Ultimii muscali

O scenă comună la începutul secolului XX: Un domn îşi pune pălăria înaltă şi iese grăbit din casă. Imediat un birjar dă bice cailor şi vine aproape. Domnul îl intreabă:
- Eşti slobod?
- Slobod ! Unde să vă duc?
- Până la Cişmeaua Roşie. Cât face?
- Şase franci.
- Să mergem!
Domnul îşi ocupă locul în trăsura luxoasă, elegantă, trasă de doi cai negri aduşi din “ţara de dincolo de Nistru”, cu cozi lungi şi coame bogate. Muscalul fluieră scurt şi trăsura pleacă în goană să-şi ducă la destinaţie muşteriul…

Scopiti
Muscal bucureştean  de la începutul secolulul XX

Muscalii - sau scopiţii cum li se mai spunea – erau o prezenţă comună în marile oraşe româneşti de la începutul secolului XX. Boierii şi cei înstăriţi îşi permiteau luxul să aibă o trăsură - sau un cupeu - şi un echipaj propriu format de cele mai multe ori din muscali. Oamenii de rând foloseau birjele – echivalentul taxi-urilor de azi. Iată ce ne spune despre muscali George Potra în monografia: „Din Bucureştii de ieri”: “Spre sfârşitul secolului al XIX-lea o nouă categorie de birjari a pătruns în Bucureşti, deţinând cele mai frumoase şi mai luxoase trăsuri. Aceştia erau muscalii sau scopiţii, cum le mai spunea poporul, fiindcă, după primul lor copil, se supuneau de bună voie unei operaţii chirurgicale ca să nu mai aibă alţi copii în viitor. (...) Birjarii muscali, mai toţi erau nişte uriaşi, mătăhăloşi, cu mers greoi şi faţa încreţită. Trăsurile lor erau elegante şi aveau caii aduşi din stepa rusească, negri sau vineţi rotaţi, cu cozi lungi şi coame bogate, fâlfâind în vânt când goneau, de parcă mâncau nori.”

Trasura la Sosea
Trăsura muscalului în faţa "Birtului" de la Şosea 1900
Au început mai apoi să apară tramvaiele cu cai, cu care puteai face, plătind doar 50 de bani,  “o plimbare încăntatoare , din Calea Moşilor şi până la capul Podului Mogoşoaia, trecând pe la Sf. Gheorghe, Biserica Enei, str. Academiei, Teatrul Naţional, străzile Ştirbei Vodă, Luterană, Fântâna Roşie şi Târguşor, până la bariera Mogoşoaiei”. Mai târziu tramvaiul electric şi automobilul au început să-şi cucerească locul pe care îl ocupă  şi astăzi în peisajul cotidian. Dar progresul acesta însemna şi dispariţia pe nesimţite a unei bresle pitoreşti din târgurile româneşti de altădată: a breslei muscalilor. Tocmai de aceea un articol din anul 1936 cu titlul „Ultimii muscali” mi-a atras atenţia: “Cine n'a auzit de vestiţii “scapeţi" de la Iaşi, care pe vremuri făceau faima birjarilor bătrânei capitale a Moldovei, prin eleganţa îmbrăcămintei şi frumuseţea cailor trăsurilor lor ? Nu faci o suită de paşi pe str. Păcurari, fără să întâlneşti câte un specimen din această sectă a eunucilor din timpul nostru: tipuri de spâni, doar cu câteva fire de păr în loc de barbă, cu vocea piţigăiată şi cu faţa brăzdată de cute adânci, zbârcită ca o smochină, sau, cum le spun locuitorii de prin partea locului: “mutre de babe turceşti”.
Acum vreo sută şi ceva de ani au început să sosească primii scopiţi prigoniţi de stăpânirea rusească, ce nu îngăduia pe teritoriul ei acest obicei barbar al castrării. La Iaşi au fost bine primiţi, căci pe acele vremuri era ambiţia oricărui boier moldovean să aibă pe capra trăsurii, sau la grajd, câte un “muscal", care se pricepea de minune la îngrijitul cailor. Încetul cu încetul, boerimea nemaiavând nevoie de ei, s'au stabilit pe str. Păcurari, cea mai mare parte cumpărându-şi trăsuri proprii şi punându-le pe piaţă. Foarte mulţi sunt chiar proprietari de imobile, toate construite în acelaşi stil: casele sunt joase şi cu ziduri exagerat de groase, iar curtea străjuită de un gard înalt şi poarta solidă, ce caută parcă să pună stavilă curiozităţii celor de afară.

