se înapoiase nici după toacă.
- Curios și cu fratele Efghinie. Pentru o palmă de loc și pentru o cumpărătură de un ceas, pierde o zi întreagă. Așa are obiceiul; e lung de vorbă și povestește multe.
Călugarul făcu palma streșină și privi în zare.
- Nu se vede. lar trebuie să fi întâlnit vreun suferind sau vreun copil bolnav pe care l'a internat în spital. Sau, Dumnezeu știe ce i s'o fi întâmplat.
Soarele proiecta fâșii de aur luminos în chilioara curată și albă ca sufletul de fecioară. Câțiva călugări bătrâni, gârboviți de ani, își plimbau trupurile încovoiate de-a lungul chiliilor, ca un canon pe care noi muritorii de rând nu l'am putea înțelege niciodată.

Blestemul lui Gheorghe Troiță

Rugăciune
(Cernica - 1929)
“Părăsind chilia unde săvârșisem desigur păcatul de a fi întrerupt din rugăciuni un suflet cuvios, mă pregăteam să vizitez biserica când, deodată, zăresc la poartă un grup de călugări care făcuseră roată în jurul altuia care povestea. Era călugărul venit de la oraș cu târgueli.
- La înapoiere m'am întâlnit cu Gheorghe Troiță, săteanul din Bolintin care ne vizita zilnic. Cum m'a văzut s'a pus pe plâns, un plâns de ți se rupea inima. Se svârcolea de credeai că i-a turnat cineva plumb topit în ochi, sau că necuratul i-a înfipt un cuțit în coaste. M'am închinat lui Dumnezeu să ajut creștinul să se liniștească. L'am așezat în marginea șoselei și un drumeț s'a milostivit să-i dea o sticlă cu apă să bea și să se spele.Zaciarnic. Se înroșea, se învinețea, și trupul i se sbătea scuturat de friguri îngrozitoare. Ochii sticloși, cuprinși în orbite însângerate, îngrozitor de mari, păreau că mă străpung ca două vârfuri de pumnale. Gemea groaznic ca și când cineva i-ar fi străpuns pieptul cu sulița.
- Primiți-mă la mânăstire, la mânăstire…, paznic…, clopotar…, ce vreți…, se ruga creștinul în chinurile morții.
Când s'a mai liniștit i-am spus că voi interveni pe lângă stareț să-l primească în mânăstire și prin rugi, post și canoane să se vindece de păcat. Dar după o jumătate de ceas i-a venit din nou boala și crezând că moare i-am aprins lumânarea.

Litania de seară
la Cernica - 1929
Călugării stând roată ascultau povestirea și din când în când făceau cruci, repetând ca un refren: ‹‹blestemul lui Dumnezeu››. Nu prea înțelegeam ce legătură este între călugăr și Gheorghe Troiță din Bolintin. Dar un călugăr mă lămuri:
- Gheorghe Troiță este un biet sătean bolnav care vine aproape zilnic la mânăstire. Ne-am pomenit cu el într'o noapte, în cămașe, cu părul vâlvoi, agitat, strigând ajutor. Ne-a povestit că în vis i s'a arătat un înger cu sabia de foc care i-a proorocit că se va chinui toată viața.
- Dar cu ce a păcătuit?
- Spunea că, întors din America, s'a căsătorit - fără să știe - cu soră-sa. Am întrebat pe nevastă-sa, dar femeia jură în fața altarului că n’are nici o legătură de sânge cu bărbatu-său și că la mijloc nu poate fi decât o scrinteală sau o pedeapsă a Domnului pentru alte păcate, cine știe, făcute în America… Sărmanul Troiță. Îl ajutăm cu ce putem, dar în fiecare zi vine cu altceva: ba vrea să se facă călugăr, ba artelnic. Cere să i se bată trupul cu biciu plin cu ace ascuțite și când devine furios amenință că dă foc mânăstirei.

Amurgul se lasă liniștit peste umbrele mânăstirei. Călugarii își văd de treabă ca albinele în stup. Cer încă câteva lămuriri asupra Seminarului monahal, acest minunat mijloc de nouă așezare a vieței monahale și mulțumesc celor ce m'au găzduit câteva ceasuri. În drum văd chipul lui Gheorghe Troiță și aud geamătul lui dureros, sfâșietor. Parcă ar fi un om cu coșul pieptului zdrobit de un călcâi de cizmă infernală. La porțile Capitalei, viața sgomotoasă a orașului mă întâmpină cu țipetele și imnurile ei păgâne.” (articolul “La mănăstirea Cernica” – semnat Ion Tik – publicat în numărul din 12 septembrie 1929 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

5 comentarii :

  1. Ca intotdeauna veniţi cu scrieri interesante. Mulţumesc. O seară plăcută.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc Adriana. Sper că vei mai veni pe aici!

      Ștergere
  2. frumos articol! DUMNEZEU SA VA BINECUVINTEZE!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc. Te mai aștept pe blog Dana Dinu!

      Ștergere
  3. Da, chiar un articol frumos. Pe mulți îi bate gândul calugariei, dar puțini știu că un călugăr nu stă doar cu mâinile încrucișate, și nu cântă doar la strană dumineca. Se spune despre averi mănăstirești, dar nici un călugăr nu se folosește de acestea. Și eu am auzit de Cernica, tot din scrieri, cred că e un loc care merită vizitat.
    Mulțumesc pentru că ai scos din vremuri străvechi și parcă mai frumoase, acest articol.

    RăspundețiȘtergere