“De-ale ștrengarilor” în “Dimineața copiilor”

 

Vă propun să vă amuzați citind – împreună cu “piticii voștri” - câteva anecdote drăguțe culese de la rubrica “De-ale ștrengarilor”, publicată de revista interbelică „Dimineața copiilor” (numere din anii 1935 și 1936, disponibile online în Digiteca Arcanum). Pentru a adăuga puțină culoare, am presărat printre glumele publicate în timpurile de ieri, în care bunicii noștri de azi erau copii, câteva fotografii ale unor “ștrengari de altădată”:


Șiretenie

—  Domnule profesor, se poate să mă pedepsiți pentru un lucru pe care nu l-am făcut?
— Bineînțeles că nu.
— Ei bine, domnule profesor, nu mi-am făcut lecția...

Ce vrea Puiu

Bunica, voind să-și adoarmă nepotul, se apropie de el și îi spuse:
— Puiule, vrei să-ți spună bunica o poveste frumoasă cu zâne, cu zmei?...
— Nu, bunică, n’am poftă de povești!
— Atunci să-ți cânte bunica un frumos cântec de leagăn?
— Nu, nici de cântec n’am poftă.
— Atunci ce ai vrea să-ți spun?
— Nimic ! Aș vrea să mă lași să dorm!

Economie

Gică: ”Tată, nu-i așa că mi-ai promis zece lei dacă o să fiu cuminte.”
Tatăl bucurându-se: ”Da!”
Gică: “Ei bine, ți-am făcut economie de zece lei!”

De ce fuge?

Gică: — Ei, Sandule, de ce fugi? Mi se pare că te-am auzit lăudându-te că poți să mă bați, chiar dacă o mână ți-ar fi legată la spate...
Sandu: — Da... dar... fug acasă... să caut o sforicică cu care să mă leg...

Scoatem dinți fără durere

Lică: — Mămică, de ce scrie pe firma dentistului: „Scoatem dinți fără dureri?
Mama: — De ce întrebi, te-a durut când ți-a scos dintele?
Lică: — Nu, dar l-a durut pe el, căci a țipat când i-am mușcat degetul.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 29 iulie 1936)

Motivul

Profesorul, foarte supărat, îl întreabă pe Chiulescu Marin:
— De ce vii atât de târziu la școală?
— Pentru că tata a avut nevoie de mine — răspunde Chiulescu.
— Dar nu putea să-l servească fratele tău?
— Nu!
— Și de ce nu?
— Nu fiindcă tăticul voia să mă bată!...

(“Dimineața copiilor” – numărul din 10 iulie 1936)

Prinsoare

 
Gică a făcut prinsoare cu Dan că n o să mănânce treizeci de zile și n'o să se culce treizeci de nopți. Două zile după rămășag, Dan îl întreabă pe Gică: „Cum te simți? Nu ești obosit, nu ți-e foame?“
“Nu“, răspunse el, fiindcă mănânc noaptea și dorm ziua.

El a început

Mama: — N’ai încetat încă să te strâmbi la câine?
Tică: — Nu sunt eu de vină; el a început întâiul.

Măcar

Mioara privește cu jind prăjiturile pe care le pregătește mamă-sa.
— Mămică, spuse ea deodată, de ce nu scoți nici un cuvânt?
— Nu vezi că n’am timp, scumpo? Sunt ocupată!
— Totuși, ai putea să-mi spui măcar: „Mioaro, vreo prăjitură ?“, și termini cu mine!

(“Dimineața copiilor” – numărul din 5 august 1936)

Cafeaua cu lapte

Mama: “Ionel, сe ai făcut cu cei doi lei pe care ți i-am dat, ca să-ți bei cafeaua cu lapte?”
Ionel: „Cu un leu mi-am cumpărat halviță, iar pe celălalt l-am dat lui Mircea, ca să bea cafeaua în locul meu.”

Greșeală

Un lăptar își trimete fiul să ducă un litru de lapte profesorului său.
— Probabil că laptele a fost muls de curând, căci încă este cald, zise profesorul.
— Nu, domnule profesor, răspunse copilul; mama, în loc de apă rece, o fi turnat, din greșeală, apă caldă.

Corabia lui Noe

Un domn, căruia îi plăcea să glumească, în clipa când să se urce într’un tramvai, într’o zi de ploaie, întrebă: „Oare e plină corabia lui Noe?”
Un călător, supărat, îi răspunse: „Nu lipsește decât măgarul, vă rog, suiți-vă!"