Scopiti
Muscal ieşean - 1936
Mai trăiesc şi astăzi în amintirea tuturor faimoşii birjari Vaşca, Andruşca sau Mişa Irofiev, care ieşeau pe capră, îmbrăcaţi într'un fel de mantale lungi din catifea albastră sau vişinie şi încinşi cu centuri bătute cu ţinte de argint, iar hamurile de pe cal erau încarcate de paftale şi de catarame de argint, ce sclipeau în bătaia soarelui de-ţi luau ochii. Şi astăzi cea mai mare parte din ei sunt tot birjari, căci au o dragoste neţărmurită pentru cai, însă nu mai sunt ce-au fost odată, fiind cu toţii bătrâni, deoarece de la  război încoace nu le mai vin de peste Nistru adepţi noi. Şi astfel, încetul cu încetul, această sectă, înfiinţată pe vremuri de generalul rus Selivonov, se stinge, văzând cu  ochii. Trăiesc foarte retraşi, formând o comunitate condusă de un bătrân şef  (radnoi - în limba lor), care judecă orice diferend ivit între ei; iar hotărârea lui e respectată cu sfinţenie de împricinaţi.Foarte evlavioşi, Duminica sau sărbătoarea, îmbrăcaţi în haine curate, pornesc laolaltă la biserică, nerămânând acasă nici cei bătrâni de tot cari abia îşi târăsc  povara anilor.

Moş Alexa - duşmanul tutunului
Urăsc cu înverşunare tutunul, ar fi cel mai mare sacrilegiu pentru ei să pună o ţigară în gură. Nici celui mai bun prieten nu i-ar permite să le păşească pragul cu ţigară aprinsă. Am oferit în glumă o ţigară lui “moş Alexa", un bătrân muscal, care trăieşte din vânzarea seminţelor de dovleac şi floarea soarelui (“negustor en-detail" cum îi place lui să se prezinte).
- Să fumez eu ? - zbiară el la mine, cu ochii ieşiţi din orbite, stancojiu de indignare. - - Şi de ce nu ? - îl întreb eu.
- Ptiu ! Da ce sunt eu ? Păgân ?
Şi printre ginglile fără dinţi stucheşte continuând să bolborosească fel de fel de injurii la adresa celor ce fumează “buruiana afurisită". Apoi, înciudat, se duce câţiva paşi mai departe, îşi ia pe baba Dochiţa, soţia lui, care se îndeletniceşte tot cu acelaşi comerţ şi intră în curte izbind poarta.
Dintr'o curte de alături se aude duduit de motor şi o maşină de piaţă (notă: aşa erau numite atunci taxi-urile de azi) iese în stradă condusă de Colea, scapetul care numai de câteva săptămâni şi-a vândut caii şi trăsura.
- Cum te împaci acum cu 60 de cai?
- Ce să fac coane? Mă civilizez şi eu. Au murit timpurile noastre şi ale sărmanelor gloabe. Acum trăim în epoca sutelor de cai putere!
Şi, politicos, îmi deschise portiera, invitându-mă să mă urc pentru “a-i face safteaua".

