Povestea primelor teatre bucureștene

Teatrul de la Cișmeaua Roșie

Spre deosebire de cel din lumea occidentală, unde spectacolele de teatru au început prin a fi o modalitate de distracție populară și abia apoi s-au impus în lumea nobilimii, teatrul bucureștean a fost încă de la primele sale reprezentații o modalitate de recreere a clasei avute. Primele spectacole de teatru din București au fost organizate de Domnița Ralu, fiica lui Caragea Vodă, într-o sală a Curții Domnești. “Acolo se întâlneau boierii vremii, și sub auspiciile domnești petreceau seri din cele mai frumoase asistând la spectacole date în limba greacă de trupa Domniții”.(1) Repertoriul acestui teatru improvizat era stabilit de Domnița Ralu – care nu se sfia să urce ea însăşi pe scenă, interpretând câte un rol mai mărunţel - împreună cu Costache Aristia, conducătorul trupei. 





Spațiul de la Curtea Domnească era însă unul impropriu pentru reprezentații teatrale. De aceea, din inițiativa domniţei Ralu, a fost construită în 1818, “pe locul liber de la Cișmeaua-roșie”, o sală destinată organizării de baluri și de reprezentații teatrale “chiar în cuprinsul Palatului Domnesc, cam în colțul de astăzi al Căii Victoria cu strada General Berthelot. A fost o sală foarte simplă, lipsită complet de ornamentație și în care cuvântul românesc n’a răsunat niciodată, cele vreo câteva piese jucându-se fie în grecește, fie în franțuzește”.(2)



Până prin 1830 spectacolele de teatru au fost organizate mai mult prin casele boierești (în casele boerului Nicolae Ghica mai cu seamă). “Dar cum omul întotdeauna caută un confort, cum aspiră continuu spre mai bine, și elevii și auditorii de la clasa lui Aristia în dorința de mai bine, nu se mulțumiră cu câteva scene făcute în strâmtoarea clasei, ci închiriară o sală mai mare, a Pitarului Andronache, de lângă Sărindar. Noua sală era un fel de teatru al celor mulți, acolo având accesul oricine, spre deosebire de teatru pe care în același timp îl întreținea Aristia în casele Vornicului Nicolae Ghica, unde era un teatru numai pentru nobilime. (…)Bucureștii aveau în stagiunea 1830-1831 trei teatre în care se juca în patru limbi: în italiană pe scena lui Kreiwig, în românește pe scena din casele lui Ghica, iar pe scena Pitarului Andronache se juca în grecește și franțuzește.”(1)

Teatrul Momolo



Venise așadar timpul pentru a se construi în București o sală de teatru cu caracter permanent, destinată publicului larg: “Cam peste douăzeci de ani s’a inaugurat în București a doua sală de teatru – Teatrul Momolo – unde în anul 1834 elevii școlii Filarmonice au jucat prima piesă în limba românească.

Pe locul, proprietatea lui Iordache Slătineanu – în colțul pe care-l face actuala stradă Edgard Quinet cu strada Academiei – bucătarul italian Ieronim Momolo a clădit acest teatru, acum mai bine de o sută de ani. Clădirea avea ziduri de paiantă cu moloz și era căptușită cu scânduri. Sala, lunguiață și cu tavanul jos, avea un rând de loji, despărțite între ele cu un stâlp de lemn pe care era așezată o lampă. Teatrul Momolo avea cincisprezece rânduri de bănci, învelite cu chembrică (notă: țesătură subțire de bumbac, vopsită într-o singură culoare și bine apretată), formând cele trei staluri. În fund era galeria pe șapte trepte, cu lavițe goale de lemn. Lângă scenă de afla loja domnească, îmbrăcată în roșu, iar peste drum de această lojă, față’n față, erau trei canapele în care lua loc Curtea.



Luminatul sălii se făcea cu ulei de rapiță și cu lumânări de seu. Când venea Vodă la teatru - și lucrul se întâmpla des când nu era amenințat cu mazilirea – lumânările de seu erau înlocuite cu lumânări de ceară. Când Vodă își făcea apariția în teatru, întreaga sală se ridica și striga de trei ori în șir: Trăiască Măria Sa! Cum candelabru nu exista, mai târziu s’au aninat niște lămpi – în sală era cam întuneric. Scena era mare – s’ar putea spune prea mare pentru cele câteva decoruri pe care le avea teatrul. Actorii se îmbrăcau în trei camere și actrițele de-a valma în două. Alături de sala de spectacol era bufetul. Prin colțuri erau așezate sobe de fier și de zid. Garderobă nu exista și de aceea feciorii, cu hainele pe braț, își așteptau stăpânii fie pe stradă, fie la intrarea teatrului.”(3)

Primul spectacol în limba românească



După cum am văzut deja, spectacole de teatru în limba română se mai jucaseră în București – în spații particulare însă, spectacolele fiind destinate doar unui public restrâns. Se născuse însă ideea creării unui teatru naţional. În anul 1831, Ion Câmpineanu, păstrător al documentelor fostei “Societăţi Literare” de la Braşov, precum şi ale „Risipitei Societăţi Literare” din 1827, are iniţiativa înfiinţării “Societăţii Filarmonice”, care va funcţiona oficial începând din anul din 1833. 