(“Dimineața copiilor” – numărul din 9 ianuarie 1935)
 

Mai bine cutremurul

Într’o parte a țării avuseseră loc, unul după altul, două cutremure de pământ. Speriați de vreun alt cutremur mai puternic, soțul și soția își trimiseră copiii — trei la număr — într’un oraș îndepărtat, unde aveau niște rude.  Însă, acești copii erau așa de nebunatici, că după câteva zile, părinții lor primiră din partea rudelor, la care îi trimiseră, telegrama ce urmează: „Rugăm trimiteți-ne cutremurul și luați-vă înapoi copiii!”

(“Dimineața copiilor” – numărul din 10 iulie 1935)

Lecția de aritmetică

Unchiul. — Ionel, ascultă! Dacă eu aș avea cincizeci de caramele și ți-aş da una, câte bomboane mi-ar rămâne și cum s’ar chema această operație ?
Ionel. — Ți-ar mai rămâne 49 de bomboane și operația s’ar chema... zgârcenie.

Prevedere

Elena mea, spune un părinte, pe cât e deșteaptă, pe atât e de lacomă. Are prostul obicei să facă vizite cam dese borcanului de dulceață. De aceea am luat de la farmacist o etichetă pe care era scris „Otravă“ și am lipit-o pe borcan. Credeam că, așa, o să fugă de dulceață. După câteva zile observ că dulceața a scăzut, iar pe etichetă sub cuvântul “Otravă“ sta scris: „Tată, vreau să mor“.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 15 iulie 1936)


Răspuns isteț

Profesorul vrea să vadă dacă elevul Mitică Păcălescu știe care sunt cele cinci simțuri.
— Spune-mi Mitică, la care din simțuri slujesc ochii tăi?
— La văz.
— Și nasul?
— La mirosit.
— Și urechile?
— La auzit și la simțit.
— La auzit, bine; dar la simțit cum?
— Păi dacă n’aș simți, nu m’ați mai trage de ele!

Prea scump

Florian stă cu nasul lipit de vitrina unui magazin de jucării și întreabă pe mama lui:
— Mamă, vrei să-mi cumperi un cal de lemn?
— Costă prea scump, puiule!
— Atunci, cumpără-mi un măgar de lemn.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 22 iulie 1936)

Socoteala

— Ce ai să faci, Petre când ai să fii mare?
— Am să las să-mi crească barbă.
— Ce idee ciudată! Și de ce vrei asta?
— Să am mai puţină faţă pentru spălat!

(“Dimineața copiilor” – numărul din 18 noiembrie 1936)

Cum...

— Spune-mi, mamă, e adevărat că peștii mari mănâncă sardele?
— Sigur, puiule!
— Da? Dar cum deschid cutiile?

(“Dimineața copiilor” – numărul din 25 noiembrie 1936)




Explicație de Hăplișor

Domnul învățător întreabă în clasă: „Cine poate să-mi explice de ce se spune că minciunile au picioarele scurte?
— Eu, domnule învățător, se grăbi să răspundă Hăplișor, ridicându-se din bancă.
— Bravo, Hăplișor! Spune tare, să te audă toți.
— Se zice că minciunile au picioarele scurte, explică deșteptul Hăplișor, pentru că minciuni spun copiii, care sunt mici, așa că au și picioarele scurte”

(“Dimineața copiilor” – numărul din 16 octombrie 1935)

O glumă bună

Domnul: „Ia spune-mi, băiețele, de ce plângi așa de tare?”
Răducu: „Mă dor dinții grozav și mâine, și așa nu e școală!“

(“Dimineața copiilor” – numărul din 9 septembrie 1936)

De ce avem două urechi

Mama: — Bine Tică, tot се-ți spun îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă.
Tică: — Păi, tocmai pentru asta am două urechi.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 19 august 1936)

Dărnicie

Mămica dă Lenuței o prăjitură s’o împartă cu fratele ei. Și acum așteaptă să vadă ce o să se întâmple.
— Ia, scumpule - îi spune șireată - bucățica asta micuță și frumușică e pentru tine; eu mă mulțumesc cu asta mare și urâtă.

Ca sa nu mai piardă

Tatăl: — Gică, dă o fugă până la tutungerie și cumpără-mi patru țigări. Bagă de seamă să nu pierzi restul!
Gică: — Să n’ai nicio grije, tăticule. Ca să nu-l mai pierd, am să-mi cumpăr o înghețată!

(“Dimineața copiilor” – numărul din 26 august 1936)

Citește mai multe glume de altădată aici: Bunicii au umor, Mofturi, Zâmbete interbelice, Străbunica zâmbește, Bunicii se amuză, Realitatea zâmbește