Sursa: articolul “Ultimii muscali” – semnat C.L. Iaşi – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 2 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

2 comentarii :

  1. Bucureştiul de odinioară nu deţinea patentul Caleştilor. Ele existau şi există încă în multe oraşe europene, cum ar fi Viena, unde se numesc Fiaker. Denumirea Fiaker se referă atât la trăsura cât şi la vizitiu şi se datorează străzii parisiene Saint Fiacre, unde în 1622, un hangiu a iniţiat pentru prima oară în Europa, sistemul caleştilor cu vizitii, ce se puteau închiria pentru durate diferite.
    Exemplul a fost urmat în Viena şi din 1693, caleaşca a servit drept primul mijloc public de locomoţie. În jurul anului 1790 existau în Viena aproximativ 700 de fiakere, dar perioada de maximă glorie, a fost atinsă între 1860-1908 când erau peste 1000. Vizitii erau consideraţi oameni foarte originali, de cele mai multe ori ştiau să cânte, delectând pasagerii, mulţi dintre ei aveau porecle, determinate de felul în care arătau (se poate concepe Viena fără porecle?...), astfel vizitiul lui Rudolf – prinţul moştenitor, datorită faptului că era foarte gras era poreclit "Nockerl" – găluşcuţa.
    Renumit era balul vizitiilor, care avea loc întotdeauna în Miercurea Cenuşii, precum şi cântăreaţa "Fiakermilli"(Emilie Demel), care, fiind căsătorită cu un vizitiu, apărea întotdeauna costumată în costum specific. De altfel, ea a rămas în istoria Vienei, fiind imortalizată de către Richard Strauss în opera „Arabella”. (1933)
    Obligatoriu după lege, un fiaker trebuie să aibă doi cai, trăsurile cu mai mulţi cai se numeau "Janschky-Wagen" dacă există doar unul singur erau „Einspänner”sau "Comfortables", adică simplă trăsură cu un cal.
    Astăzi mai există doar în centrul oraşului 70 de fiakere, care păstrează tradiţia şi dau o notă de romantism, dar, datorită mirosului îngrozitor de bălegar şi urină, sunt în continuu conflict cu primăria şi nasurile oamenilor. Din 1998, pentru a obţine ”carnetul de conducere” trebuie obligatoriu să promovezi un examen.
    De regulă, meseria este preluată din tată în fiu, dar... cum de multe ori „barza” nu aduce flăcăul dorit, din 1984 meseria a fost admisă şi pentru femei.
    Vizitii romantic „costumaţi” după tradiţie, cu melon şi sacou în carouri, servesc şi drept ghizi improvizaţi, pe rute fixe, deşi puţini sunt pasagerii care pot să înţeleagă dialectul vienez, dar, urmăresc cu privirea direcţia mânii lui, la stânga, la dreapta, sus... se amuză de încercarea omului de a fii ”cât mai „explicit” în convingerea lui că este şi înţeles şi mai ales, savurează bucuria inedită de a se plimba în trapul cailor, într-o trăsură, de ce nu ? o caleaşcă romantică, ce-i reîntoarce – cel puţin virtual, pentru scurt timp, în Viena de odinioară.
    Fiakere mai există în oraşele care ţineau de „Monarhia de pe Dunăre”, adică Imperiul Austro-Ungar, respectiv Praga, Budapesta, Lemberg, precum şi în alte ţări ca Spania – unde poartă denumirea Coche de caballos sau Carruaje; Portugalia Carruagem sau Puxado por cavalos, şi chiar în Parcul Central din New York - Droschken

    RăspundețiȘtergere
  2. Sa mai spunem atunci ca pana in 1823 in Bucuresti privilegiul de a se plimba cu caleasca il avea doar boierimea.
    Cat despre constructorii bucuresteni de astfel de mijloace de transport, stiu doar ca mesteri vestiti - Stefan Bogacer si Iosef Selesi erau poate cei mai cunoscuti - aveau de vanzare "la preturile cele mai moderate" trasuri de Viena, carete, calesti de patru persoane, faetoane de un cal sau de doi, gabrolete pe arcuri etc. Au aparut apoi si alti mesteri de trasuri - Abraham Stefan, Balint Iohann, Lazar Stefanescu sunt doar cativa - a caror ateliere au functionat pana prin ani '20.
    Multumesc pentru completarea la articol si...te mai astept!

    RăspundețiȘtergere