Printre fondatori se numărau Ion Heliade Rădulescu şi Costache Aristia. La început, Societatea Filarmonică a funcţionat în casa lui Ion Câmpineanu. Filarmonica avea ca scop crearea unei „şcoli de declamaţie şi de muzică vocală”. Inaugurarea şcolii a avut loc la 15 ianuarie 1834. Profesorii acestei școlii de teatru au fost: Ion Heliade Rădulescu, director și profesor de literatură și mitologie, Costache Aristia, care preda “mimică, declamațiune și limba franceză”, Bongianini, “profesor de musică”, Costache Michalache, profesor de limba română, Schlaf, “piano”, Duport, preda “danțul și scrima”, Winterhalter, profesor de istoria artelor, secretar și bibliotecar.(4)


Tinerii care au studiat la această școală au fost actorii primei piese de teatru jucate “în limba românească” și destinată publicului larg. Premiera a avut loc la București, în 29 august 1834, la teatrul Momolo. Piesa jucată, “Fanatismul sau Mahomet prorocul” de Voltaire, tradusă în română de Ion Heliade Rădulescu, a fost un mare succes. A doua zi ziarul „Curierul Românesc” scria: “era cu neputinţă să descrie cineva patriotismul şi naţionalitatea ce erau zugrăvite pe feţele tuturora, entuziasmul şi aplauzul cel mare la sfârşitul fiştecărui act…


Mertă să menționăm și protagoniștii acestui eveniment:


Doamna Caliopicântând Cavatina din opera Piratul de Bellini, a dat cele mai mari nădejdi de izbutire la muzică și tot parterul rămânând mulțumit de glasul cel dulce și mare al cântăreței românce”.

Nicu Andronescu - în rolul lui Mohamed – “carele în toată rola a dat cele mai mari nădejdi de perfecție, înfățișând pe cât se poate de bine ambiția, diplomația, impostura, gelozia și acel caracter sângeros”.

Ioan Curie - în rolul lui Zopir – “a arătat toate sentimentele câte insuflă pe un cetățean, patriotismul, virtutea, iubirea de fiu și characterul acel trufaș care însuflețește pe un vrăjmaș vrednic de cinste”.

Diamand Nicolae – în Zeid – “a dat nădejdile cele mai mari, prin vioiciunea sa, că pe curând vom vedea pe scena românească pe Orest, pe Hamlet, pe Brutus și alții, și cu cea mai vie expresie a zugrăvit fanatismul și amorul”.

D-ra Ralița Michalache – în Palmira – “care când s’a pus în pension atunci a început și slovenirea, care în vreme de șapte luni trecute, cu cea mai mare silință și repejune, a sărit de la cetit la rola sa îndestul de grea, ca să zugrăvească smerenia, amorul cel mai înfocat, fanatismul acela femeesc și copilăresc în sfârșit”.

Michalache Costache - în Omar – “și-a săvârșit a sa rolă cu cea mai putincioasă scumpătate, zugrăvind toată diplomația unui ministru, și ceea ce dă și mai bună nădejde este că în gura sa nici decum nu se auzia rima versurilor”.

Costache Dumitru - în Fanor – “a dat asemenea nădejdi minunate de a înfâțișa un sfetnic domolit și povățuitor, și asemenea versurile în gura sa, făcând să se audă a lor armonie, își ascundeau rima”.

Triumful de care s-a bucurat reprezentația de la Teatrul Momolo din 29 august 1834 a deschis Societății Filarmonice drumul “destinat construirii unui Teatru Național”. Aveau să treacă însă aproape două decenii până când, “după continue sforțări care au fost încununate de succes tocmai în 1852”, a fost inaugurat Teatrul Național din București.(4)

Surse:

(1) I. Xenofon – “Filarmonica de la 1883” – studiu publicat în anul 1934 de editura “Munca literară” din București 
(2) Ioan Massoff – „Istoria Teatrului Național din București” - studiu publicat în anul 1937 de editura librăriei “Universala” Alcalay&Co. București;
(3) Ioan Massoff – „Teatrul Momolo” – articol publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, nr. 6 - 20 iunie 1945
(4) George Băiculescu și Ioan Massoff – „Teatrul românesc acum 100 de ani” - studiu publicat în anul 1935 de editura „Vremea”



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu